26 poze   16724 vizite
Albume
1aa-Roxy test11aaa-ROMANA1TEOa OBSESIA   Mdea      BeahAa VOLUMUL 5   Part2      Part3         Part4         Part5abbAfraid to lose controlajutoralabalaalablksnmaANTIGONA-Sofocle   antigona1BuZzZzZzZzZzZzZzZzZzZzZzCAP10Cap6Caroline AND TaylerCiao   YooFata babii si fata mosuluiFunny thingsFunny11HaaaHaaaHaaaHush hushI HAVE A FUTUREIM SO SORRYIMPORTANT FOR MYSELFJocurile Foamei- Revolta   EPILOG   Revolta01      Revolta02   Revolta03      Revolta04   Revolta05      Revolta06   Revolta07      Revolta08   Revolta09      Revolta10   Revolta11      Revolta12   Revolta13      Revolta14Jocurile foamei-Sfidarea   Sfidarea 13   Sfidarea01      Sfidarea02   Sfidarea03      Sfidarea04   Sfidarea05      Sfidarea06   Sfidarea07      Sfidarea08   Sfidarea09      Sfidarea10   Sfidarea11      Sfidarea12LA TIGANCILast examLimbi straineLostritamamanuuuuuu   Shiki JUNIORPadurea spanzuratilor   Padurea1      Padurea2         CARTEA A PATRA         ca4ROMANA1   ALABALAAA23Sa fie CLARSarmanul dionis   SEZ1shogunVAMPIRInr1   vampiriNR2      vampiriNR3         vampiriNR4         vampiriNR5         vampiriNR6         vampiriNR7         vampiri8         vampiri9      VM nr 1         Vm2         Vm3         Vm4         Vm5         Vm6         Vm7         Vm8         Vm9         Vm10         Vm11         vm12VDMxxStingerea   VDMXXSTINGEREA2      VDMxxxStingerea3         VDMxxxStingerea4         VDMxxxStingerea5         VDMxxxStingerea6         VDMxxxStingerea7         VDMxxxStingerea8         VDMxxxStingerea9         VDMxxxStingerea10

membru din 5 septembrie 2011

Sfidarea07

15
Trecând de nenumărate ori prin etapa de pregătire cu Flavius, Venia şi Octavia, supravieţuirea mea ar trebui să fie o veche rutină. Dar n-am anticipat supliciul sentimental care mă aşteaptă. Fiecare dintre ei izbucneşte în lacrimi într-un moment al pregătirii – şi asta de cel puţin două ori –, iar Octavia scânceşte neîntrerupt toată dimineaţa. Se dovedeşte că s-au ataşat cu adevărat de mine şi ideea întoarcerii mele în arenă i-a distrus. Suprapuneţi asta peste faptul că, pierzându-mă pe mine, îşi pierd biletul de intrare la tot felul de evenimente sociale majore, mai ales la nunta mea, şi totul devine de nesuportat. Ideea de a fi puternici de dragul altcuiva nu le-a pătruns niciodată în scăfârlii şi mă pomenesc în postura de a fi nevoită să-i consolez. Ceea ce e oarecum enervant, de vreme ce eu sunt aceea care urmează să fie măcelărită.
E interesant, totuşi, când mă gândesc la spusele lui Peeta de¬spre însoţitorul din tren, nefericit fiindcă învingătorii trebuie să lupte iarăşi, de¬spre oamenii din Capitoliu care nu privesc cu ochi buni toate acestea. Încă mai sunt de părere că totul va fi dat uitării la prima bătaie a gongului, dar ideea că locuitorii Capitoliului au sentimente legate de noi e un fel de revelaţie. Cu siguranţă că nu-şi fac probleme privindu-i pe copiii ucişi în fiecare an. Dar poate ştiu prea multe de¬spre învingători, mai ales de¬spre aceia care au fost celebri vreme îndelungată, pentru a mai putea să uite că şi noi suntem fiinţe umane. Mai degrabă e ca şi cum ţi-ai vedea prietenii murind. Acum poate că înţeleg mai mult din ceea ce înseamnă Jocurile pentru noi, cei din districte.
În momentul când apare Cinna, sunt nervoasă şi extenuată după încercările de a-mi încuraja echipa pregătitoare, mai ales fiindcă lacrimile lor neîncetate mă duc cu gândul la cele vărsate fără îndoială acasă. Stând acolo, în halatul meu subţire, cu pielea şi cu inima îndurerate, ştiu că nu mai suport nici măcar o singură privire de regret. Aşa că mă răstesc încă din clipa când trece pragul:
― Dacă începi să plângi, jur că te ucid aici şi acum.
El se mulţumeşte să zâmbească.
― Ai avut o dimineaţă umedă?
― Ai putea să mă storci, îi răspund.
Îmi cuprinde umerii cu braţul şi mă conduce să luăm prânzul.
― Nu-ţi face griji. Îmi revărs întotdeauna emoţiile în muncă. Aşa nu fac rău nimănui, în afară de mine.
― Nu sunt în stare să trec din nou prin asta, îl avertizez.
― Ştiu. O să vorbesc cu ei, îmi promite. Mâncarea mă face să mă simt ceva mai bine.
Fazan cu o garnitură de aspic de toate culorile nestematelor, versiuni minuscule ale legumelor reale înotând în unt şi piure de cartofi cu pătrunjel. La desert, afundăm bucăţi de fructe într-un vas cu ciocolată topită, şi Cinna trebuie să mai comande încă unul, fiindcă eu încep să mănânc cu lingura din primul.
― Ei, ce-o să purtăm la ceremonia de deschidere? întreb într-un târziu, răzuind conţinutul celui de-a doilea vas până-l fac lună. Lămpaşe fixate de cască sau foc?
Ştiu că defilarea în car presupune ca eu şi Peeta să fim costumaţi în ceva înrudit cu cărbunele.
― Ceva pe linia asta, răspunde el.
Echipa mea pregătitoare îşi face apariţia când vine vremea să-mi pun costumul pentru ceremonia de deschidere, dar Cinna scapă de ei spunându-le că au făcut o treabă atât de minunată dimineaţă încât nu mai e nevoie de nimic altceva. Cei trei se îndepărtează încercând să-şi revină, lăsându-mă recunoscători pe mâinile lui. El îmi ridică mai întâi părul, împletindu-l în stilul pe care i l-a arătat mama, apoi trece la machiaj. Anul trecut a folosit foarte puţin, pentru ca spectatorii să mă recunoască după ce aveam să ajung în arenă. Însă acum faţa mea e aproape ascunsă de sublinieri spectaculoase şi de umbre întunecate. Sprâncene înalte, arcuite, pomeţi ascuţiţi, ochi mocnind, buze de un purpuriu întunecat. La prima vedere, costumul pare dezamăgitor de simplu, doar un combinezon negru, mulat, dintr-o bucată, care mă acoperă de la gât până la glezne. Cinna îmi aşază pe cap o jumătate de coroană, ca aceea pe care am primit-o ca învingătoare, numai că asta e dintr-un metal negru, nu din aur. Pe urmă ajustează lumina din încăpere, simulând crepusculul, şi apăsă un buton aflat la încheietura mâinii mele, pe dosul materialului. Privesc în jos, fascinată, pe măsură ce costumul meu prinde viaţă, răspândind mai întâi o lumină blândă, aurie, care se transformă treptat în roşul-portocaliu al cărbunilor aprinşi. Arăt de parcă aş fi fost înfăşurată în tăciuni dogoritori – ba nu, ca şi cum aş fi eu însămi un tăciune scos direct din şemineul nostru. Culorile se ridică şi coboară, se preschimbă şi se contopesc, exact aşa cum se întâmplă cu tăciunii.
― Cum ai făcut asta? întreb, uluită.
― Eu şi Porţia ne-am petrecut o mulţime de ore privind focul, răspunde Cinna. Acum uită-te la tine.
Mă răsuceşte către o oglindă, ca să pot vedea întregul efect. Nu zăresc o fată, nici măcar o femeie, ci o făptură nepământeană, arătând pe parcă ar putea sălăşlui în vulcanul care a nimicit atât de mulţi oameni în Jubileul lui Haymitch. Coroana mea neagră, acum părând de un roşu incandescent, îmi aruncă umbre stranii pe faţa spectaculos fardată. Katniss, fata din foc, a lăsat în urmă flăcările pâlpâitoare, rochiile împodobite cu nestemate şi rochiţele suave ca lumina lumânărilor. E tot atât de letală precum focul însuşi.
― Cred… că exact de asta aveam nevoie ca să-i pot înfrunta pe ceilalţi, spun.
― Da, sunt de părere că zilele tale cu ruj roz şi panglici ţin de trecut, comentează Cinna. Îmi atinge din nou butonul de la încheietură, stingându-mi lumina. Să nu dăm gata curentul din baterii. De data asta, în car, nici o fluturare de mână, nici un zâmbet. Vreau doar să priveşti drept înainte. Ca şi cum întregul public ar fi nedemn de atenţia ta.
― În sfârşit ceva la care-o să mă pricep, spun eu.
Cinna trebuie să se mai ocupe de alte câteva lucruri, aşa că mă decid să cobor la parterul Centrului de Remodelare, care adăposteşte un loc imens de adunare a tributurilor şi a carelor lor înainte de ceremonia de deschidere. Sper să-i găsesc pe Peeta şi Haymitch, dar ei n-au sosit încă. Spre deosebire de anul trecut, când toate tributurile erau practic lipite de carele lor, scena are un aspect foarte monden. Învingătorii – atât tributurile din acest an, cât şi mentorii lor – stau de vorbă, adunaţi în grupuri mici. Bineînţeles că toţi se cunosc între ei, iar eu nu cunosc pe nimeni şi nu sunt genul care umblă de colo-colo, prezentându-se singur. Aşa că mă mulţumesc să mângâi coama unuia dintre caii noştri şi mă străduiesc să trec neobservată.
Ceea ce nu-mi reuşeşte.
Ronţăitul îmi izbeşte auzul chiar înainte de a-mi da seama că e cineva alături de mine şi, când întorc capul, faimoşii ochi verzi ca marea ai lui Finnick Odair sunt la numai câţiva centimetri distanţă. Îşi aruncă în gură un cub de zahăr şi se sprijină de calul meu.
― Salut, Katniss! îmi spune, de parcă ne-am cunoaşte de ani de zile, când de fapt nu ne-am întâlnit niciodată.
― Salut, Finnick! îi răspund, cu tot atâta nepăsare, deşi nu mă simt în largul meu în apropierea lui, mai ales când îşi expune o suprafaţă atât de mare de piele dezgolită.
― Vrei un cub de zahăr? mă întreabă, întinzându-şi mâna, cu o grămăjoară înaltă în palmă. Ar trebui să fie pentru cai, dar cui îi pasă? Au la dispoziţie ani întregi în care să mănânce zahăr, în timp ce tu şi cu mine… ei, dacă vedem ceva dulce, e bine să-l înhăţăm cât mai repede.
În Panem, Finnick Odair e un soi de legendă vie. De vreme ce a câştigat cea de-a Şaizeci şi cincea Ediţie a Jocurilor când nu avea decât paisprezece ani, se numără încă printre cei mai tineri învingători. Fiind din Districtul 4, a fost un profesionist, aşa că sorţii erau deja în favoarea lui, dar nici un antrenor nu poate pretinde că i-ar fi dat extraordinara lui frumuseţe. Înalt, atletic, cu piele aurie, cu păr de culoarea bronzului şi cu ochii aceia incredibili. În vreme ce alte tributuri din anul respectiv aveau mare nevoie să primească în dar o mână de cereale sau nişte chibrituri, lui Finnick nu-i trebuia niciodată nimic, nici mâncare, nici medicamente, nici arme. A fost nevoie de vreo săptămână pentru ca rivalii lui să-şi dea seama că pe el trebuiau să-l ucidă mai întâi, dar era prea târziu. Devenise deja un luptător foarte bun cu suliţa şi cu cuţitele găsite în Cornul Abundenţei. Când a primit o paraşută argintie cu un trident – poate cel mai costisitor dar oferit vreodată în arenă –, s-a terminat totul. Industria Districtului 4 e pescuitul. Finnick îşi petrecuse toată viaţa în bărci. Tridentul era o extensie firească şi letală a braţului său. A găsit un soi de viţă şi şi-a împletit o plasă, în care şi-a prins apoi adversarii ca să-i poată străpunge cu tridentul, şi coroana a fost a lui peste numai câteva zile.
Cetăţenilor Capitoliului a început încă de pe atunci să le lase gura apă la vederea lui.
Fiind atât de tânăr, nu s-au putut atinge de el vreme de un an sau doi. Dar, de când a împlinit şaisprezece ani îşi petrece timpul, pe toată durata Jocurilor, fiind hăituit de persoanele îndrăgostite nebuneşte de el. Nimeni nu reuşeşte să-i păstreze favorurile prea mult. La fiecare vizită anuală are patru sau cinci aventuri. Bătrâni sau tineri, frumoşi sau urâţi, bogaţi sau foarte bogaţi, le ţine companie şi le acceptă cadourile scumpe, dar nu rămâne cu nimeni, niciodată, şi, odată ce a plecat, nu se mai întoarce.
Nu pot susţine că Finnick nu e unul dintre cei mai înnebunitori şi mai senzuali oameni de pe planetă. Dar pot spune, cu toată sinceritatea, că mie nu mi s-a părut niciodată atrăgător. Poate e prea frumos sau poate prea uşor de dobândit, sau poate cauza e în realitate faptul că e prea uşor să-l pierzi.
― Nu, mulţumesc, răspund, vorbind de¬spre zahăr. Însă mi-ar plăcea să-ţi împrumut uneori echipamentul.
E drapat într-o plasă aurie de pescuit, înnodată strategic sub vintre, astfel încât nu se poate spune, practic, că ar fi dezbrăcat, dar e atât de aproape de această stare pe cât e cu putinţă. Nu mă îndoiesc că, după părerea stilistului său, e cu atât mai bine cu cât publicul vede o mai mare parte din Finnick.
― În costumul ăsta îmi pari absolut înspăimântătoare. Ce s-a întâmplat cu rochiţele frumoase, de fetiţă? mă întreabă.
Îşi umezeşte uşor buzele cu vârful limbii. Probabil că asta înnebuneşte o grămadă de oameni. Dar, dintr-un anumit motiv, eu nu mă pot gândi decât la bătrânul Cray, salivând la vederea unei femei tinere, sărace şi înfometate.
― Am crescut prea mare pentru ele, îi spun.
Finnick prinde în mână colierul ataşat costumului meu şi îl plimbă printre degete.
― Mare păcat c-a apărut povestea asta, cu Jubileul. Ai fi putut fura inimile ca un bandit în Capitoliu. Bijuterii, banii, tot ce ţi-ai fi dorit.
― Nu-mi plac bijuteriile şi am mai mulţi bani decât îmi trebuie. Apropo, tu cum ţi-i cheltuieşti pe toţi, Finnick?
― Oh, n-am mai încheiat de ani de zile nici un târg în care să intre ceva atât de vulgar cum sunt banii.
― Atunci cum eşti plătit pentru plăcerea oferită de compania ta? îl întreb.
― Cu secrete, spune el, cu voce domoală. Îşi înclină capul, astfel încât buzele aproape că i se ating de ale mele. Dar tu, fată din foc? Ai vreun secret care să merite timpul meu?
Dintr-un motiv stupid, roşesc, dar îmi impun să rămân fermă.
― Nu, eu sunt o carte deschisă, îi şoptesc drept răspuns. Toată lumea pare să-mi cunoască secretele înainte de a le afla eu însămi.
El zâmbeşte.
― Din nefericire, cred că e adevărat. Ochii îi alunecă scurt într-o parte. Vine Peeta. Îmi pare rău c-a trebuit să vă anulaţi nunta. Ştiu cât de dezolant trebuie să fie pentru tine.
Îşi aruncă un alt cub de zahăr în gură şi se îndepărtează agale.
Peeta e alături de mine, îmbrăcat într-un costum identic cu al meu.
― Ce-a vrut Finnick Odair? mă întreabă.
Mă răsucesc, îmi apropii buzele de ale lui şi îmi cobor pleoapele, imitându-l pe Finnick.
― Mi-a oferit zahăr şi a vrut să-mi afle toate secretele, spun, cu cea mai seducătoare voce de care sunt în stare.
Peeta râde.
― Pfui. Glumeşti.
― Serios, zic eu. O să-ţi povestesc mai multe când n-o să mă mai furnice pielea.
― Crezi că am fi sfârşit tot aşa dacă ar fi câştigat numai unul dintre noi? întreabă el, rotindu-şi privirile asupra celorlalţi învingători. Ca o altă piesă dintr-o expoziţie de ciudăţenii?
― Sigur. Mai ales tu, îi răspund.
― Oh. Şi de ce mai ales eu? spune el, zâmbind.
― Pentru că tu ai o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, pe care eu nu o am, îi explic, cu un aer de superioritate. Te-ar fi atras în modul lor de viaţă din Capitoliu şi te-ai fi pierdut pe de-a-ntregul.
― A avea ochi pentru frumuseţe nu e totuna cu o slăbiciune, subliniază Peeta. Poate cu excepţia cazului când e vorba de¬spre tine.
Începe muzica şi văd uşile largi deschizându-se pentru primul car, aud strigă-tele mulţimii.
― Mergem?
Întinde mâna, ajutându-mă să urc în car. Mă cocoţ şi îl trag după mine.
― Nu te mişca, spun, şi-i aranjez coroana. Ai văzut costumele noastre activate? O să fim din nou fantastici.
― Absolut. Dar Porţia spune că trebuie să fim mai presus de orice. Fără fluturări de mână sau orice altceva. Oricum, ei unde sunt?
― Nu ştiu.
Privesc procesiunea carelor.
― Poate că e mai bine să pornim şi să ne aprindem costumele.
O facem şi, când începem să strălucim, vedem oamenii arătând către noi şi murmurând, şi ştiu că vom fi iarăşi senzaţia ceremoniei de deschidere.
Suntem aproape în pragul uşii. Îmi întind gâtul şi privesc în jur, dar nici Porţia, nici Cinna, care au stat anul trecut cu noi până în ultima clipă, nu se văd nicăieri.
― Anul ăsta trebuie să ne ţinem de mână? întreb.
― Cred c-au lăsat asta la alegerea noastră, spune Peeta.
Mă uit în ochii lui albaştri pe care nici un fel de machiaj, oricât de teatral, nu-i poate face să pară înspăimântători, şi îmi aduc aminte că, doar cu un an în urmă, eram pregătită să-l ucid. Convinsă că el încerca să mă ucidă. Acum totul s-a întors pe dos. Sunt hotărâtă să-l ţin în viaţă, ştiind că voi plăti cu viaţa mea, dar acea parte din mine care nu e atât de curajoasă cum mi-aş dori se bucură fiindcă alături nu îmi e Haymitch, ci Peeta. Mâinile noastre se întâlnesc fără alte cuvinte. Bine-înţeles că vom intra în asta amândoi ca unul.
Vocea mulţimii se înalţă într-un strigăt unanim în timp ce înaintăm în lumina tot mai palidă a înserării, dar nici unul dintre noi nu reacţionează. Îmi fixez pur şi simplu ochii într-un punct din depărtare şi pretind că nu există nici publicul, nici isteria. Dar nu mă pot împiedica să întrezăresc imaginile noastre de pe ecranele plasate de-a lungul drumului. Şi nu suntem doar frumoşi, suntem întunecaţi şi puternici. Ba nu, mai mult decât atât. Suntem îndrăgostiţii din Districtul 12 născuţi sub o stea potrivnică, care au suferit atât de mult şi s-au bucurat atât de puţin de răsplata victoriei, care nu caută favorurile fanilor, nu încântă cu zâmbete şi nu le prind sărutările. Suntem neiertători.
Şi ador asta. Faptul că în sfârşit sunt eu însămi.
Când cotim, intrând pe bucla din Piaţa Oraşului, văd că alţi doi stilişti au încercat să fure ideea lui Cinna şi a Porţiei de a-şi ilumina tributurile. Costumele presărate cu luminiţe electrice ale Districtului Trei, unde sunt fabricate componente electronice, au cel puţin sens. Dar ce fac crescătorii de vite din Districtul 10, care sunt deghizaţi în vaci, cu centurile în flăcări? Se coc pe ei înşişi? Patetic.
Pe de altă parte, eu şi Peeta suntem atât de fascinanţi în costumele noastre de tăciuni în continuă schimbare, încât majoritatea celorlalte tributuri se holbează la noi. Părem deosebit de atrăgători pentru perechea din Districtul 6, doi morfino-mani notorii. Amândoi numai piele şi os, cu pielea îngălbenită atârnând. Nu reuşesc să-şi dezlipească de noi ochii prea mari nici măcar când preşedintele Snow începe să vorbească din balconul lui, urându-ne bun venit la Jubileu. Se cântă imnul şi, în timp ce facem ultimul tur al pieţei rotunde, oare mă înşel sau văd şi ochii preşedintelui Snow ţintuindu-mă?
Eu şi Peeta ne relaxăm abia după ce uşile Centrului de Antrenament ni se închid în urmă. Cinna şi Porţia sunt acolo – încântaţi de spectacolul nostru –, iar Haymitch şi-a făcut apariţia şi anul ăsta, numai că nu e lângă carul nostru, ci alături de tributurile din Districtul 11. Îl văd dând din cap în direcţia noastră şi apoi ceilalţi doi îl urmează, ieşindu-ne în întâmpinare.
Îl ştiu pe Chaff din vedere, fiindcă mi-am petrecut ani de-a rândul privindu-l la televizor în vreme ce el şi Haymitch îşi treceau unul altuia sticla. Are pielea întunecată, în jur de un metru optzeci şi cinci înălţime şi unul dintre braţe i se termină cu un ciot de lemn, fiindcă şi-a pierdut mâna în timpul Jocurilor pe care le-a câştigat cu treizeci de ani în urmă. Sunt sigură că i s-a oferit un soi de înlocuitor artificial, aşa cum s-a întâmplat cu Peeta când au fost nevoiţi să-i amputeze partea de jos a piciorului, dar presupun că el a refuzat.
Femeia, Seeder, arată aproape ca şi cum ar fi din Filon, cu pielea măslinie şi părul negru, lins, brăzdat de şuviţe argintii. Numai ochii ei aurii trădează că e din alt district. Trebuie să aibă în jur de şaizeci de ani, dar pare încă puternică şi nu dă semne că ar fi ales alcoolul, morfina sau o altă substanţă chimică pentru a-şi oferi o scăpare de-a lungul anilor. Mă îmbrăţişează înainte ca vreunul dintre noi să scoată vreun cuvânt. Ştiu, cumva, că trebuie să fie din cauza lui Rue şi Thresh. Înainte de a mă putea opri, mă trezesc şoptind:
― Familiile?
― Sunt în viaţă, răspunde ea, cu voce uşoară, înainte de a-mi da drumul.
Chaff mă cuprinde cu braţul sănătos şi mă sărută drept pe gură. Tresar şi mă retrag, surprinsă, în timp ce el şi Haymitch râd în hohote.
Asta e tot ce se petrece înainte ca însoţitorii din Capitoliu să ne conducă hotărâţi către lifturi. Am sentimentul distinct că sunt stânjeniţi de camaraderia dintre învingători, care nici că s-ar putea sinchisi mai puţin. Când mă îndrept spre ascensor, cu mâna încă într-a lui Peeta, altcineva trece foşnind pe lângă mine. Fata îşi scoate acoperământul capului, alcătuit din crengi frunzoase, şi îl aruncă peste umăr, fără să facă efortul de a se uita unde a căzut.
Johanna Mason. Din Districtul 7. Cherestea şi hârtie, deci copac. A câştigat afişându-şi foarte convingător slăbiciunea şi neajutorarea, astfel încât să fie ignorată. Pe urmă a demonstrat că ştie să ucidă cu o abilitate deosebită. Îşi ciufuleşte părul ţepos şi îşi rostogoleşte ochi căprui, depărtaţi unul de altul.
― Nu-i aşa că am un costum oribil? Stilista noastră e cea mai mare idioată din Capitoliu. Cu ea, tributurile noastre sunt copaci de patruzeci de ani. Îmi doresc să-l fi avut pe Cinna. Tu arăţi fantastic.
Discuţii femeieşti. La care nu m-am priceput niciodată. Păreri de¬spre haine, pieptănături, machiaj. Aşa că spun o minciună.
― Da, m-a ajutat să-mi concep propria gamă de creaţii vestimentare. Ar trebui să vezi ce poate face cu catifeaua.
Catifea. Singurul material care îmi vine în minte.
― Am văzut. În turneul tău. Rochia fără bretele pe care ai purtat-o în Districtul 2? Cea de culoare albastru-închis, cu diamante? Atât de superbă încât am vrut să-ntind mâna prin ecran s-o smulg de pe tine, spune Johanna.
Fac pariu că-i aşa, mă gândesc. Odată cu câţiva centimetri din carne.
În timp ce aşteptăm lifturile, Johanna desface fermoarele restului copacului, lăsându-şi costumul să cadă pe podea şi îndepărtându-l apoi, dezgustată, cu o lovitură de picior. În afara papucilor verzi ca pădurea nu mai poartă nici un fel de haine.
― Aşa e mai bine.
Ajungem în acelaşi lift cu ea şi, pe toată durata deplasării până la etajul şapte, pălăvrăgeşte cu Peeta de¬spre tablourile lui, în timp ce lumina costumului lui încă strălucitor se reflectă pe sânii ei goi. Îl ignor pe Peeta după plecarea ei, dar ştiu că rânjeşte. Când uşile se închid în urma lui Chaff şi Seeder, lăsându-ne singuri, arunc mâna lui Peeta, şi el izbucneşte în râs.
― Ce e? întreb, întorcându-mă spre el în timp ce coboară la etajul nostru.
― Tu eşti, Katniss. Nu-ţi dai seama? spune el.
― Ce sunt eu?
― Motivul pentru care se poartă aşa. Finnick cu zahărul lui cubic, Chaff cu sărutul pe buze şi toată povestea cu dezgolirea Johannei. Încearcă, fără succes, să-mi vorbească pe un ton mai serios. Se joacă cu tine, pentru că eşti atât de… ştii tu.
― Nu, nu ştiu, spun.
Şi chiar n-am idee de¬spre ce vorbeşte.
― E ca atunci când n-ai vrut să mă priveşti gol în arenă, deşi eram pe jumătate mort. Eşti atât de… castă, adaugă el, în cele din urmă.
― Nu sunt! protestez. Tot anul trecut ţi-am sfâşiat practic hainele ori de câte ori ne-am aflat în faţa unei camere de luat vederi!
― Da, dar… adică, pentru Capitoliu, eşti castă, încearcă el să mă liniştească. Pentru mine eşti perfectă. Ceilalţi nu fac decât să te tachineze.
― Nu, râd de mine, aşa cum râzi şi tu.
― Nu.
Peeta clatină din cap, dar încă îşi mai reţine un zâmbet. Încep să mă gândesc din nou, serios, cine ar trebui să se întoarcă viu de la Jocuri, când se deschide uşa celuilalt ascensor.
Haymitch şi Effie ni se alătură, părând mulţumiţi dintr-un anumit motiv. Pe urmă chipul lui se aspreşte.
Ce-am mai făcut? sunt gata să întreb, dar văd că el fixează cu privirea ceva aflat dincolo de mine, la intrarea în sufragerie.
Effie îşi mijeşte ochii în aceeaşi direcţie, apoi spune, radiind:
― Se pare că anul ăsta v-au făcut rost de o pereche asortată.
Mă răsucesc şi dau cu ochii de fata avox cu părul roşu care mi-a purtat de grijă anul trecut, până la începerea Jocurilor. Mă gândesc ce bine e să am o prietenă aici. Observ că tânărul de lângă ea, un alt avox, are de asemenea părul roşu. La asta trebuie să se fi referit Effie spunând pereche asortată.
Apoi mă străbate un fior. Fiindcă îl cunosc şi pe el. Nu de la Capitoliu, ci din anii în care am stat de vorbă relaxaţi în Vatră, glumind pe seama supei de la Sae Unsuroasa şi din acea ultimă zi în care l-am văzut zăcând fără cunoştinţă în piaţă, în timp ce viaţa se scurgea din Gale odată cu sângele.
Noul nostru avox e Darius.
16
Haymitch mă strânge de încheietura mâinii de parcă mi-ar anticipa următoarea mişcare, dar sunt tot atât de lipsită de grai ca Darius, după ce a trecut prin mâinile torţionarilor de la Capitoliu. Haymitch mi-a spus odată că limbii unui avox i se face ceva, ca să nu mai poată vorbi niciodată. Aud în minte glasul lui Darius, jucăuş şi limpede, răsunând în Vatră când mă tachina. Nu aşa cum au râs de mine ceilalţi învingători, ci fiindcă fiecăruia dintre noi îi plăcea sincer de celălalt. Dacă Gale l-ar vedea acum…
Ştiu că orice mişcare către el, orice dovadă de recunoaştere i-ar atrage o pedeapsă. Aşa că ne privim în ochi îndelung. Darius, un sclav mut, eu îndreptându -mă acum către moarte. Oricum, ce ne-am putea spune? Că fiecăruia dintre noi îi pare rău pentru soarta celuilalt? Că ne împărtăşim durerea? Că ne bucurăm fiindcă am avut ocazia să ne cunoaştem?
Nu, Darius n-are de ce să se bucure pentru asta. Dacă aş fi fost acolo ca să-l opresc pe Thread, el n-ar fi ieşit în faţă ca să-l salveze pe Gale. N-ar fi un avox. Şi, mai exact, n-ar fi avoxul meu, fiindcă e atât de evident că preşedintele Snow l-a plasat aici pentru a-mi fi mie de folos.
Îmi smulg mâna din strânsoarea lui Haymitch şi plec spre vechiul meu dormitor, încuind uşa în urma mea. Mă aşez pe marginea patului, cu coatele pe genunchi, cu fruntea pe pumni, şi îmi privesc costumul strălucitor în întuneric, imaginându-mi că sunt în vechea mea casă din Districtul 12, ghemuită lângă foc. Costumul păleşte încet, înnegrindu-se pe măsură ce se termină bateria.
Când Effie îmi bate într-un târziu la uşă ca să mă invite la cină, mă ridic, îmi scot costumul, îl împăturesc cu grijă şi îl aşez pe masă, alături de coroană. Apoi, în baie, îmi spăl dungile negre de machiaj de pe faţă. Îmi pun o cămaşă simplă şi nişte pantaloni şi o pornesc pe coridor, către sufragerie.
În timpul cinei nu sunt conştientă de prea multe lucruri, cu excepţia faptului că Darius şi fata avox cu părul roşu ne servesc la masă. Effie, Haymitch, Cinna, Porţia şi Peeta sunt cu toţii de faţă, vorbind, cred, de¬spre ceremonia de deschidere. Dar singurul moment în care mă simt într-adevăr acolo este acela când trântesc intenţionat pe podea o farfurie cu mazăre şi, înainte de a mă putea opri cineva, mă ghemuiesc, încercând să curăţ. Darius e chiar lângă mine când răstorn farfuria şi ne aflăm pentru scurt timp umăr la umăr, ascunşi vederii celorlalţi, adunând boabele de mazăre. Mâinile ni se întâlnesc pentru doar o clipă. Îi simt pielea, aspră sub sosul untos din farfurie. În strânsoarea disperată a degetelor noastre sunt toate cuvintele pe care nu ni le putem spune.
― Asta nu e treaba ta, Katniss, cloncăneşte apoi Effie, din spatele meu, şi el îmi dă drumul.
Când mergem să vedem reluarea ceremoniei de deschidere, mă strecor pe canapea între Cinna şi Haymitch, pentru că nu vreau să stau lângă Peeta. Atrocitatea căreia i-a căzut victimă Darius are legătură cu mine şi cu Gale, ba poate chiar şi cu Haymitch, dar nu cu Peeta. Poate l-a cunoscut şi el pe Darius atât cât să-l salute printr-o mişcare a capului, dar n-a fost în Vatră aşa ca noi, ceilalţi. În plus, sunt încă furioasă fiindcă a râs de mine împreună cu alţi învingători, şi ultimele lucruri pe care mi le doresc acum sunt compătimirea şi gesturile lui de alinare. Nu mi-am schimbat intenţia de a-l salva în arenă, dar nu-i datorez mai mult decât atât.
Privind procesiunea ce se îndreaptă către Piaţa Oraşului, mă gândesc că e destul de rău să fim îmbrăcaţi în costume şi puşi să defilăm în care alegorice pe străzi într-un an obişnuit. Copiii costumaţi arată absurd, însă se dovedeşte că învingătorii vârstnici sunt patetici. Cei câţiva mai tineri, ca Johanna şi Finnick, sau cei ale căror trupuri n-au căzut în decrepitudine, ca Seeder şi Brutus, reuşesc totuşi să păstreze un strop de demnitate.
Însă majoritatea, ajunşi în ghearele băuturii, ale morfinei sau ale bolii, arată grotesc în costumele lor înfăţişând vaci sau copaci, sau franzele. Anul trecut am flecărit de¬spre fiecare participant, însă acum facem numai comentarii ocazionale. Puţina admiraţie de până atunci a mulţimii se dezlănţuie la apariţia mea şi a lui Peeta, părând atât de tineri, de puternici şi de frumoşi în costumele noastre strălucitoare. Adevărata imagine a ceea ce ar trebui să fie tributurile.
Imediat ce se termină, mă ridic şi le mulţumesc lui Cinna şi Porţia pentru munca lor extraordinară şi plec la culcare. Effie ne reaminteşte că trebuie să ne întâlnim devreme la micul dejun ca să ne stabilim strategia de antrenament, dar până şi vocea ei sună găunos. Biata Effie. A avut în sfârşit un an decent la Jocuri cu mine şi cu Peeta, iar acum totul s-a năruit într-o învălmăşeală căreia nici măcar ea nu-i dă o interpretare favorabilă. Presupun că, din perspectiva unui locuitor al Capitoliului, asta e o adevărată tragedie.
La scurt timp după ce intru în pat, se aude o bătaie uşoară în uşă, dar o ignor. Nu-l vreau pe Peeta în seara asta. Mai ales acum când e Darius în preajmă. E aproape tot atât de rău cum ar fi dacă s-ar afla aici Gale. Cum o să mi-l poată scoate din minte, cu Darius foindu-se pe coridoare?
Limbile ocupă un loc de frunte în coşmarurile mele. Mai întâi privesc, înlemnită şi neajutorată, mâinile înmănuşate care duc la bun sfârşit disecţia însângerată a gurii lui Darius. Pe urmă sunt la o petrecere unde toată lumea poartă măşti, sunt urmărită de cineva care îşi agită limba umedă şi cred că e Finnick, dar, când mă prinde şi îşi scoate masca, e preşedintele Snow şi de pe buzele lui pufoase picură salivă însângerată. În final, sunt din nou în arenă, cu limba uscată ca iasca, încercând să ajung la un bazin cu apă care se îndepărtează de fiecare dată când sunt cât pe ce să-l ating.
Când mă trezesc, mă împleticesc către baie şi beau cu lăcomie apă de la robinet până când nu mai pot înghiţi nici o picătură în plus. Îmi scot hainele asudate, cad din nou pe pat, goală, şi reuşesc cumva să adorm.
În dimineaţa următoare, amân plecarea la micul dejun cât mai mult cu putinţă, pentru că realmente nu vreau să discut de¬spre strategia noastră de antrenament. Ce e de discutat? Fiecare învingător ştie deja de ce sunt în stare toţi ceilalţi. Sau, oricum, de ce erau cândva în stare. Aşa că eu şi Peeta vom continua s-o facem pe îndrăgostiţii, şi atât. Pur şi simplu nu pot să vorbesc de¬spre asta, mai ales cu Darius stând mut alături. Rămân mult sub duş, mă îmbrac fără grabă în costumul lăsat de Cinna pentru antrenament şi comand mâncare din meniul aflat în cameră folosindu-mă de un microfon. Într-un minut, îşi fac apariţia cârnaţii, ouăle, cartofii, pâinea, sucul şi ciocolata fierbinte. Mănânc până mă satur, încercând să trag de timp minut cu minut până la ora zece, când trebuie să coborâm în centrul de antrenament. La nouă şi jumătate, Haymitch îmi bate la uşă, evident sătul până-n gât de mine, ordonându-mi să vin în sufragerie ACUM! Mă spăl totuşi pe dinţi înainte de a ieşi pe holul sinuos, câştigând cu eficienţă alte cinci minute.
Sufrageria e goală, cu excepţia lui Peeta şi a lui Haymitch, a cărui faţă e împurpurată de băutură şi de furie. Poartă la încheietura mâinii o brăţară de aur masiv cu un model cu flăcări – trebuie să fie concesia făcută faţă de planul lui Effie de a afişa simboluri asortate – pe care o răsuceşte nefericit. Brăţara e într-adevăr foarte frumoasă, dar mişcarea o face să pară un instrument al constrângerii, aducând mai degrabă a cătuşe decât a bijuterie. El mârâie la mine.
― Ai întârziat.
― Îmi cer scuze, am adormit după ce coşmarurile de¬spre limbi mutilate m-au ţinut trează jumătate de noapte.
Vreau ca replica să sune ostil, dar vocea mi se frânge la sfârşitul frazei.
Haymitch mă priveşte încruntat, apoi o lasă mai moale.
― Bine, n-are importanţă. Astăzi, la antrenament, aveţi de făcut două lucruri. Unu, purtaţi-vă ca nişte îndrăgostiţi.
― Evident, spun eu.
― Şi doi, legaţi prietenii.
― Nu, îl contrazic eu. N-am încredere în nici unul dintre ei, nu-i pot suferi pe cei mai mulţi şi aş vrea mai degrabă să acţionăm numai în doi.
― Aşa am spus şi eu iniţial, dar…, începe Peeta.
― Dar n-o să fie de-ajuns, insistă Haymitch. De data asta o s-aveţi nevoie de mai mulţi aliaţi.
― De ce? întreb.
― Fiindcă vă aflaţi într-un dezavantaj aparte. Adversarii voştri se cunosc de ani de zile. Aşa că, pe cine credeţi că vor alege drept primă ţintă? spune el.
― Pe noi, răspund eu. Şi nimic din ce-am putea face n-o să fie mai presus de vechile prietenii. Aşa că, de ce ne-am osteni?
― Fiindcă ştiţi să luptaţi. Vă bucuraţi de popularitate printre spectatori. Ceea ce v-ar putea totuşi transforma în aliaţi dezirabili. Dar numai dacă-i lăsaţi pe ceilalţi să-şi dea seama că sunteţi dispuşi să formaţi o echipă.
― Cu alte cuvinte, anul ăsta ne vrei în haita de profesionişti? întreb, nereuşind să-mi ascund deloc dezgustul.
Tributurile din Districtele 1, 2 şi 4 îşi unesc în mod tradiţional forţele, atrăgând eventual câţiva alţi luptători excepţionali, şi îşi vânează adversarii mai slabi.
― Asta a fost strategia noastră, nu? Antrenamentul în stilul profesioniştilor? ripostează Haymitch. Iar grupul de profesionişti se alcătuieşte de obicei înainte de începerea Jocurilor. Peeta abia a reuşit să se pună bine cu ei anul trecut.
Îmi aduc aminte de scârba care m-a cuprins cu un an în urmă, când l-am descoperit pe Peeta printre ei.
― Deci trebuie să ne străduim să intrăm pe sub pielea lui Finnick şi a lui Brutus – asta vrei să spui?
― Nu neapărat. Toţi sunt învingători. Dacă preferaţi, alcătuiţi propria voastră haită. Alegeţi pe cine vreţi. Eu vi-i sugerez pe Chaff şi Seeder. Deşi nici Finnick nu e de ignorat, subliniază Haymitch. Găsiţi-vă aliaţi care v-ar putea fi de un anumit folos. Nu uitaţi, nu vă mai aflaţi într-o arenă plină de copii speriaţi. Toţi oamenii ăştia sunt ucigaşi cu experienţă, indiferent în ce formă par să se afle acum.
Poate are dreptate. Numai că în cine m-aş putea încrede? Probabil în Seeder. Dar oare îmi doresc să fac un pact cu ea numai pentru a fi poate nevoită s-o ucid mai târziu? Nu. Totuşi, m-am aliat cu Rue în aceleaşi circumstanţe. Îi spun lui Haymitch că o să-mi dau silinţa, deşi sunt de părere că n-o să mă descurc deloc bine în toată povestea asta.
Effie apare ceva mai devreme să ne conducă jos, pentru că anul trecut, când am crezut că ne încadram în timp, am fost ultimele două tributuri care şi-au făcut apariţia. Dar Haymitch spune că nu vrea să fim duşi de ea în sala de gimnastică.
Nici unul dintre ceilalţi învingători n-o să vină cu o dădacă şi, fiind cei mai tineri, e cu atât mai important să părem independenţi. Aşa că ea e nevoită să se mulţumească să ne conducă până la lift, să ne aranjeze părul şi să apese pe buton în locul nostru.
Coborârea durează atât de puţin încât nu avem timp de conversaţie, dar, când Peeta mă prinde de mână, nu mi-o retrag. L-oi fi ignorat azi-noapte, în intimitate, dar la antrenament trebuie să părem o echipă inseparabilă.
Effie n-ar fi trebuit să-şi facă griji c-o să ajungem ultimii. Nu sunt prezenţi decât Brutus şi femeia din Districtul 2, Enobaria. Ea pare să aibă în jur de treizeci de ani şi, în ceea ce o priveşte, nu-mi pot aduce aminte decât că, într-o luptă corp la corp, a ucis un tribut sfâşiindu-i beregata cu dinţii. A dobândit o asemenea celebritate ca urmare a acestei fapte încât, după ce a câştigat Jocurile, şi-a făcut o modificare estetică a dinţilor, astfel încât fiecare să se termine cu un vârf ascuţit, ca al unui canin, şi i-a placat cu aur. Nu duce lipsă de admiratori la Capitoliu.
La ora zece nu şi-au făcut apariţia decât vreo jumătate dintre tributuri. Atala, femeia care conduce antrenamentele, îşi începe discursul exact la momentul stabilit, netulburată de numărul redus al ascultătorilor. Poate se aştepta la aşa ceva. Mă simt oarecum uşurată, fiindcă asta înseamnă cu o duzină mai puţini oameni cu care trebuie să mă prefac că vreau să fiu prietenă. Atala trece în revistă lista punctelor de instruire, care includ atât tehnici de luptă, cât şi tehnici de supravieţuire, şi ne lasă să ne antrenăm.
Îi spun lui Peeta că, după părerea mea, am face mai bine să ne despărţim, acoperind astfel un teritoriu mai întins. Când el pleacă să arunce suliţe împreună cu Brutus şi Chaff, mă îndrept către punctul dedicat nodurilor. Rareori îl vizitează cineva. Îmi place antrenorul, care îşi aminteşte cu drag de mine, poate din cauză că mi-am petrecut timpul cu el anul trecut. E încântat când îi arăt că încă mai pot instala capcana care îţi lasă adversarul spânzurat de picior, legănându-se de un copac. E clar că mi-a remarcat cursele instalate anul trecut în arenă şi acum mă consideră un elev avansat, aşa că îl rog să repetăm toate tipurile de noduri de care aş putea avea nevoie şi alte câteva, pe care nu le voi folosi poate niciodată. Aş fi mulţumită să-mi petrec dimineaţa singură cu el, dar, după vreo oră şi jumătate, cineva din spatele meu mă înconjoară cu braţele şi degetele sale termină cu uşurinţă nodul complicat din cauza căruia transpir. Bineînţeles că e Finnick, care pare să-şi fi petrecut copilăria neavând altă ocupaţie în afară de a mânui tridente şi de a manevra frânghii, făcându-le noduri complicate pentru a le transforma în năvoade, presupun. Îl privesc un minut, timp în care ia o funie, face un laţ şi pretinde apoi că se spânzură, pentru a mă distra.
Îmi rotesc ochii şi plec spre un alt punct liber de antrenament, unde tributurile pot învăţa să facă focul. Mă descurc deja excelent în privinţa asta, dar sunt încă dependentă de chibrituri. Aşa că antrenorul mă pune să lucrez cu cremene, amnar şi cu nişte pânză carbonizată. E mult mai greu decât pare şi, chiar străduindu-mă cu toată concentrarea de care sunt în stare, am nevoie cam de o oră ca s-aprind focul. Îmi ridic privirea cu un zâmbet triumfător numai ca să descopăr că am companie.
Cele două tributuri din Districtul 3 sunt lângă mine, încercând să aprindă un foc mulţumitor folosindu-se de chibrituri. Mă gândesc să plec, dar vreau cu adevărat să mai încerc încă o dată folosirea cremenii şi, dacă trebuie să-i povestesc lui Haymitch că am încercat să-mi fac prieteni, cei doi par o variantă suportabilă. Amândoi sunt mici de statură, cu pielea palidă şi părul negru. Femeia, Wiress, e probabil cam de vârsta mamei şi vorbeşte cu voce joasă, inteligentă. Dar observ imediat că are obiceiul de a-şi întrerupe cuvintele la jumătatea frazei, ca şi cum ar uita că eşti acolo. Bărbatul, Beetee, e mai bătrân şi oarecum fără astâmpăr. Poartă ochelari, dar îşi petrece o grămadă de timp privind pe sub ei. Sunt puţin cam ciudaţi, dar cu siguranţă că nici unul dintre ei n-o să mă facă să mă simt stânjenită dezbrăcându-se în pielea goală. Şi sunt din Districtul 3. Poate îmi vor confirma măcar bănuielile legate de revolta de acolo.
Îmi rotesc privirea în jurul centrului de antrenament. Peeta e în mijlocul unui cerc de aruncători de cuţite care fac glume vulgare. Morfinomanii din Districtul 6 sunt la punctul de camuflaj, pictând unul pe faţa altuia spirale de un roz strălucitor. Bărbatul din Districtul 5 vomită vin pe podeaua punctului amenajat pentru scrimă. Finnick şi bătrâna din districtul lui trag cu arcul. Johanna Mason e din nou dezbrăcată, ungându-şi pielea pentru o lecţie de luptă corp la corp. Mă hotărăsc să rămân locului.
Wiress şi Beetee sunt o companie decentă. Par prietenoşi, dar nu iscoditori. Vorbim de¬spre talentele noastre; îmi povestesc că amândoi inventează diverse lucruri, ceea ce face ca presupusul meu interes faţă de modă să pară destul de anemic.
Wiress povesteşte că lucrează la un soi de dispozitiv pentru maşinile de cusut.
― Sesizează densitatea materialului şi selectează rezistenţa…, spune ea, apoi e absorbită de câteva paie uscate înainte de a apuca să continue.
― … rezistenţa aţei, încheie Beetee explicaţia. Automat. Exclude eroarea umană.
Apoi îmi vorbeşte de¬spre recentul lui succes în crearea unui cip muzical suficient de mic ca să poată fi ascuns într-o paietă, dar care poate conţine melodii suficiente pentru mai multe ore. Îmi aduc aminte că Octavia a vorbit de¬spre aşa ceva în timpul şedinţei foto pentru nuntă şi văd în asta o posibilă ocazie de a face aluzie la revoltă.
― Oh, da. Toată echipa mea pregătitoare era întoarsă pe dos, acum câteva luni, fiindcă nu se putea face rost de aşa ceva, spun, cu nepăsare. Presupun că mai multe comenzi din Districtul 3 au fost blocate.
Beetee mă studiază pe sub ochelari.
― Da. Anul ăsta aţi avut şi voi blocaje similare în producţia de cărbune? întreabă el.
― Nu. Adică am pierdut două săptămâni, când au fost aduşi un nou coman-dant al Apărătorilor Păcii şi oamenii lui, dar nu s-a întâmplat nimic de importanţă majoră, răspund. Adică, în privinţa producţiei. Două săptămâni în care să stai acasă, fără nici o ocupaţie, înseamnă două săptămâni de foamete pentru majorita-tea oamenilor.
Cred că ei înţeleg ce-am vrut să spun. Că la noi n-a fost nici o revoltă.
― Oh. E o ruşine, comentează Wiress, dezamăgirea simţindu-i-se în voce. Districtul vostru mi s-a părut foarte…
Se întrerupe, distrasă de ceva care i-a venit în minte.
― … Interesant, completează Beetee. Amândoi suntem de aceeaşi părere.
Mă simt prost, ştiind că districtul lor trebuie să fi avut de suferit mult mai mult decât al nostru. Simt că trebuie să iau apărarea oamenilor noştri.
― Ei, în Doisprezece nu suntem prea mulţi. Numai că, în zilele noastre, asta nu se poate aprecia judecând după numărul Apărătorilor Păcii. Însă cred că suntem suficient de interesanţi.
În timp ce ne îndreptăm spre punctul dedicat construirii adăposturilor, Wiress se opreşte şi îşi ridică privirea spre platforma pe care se foiesc creatorii-de-joc, mâncând, bând şi luând uneori notă de existenţa noastră.
― Uite, spune ea, arătând spre ei cu o uşoară înclinare a capului.
Mă uit în sus şi îl văd pe Plutarch Heavensbee, în magnifica lui robă violet cu gulerul bordat cu blană, care îl desemnează ca şef al creatorilor-de-joc. Mănâncă un copan de curcan.
― Da, a fost promovat anul ăsta ca şef al creatorilor-de-joc, spun eu, deşi nu văd de ce ar merita asta vreun comentariu.
― Nu, nu. Acolo, în colţul mesei. Poţi doar să-l…, începe Wiress.
Beetee trage cu ochiul pe sub ochelari.
― … să-l zăreşti.
Mă uit nedumerită într-acolo. Şi apoi îl văd. Un petic de vreo patruzeci de centimetri pătraţi în care spaţiul din colţul mesei pare aproape să vibreze. Ca şi cum aerul ar clipoci în valuri minuscule, dar vizibile, distorsionând imaginea marginilor bine conturate ale lemnului şi a unei cupe cu vin aşezate de cineva acolo.
― Un câmp de forţă. L-au instalat între creatorii-de-joc şi noi. Mă întreb ce-o fi condus la asta, spune Beetee.
― Probabil că eu, mărturisesc. Anul trecut am tras o săgeată în ei în timpul sesiunii individuale de antrenament.
Beetee şi Wiress mă privesc curioşi.
― Am fost înfuriată. Prin urmare, toate câmpurile de forţă au un colţ ca ăsta?
― O fisură…, răspunde vag Wiress.
― … în blindaj, cum s-ar spune, completează Beetee. Ar fi ideal să fie invizibilă, nu-i aşa?
Aş vrea să-i întreb mai multe, dar se anunţă că e ora prânzului. Mă uit după Peeta, însă el e împreună cu vreo alţi zece învingători, aşa că mă hotărăsc să mănânc cu cei doi din Districtul 3. Poate o conving şi pe Seeder să ni se alăture.
Când ajungem în zona sălii de mese, văd că în grupul lui Peeta sunt unii care au alte idei. Trag toate mesele mai mici, unindu-le într-una singură, aşa că trebuie să mâncăm cu toţii laolaltă. Acum nu ştiu ce să fac. Chiar şi la şcoală evitam să mănânc la o masă aglomerată. Ca să fiu sinceră, probabil aş fi stat de una singură dacă Madge n-ar fi căpătat obiceiul de a mi se alătura. Cred că aş fi mâncat împreună cu Gale, numai că, el fiind cu doi ani mai mare, pauzele noastre de masă nu erau niciodată simultane.
Iau o tavă şi mă îndrept spre cărucioarele încărcate cu mâncare plasate de jur împrejur. Peeta ajunge lângă mine când sunt la tocană.
― Cum merge?
― Bine. Perfect. Îmi plac învingătorii din Districtul 3, îi răspund. Wiress şi Beetee.
― Serios? întreabă el. Pentru ceilalţi sunt un fel de bătaie de joc.
― De ce nu mă surprinde asta? ripostez.
Mă gândesc că, la şcoală, Peeta a fost întotdeauna înconjurat de o mulţime de prieteni. E cu adevărat uimitor că m-a remarcat vreodată altfel decât gândindu-se că eram ciudată.
― Johanna i-a poreclit Ţăcăneală şi Scurtcircuit, îmi povesteşte. Cred că ea e Ţăcăneală, şi el e Scurtcircuit.
― Iar eu sunt atât de proastă fiindcă mă gândesc că ne-ar putea fi de folos. Fiindcă Johanna Mason a spus asta în timp ce-şi ungea sânii, pentru o luptă corp la corp, ripostez eu.
― Cred că porecla circulă, de fapt, de ani de zile. Şi n-am vrut să fie o insultă. N-am făcut decât să-ţi împărtăşesc o informaţie.
― Ei bine, Wiress şi Beetee sunt inteligenţi. Inventatori. Îşi pot da seama dintr-o singură privire că între noi şi creatorii-de-joc a fost plasat un câmp de forţă. Şi, dacă trebuie să avem aliaţi, îi vreau pe ei.
Arunc polonicul înapoi în castronul cu tocană, împroşcându-ne pe amândoi cu sos.
― De ce eşti atât de furioasă? întreabă Peeta, ştergându-şi sosul de pe piepţii cămăşii. Pentru că te-am tachinat în lift? Îmi pare rău. Am crezut, pur şi simplu, c-o să te distreze.
― Lasă asta, clatin eu din cap. Am o mulţime de motive.
― Darius, spune el.
― Darius. Jocurile. Haymitch care vrea să ne aliem cu ceilalţi.
― Am putea fi doar noi doi, ştii.
― Ştiu. Dar e posibil să aibă dreptate. Şi nu-i spune c-am admis asta, dar de obicei are, când e vorba de¬spre Jocuri.
― Păi, poţi să ai ultimul cuvânt în privinţa aliaţilor noştri. Dar, în clipa asta, eu înclin către Chaff şi Seeder, spune el.
― Seeder e OK din punctul meu de vedere, dar nu şi Chaff. Cel puţin nu încă.
― Vino să mănânci cu el, îmi propune Peeta. Îţi promit că nu-l mai las să te sărute.
La masă, Chaff nu pare chiar atât de rău. E treaz şi, cu toate că vorbeşte prea tare şi face o mulţime de glume proaste, cele mai multe sunt pe socoteala lui. Îmi dau seama de ce e bună prietenia lui pentru Haymitch, ale cărui gânduri sunt atât de negre. Dar încă nu sunt sigură dacă vreau sau nu să fim în aceeaşi echipă.
Mă străduiesc din greu să fiu sociabilă, nu numai cu Chaff, dar şi cu întregul grup. După masă mă duc să învăţ de¬spre insectele comestibile, împreună cu tributurile din Districtul 8 – Cecelia, care are acasă trei copii, şi Woof, un tip într-adevăr bătrân, care abia mai aude şi nu pare să fie prea conectat la realitate, de vreme ce se chinuieşte întruna să-şi îndese în gură gândaci otrăvitori. Aş vrea să le pot vorbi de¬spre întâlnirea mea cu Twill şi Bonnie din pădure, dar nu găsesc momentul potrivit. Cashmere şi Gloss, sora şi fratele, şi cei din Districtul 1 mă invită alături de ei şi facem o vreme hamace. Sunt politicoşi, dar reci, şi eu îmi petrec tot timpul gândindu-mă că anul trecut am ucis ambele tributuri din districtul lor, Glimmer şi Marvel, că probabil le cunoşteau şi că e posibil să le fi fost mentori. Atât hamacul meu, cât şi încercarea de a stabili o legătură cu ei sunt, în cel mai bun caz, mediocre. Mă alătur Enobariei la antrenamentul de scrimă şi schimbăm câteva comentarii, dar e clar că nici una dintre noi nu vrea să devenim o echipă. Când primesc indicaţii referitoare la pescuit, Finnick îşi face din nou apariţia, dar mai ales ca să mi-o prezinte pe Mags, bătrâna care e tot din Districtul 4. Din cauza accentului ei şi a cuvintelor trunchiate – e posibil să fi avut un atac cerebral – nu reuşesc să înţeleg mai mult de una din patru vorbe. Dar jur că poate transforma aproape orice – un mărăcine, un iadeş, un cercel – în cârlig bun de pescuit. După o vreme, nu-l mai ascult pe antrenor şi încerc pur şi simplu să imit tot ce face ea. Când reuşesc să fac un cârlig destul de bun dintr-un cui îndoit şi să-l leg de câteva fire din părul meu, îmi adresează un zâmbet fără dinţi şi un comentariu neinteligibil de¬spre care cred că ar putea fi o laudă. Îmi aduc brusc aminte că s-a oferit voluntară ca s-o salveze pe femeia tânără şi isterică din districtul ei. E imposibil s-o fi făcut cu gândul c-ar avea vreo şansă să învingă. A făcut-o ca s-o salveze pe fată, aşa cum m-am oferit eu voluntară anul trecut, ca s-o salvez pe Prim. Şi decid că o vreau în echipa mea.
Grozav. Acum trebuie să mă întorc la Haymitch şi să-i spun că mi-am ales ca aliaţi o femeie de optzeci de ani şi pe Ţăcăneală şi Scurtcircuit. Asta o să-l umple de încântare.
Aşa că renunţ la încercările de a-mi mai face prieteni şi mă duc în poligonul de tragere cu arcul, ca să-mi regăsesc echilibrul mintal. E minunat aici, unde mă străduiesc să încerc toate tipurile de arcuri şi săgeţi. Văzând că ţintele imobile nu sunt nicidecum o provocare pentru mine, Tax, antrenorul, începe să lanseze cât mai sus, în aer, nişte imitaţii prosteşti de păsări, urmând ca eu să le nimeresc. La început pare stupid, apoi se dovedeşte a fi un soi de amuzament. Mult mai asemănător cu vânătoarea unei creaturi în mişcare. De vreme ce nimeresc tot ce aruncă, începe să mărească numărul păsărilor pe care le proiectează în sus. Dau uitării restul sălii de gimnastică, învingătorii şi starea mea mizerabilă şi mă las captivată de tragerea la ţintă. Când reuşesc să dobor cinci păsări într-o singură rundă, îmi dau seama că e atât de multă linişte încât o pot auzi pe fiecare dintre ele lovind podeaua. Mă răsucesc şi văd că majoritatea învingătorilor s-au oprit să mă privească. Pe feţele lor se poate citi orice, de la invidie şi ură până la admiraţie.
După antrenament, eu şi Peeta pierdem vremea, aşteptând să apară Haymitch şi Effie la cină. Când suntem chemaţi la masă, mentorul nostru izbucneşte imediat, adresându-mi-se:
― Carevasăzică, cel puţin jumătate dintre învingători şi-au instruit mentorii să te solicite ca aliat. Ştiu că motivul nu poate fi personalitatea ta radioasă.
― Au văzut-o trăgând cu arcul, zâmbeşte Peeta. De fapt, şi eu am văzut-o acum pentru prima oară trăgând de-adevăratelea. Sunt pe punctul de a face eu însumi o cerere oficială.
― Eşti chiar atât de bună? mă întreabă Haymitch. Atât de bună încât să te vrea Brutus?
Ridic din umeri.
― Dar eu nu-l vreau pe Brutus. O vreau pe Mags şi vreau Districtul 3.
― Sigur că da. Haymitch oftează şi comandă o sticlă de vin. O să le spun tuturor că nu te-ai hotărât încă.
După demonstraţia mea de tir, mai sunt tachinată, dar nu mai am senzaţia că sunt luată în bătaie de joc. De fapt, mă simt ca şi cum aş fi primit cumva iniţierea în cercul învingătorilor. În următoarele două zile, îmi petrec timpul împreună cu aproape toţi cei meniţi să ajungă în arenă. Chiar şi cu morfinomanii, care, cu ajutorul lui Peeta, mă deghizează în chip de câmp cu flori galbene. Chiar şi cu Finnick, care îmi oferă timp de o oră lecţii de luptă cu tridentul în schimbul unei instruiri de o oră la tragerea cu arcul. Şi e cu atât mai rău cu cât îi cunosc mai bine pe aceşti oameni. Pentru că, în ansamblu, nu pot să-i urăsc. Iar unii chiar îmi plac. Şi mulţi dintre ei sunt atât de prăpădiţi, încât instinctul meu firesc îmi cere să-i protejez. Însă toţi trebuie să moară dacă vreau să-l salvez pe Peeta.
Ultima zi de antrenament se încheie cu şedinţele noastre private. Primim fiecare câte cincisprezece minute în care să ne aflăm în faţa creatorilor-de-joc, uluindu-i cu abilităţile noastre, dar nu ştiu ce le-ar mai putea demonstra vreunul dintre noi. La prânz se fac o grămadă de glume pe tema asta. Ce le-am putea arăta. Să cântăm, să dansăm, să facem striptease, să spunem bancuri. Mags, pe care am început s-o înţeleg ceva mai bine, spune c-o să tragă un pui de somn. Eu habar n-am ce să fac. Poate să trag nişte săgeţi. Haymitch spune că ar trebui să fie ceva surprinzător, dacă suntem în stare, dar tocmai am rămas fără nici o idee.
Fiind fata din Doisprezece, sunt programată ultima, Sala de mese devine din ce în ce mai tăcută pe măsură ce tributurile pleacă rând pe rând să-şi susţină reprezentaţia. Stilul ireverenţios şi invincibil pe care l-am adoptat cu toţii e mai uşor de păstrat când suntem mai mulţi. Pe măsură ce oamenii dispar dincolo de uşă, nu mă pot gândi decât că moartea lor e o chestiune de câteva zile.
Eu şi Peeta rămânem în sfârşit singuri. El se întinde peste masă şi îmi ia mâinile.
― Ai hotărât ce-o să faci pentru creatorii-de-joc?
Clatin din cap.
― Anul ăsta nu-i mai pot folosi drept ţintă la antrenament, cu câmpul ăla de forţă activat. Poate-o să fac nişte cârlige de undiţă. Dar tu?
― N-am nici o idee. Îmi tot doresc să fi putut coace o prăjitură sau ceva de genul ăsta.
― Fă un alt camuflaj, îi sugerez.
― Dacă morfinomanii mi-au mai lăsat ceva cu care să lucrez, spune el, sarcastic. Au stat lipiţi de locul ăla de când a început antrenamentul.
Păstrăm tăcerea până când îmi scapă ceea ce avem amândoi în gând.
― Cum o să-i ucidem pe oamenii ăştia, Peeta?
― Nu ştiu.
Îşi sprijină fruntea pe degetele noastre împletite.
― Nu-i vreau ca aliaţi. De ce a insistat Haymitch să-i cunoaştem mai bine? întreb. Din cauza asta o să fie mult mai greu decât data trecută. Poate cu excepţia lui Rue. Oricum, cred că n-aş fi fost niciodată în stare s-o ucid. Semăna mult prea mult cu Prim.
Peeta îşi ridică ochii spre mine, cu fruntea încreţită de gânduri.
― Moartea ei a fost cea mai oribilă, nu-i aşa?
― Nici una n-a fost o delectare, răspund, amintindu-mi cum au sfârşit Glimmer şi Cato.
Peeta e chemat, aşa că rămân să aştept de una singură. Trec cincisprezece minute. Apoi o jumătate de oră. Până să-mi vină rândul se scurg aproape patruzeci de minute.
Când intru, simt mirosul pătrunzător al detergentului şi observ că una dintre rogojini a fost trasă în centrul încăperii. Starea de spirit e total diferită de cea de anul trecut, când creatorii-de-joc erau pe jumătate beţi şi ciuguleau distraţi câte-o delicatesă de pe masa îmbelşugată. Şuşotesc între ei, părând oarecum enervaţi. Ce-a făcut Peeta? Ceva care i-a tulburat?
Simt un fior de îngrijorare. Nu e bine. Nu vreau ca Peeta să iasă în evidenţă, ca unică ţintă a furiei creatorilor-de-joc. Asta ţine de misiunea mea. Să îndepărtez tirul de Peeta. Cum să-i întorc pe dos? Fiindcă mi-ar plăcea să fac chiar mai mult decât atât. Vreau să pătrund dincolo de spoiala elegantă a oamenilor care îşi folosesc inteligenţa pentru a găsi moduri amuzante de a ne ucide. Vreau să-i fac să înţeleagă că, dacă noi suntem vulnerabili în faţa cruzimii Capitoliului, ei sunt lipsiţi de apărare în aceeaşi măsură.
Aveţi idee cât de mult vă urăsc? îmi trece prin minte. Pe voi, cei care vă folosiţi talentele pentru Jocuri?
Încerc să prind privirea lui Plutarch Heavensbee, dar el pare să mă ignore înadins, aşa cum a făcut pe toată durata antrenamentului. Îmi amintesc cum m-a căutat ca să mă invite la dans, cu câtă încântare mi-a arătat gaiţa-zeflemitoare de pe ceasul lui. Purtarea lui prietenoasă nu-şi are locul aici. Cum ar putea, când eu sunt un simplu tribut, iar el e şeful creatorilor-de-joc? Atât de puternic, atât de distant, atât de în siguranţă…
Brusc, ştiu ce-o să fac. Ceva care o să anuleze cu desăvârşire orice ar fi făcut Peeta. Mă duc la punctul de antrenament dedicat nodurilor şi iau o bucată de frânghie. Încep s-o manevrez, dar e dificil, fiindcă, de fapt, eu n-am mai făcut niciodată nodul ăsta. Am urmărit doar degetele îndemânatice ale lui Finnick, dar ele se mişcau atât de repede. După vreo zece minute, reuşesc să fac un laţ mulţumitor. Târăsc în centrul încăperii unul dintre manechinele folosite drept ţinte şi, cu ajutorul unor bare de gimnastică, reuşesc să-l spânzur, astfel încât să se legene, agăţat de gât. Mâinile legate la spate ar adăuga un efect reuşit, dar mă tem că s-ar putea să depăşesc timpul. Mă grăbesc către punctul rezervat pentru camuflaj, unde alte tributuri, fără îndoială morfinomanii, au lăsat o harababură colosală. Dar găsesc un container plin pe jumătate cu suc din fructe de pădure, roşu ca sângele, care va servi scopului meu. Ţesătura de culoarea cărnii care îi ţine manechinului loc de piele e o pânză absorbantă, de bună calitate. Scriu cuvintele pe trup cu degetul, cu mare grijă, ascunzându-le vederii. Pe urmă mă dau brusc la o parte, urmărind reacţia de pe feţele creatorilor-de-joc, care citesc numele de pe momâie.
SENECA CRANE.



Albumul selectat contine subalbume care pot fi accesate din lista de albume din partea stanga.







Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou. Mesajul a fost trimis.