Jocurile Foamei- Revolta

Partea întâi

CENUŞA


1
Îmi privesc pantofii, urmărind cum se aşterne pe pielea uzată un strat fin de cenuşă. Aici fusese aşezat patul pe care îl împărţeam cu Prim, sora mea. Iar acolo fusese locul mesei de bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, acum un morman carbonizat, oferă un punct de referinţă pentru localizarea restului casei. Cum altfel m-aş putea orienta în marea acestor tonuri de gri?
Din Districtul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o lună, bombele incendiare ale Capitoliului au ras de pe suprafaţa pământului casele minerilor săraci din Filon, prăvăliile din oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc care a scăpat de incinerare a fost Cartierul Învingătorilor. Nu ştiu exact de ce. Poate ca să existe o zonă locuibilă agreabilă pentru oricine din Capitoliu care este nevoit să vină în district cu afaceri.
Un reporter la vânătoare de ştiri ciudate. Un comitet însărcinat să aprecieze starea minelor de cărbune. Un detaşament de Apărători ai Păcii în căutarea refugiaţilor întorşi acasă.
Dar nu se întoarce nimeni, în afară de mine. Şi asta numai pentru o scurtă vizită. Autorităţile din Districtul 13 au fost împotriva întoarcerii mele. Au considerat-o o aventură costisitoare şi lipsită de sens, dat fiind faptul că sunt protejată de cel puţin o duzină de aeronave invizibile care mi se rotesc pe deasupra capului şi că nu există nicio informaţie pe care aş putea s-o aflu. Însă trebuia să văd districtul. Era o nevoie atât de imperioasă, încât am transformat-o într-o condiţie a cooperării mele la oricare dintre planurile lor.
În cele din urmă, Plutarch Heavensbee, şeful creatorilor-de-joc, cel care i-a organizat pe rebelii din Capitoliu, şi-a azvârlit braţele în sus.
― Lăsaţi-o să se ducă. Mai bine să irosim o zi decât încă o lună. Poate că un mic tur al districtului e exact ceea ce-i trebuie ca să se convingă că suntem de aceeaşi parte.
De aceeaşi parte. Duc mâna la tâmpla stângă, în care simt o durere ascuţită. Exact în locul unde m-a lovit Johanna Mason cu bobina de sârmă. Amintirile mi se învârtejesc când încerc să despart adevărul de neadevăr. Ce serie de evenimente m-au condus aici, printre ruinele oraşului meu? E greu să-mi răspund, fiindcă efectele comoţiei provocate de Johanna n-au dispărut cu desăvârşire şi gândurile mele încă mai au tendinţa să se amestece unele cu altele. Şi medicamentele pe care le folosesc ca să-mi ţină durerea sub control şi să-mi îmbunătăţească starea de spirit mă fac uneori să am vedenii. Aşa cred. Încă nu sunt convinsă că în noaptea când podeaua camerei mele de spital s-a transformat într-un covor de şerpi contorsionaţi am avut halucinaţii.
Folosesc tehnica pe care mi-a sugerat-o unul dintre medici. Încep cu lucrurile cele mai simple, de¬spre care ştiu că sunt reale, şi mă îndrept treptat către cele mai complicate. Lista începe să mi se deruleze în minte…
Mă numesc Katniss Everdeen. Am şaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. Am luat parte la Jocurile Foamei. Am evadat. Capitoliul mă urăşte. Peeta a căzut prizonier. Se presupune că e mort. Cel mai probabil mort. Probabil e mai bine să fie mort…
― Katniss. Să cobor?
Vocea lui Gale, cel mai bun prieten al meu, ajunge la mine prin casca pe care au insistat rebelii s-o port. El e sus, în aeronavă, urmărindu-mă cu atenţie, gata să se năpustească dacă se întâmplă ceva rău. În acest moment realizez că stau ghemuită, cu coatele sprijinite pe coapse, cu capul în mâini. Probabil par în pragul unui soi de epuizare totală. Asta n-o să se întâmple. Nu acum, când mă lasă în sfârşit să mă dezvăţ de medicamente.
Mă ridic şi îi resping oferta cu o fluturare de mână.
― Nu. Mă simt foarte bine.
Ca să-mi întăresc spusele, încep să mă îndepărtez de vechea mea casă, mergând spre centrul oraşului. Gale a cerut să fie coborât în Doisprezece împreu-nă cu mine, dar n-a forţat lucrurile când i-am refuzat compania. Înţelege că azi nu vreau pe nimeni alături. Nici măcar pe el. Există drumuri pe care trebuie să le faci singur.
În vara asta, vremea e arzătoare şi foarte uscată. N-a căzut aproape niciun strop de ploaie care să răvăşească mormanele de cenuşă rămase în urma atacului. Îşi schimbă forma ici şi colo, ca reacţie la paşii mei. Nici o adiere nu le împrăştie. Urmăresc cu băgare de seamă ceea ce îmi amintesc că era drumul, fiindcă la început, când am aterizat pe Pajişte, n-am fost atentă şi am nimerit cu piciorul direct într-un bolovan. Numai că nu era bolovan – era ţeasta cuiva. S-a rostogolit şi s-a tot rostogolit, apoi s-a oprit cu faţa în sus. Şi pentru multă vreme nu mi-am putut lua privirea de la dinţi, întrebându-mă ai cui erau şi gândindu-mă că aşa ar fi arătat şi ai mei, în împrejurări similare.
Paşii mei urmează drumul din obişnuinţă, dar nu e o idee bună, fiindcă e plin de rămăşiţele celor care au încercat să fugă. Unii au fost incineraţi pe de-a-ntregul. Însă ceilalţi, probabil răpuşi de fum, au scăpat de dezlănţuirea flăcărilor şi acum zac, împrăştiind miasme, în diferite stadii ale descompunerii, stârvuri acoperite de muşte, la discreţia necrofagilor. Eu te-am ucis, mă gândesc, trecând pe lângă un morman. Şi pe tine. Şi pe tine.
Pentru că am făcut-o. Săgeata mea, îndreptată către fisura din câmpul de forţă care înconjura arena, săgeata aia a stârnit furtuna de foc, ca represalii. Am aruncat întregul Panem în braţele haosului.
Îmi răsună în minte cuvintele preşedintelui Snow, rostite în dimineaţa când urma să-ncep Turneul Triumfal.
― Tu, Katniss Everdeen, fata din foc, te-ai dovedit a fi scânteia care, nesupravegheată, se poate transforma într-un infern, distrugând Panemul.
Faptele au demonstrat că nici nu exagera, nici nu avea intenţia să mă sperie. Poate încerca într-adevăr să-mi obţină ajutorul. Dar eu pusesem deja în mişcare ceva pe care nu mai aveam nicidecum puterea să-l ţin sub control.
Arde. Încă mai arde, mă gândesc, amorţită. Focurile din minele de cărbuni îşi înalţă fumul negru în depărtare. Însă n-a mai rămas nimeni căruia să-i pese. Mai bine de nouăzeci la sută din populaţia districtului e moartă. Cei în jur de opt sute de supravieţuitori sunt refugiaţi în Districtul 13 – dar, din punctul meu de vedere, asta e totuna cu a nu mai avea niciodată un cămin.
Ştiu că n-ar trebui să gândesc aşa; ştiu că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru modul în care am fost primiţi. Bolnavi, răniţi, înfometaţi şi cu mâinile goale. Însă nu pot trece niciodată peste faptul că Districtul 13 a jucat un rol în distrugerea Districtului 12. Ceea ce nu mă absolvă pe mine de vinovăţie – se pot aduce învinuiri din belşug. Însă fără ei nici nu aş fi fost inclusă într-un plan mai amplu de distrugere a Capitoliului şi n-aş fi avut mijloacele cu care s-o fac.
Locuitorii Districtului 12 n-au avut o mişcare de rezistenţă organizată de ei înşişi. N-au avut niciun cuvânt de spus în toată povestea asta. Dar, spre ghinionul lor, m-au avut pe mine. O parte dintre supravieţuitori cred totuşi c-a fost noroc, fiindcă au scăpat în sfârşit din districtul nostru. Fiindcă au scăpat de foamea şi de oprimarea fără de sfârşit, de riscurile din mine, de biciul lui Romulus Thread, ultimul şef al Apărătorilor Păcii.
Faptul că au cât de cât un nou cămin e privit ca o minune, de vreme ce, cu foarte puţin timp în urmă, nici măcar nu ştiuserăm că Districtul 13 încă mai exista.
Meritul pentru fuga supravieţuitorilor s-a revărsat direct asupra lui Gale, deşi el nu e dispus să-l accepte. Imediat ce s-a încheiat Jubileul Pacificării – imediat ce am fost eu ridicată din arenă – în Districtul 12 s-a întrerupt curentul electric, ecranele televizoarelor s-au înnegrit şi în Filon s-a lăsat o asemenea linişte încât oamenii îşi puteau auzi unii altora bătăile inimii. Nimeni n-a schiţat vreun gest de protest, nimeni n-a sărbătorit cele petrecute în arenă. Însă, cincisprezece minute mai târziu, cerul era plin de aeronave şi ploua cu bombe.
Gale a fost cel care s-a gândit la Pajişte, unul dintre puţinele locuri în care nu se găseau case vechi de lemn, îmbâcsite de praf de cărbune. A condus într-acolo cât de mulţi oameni a putut, inclusiv pe mama şi pe Prim. A alcătuit o echipă care a dărâmat gardul – o simplă barieră inofensivă din plasă metalică în clipa aceea, când curentul electric fusese tăiat – şi a călăuzit pe toată lumea în pădure. I-a dus în singurul loc la care s-a putut gândi, la lacul pe care mi-l arătase tata în copilărie. Şi de acolo au privit flăcările îndepărtate mistuind tot ce cunoşteau pe lume.
În zori bombardierele plecaseră de mult, focurile se stingeau şi li se alăturau ultimii supravieţuitori răzleţiţi. Mama şi Prim adunaseră răniţii într-o singură zonă şi încercau să-i trateze cu orice puteau culege din pădure. Gale avea două arcuri şi două tolbe cu săgeţi, un cuţit de vânătoare, un năvod şi de hrănit peste opt sute de oameni îngroziţi. Cu ajutorul celor care scăpaseră teferi, a reuşit să-i hrănească vreme de trei zile. Atunci a apărut pe neaşteptate o aeronavă care să-i evacueze în Districtul 13, unde erau suficiente compartimente pentru locuit, curate, cu pereţii albi, şi o mulţime de haine, şi unde se mânca de trei ori pe zi. Compartimentele aveau dezavantajul de a se afla sub pământ, hainele erau identice şi mâncarea relativ lipsită de gust, dar pentru refugiaţii din Districtul 12 toate astea nu reprezentau decât nişte inconveniente minore. Se aflau în siguranţă. Li se purta de grijă. Erau în viaţă şi fuseseră primiţi cu efuziune.
Entuziasmul a trecut drept bunătate. Dar un bărbat pe nume Dalton, un refu-giat din Districtul 10 care ajunsese în Treisprezece străbătând distanţa pe jos, cu zece ani mai înainte, mi-a dezvăluit adevăratul motiv.
― Au nevoie de tine. De mine. De noi toţi. Cu ceva vreme în urmă a izbucnit un soi de epidemie de variolă care a ucis o grămadă dintre ei şi i-a lăsat pe încă şi mai mulţi sterili. Un nou lot de reproducători. Asta văd în noi.
Cu zece ani în urmă, a lucrat la o fermă de vite, unde s-a ocupat de menţinerea diversităţii genetice a cirezii prin implantarea unor embrioni congelaţi pe termen lung. E foarte probabil să aibă dreptate în privinţa celor din Treisprezece, fiindcă prin preajmă nu par să fie destul de mulţi copii. Şi ce dacă? Nu suntem ţinuţi în ţarcuri, suntem instruiţi ca să putem munci, copiii noştri sunt educaţi. Cei de peste paisprezece ani primesc grade inferioare în armată şi lumea li se adresează respec-tuos cu apelativul „Soldat”. Autorităţile din Treisprezece i-au acordat automat cetăţenia fiecărui refugiat.
Şi totuşi simt ură faţă de ei. Însă, fireşte, eu urăsc acum aproape pe toată lumea. Pe mine mai mult decât pe oricine altcineva.
Suprafaţa de sub tălpile mele devine mai tare şi simt sub covorul de cenuşă pietrele pavajului din piaţă. E mărginită de dărâmături, acolo unde se înălţau prăvăliile. Un morman de moloz înnegrit a luat locul clădirii Justiţiei. Mă îndrept către locul unde apreciez că s-a aflat brutăria părinţilor lui Peeta. N-a mai rămas nimic din ea, cu excepţia cuptorului transformat într-o masă topită, informă. Părinţii lui Peeta, cei doi fraţi mai mari ai lui – niciunul dintre ei n-a reuşit să ajungă în Districtul 13. Doar câţiva dintre aşa-numiţii oameni cu stare din district au scăpat de foc. Peeta n-ar mai avea, oricum, la cine să revină. În afară de mine…
Mă îndepărtez cu spatele de brutărie şi dau peste ceva, îmi pierd echilibrul şi mă pomenesc stând pe o bucată de metal încins de soare. Încerc să ghicesc ce-ar putea fi, apoi îmi aduc aminte de recentele îmbunătăţiri aduse de Thread pieţei. Butuci, stâlpi pentru biciuire şi asta, ce-a mai rămas din spânzurătoare. Rău. Asta e rău. Îmi readuce în minte fluxul imaginilor care mă chinuie, când sunt trează sau când dorm. Peeta torturat – afundat în apă, ars, ciopârţit, supus şocurilor electrice, schilodit, bătut – în timp ce Capitoliul încearcă să-i smulgă informaţii de¬spre rebeliune, care nici măcar nu-i sunt cunoscute. Închid ochii şi strâng cu putere din pleoape, într-o încercare de a ajunge la el, străbătând sute şi sute de kilometri, de a-i trimite telepatic gândurile mele, de a-i da de ştire că nu e singur. Însă este. Şi nu-l pot ajuta.
Alerg. Cât mai departe de piaţă şi către singurul loc pe care nu l-a distrus focul. Trec pe lângă ruinele casei primarului, unde a locuit prietena mea Madge. Nu ştiu nimic de¬spre ea şi de¬spre familia ei. Au fost evacuaţi, duşi la Capitoliu, din cauza poziţiei tatălui ei, sau au fost lăsaţi pradă flăcărilor? Cenuşa tălăzuieşte în jurul meu, şi îmi ridic poalele cămăşii peste gură. Nu mă întreb ce trag în nări, ci pe cine, cine ameninţă să mă sufoce.
Iarba e pârjolită şi zăpada cenuşie s-a aşternut şi aici, dar cele douăsprezece case frumoase din Cartierul Învingătorilor sunt nevătămate. Intru dintr-un salt în cea care mi-a servit drept locuinţă în ultimul an, trântesc uşa şi mă sprijin cu spatele de ea. Locul pare neatins. Curat. Ireal de tăcut. De ce m-am întors în Doisprezece? Cum mă poate ajuta vizita asta să răspund la întrebările de care nu reuşesc să scap?
― Ce-o să fac? şoptesc către pereţi.
Pentru că pur şi simplu nu ştiu.
Oamenii îmi tot vorbesc, îmi vorbesc, îmi vorbesc, îmi vorbesc. Plutarch Heavensbee. Asistenta lui prevăzătoare, Fulvia Cardew. O amestecătură de lideri ai districtelor. Oficialităţi militare. Dar nu şi Alma Coin, preşedinta Districtului 13, care se mulţumeşte să privească. Are în jur de cincizeci de ani şi un păr cărunt care îi cade pe umeri ca un voal neted. Sunt oarecum fascinată de părul ei, fiindcă e atât de uniform, fără nicio imperfecţiune, fără niciun smoc, fără niciun fir cu vârful despicat. Are ochii cenuşii, dar nu ca ai locuitorilor Filonului. Sunt foarte spălăciţi, ca şi cum pigmentul le-ar fi fost absorbit cu desăvârşire. Au culoarea zloatei, pe care îţi doreşti s-o vezi topită.
Ceea ce vor de la mine e să-mi asum cu adevărat rolul pe care mi l-au stabilit. Să fiu simbolul revoluţiei. Gaiţa Zeflemitoare. Nu e de ajuns tot ce-am făcut în trecut, sfidând Capitoliul la Jocuri, oferind un punct de concentrare a forţelor. Acum trebuie să devin adevăratul lider, chipul, vocea, întruparea revoluţiei. Persoana pe care pot conta districtele – dintre care cele mai multe sunt acum pe faţă în război cu Capitoliul – ştiind că le arată calea spre victorie. Nu trebuie s-o fac singură. Au o întreagă echipă de oameni care să mă machieze, să mă îmbrace, să-mi scrie discursurile, să-mi regizeze apariţiile – ca şi cum asta nu mi-ar suna oribil de familiar – şi eu nu trebuie să fac nimic altceva decât să-mi joc rolul. Uneori îi ascult, iar alteori mă mulţumesc să privesc linia perfectă a părului lui Coin, încercând să hotărăsc dacă e sau nu o perucă. În cele din urmă părăsesc încăperea fiindcă începe să mă doară capul, sau fiindcă e ora mesei, sau fiindcă dacă nu ies din subterane e posibil să-ncep să urlu.
Nu mă obosesc să spun ceva. Mă ridic pur şi simplu şi plec.
Ieri după-amiază, în timp ce se închidea uşa în urma mea, am auzit-o pe Coin:
― V-am spus c-ar fi trebuit să salvăm mai întâi băiatul.
Adică pe Peeta. N-aş putea să fiu de acord cu asta mai mult decât sunt. Peeta ar fi fost o portavoce excelentă.
Şi pe cine-au pescuit în schimb din arenă? Pe mine, care nu cooperez. Pe Beetee, un inventator bătrân din Trei, pe care-l văd rar, fiindcă a fost atras în activitatea de perfecţionare a armamentului imediat ce a putut să stea în capul oaselor. I-au împins literalmente patul de spital cu rotile într-o zonă strict secretă şi acum nu-şi mai face apariţia decât ocazional, la orele de masă. E foarte inteligent şi foarte dornic să ajute cauza, dar nu reprezintă cu adevărat ceea ce se înţelege printr-un instigator. Şi mai e Finnick Odair, sex-simbolul din districtul pescarilor, cel care l-a ţinut pe Peeta în viaţă atunci când eu n-am fost în stare s-o fac. Vor să-l transforme şi pe el într-un lider al rebelilor, dar mai întâi vor trebui să-l păstreze treaz mai mult de cinci minute. Chiar şi atunci când e conştient, trebuie să repeţi totul de trei ori ca să-i ajungă la creier. Doctorii spun că e din cauza şocului electric de care a avut parte în arenă, dar eu ştiu că e ceva mai complicat decât atât. Ştiu că Finnick nu se poate concentra asupra niciunui eveniment din Treisprezece fiindcă se străduieşte din răsputeri să vadă ce se petrece la Capitoliu, cu Annie, fata nebună din districtul lui, singura fiinţă omenească din lume pe care-o iubeşte.
În ciuda rezervelor mele serioase, trebuie să-l iert pe Finnick pentru rolul său în conspiraţia care m-a adus aici. Măcar el are cât de cât idee prin ce trec eu. Şi e nevoie de prea multă energie ca să-ţi conservi furia împotriva cuiva care plânge atât de mult.
Cobor scările cu picioare de vânător care nu vrea să facă nici cel mai mic zgomot. Adun câteva amintiri: o fotografie a părinţilor mei din ziua nunţii, o panglică albastră pentru părul lui Prim, cartea familiei cu plante medicinale şi comestibile. Cartea cade, deschizându-se la o pagină cu flori galbene, şi mă grăbesc s-o închid, fiindcă au fost pictate de pensula lui Peeta.
Ce-o să fac?
Are vreun rost să fac ceva? Mama, sora mea şi familia lui Gale sunt în sfârşit în siguranţă. Cât de¬spre restul oamenilor din Doisprezece, sunt fie morţi, ceea ce este ireversibil, fie protejaţi în Treisprezece. Nu mai rămân decât rebelii din districte. Bineînţeles că urăsc Capitoliul, dar nu cred că asumându-mi rolul de Gaiţă Zeflemitoare le pot aduce vreun folos celor care încearcă să-i vină de hac. Cum pot ajuta districtele, când ori de câte ori fac o mişcare provoc suferinţe şi pierderi de vieţi? Bătrânul împuşcat în Districtul 11 fiindcă a fluierat. Represiunile din Doisprezece după ce-am intervenit în timpul biciuirii lui Gale. Stilistul meu, Cinna, târât din Camera de Lansare înainte de Jocuri, însângerat şi fără cunoştinţă. Informatorii lui Plutarch cred c-a fost ucis în timpul interogatoriului. Sclipitorul, enigmaticul, încântătorul Cinna e mort din cauza mea. Îmi alung gândul, fiindcă e insuportabil de dureros, nu-i pot face faţă fără să-mi pierd cu desăvârşire fragilul control asupra situaţiei.
Ce-o să fac?
Să devin Gaiţa Zeflemitoare… binele pe care l-aş aduce, oricare ar fi acela, ar putea compensa pagubele? În cine mă pot încrede, ca să-i iau drept bun răspunsul la această întrebare? Cu siguranţă nu în echipa din Treisprezece. Jur că acum, când familia mea şi a lui Gale sunt ferite din calea răului, aş putea să fug. Nu mi-a mai rămas decât o singură problemă nerezolvată. Peeta. Dacă aş fi sigură că e mort, aş putea să dispar în pădure şi să nu mă mai întorc niciodată. Dar până atunci sunt cu mâinile legate.
Mă răsucesc pe călcâie când aud un sâsâit. Cu spatele arcuit şi urechile pleoştite, cel mai urât motan din lume stă în uşa bucătăriei.
― Buttercup, spun.
Au murit mii de oameni, dar el a supravieţuit şi pare chiar să se hrănească foarte bine. Cu ce? Poate intra şi ieşi din casă prin fereastra cămării, pe care o lăsam întotdeauna întredeschisă. E posibil să mănânce şoareci-de-câmp. Refuz să iau în considerare alternativa.
Mă ghemuiesc şi întind mâna.
― Vino-ncoace, băiete.
Puţin probabil. E supărat fiindcă a fost abandonat. În plus, nu-i ofer mâncare, iar talentul meu de a-i da resturi a fost întotdeauna singura modalitate prin care mi-am răscumpărat păcatele în ochii lui. O vreme, când ne întâlneam în casa veche, fiindcă niciunuia dintre noi nu-i era pe plac cea nouă, părea că era începutul unei relaţii. Dar e clar că s-a zis cu asta. Clipeşte din ochii ăia galbeni, nesuferiţi.
― Vrei s-o vezi pe Prim? îl întreb.
Numele îi atrage atenţia. În afară de al lui, e singurul cuvânt care-i spune ceva. Scoate un miau răguşit şi se apropie de mine. Îl iau în braţe şi îi mângâi blana, apoi deschid dulapul, scotocesc după geanta mea de vânătoare şi îl îndes neceremonios înăuntru. Nu există niciun alt mod de a-l duce la aeronavă şi, pentru sora mea, motanul ăsta cântăreşte cât o lume întreagă. Capra ei, Lady, un animal într-adevăr de valoare, nu şi-a făcut din nefericire apariţia.
Aud în cască vocea lui Gale, spunându-mi că trebuie să ne-ntoarcem. Dar geanta pentru vânat mi-a adus aminte că mai vreau ceva. O agăţ de spătarul unui scaun şi urc în fugă scările spre dormitorul meu. În dulap atârnă haina de vânătoare a tatei. Am adus-o aici din casa veche înainte de Jubileu, cu gândul că prezenţa ei ar fi putut să le aducă alinare mamei şi lui Prim după moartea mea. Slavă Domnului, fiindcă altfel ar fi fost acum cenuşă.
Contactul cu pielea moale pare liniştitor, şi amintirea orelor pe care le-am petrecut purtând-o mă calmează pentru o clipă. Pe urmă, inexplicabil, palmele încep să-mi transpire. O senzaţie stranie îmi cuprinde încet ceafa. Mă răsucesc brusc, întorcându-mă cu faţa spre cameră, şi descopăr că e pustie. Ordonată. Toate sunt la locul lor. N-am auzit niciun sunet alarmant. Atunci ce e?
Strâmb din nas. E mirosul. Greţos, artificial. O pată albă trage cu ochiul din vaza cu flori uscate de pe măsuţa mea de toaletă. Mă apropii cu paşi prudenţi. Acolo, nelăsându-se ascuns de verii lui conservaţi, e un trandafir alb, proaspăt. Perfect. Cu toţi ghimpii şi cu petale mătăsoase.
Şi înţeleg imediat cine mi l-a trimis.
Preşedintele Snow.
Când mirosul începe să-mi facă greaţă, mă retrag şi ies din încăpere. De când e acolo? De o zi, de o oră? Rebelii au făcut o incursiune în Cartierul Învingăto-rilor, asigurându-se că nu e niciun pericol înainte de a mi se permite să vin aici, dar au căutat explozibili, microfoane, orice era neobişnuit. Dar poate trandafirul nu li s-a părut demn de luat în seamă. Doar pentru mine are un înţeles.
La parter, înşfac geanta de vânătoare, lovind-o de podea în mers, înainte de a-mi aminti că are un ocupant. Pe peluză, fac semne frenetice către aeronavă în timp ce Buttercup se zbate. Îl înghiontesc cu cotul, gest care nu reuşeşte decât să-l înfurie. O aeronavă se materializează şi lasă în jos o scară. Mă urc pe ea şi curentul mă paralizează până când sunt ridicată la bord.
Gale mă ajută să mă desprind de scară.
― Te simţi bine?
― Da, răspund, ştergându-mi sudoarea de pe faţă cu mâneca.
Mi-a lăsat un trandafir! Vreau s-o strig, dar nu sunt sigură că ţin să-mpărtăşesc o asemenea informaţie când cineva ca Plutarch mă urmăreşte din priviri. În primul rând, fiindcă aş părea nebună. De parcă fie mi-aş fi imaginat totul, ceea ce e foarte posibil, fie aş avea reacţii exagerate, fapt care mi-ar garanta o întoarcere în tărâmul viselor induse de medicamente, de unde mă străduiesc atât de mult să evadez. Nimeni n-o să înţeleagă pe deplin – că nu e pur şi simplu o floare, nici măcar o floare din partea preşedintelui Snow, ci făgăduiala răzbunării – fiindcă nimeni altcineva n-a stat în birou, alături de el, înainte de Turneul Triumfal, când m-a ameninţat.
Aşezat pe măsuţa mea de toaletă, trandafirul alb ca zăpada e un mesaj personal care îmi este adresat. Vorbeşte de¬spre o poveste neterminată, îmi şopteşte: Îţi pot da de urmă. Pot ajunge la tine. Poate te supraveghez chiar acum.
2
Se năpustesc aeronavele Capitoliului să ne doboare din cer? În timp ce zburăm pe deasupra Districtului 12, mă uit neliniştită după ceva care să indice un atac, dar nu ne urmăreşte nimic. După mai multe minute, când aud un schimb de vorbe între Plutarch şi pilot, care confirmă că spaţiul aerian e liber, încep să mă mai relaxez puţin.
Gale dă din cap la auzul urletelor care ies din geanta mea de vânătoare.
― Acum ştiu de ce-a trebuit să te-ntorci.
― De parcă ar fi existat măcar o singură şansă să fie recuperat.
Arunc geanta pe un scaun, unde creatura dezgustătoare începe să mârâie gros, din gâtlej.
― Oh, mai taci, îi spun genţii, afundându-mă în scaunul capitonat de lângă fereastră, în faţa ei.
Gale se aşază lângă mine.
― E rău acolo, jos?
― N-ar fi putut fi mai rău, îi răspund.
Mă uit în ochii lui şi îmi văd reflexia propriei mele suferinţe. Mâinile noastre se găsesc una pe cealaltă, agăţându-ne cu repeziciune de o parte a Districtului 12 pe care Snow n-a reuşit cumva s-o distrugă. Rămânem tăcuţi pentru tot restul călătoriei către Treisprezece, care nu durează decât patruzeci şi cinci de minute. Un drum de o săptămână pe jos. Bonnie şi Twill, refugiatele din Districtul 8 pe care le-am întâlnit iarna trecută în pădure, nu erau, la urma urmelor, chiar atât de departe de destinaţia lor. Însă, după toate aparenţele, n-au reuşit s-o atingă. Când am întrebat de¬spre ele în Treisprezece, nimeni n-a părut să ştie de¬spre ce vorbeam. Probabil au murit în pădure.
Din aer, Districtul 13 arată cam tot atât de vesel ca Doisprezece. Ruinele nu fumegă, aşa cum ni le arată Capitoliul la televizor, dar deasupra pământului nu mai există aproape nicio urmă de viaţă. În cei şaptezeci şi cinci de ani care s-au scurs din Zilele Întunecate – când se spune că Treisprezece ar fi fost ras de pe faţa pământului în războiul dintre Capitoliu şi districte – aproape toate construcţiile noi s-au făcut sub pământ. Acolo exista deja un complex subteran de mare întindere, îmbunătăţit de-a lungul secolelor pentru a servi fie drept refugiu clandestin al liderilor guvernului în timp de război, fie ca ultim adăpost al omenirii pentru cazul în care la suprafaţă traiul ar fi fost imposibil. Şi, cu mult mai important pentru locuitorii Districtului 13, era locul unde se desfăşura programul de perfecţionare a armamentului nuclear al Capitoliului. În timpul Zilelor Negre, rebelii din Treisprezece au preluat, prin luptă, controlul de la forţele guvernamentale, şi-au îndreptat rachetele nucleare către Capitoliu şi au propus un târg: intenţionau s-o facă pe morţii, cerând în schimb să fie lăsaţi în pace. Capitoliul mai avea un arsenal nuclear în vest, dar nu-i putea ataca decât ca răzbunare pentru ceva anume. A fost silit să accepte înţelegerea propusă. A demolat toate rămăşiţele vizibile ale districtului şi a distrus toate căile de acces din exterior. Poate liderii Capitoliului s-au gândit că, fără ajutor, Treisprezece avea să piară oricum. Şi asta a fost cât pe ce să se întâmple, de mai multe ori, dar a reuşit de fiecare dată să se salveze, datorită unei raţionalizări severe a resurselor, unei respectări înverşunate a disciplinei şi unei vigilenţe neîntrerupte în privinţa altor atacuri ale Capitoliului.
Cetăţenii districtului locuiesc acum aproape în exclusivitate sub pământ. Putem ieşi afară, pentru exerciţii fizice şi ca să ne bucurăm de lumina soarelui, dar numai în momente foarte strict precizate în orarul nostru. N-ai cum să nu-ţi cunoşti orarul. În fiecare dimineaţă, trebuie să-ţi introduci braţul drept într-o şmecherie din perete. Îţi scrie pe partea interioară netedă a antebraţului programul zilei, cu o cerneală violetă spălăcită. 7:00 – Micul dejun. 7:30 – De serviciu la bucătărie. 8:30 – Centrul educaţional, Camera 17. Şi aşa mai departe. Cerneala e de neşters până la 22:00 – Baie. Atunci dispare substanţa aia, indiferent ce-o fi, care-o face rezistentă la apă şi orarul se curăţă în întregime. Luminile se sting la semnalul de la 22:30, când toată lumea care nu lucrează în schimbul de noapte trebuie să fie în pat.
La început, când eram atât de bolnavă în spital, puteam să neglijez imprimarea orarului. Dar odată ce m-am mutat în Compartimentul 307, cu mama şi sora mea, mi s-a cerut să mă încadrez în program. Totuşi ignor în foarte mare măsură cuvintele de pe braţul meu, cu excepţia orelor de masă. Mă întorc pur şi simplu în compartimentul nostru, hoinăresc prin district sau adorm într-o ascunzătoare. Într-un canal de ventilaţie abandonat. În spatele ţevilor de apă din spălătorie. Iar în Centrul educaţional e un dulap excelent, fiindcă nimeni nu pare să aibă vreodată nevoie de rechizite. Aici se fac atât de multe economii, încât irosirea unui obiect e practic o infracţiune. Din fericire, oamenii din Districtul 12 n-au fost niciodată risipitori. Dar am văzut-o o dată pe Fulvia Cardew mototolind o foaie de hârtie pe care nu erau scrise decât două cuvinte şi, după privirile care i-au fost adresate, ai fi zis că tocmai omorâse pe cineva. S-a îmbujorat ca o roşie, scoţându-şi mai tare în evidenţă florile argintii incrustate în obrajii rotofei. O adevărată întrupare a excesului. Una dintre puţinele mele plăceri din Treisprezece este să-i privesc pe cei câţiva „rebeli” răzgâiaţi din Capitoliu puşi în încurcătură când încearcă să se integreze.
Nu ştiu cât timp o să mai pot continua cu această desconsiderare totală a preciziei de ceasornic cerute de gazdele mele. În momentul de faţă sunt lăsată în pace fiindcă sunt dezorientată mental – aşa scrie pe brăţara mea medicală din plastic – şi toată lumea trebuie să-mi tolereze aberaţiile. Dar asta nu poate dura la nesfârşit. Aşa cum nu poate dura nici răbdarea lor în problema Gaiţei Zeflemitoa-re.
Odată ajunşi pe platoul de aterizare, eu şi Gale coborâm mai multe şiruri de trepte, îndreptându-ne spre Compartimentul 307. Am putea lua liftul, numai că-mi aduce într-o prea mare măsură aminte de cel care m-a ridicat în arenă. Mă obişnuiesc cu foarte mare greutate să stau atât de mult sub pământ. Dar, după întâlnirea supranaturală cu trandafirul, coborârea mă face pentru prima oară să mă simt mult mai în siguranţă.
Ezit în faţa uşii marcate cu numărul 307, anticipând întrebările familiei mele.
― Ce-o să le spun de¬spre Doisprezece? îl întreb pe Gale.
― Mă-ndoiesc că-ţi vor cere amănunte. L-au văzut arzând. Sunt îngrijorate mai ales fiindcă nu ştiu cum o să suporţi tu asta. Gale îmi atinge obrazul. Aşa cum sunt şi eu.
Îmi apăs pentru o clipă faţa de mâna lui.
― O să supravieţuiesc.
Respir adânc şi deschid uşa.
Mama şi sora mea sunt acasă, pentru 18:00 – Meditaţie, jumătatea de oră de odihnă dinaintea mesei de seară. Le văd îngrijorarea de pe chipuri în timp ce încerc să-mi apreciez propria stare emoţională, îmi golesc geanta de vânătoare şi programul se schimbă în 18:00 – Adorarea pisicii. Prim stă pur şi simplu pe podea, plângând şi legănându-l în braţe pe afurisitul de Buttercup, care se opreşte din tors numai ca să şuiere din când în când spre mine. Îmi adresează o privire deosebit de infatuată când îi leagă Prim la gât panglica albastră.
Mama strânge cu putere la piept fotografia din ziua nunţii şi o aşază, alături de cartea cu plante, pe dulapul cu sertare furnizat de guvern. Eu atârn haina tatei de spătarul unui scaun. Pentru o clipă, încăperea pare să semene cu casa noastră. Prin urmare, presupun că vizita mea în Doisprezece n-a fost în totalitate o pierdere de timp.
Coborâm către sala de mese pentru 18:30 – Cina, când începe să-i ţiuie lui Gale comunicatorul-manşetă. Seamănă cu un ceas supradimensionat, dar primeşte mesaje scrise. Permisiunea de a deţine un asemenea obiect e un privilegiu deosebit, rezervat persoanelor importante pentru cauză, un statut câştigat de Gale fiindcă i-a salvat pe oamenii din Doisprezece.
― Au nevoie de noi doi la Comandament, spune el.
Îl urmez la o distanţă de câţiva paşi, încercând să mă adun înainte de a fi aruncată în ceea ce trebuie să fie, fără îndoială, o altă sesiune insistentă pe tema Gaiţei Zeflemitoare. Şovăi în faţa uşii Comandamentului, sala în care se ţin şedinţele/ consiliile de război, dotată cu ultimele realizări din domeniul tehnicii de vârf, pereţi computerizaţi vorbitori, hărţi electronice reprezentând mişcările de trupe din diverse districte şi o masă dreptunghiulară imensă, cu panouri de control pe care n-am voie să le ating. Însă nimeni nu mă observă, fiindcă sunt adunaţi cu toţii în capătul opus al încăperii, unde se află un televizor care transmite fără întrerupere emisiunile Capitoliului. Mă gândesc că aş putea pleca pe furiş, când Plutarch, a cărui siluetă masivă ascunde ecranul, mă zăreşte cu coada ochiului şi-mi face insistent semn să mă alătur celorlalţi. Înaintez fără tragere de inimă, întrebându-mă de ce m-ar putea interesa emisiunea. Dau întotdeauna acelaşi lucru. Reportaje de război. Propagandă. Reluarea bombardamentelor din Districtul 12. Un mesaj ameninţător al preşedintelui Snow. Aşa că imaginea lui Caesar Flickerman, eterna gazdă a Jocurilor Foamei, cu faţa lui vopsită şi cu costumul scânteietor, pregătindu-se să ne ofere un interviu, e aproape distractivă. Până când aparatul de filmat se retrage şi văd că oaspetele lui e Peeta.
Îmi scapă un sunet. Aceeaşi combinaţie între icnet şi geamăt care se aude când eşti sub apă, atât de lipsit de oxigen încât ai ajuns în punctul dincolo de care începe durerea. Împing oamenii într-o parte şi-n alta până când ajung exact în faţa lui, cu mâna sprijinită de ecran. Îi cercetez ochii, căutând orice indiciu al durerii, orice reflexie a chinurilor torturii. Nu e nimic. Peeta pare sănătos, aproape robust. Pielea îi străluceşte, fără niciun cusur, ca după un tratament de hidratare şi împrospătare. E calm şi serios. Nu se potriveşte cu imaginea băiatului bătut şi însângerat care-mi bântuie visele.
Caesar se instalează mai confortabil în fotoliul din faţa lui Peeta şi îl priveşte lung.
― Aşadar… Peeta… bine ai revenit.
El schiţează un zâmbet.
― Caesar, credeai că m-ai intervievat pentru ultima oară, fac pariu.
― Mărturisesc că e aşa, recunoaşte Caesar. În noaptea dinaintea Jubileului Pacificării… ei bine, cine-ar fi crezut că te vom revedea?
― Nu făcea parte din planul meu, asta e sigur, spune Peeta, încruntându-se.
Caesar se apleacă uşor către el.
― Cred că toată lumea şi-a dat foarte bine seama care era planul tău. Să te sacrifici în arenă, ca să poată supravieţui Katniss Everdeen şi copilul vostru.
― Aşa e. Clar şi simplu. Degetele lui Peeta urmăresc modelul de pe braţul scaunului capitonat. Dar şi alţii aveau planuri.
Da, şi alţii aveau planuri, mă gândesc. Prin urmare Peeta a ghicit cum ne-au folosit rebelii drept pioni? Cum a fost pusă la cale de la bun început salvarea mea? Şi, în cele din urmă, cum ne-a trădat Haymitch Abernathy, mentorul nostru, pe amândoi, pentru o cauză de¬spre care pretindea că nu-l interesează?
În tăcerea care urmează, observ ridurile apărute între sprâncenele lui Peeta. A ghicit sau i s-a spus. Dar Capitoliul nu l-a ucis, nici măcar nu l-a pedepsit. Pe moment, asta îmi depăşeşte cele mai nebuneşti speranţe. Îl sorb din ochi în întregul lui, îi sorb sănătatea trupului şi a minţii. Toate se scurg prin mine, ca morfina care mi se dă în spital, domolindu-mi durerea din ultimele săptămâni.
― Ce-ar fi să ne povesteşti de¬spre ultima noapte în arenă? sugerează Caesar. Ca să ne-ajuţi să lămurim nişte lucruri.
Peeta dă din cap, dar începe să vorbească în voie, pe îndelete.
― Acea ultimă noapte… să povestesc de¬spre ultima noapte… ei bine, la început trebuie să-ţi imaginezi cum te simţeai în arenă. Erai ca o insectă captivă într-un bol plin cu abur. Jur-împrejur, junglă… verde şi vie şi ticăind. Ticăitul unui ceas imens, mistuindu-ţi viaţa. Fiecare oră promitea o nouă oroare. Trebuie să-ţi imaginezi că în ultimele două zile muriseră şaisprezece oameni – unii dintre ei apărându-te. În ritmul în care mergeau lucrurile, noi, ultimii opt, aveam să fim morţi până dimineaţă. Cu excepţia unuia. A învingătorului. Şi ai plănuit să nu fii tu acela.
Amintirea îmi umple trupul de sudoare. Mâna îmi alunecă de pe ecran şi îmi atârnă moale pe lângă corp. Peeta n-are nevoie de o pensulă ca să picteze imagini din timpul Jocurilor. Se descurcă la fel de bine folosindu-se de cuvinte.
― Odată ce eşti în arenă, restul lumii pare foarte departe, continuă el. Toţi oamenii şi toate lucrurile care ţi-au fost dragi şi care au avut importanţă pentru tine aproape că încetează să mai existe. Cerul roz, monştrii din junglă şi tributurile care îţi vor sângele devin realitatea definitorie a vieţii tale, singura care are importanţă. Oricât de rău te-ai simţi din cauza asta, eşti nevoit să ucizi câţiva oameni, fiindcă în arenă nu ai decât o singură dorinţă. Şi e foarte costisitoare.
― Te costă propria viaţă, spune Caesar.
― Oh, nu. Te costă mult mai mult decât viaţa. Uciderea unor nevinovaţi? ripostează Peeta. Te costă tot ce eşti.
― Tot ce eşti, repetă Caesar, cu voce scăzută. În încăpere s-a lăsat tăcerea, şi o simt răspândindu-se în întregul Panem. O întreagă naţiune se înclină către ecrane. Fiindcă nimeni n-a mai spus vreodată ce simţi de fapt în arenă. Peeta continuă.
― Aşa că te străduieşti să-ţi îndeplineşti dorinţa. Şi în noaptea aceea, da, dorinţa mea era s-o salvez pe Katniss. Dar, chiar şi fără să fi ştiut de¬spre rebeli, ceva nu părea în ordine. Totul era prea complicat. M-am pomenit regretând că nu fugisem cu ea în ziua aceea, ceva mai devreme, aşa cum îmi propusese. Însă eram într-un punct de unde nu mai aveam cum să ne retragem.
― Eraţi prea implicaţi în planul lui Beetee de a electrifica lacul, spune Caesar.
― Eram prea ocupaţi să ne jucăm de-a aliaţii cu ceilalţi. N-ar fi trebuit să-i las niciodată să ne despartă! izbucneşte Peeta. Atunci am pierdut-o.
― Când ai rămas lângă copacul pe care-l lovea fulgerul, în timp ce ea şi Johanna Mason au luat bobina de sârmă şi au coborât către apă, lămureşte Caesar lucrurile.
― Eu n-am fost de acord! Peeta se agită, sângele îi urcă în obraji. Dar n-am putut să-l contrazic pe Beetee fără să dau de înţeles că noi aveam de gând să ieşim din alianţă. Când a fost tăiată sârma, totul s-a transformat într-o nebunie. Nu-mi amintesc decât fragmente disparate. Am încercat s-o găsesc. L-am văzut pe Brutus omorându-l pe Chaff. L-am ucis eu însumi pe Brutus. Ştiu că ea mă striga. Pe urmă fulgerul a lovit copacul ăla şi câmpul de forţă din jurul arenei… a sărit în aer.
― Katniss l-a aruncat în aer, Peeta, spune Caesar. Ai văzut filmul.
― N-a ştiut ce face. Niciunul dintre noi n-a reuşit să-nţeleagă planul lui Beetee. Se vede că ea încerca să priceapă ce-avea de făcut cu sârma aia, ripostează Peeta.
― Bine. Doar că pare dubios, insistă Caesar. Ca şi cum ar fi acţionat tot timpul după planul rebelilor.
Peeta e în picioare, aplecat spre faţa intervievatorului, cu mâinile încleştate de braţele scaunului lui.
― Serios? Şi făcea parte din planul ei să fie aproape ucisă de Johanna? Să fie paralizată de şocul electric? Să declanşeze bombardamentul? Acum Peeta ţipă. N-a ştiut, Caesar! Niciunul dintre noi n-a ştiut nimic, decât că încercam să ne păstrăm în viaţă unul pe altul!
Caesar îi atinge pieptul cu mâna, într-un gest deopotrivă autoprotector şi conciliant.
― OK, Peeta, te cred.
― OK.
Peeta se îndepărtează de Caesar, îşi retrage mâinile, şi le trece prin păr, răvăşindu-şi buclele blonde, elegant aranjate. Se prăbuşeşte în scaun, distrat.
Caesar aşteaptă o clipă, studiindu-l.
― Dar mentorul vostru, Haymitch Abernathy?
Trăsăturile lui Peeta se înăspresc.
― Habar n-am ce ştia Haymitch.
― E posibil să fi făcut parte din conspiraţie? întreabă Caesar.
― N-a pomenit niciodată de¬spre asta, răspunde Peeta.
Caesar insistă.
― Dar ce-ţi spune inima?
― Că n-ar fi trebuit să am încredere în el. Atâta tot.
Nu l-am mai văzut pe Haymitch de când l-am atacat, pe aeronavă, lăsându-i pe faţă urmele lungi ale unghiilor mele. Ştiu că pentru el e rău aici. Districtul 13 interzice cu stricteţe producţia şi consumul oricărei băuturi alcoolice, până şi spirtul pentru frecţii din spital e ţinut sub cheie. Haymitch e în sfârşit forţat să se lase de băutură, fără nicio rezervă secretă şi fără nicio licoare pregătită în casă care să-i facă perioada de tranziţie mai uşoară. L-au lăsat să stea izolat până când îşi termină cura de dezintoxicare şi se consideră că nu e indicat să apară în public. Trebuie să fie cumplit, dar mi-am pierdut orice strop de simpatie pentru el de când mi-am dat seama că ne-a înşelat. Sper că se uită acum la emisiunea Capitoliului, ca să-şi dea seama că şi Peeta s-a lepădat de el.
Caesar îl bate uşor pe umăr.
― Putem să ne oprim acum, dacă vrei.
― Mai avem de vorbit şi de¬spre altceva? întreabă confuz Peeta.
― Voiam să te întreb ce părere ai de¬spre război, dar dacă eşti prea tulburat…, începe Caesar.
― Oh, nu sunt prea tulburat ca să răspund la întrebarea asta. Peeta respiră adânc, apoi se uită drept în aparatul de filmat. Vreau ca toată lumea care ne urmăreşte – indiferent dacă e de partea Capitoliului sau de partea rebelilor – să stea să se gândească o clipă ce ar putea însemna acest război. Pentru fiinţele umane. Mai înainte am ajuns aproape în pragul extincţiei luptându-ne unii cu alţii. Acum suntem încă şi mai puţini. Mediul în care trăim e încă şi mai fragil. Vrem cu adevărat să facem asta? Să ne distrugem definitiv unii pe alţii? Sperând – ce? Că o specie cu mai mult bun-simţ va moşteni rămăşiţele fumegânde ale Pământului?
― De fapt, nu… nu sunt sigur că te pot urmări…, spune Caesar.
― Nu ne putem lupta unii cu alţii, Caesar, îi explică Peeta. Nu vom rămâne destul de mulţi ca să ne putem continua existenţa. Dacă nu lasă toată lumea armele jos – şi vreau să spun că asta ar trebui să se-ntâmple foarte curând – se termină totul, oricum.
― Aşadar… tu ceri o încetare a focului.
― Da. Cer o încetare a focului, spune obosit Peeta. Acum ce-ar fi să rugăm gărzile să mă conducă înapoi, în apartamentul meu, ca să pot construi încă o sută de castele din cărţi de joc?
Caesar se întoarce spre camera de filmat.
― Perfect. Cred că asta încheie interviul. Reluăm programul nostru obişnuit.
Muzica le însoţeşte ieşirea, apoi o femeie citeşte lista obiectelor aflate într-o presupusă penurie la Capitoliu – fructe proaspete, baterii solare, săpun. O privesc cu o concentrare care nu mă caracterizează, fiindcă ştiu că toată lumea îmi aşteaptă reacţia la interviu. Dar nu reuşesc să trec atât de repede totul prin prisma raţiunii – bucuria de a-l vedea pe Peeta viu şi nevătămat, faptul că m-a apărat, susţinând inocenţa mea în privinţa colaborării cu rebelii, şi complicitatea lui cu Capitoliul, incontestabilă acum, după ce a cerut încetarea focului. Oh, a spus-o ca şi cum ar fi condamnat ambele tabere participante la război. Dar, în momentul de faţă, când rebelii au obţinut numai câteva victorii minore, încetarea focului n-ar avea ca urmare decât întoarcerea noastră la statutul anterior. Sau chiar ceva mai rău.
Aud acuzaţiile împotriva lui Peeta înfiripându-se în spatele meu. Cuvintele trădător, mincinos şi duşman reverberează. De vreme ce nu pot nici să mă alătur indignării rebelilor, nici să o contracarez, hotărăsc că e cel mai bine să plec. Când ajung la uşă, vocea lui Coin se înalţă deasupra celorlalte.
― Nu ţi s-a permis să pleci, soldat Everdeen.
Unul dintre oamenii ei îşi pune mâna pe braţul meu. Gestul nu e nicidecum agresiv, dar, după ce am fost în arenă, am o reacţie defensivă faţă de orice atingere nefamiliară. Îmi eliberez braţul dintr-o smucitură şi ies în fugă pe coridor. Aud în urmă zgomotul unei încăierări, dar nu mă opresc. Mintea mea face în grabă un inventar al micilor cotloane bizare în care-mi place să mă ascund şi mă ghemuiesc în dulapul cu rechizite, încovrigându-mă lângă o ladă cu cretă.
― Trăieşti, şoptesc, apăsându-mi palmele pe obraji şi simţindu-mi zâmbetul atât de larg încât arată probabil ca o strâmbătură.
Peeta e viu. Şi trădător. Dar pe moment nu-mi pasă. Nu-mi pasă ce spune şi de ce o spune, contează doar că mai e încă în stare să ţină un discurs.
După o vreme, uşa se deschide şi înăuntru se strecoară cineva. Gale îşi face loc lângă mine, cu sângele picurându-i din nas.
― Ce s-a-ntâmplat? întreb.
― Am nimerit în calea lui Boggs, răspunde el, cu o ridicare din umeri.
Mă folosesc de mânecă pentru a-i şterge nasul.
― Ai grijă!
Încerc s-o fac cu mai multă blândeţe. Tamponez, nu şterg.
― Ăsta care e?
― Oh, ştii. Lacheul de încredere al lui Coin. Cel care a-ncercat să te-oprească. Îmi îndepărtează mâna. Încetează! O să mă faci să sângerez de moarte.
Picăturile s-au transformat într-o şuviţă neîntreruptă. Renunţ la încercările mele de prim ajutor.
― Te-ai bătut cu Boggs?
― Nu, am blocat doar uşa când a-ncercat să te urmărească. Cotul lui m-a nimerit în nas, spune Gale.
― Probabil că te vor pedepsi, zic eu.
― Au făcut-o deja.
Îşi ridică încheietura mâinii. Mă holbez la ea fără să înţeleg.
― Coin mi-a luat comunicatorul-manşetă.
Îmi muşc buza, străduindu-mă să nu râd. Dar pare atât de ridicol.
― Îmi pare rău, soldat Gale Hawthorne.
― Să nu-ţi pară, soldat Katniss Everdeen. Rânjeşte. Oricum mă simţeam ca o lichea plimbându-mă pe-aici cu el. Izbucnim amândoi în râs. Cred c-a fost o ade-vărată avansare în grad.
Ăsta e unul dintre puţinele lucruri bune din Treisprezece. Faptul că l-am recăpătat pe Gale. Presiunea căsătoriei aranjate de Capitoliu între mine şi Peeta odată dispărută, am reuşit să ne recâştigăm prietenia. El nu împinge lucrurile mai departe – nu încearcă să mă sărute sau să vorbească de¬spre dragoste. Fie fiindcă am fost atât de bolnavă, fie vrea să-mi lase toată libertatea, fie îşi dă seama că ar fi pur şi simplu o cruzime acum, cu Peeta în mâinile Capitoliului. Indiferent care ar fi adevărul, am din nou pe cineva căruia să-i pot spune toate secretele.
― Cine sunt oamenii ăştia? întreb.
― Suntem noi. Dacă am fi avut rachete nucleare în loc de câteva bucăţi de cărbune.
― Îmi place să cred că Doisprezece n-ar fi abandonat celelalte districte în Zilele Negre.
― Ar fi fost posibil. Dacă am fi avut de ales între a o face, a ne preda sau a începe un război nuclear, spune Gale. Într-un fel, e remarcabil c-au reuşit să supra-vieţuiască.
Poate e din cauză că încă mai am în pantofi cenuşa propriului district, dar e prima dată când le acord oamenilor din Treisprezece ceea ce le-am refuzat până acum: le recunosc meritele. Fiindcă au supravieţuit în pofida sorţilor potrivnici. Trebuie să fi fost cumplit în anii lor de început, când au stat înghesuiţi în încăperi subpământene după ce bombardamentele le transformaseră oraşul în pulbere. Cu populaţia decimată, fără niciun posibil aliat căruia să-i ceară ajutor. În ultimii şaptezeci şi cinci de ani, au învăţat să fie independenţi, şi-au transformat populaţia într-o armată şi au construit o societate nouă fără ajutorul nimănui. Ar fi fost mult mai puternici dacă epidemia de variolă nu le-ar fi redus rata natalităţii şi nu i-ar fi făcut să caute cu atâta disperare un nou fond de gene şi reproducători. Poate că sunt militarişti, exagerează cu programarea timpului şi, într-un fel, le lipseşte simţul umorului. Dar sunt aici. Şi vor să-nfrângă Capitoliul.
― Totuşi, spun, le-a luat cam mult timp până să se-arate.
― Nu le-a fost uşor. A fost nevoie să creeze o bază a rebelilor la Capitoliu şi un soi de organizaţii subterane în districte, îmi explică el. Pe urmă au avut nevoie de cineva care să pună totul în mişcare. Au avut nevoie de tine.
― Au avut nevoie şi de Peeta, dar par să fi uitat asta, zic eu.
Chipul lui Gale se înnegurează.
― E posibil ca Peeta să fi făcut foarte mult rău în seara asta. Bineînţeles că majoritatea rebelilor îi vor respinge imediat propunerea. Dar sunt districte în care rezistenţa e şubredă. Încetarea focului e evident ideea preşedintelui Snow. Dar venind din gura lui Peeta pare atât de rezonabilă.
Îmi e teamă de răspunsul lui Gale, dar îl întreb oricum:
― De ce crezi c-a spus-o?
― Poate c-a fost torturat. Sau convins. Eu presupun c-a făcut un soi de târg, ca să te protejeze. Lansează ideea încetării focului dacă Snow îl lasă să te prezinte drept o tânără gravidă derutată, care n-avea idee ce se petrece când a fost luată prizonieră de rebeli. În felul ăsta, dacă districtele pierd, pentru tine mai există încă şansa de fi privită cu indulgenţă. Dacă ţi-o foloseşti cum trebuie. Probabil că par încă uluită, fiindcă Gale îşi rosteşte următoarea frază foarte lent. Katniss… el se străduieşte în continuare să te păstreze în viaţă.
Să mă păstreze în viaţă? Şi apoi înţeleg. Jocurile nu s-au încheiat. Am părăsit arena, dar, de vreme ce nici Peeta, nici eu n-am fost ucişi, ultima lui dorinţă de a mă menţine în viaţă continuă să stea în picioare. Intenţia lui e să mă ţină ascunsă, în siguranţă şi închisă, cât timp se desfăşoară războiul. Pe urmă niciuna dintre părţi nu va avea motiv să mă ucidă. Şi el? Dacă înving rebelii, pentru el va fi un dezastru. Iar dacă învinge Capitoliul, cine ştie? Poate ni se va îngădui să trăim amândoi – dacă eu mă port cum se cuvine – şi să urmărim Jocurile, care vor continua…
Prin minte îmi fulgeră imagini: suliţa străpungând trupul lui Rue în arenă, Gale atârnând fără cunoştinţă de stâlpul de biciuire, ţinutul pustiit de acasă, presărat cu cadavre. Şi pentru ce? Pentru ce? Pe măsură ce mi se înfierbântă sângele, îmi amintesc alte lucruri. Prima mea privire asupra revoltei din Districtul 8. Învingătorii ţinându-se de mâini în noaptea dinaintea Jubileului Pacificării. Săgeata pe care-am tras-o în câmpul de forţă din Arenă, ceea ce n-a fost un accident. Tăria cu care mi-am dorit să se-mplânte adânc în inima duşmanului meu.
Sar în sus, răsturnând o cutie cu o sută de creioane, care se împrăştie pe podea.
― Ce e? întreabă Gale.
― Nu poate fi vorba de o încetare a focului. Mă aplec şi îndes pe bâjbâite minele de grafit de un cenuşiu întunecat în cutie. Nu putem da înapoi.
― Ştiu.
Gale adună un mănunchi de creioane şi le loveşte de podea ca să le-alinieze perfect.
― Indiferent ce motiv a avut Peeta ca să spună ce-a spus, s-a înşelat.
Creioanele idioate nu vor să intre în cutie şi, în frustrarea mea, rup câteva.
― Ştiu. Dă-o încoace. Tu le faci pe toate bucăţi, îmi trage cutia din mâini şi o umple cu mişcări repezi, precise.
― El nu ştie ce-au făcut în Doisprezece. Dacă ar fi văzut ce era pe pământ…, încep eu.
― Katniss, nu te contrazic. Dacă aş putea să apăs pe un buton şi să ucid toată suflarea care lucrează pentru Capitoliu, aş face-o. Fără ezitare. Gale lasă ultimul creion să alunece în cutie şi îi închide capacul. Problema e ce-ai de gând să faci tu.
Se dovedeşte că întrebarea care mă mistuie n-a avut niciodată decât un singur răspuns posibil. Dar a fost nevoie de trucul lui Peeta ca să-l recunosc.
Ce-o să fac?
Trag aer adânc în piept. Braţele mi se înalţă uşor – de parcă şi-ar aduce aminte de aripile alb-cu-negru pe care mi le-a creat Cinna –, apoi se lasă pe lângă trup.
― O să fiu Gaiţa Zeflemitoare.