vm12

Amelie făcu un semn cu capul spre Eve, care izbuti performanţa de a arăta, în acelaşi timp, şi mândră de ea, şi ruşinată, cum stătea acolo, rezemată de perete.
— Cu toate că Eve s-a lansat în multiple presupuneri cu privire la voinţa mea de a ajuta, m-am hotărât să vorbesc cu Ada, îi explică Amelie, iar Claire puse pariu în sinea ei că fusese o conversaţie interesantă şi înfricoşătoare. Ea a recunoscut că ştie unde te afli. De aici încolo, a fost suficient de simplu să deschidem un portal către tine şi să-ţi aducem ajutoarele.
— Cine a fost? se interesă ea, simţind că i se îngreunează pleoapele. Shane?
— De fapt, nu, interveni Oliver, din cel mai întunecat colţ al încăperii. Eu te-am cărat. Dar nu e cazul să te laşi copleşită de sentimente: doctorii au fost cei care te-au salvat, nu eu. Eu doar te-am mutat dintr-un loc în altul.
După ton, dădea impresia că dorinţa lui cea mai profundă era să se scoată, cu orice preţ, din sfera mulţumirilor. Iar Claire fu bucuroasă să-i facă pe plac.
— Banca de sânge şi-a dovedit utilitatea, adăugă vesel doctorul Mills, aplecându-se peste patul ei şi verificând toate tuburile şi firele. Era timpul să le facă şi oamenilor un bine, decretă el, fară să pară câtuşi de puţin intimidat de faptul că făcea un astfel de comentariu de faţă cu Amelie şi cu Oliver. Ne datorezi vreo doi litri, puştoaico. Dar te las pe mai târziu, îţi promit. Nu te grăbesc deloc.
— Mersi, răspunse ea, încercând, ameţită, să-i facă un semn cu degetul mare ridicat.
— Mi-am făcut doar meseria, zise el. Fireşte, în unele zile e chiar o plăcere. Iar tu, odihneşte-te. O să mai stai aici vreo câteva zile. Ah, şi sper să-ţi placă noile sortimente de gelatină.
Avu impresia că glumeşte cu ultima frază, dar nu putea să fie absolut sigură. Şi, înainte de a-l putea întreba, doctorul îi mâzgăli ceva pe foaia de observaţie şi se grăbi să plece spre următorul pacient. O victimă a gelatinei.
Degetele reci ale Ameliei îi potriviră cu meticulozitate păturile: din partea ei, era categoric o dovadă a agitaţiei.
— Sunt încântată de faptul că vei mai lucra o vreme cu noi, Claire, zise ea. Dormi, acum.
Claire tare şi-ar mai fi dorit, dar mai avea o întrebare.
— Pe el l-aţi prins? zise, deschizându-şi iar ochii. L-aţi găsit pe Dean?
— Da, îi răspunse Amelie, însă expresia feţei îi era absolut indescifrabilă. L-am găsit pe Dean.
Se ridică, le făcu semn bodyguarzilor şi plecă, fără vreo altă explicaţie, şi fară să mai privească înapoi. Oliver se ridică la rândul lui şi o urmă, însă astfel încât să pară că fusese propria lui iniţiativă.
O, dar aveau să apară probleme, dacă Oliver continua cu o astfel de atitudine. Dar erau probleme cu care Claire nu trebuia să-şi bată capul. În realitate, singurul lucru cu care trebuia să-şi bată capul era cum să înghită oribilele şi bizarele sortimente gelatinoase.
Cam la un minut după plecarea vampirilor, uşa se deschise din nou, şi-şi făcu apariţia Shane, ducând în echilibru mai multe pahare cu lichide. Cafea, după miros. Vederea lui o făcu pe Claire să simtă că a explodat soarele înăuntrul ei: o atât de mare fericire, încât se miră că nu-i ţâşnea prin pori, ca lumina.
Zâmbetul lui era uluitor.
— Sper că ai adus şi pentru mine, zise Claire, în timp ce el le întindea cafelele lui Eve şi lui Michael.
Şi tot îi mai rămânea una.
— Glumeşti, nu? o întrebă Shane. Tu nu ai nevoie de cafeină, tu ai nevoie de somn.
Întinse mâna cu paharul rămas, şi Claire îşi dădu seama că se înşelase: mai era şi altcineva cufundat în întuneric, mai adânc chiar şi decât fusese Oliver.
Era Myrnin.
Arăta total schimbat faţă de cum îl cunoscuse ea, şi nu doar din cauză că nu mai părea nebun. În primul rând, îşi amintise cum să se îmbrace: dispăruseră hainele de gală şi mărgelele de Mardi Gras şi şlapii. Era acum într-o bluză gri, tricotată, cu pantaloni negri şi un sacou care arăta puţin cam ieşit din modă, dar nu într-o asemenea măsură ca înainte.
Şi totul era curat. Ba chiar avea pantofi în picioare.
— Da, tu trebuie să dormi, aprobă el, în timp ce primea paharul şi încerca gustul cafelei. Mi-am dat prea multă osteneală ca să-mi pregătesc un ucenic în ultima perioadă. Avem mult de lucru, Claire. Mult, şi bine. Unele lucrări ar putea chiar să-ţi aducă distincţii, după ce vei fi plecată din Morganville.
Ea zâmbi uşor.
— Tu n-o să mă laşi niciodată să plec.
Ochii negri ai lui Myrnin priviră fix într-ai ei.
— Poate c-o să te las, zise. Dar mai trebuie să-mi dăruieşti măcar vreo câţiva ani, dragă prietenă. Am foarte multe de învăţat de la tine, şi eu învăţ foarte încet.
Claire râse, fiindcă era o afirmaţie, pur şi simplu, caraghioasă. Sau, cel puţin, aşa credea ea. Avea o plăcută senzaţie de plutire, dar şi de foarte multă oboseală.
Părinţii ei sosiră în vizită şi-i alungară pe toţi ceilalţi, pentru o vreme. Până şi pe Myrnin. Presupuse că aşa şi trebuia, în visarea ei înceţoşată. Era plăcut să fie iubită astfel.
Când deschise iar ochii, era noapte. Părinţii ei plecaseră, şi Eve dormea într-unul dintre scaunele acelea incomode de spital, ghemuită cu capul pe braţe şi o pătură de spital acoperindu-i bluza goth de bowling. Michael avea chitara în mâini şi cânta, extrem de încet: ceva lent, şi frumos, şi liniştitor. Când văzu că pleoapele lui Claire se mişcă, încetă, cu o figură vinovată.
— Nu, nu, continuă, murmură ea. E chiar frumos.
— E vorba să cânt mai târziu la Common Grounds, îi explică el. Dar pot să contramandez, dacă ai nevoie să stau cu tine.
— Ba nu, te duci. Nu le răpi locuitorilor din Morganville plăcerea uluitorului turneu de revenire al lui Michael Glass.
— Mda, de parcă ar interesa pe cineva, replică Michael, însă zâmbind în acel fel care dădea de înţeles că se simţea stânjenit. Şi încântat. Eu n-aş pleca, adăugă el, dar am impresia că ai deja un bodyguard permanent.
Shane dormea şi el, cu capul pe marginea patului. Tare şi-ar fi dorit să-şi treacă degetele prin părul lui, dar nu voia să-l trezească.
Nici nu avu nevoie. Respiraţia lui Shane se schimbă, şi el se ridică în şezut, clipind, ca şi cum ar fi recepţionat cine ştie ce semnal invizibil. Instantaneu, privirea i se concen tră asupra ei.
— Hei, zise, şi ea îl observă destinzându-se, cuprins de uşurare. Somnoroaso!
Se întinse şi-i luă mâna într-a lui, apoi se aplecă şi mai mult în faţă şi-o sărută. Îi dădu o senzaţie de căldură, şi de ameţeală, şi de dulceaţă, ca o promisiune.
— Bun venit înapoi, îi zise Shane.
Claire simţi că niciodată n-o să-şi mai privească propria viaţă ca pe ceva de la sine înţeles.
— Ai vorbit cu ai mei? îl întrebă.
— Am vorbit. Mamă, încă mă mai ustură urechile. Se pare că totul a fost din vina mea.
Shane zâmbi, însă ea vedea limpede că el chiar asta simţea, că el ar fi vinovatul.
— Nu-mi vine să cred că n-am fost cu tine când ai avut nevoie, Claire. Nu pot să cred că n-am reuşit să ajung la tine...
Ea îi lipi un deget pe buze.
— Tu ai fost mereu acolo când am avut nevoie de tine, îi zise. Acum eşti aici, nu?
— Ştii la ce mă refeream.
Se gândi dacă să-i spună despre Frank, despre cum o salvase el. Dar nu era sigură, cu adevărat sigură, că nu cumva îşi imaginase doar totul.
Iar dacă Frank Collins era într-adevăr pe-acolo, putea să-şi facă apariţia şi să-i povestească personal fiului său.
— Ştiu, îi zise.
Dar ceva din ce spusese Monica, atunci, la Common Grounds, nu-i dădea pace, mai ales în starea ei de slăbiciune. Îţi dai seama că n-o să dureze, nu? Lucrurile se mai schimbau. Oamenii se mai schimbau. Chiar şi Morganville-ul se schimba.
— Nu pleca, zise, cu toate că n-ar fi vrut s-o spună cu voce tare. Eşti la nevoie, Claire?
Shane îi luă mâna şi şi-o duse la buze, într-un gest demodat, demn de Myrnin în zilele lui cele mai bune.
— Nu plec nicăieri, îi zise. Nici măcar ca să fac un duş. Şi, apropo, chestia asta o s-o cam regreţi.
— Moşule, zise Michael, eu o regret deja.
— Gura, gagiule.
Michael aruncă în el cu o cutie de şerveţele. Shane o prinse din zbor şi-o azvârli înapoi, ceea ce însă nu putea să constituie o încercare prea grea pentru reflexele de vampir ale lui Michael.
— Se trezi şi Eve, îşi şterse saliva de pe bărbie şi căscă.
— Măgarilor, nu puteaţi să participaţi la Super Bowl şi afară? Unii dintre noi au nevoie să-şi facă somnul de frumuseţe... să nu te aud, Collins!
Shane prinse din nou cutia cu şerveţele.
— Să auzi ce? o întrebă, şi azvârli cutia prin surprindere spre Eve. Aport!
Eve se ridică de pe scaunul ei, culese de jos cutia cu şerveţelele şi-l pocni cu ea în cap pe Shane. Tare. De mai multe ori.
Claire nu se mai putea opri din râs. Lacrimile îi usturau ochii, şi simţea că-i iubeşte atât de mult.
Pe toţi îi iubea atât de mult!
Michael o salvă pe Eve din războiul şerveţelelor de unică folosinţă şi o trase spre uşă, ţinând în cealaltă mână tocul cu chitara.
— Cer armistiţiu, zise el, întorcându-şi privirea spre Claire de lângă uşă. Ne întoarcem după concert.
Niciunul dintre ei nu voia s-o lase să rămână singură noaptea: înţelese acest lucru. Presupuse că, ulterior, o astfel de grijă ar fi putut să-i pară sâcâitoare, însă astă-seară, o făcea să se simtă doar... minunat. Adora să fie răsfăţată.
Apoi, uşa se închise, şi rămase numai cu Shane.
— Şi, întrebă ea, ce-avem astă-seară la televizor?
— Hochei.
— Sunt destul de convinsă că trebuie să mai fie şi altceva, în afară de hochei.
— Nţ. Numai hochei. Pe toate canalele. N-ai decât să faci plângere la firma de cablu.
Îşi împinse scaunul înapoi cu piciorul şi se instală în el, cu telecomanda în mână.
— Boule, oftă ea. Eu sunt aici cea cu tensiunea scăzută. N-ar trebui să fie la mine telecomanda?
— Mă pui pe gânduri. Uite, ţi-am adus un cadou.
Scoase din buzunar o ţepuşă din lemn şi i-o aşeză lângă mână, deasupra păturilor.
— Asta pentru ce mai e?
— Pentru cazuri de urgenţă, răspunse el. Urgenţe de tip Morganville.
Claire examină ţepuşa. După cum arăta, putea să fi fost una dintre ţepuşele lui Eve, cel puţin la origine.
— Îmi pare rău să te anunţ, dar Dean nu era vampir.
— Da, dar ar fi avut ceva efect şi asupra lui.
Atunci, ea descoperi ceva scris pe o parte.
— Mi-ai scris numele pe ea! exclamă.
Era cioplit manual. Trebuie că-i luase ceva vreme.
— Am avut destul timp, cât am stat aici, aşteptând să te trezeşti. În orice caz, Amelie a promulgat o nouă lege. Toţi oamenii au permisiunea să poarte ţepuşe la ei, pentru autoapărare. Vezi? Progresul.
— Sau nimicirea reciproc asigurată.
— În fine, cum o fi.
Claire ridică ţepuşa.
— Alte fete primesc bijuterii. Dar alea sunt fraiere!
El îşi vârî mâna în buzunar, scoase de-acolo o cutiuţă îmbrăcată în catifea, şi o aşeză lângă perna ei. Ea inspiră adânc, brusc, şi-şi simţi tot corpul un pic cuprins de ameţeală.
— Ce e? îl întrebă, încetişor.
— E... cam pentru mai târziu, răspunse el. Doar că n-am vrut să crezi că n-aş fi binecrescut, sau mai ştiu eu cum.
O sărută, şi ea simţi cum tot restul se topeşte. Toate suferinţele, toate temerile, toate grijile. Totul avea să fie, pur şi simplu... bine.
Undeva, Michael Glass cânta în faţa unei săli arhipline, din Common Grounds.
Amelie stătea singură, în biroul ei.
Myrnin transcria secrete într-un volum legat în piele.
Monica Morrell rânjea batjocoritoare în faţa unei fete îmbujorate din anul întâi.
Iar Claire Danvers era... fericită.
Cel puţin, astă-seară.