vampiriNR2

Amelie o înşfăcă pe Claire de celălalt braţ şi, până ca ea să mai poată măcar trage aer in piept, se pomeni trecută prin portal. După un scurt val de frig şi o senzaţie de parcă ar fi fost împinsă din toate părţile, iat-o împleticindu-se printr-o beznă totală, desăvârşită. Toate celelalte simţuri i se exacerbară. Aerul avea un miros stătut şi încărcat, şi era frig şi umezeală, ca într-o peşteră. Strânsoarea degetelor îngheţate ale Ameliei avea s-o lase cu vânătăi pe un braţ, atingerea mai caldă a mâinii lui Hannah Moses de pe celălalt părând, prin comparaţie uşoară, deşi Claire ştia că nu era nicidecum aşa.
Claire îşi auzea respiraţia, ca şi pe a lui Hannah, însă nici cel mai mic sunet dinspre vampiri. Când încercă să vorbească, mâna rece ca gheaţa a Ameliei îi astupă gura. Încuviinţă convulsiv şi se concentră să pună un picior în faţa celuilalt, în timp ce Amelie — în orice caz, spera să fie tot Amelie — o trăgea mai departe, prin întuneric.
Mirosul se schimba, din când în când: câte o boare de ceva neplăcut, putred, apoi altceva, care semăna în mod bizar a... struguri? Imaginaţia ei invocă un mort înconjurat de sticle sparte de vin, dar Claire nu se putu opri aici; mortul se mişca, şerpuia, şi dintr-o clipă în alta, avea s-o atingă, şi ea să ţipe...
Nu e decât imaginaţia ta; încetează.
Înghiţi în sec şi se strădui să-şi înăbuşe panica. Nu reuşi. Shane n-ar intra în panică. Shane ar... Oricum ar fi, Shane n-ar bântui nici mort pe întuneric aşa, cu un grup de vampiri, asta o ştia bine.
Avea impresia că înaintează la infinit, dar deodată Amelie o trase de mână, făcând-o să se oprească şi apoi dându-i drumul. Pierzându-şi acest punct de sprijin, Claire se simţi ca şi cum ar fi stat pe muchia unei prăpăstii, şi-i era recunoscătoare, foarte recunoscătoare lui Hannah, pentru strânsoarea ei, care-i spunea că mai exista şi altceva palpabil pe lume. Nu mă lăsa să cad.
Şi, deodată, mâna lui Hannah se desprinse. O rapidă strângere a degetelor, şi apoi, nimic.
Claire plutea printr-o beznă deplină, dezorientată, singură. Îşi auzea răsuflarea la fel de zgomotoasă ca un tren, însă era nimic pe lângă bubuitul de tunet al rapidelor bătăi de inimă. Mişcă-te, se îndemnă singură. Fă ceva!
— Hannah? şopti ea.
Mâini reci se abătură brusc asupra ei din spate, una imobilizându-i mâinile pe lângă corp, iar cealaltă, acoperindu-i gura. Se simţi ridicată de jos, şi ţipă, însă ţipătul i se auzi doar ca un bâzâit slab, ca al unui roi de albine, nereuşind să străbată prin înăbuşitorul căluş de ocazie.
Şi apoi, zbură prin întuneric... şi se rostogoli, oprindu-se cu faţa în jos pe o podea din piatră. Acolo, era lumină. Slabă, dar distinctă, pictând contururile într-un cenuşiu şters, inclusiv gura boltită a unui tunel din capătul coridorului.
Habar n-avea unde se află.
Se ridică repede în picioare şi se întoarse să privească în spate. Amelie, palidă ca o perlă, trecu prin portal, şi împreună cu ea, apărură şi ceilalţi doi vampiri. Gérard o ţinea strâns de braţ, cu mâna lui teafără, pe Hannah.
Hannah avea o rană însângerată la cap, iar când Gérard eliberă braţul, căzu în genunchi, răsuflând greu. Privirea părea goală şi rătăcită.
Amelie se răsuci ca un titirez, cu ceva din argint într-o mână, înfigându-l în ceea ce se abătea asupra ei din întuneric. Se auzi un ţipăt, un sunet subţire, care se reverberă prin tunel, după care o mână albă se întinse s-o apuce de cămaşă pe Amelie.
Portalul invizibil se închise brusc, ca un iris, retezând braţul imediat deasupra cotului.
Amelie smulse mâna care încă o ţinea de cămaşă, o lăsă să cadă pe jos şi-o îndepărtă cu o lovitură de picior. În clipa în care se întoarse spre ceilalţi, faţa îi era complet inexpresivă.
Claire simţi că-i vine să vomite. Nu putea să-şi ia ochii de la mâna aceea palidă, care se tot zbătea, ca un peşte pe uscat.
— Era necesar să venim pe aici, explică Amelie. Primejdios, însă necesar.
— Unde suntem? se interesă Claire.
Amelie ii aruncă o privire, fără să-i ia în seamă întrebarea, apoi porni mai departe pe coridor. Faptul că trecea prin toate astea nu-i dădea şi dreptul să pună întrebări. Normal.
— Hannah? Eşti bine?
Hannah îşi flutură mâna într-un gest vag, ceea ce chiar nu era de natură să-i sporească încrederea. Totuşi, vampirul Gérard îi răspunse în locul ei.
— E foarte bine.
Sigur, el îşi permitea să vorbească, având o mână arsă până la os. Probabil că şi starea lui şi-ar fi apreciat-o ca foarte bună.
— Ia-o, îi ordonă Gérard, împingând-o pe Hannah spre Claire şi pornind pe urmele Ameliei.
Celălalt bodyguard — cum îl mai chema şi pe el? — îi imită mişcările, ca într-un vechi şi exersat tandem.
Hannah era grea, dar după ce respiră o dată, de două ori, reuşi să-şi recapete centrul de greutate.
— N-am nimic, zise, oferindu-i lui Claire un zâmbet liniştitor. Fir-ar a naibii. N-a fost o plimbare prin parc.
— Ar trebui să ţi-l prezint pe iubitul meu, zise Claire. Voi doi sunteţi maeştrii eufemismelor.
I se păru că Hannah ar fi vrut să râdă, dar în loc de asta, încuviinţă şi-o bătu uşurel pe umăr.
— Fii cu ochii în stânga şi-n dreapta, o sfătui ea. Tărăşenia e abia la început.
Era o misiune simplă, fiindcă nu era nimic de văzut în stânga şi-n dreapta. La urma urmei, se găseau într-un tunel. Hannah, din câte se părea, juca rolul ariergărzii, şi dădea impresia că şi-l ia foarte în serios, cu toate că Amelie trântise uşa portalului în urma lor atât de zdravăn, încât provocase şi pagube. Sper că n-o fi nevoie să ne întoarcem tot pe-aici, îşi zise Claire, cutremurându-se la vederea acelui braţ palid, retezat, din spatele lor. În sfârşit, încetase să se zbată. Zău, chiar sper să nu ne întoarcem pe-aici.
Ajungând la gura tunelului, Amelie păru să ezite pentru o clipă, după care dispăru în dreapta, după colţ, cu cei doi bodyguarzi vampiri urmând-o în formaţie de zbor. Hannah şi Claire se grăbiră să ţină pasul cu ei, ajungând pe un alt coridor, de formă pătrată, nu boltită, şi cu lambriuri costisitoare, întunecate. Pe pereţi erau tablouri — vechi, după părerea lui Claire — înfăţişând fiinţe palide, luminate de lumânări, încărcate de o tonă de veşminte şi de pudră alba din orez şi de peruci.
Se opri şi făcu câţiva paşi înapoi, holbându-se la unul dintre ele.
— Ce-i? bombăni Hannah.
— E ea. Amelie.
Categoric, ea era, numai că în locul costumaţiei gen prinţesa Grace de acum, purta o sofisticată rochie din satin bleu-ciel, decoltată până jos de tot, pe piept. Avea o perucă mare, albă, şi privirea cu care o fixa, din tablou, i se părea sinistru de familiară.
— Lasă admirarea artelor pe mai târziu, Claire. Acum trebuie să mergem.
Era adevărat, fără discuţie, însă Claire nu se putu stăpâni să mai arunce câte o privire, din mers, spre tablouri. Unul putea foarte bine să-l fi înfăţişat pe Oliver, cel de acum vreo patru sute de ani. Altul, ceva mai modern, aproape că semăna cu Myrnin. E muzeul vampirilor, înţelese ea. E istoria lor. În faţa lor, de-o parte şi de cealaltă a coridorului, erau şi vitrine din sticlă, pline cu cărţi şi documente şi giuvaiericale, veşminte şi instrumente muzicale. Toate minunăţiile, toate comorile fabuloase, adunate pe timpul îndelungatelor, foarte îndelungatelor lor existenţe.
În faţa lor, cei trei vampiri se opriră brusc, încremenind, iar Hannah o apucă de braţ pe Claire şi o trase din drum, lipind-o de perete.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Claire, în şoaptă.
— Se verifică recomandările.
Claire nu ştia ce însemna asta, nu tocmai, însă când riscă să scoată capul doar un pic, ca să vadă ce se petrecea acolo, observă că erau mulţi alţi vampiri înăuntru: cam o sută, unii stând jos, clar răniţi. Mai erau şi oameni, grupaţi laolaltă şi părând îngrijoraţi, ceea ce era de înţeles.
Dacă aveau de-a face cu unii din tabăra lui Bishop, mica lor echipă de salvare avea probleme serioase.
Amelie schimbă încet câteva cuvinte cu vampirul care părea să fie la conducere, după care Gérard şi partenerul lui se destinseră vizibil. După toate aparenţele, dilema prieten-ori-duşman se limpezise; Amelie se întoarse şi-i făcu un semn de încuviinţare lui Claire, aşa că ea şi cu Hannah ieşiră de după vitrine şi se îndreptară spre ei.
Amelie făcu un gest şi, imediat, mai mulţi vampiri se desprinseră din grup, strângându-se în jurul ei într-un colţ mai îndepărtat.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Claire, privind în jur, cu ochii mari.
Cei mai mulţi dintre vampiri erau încă în costumele pe care le purtaseră la banchetul de bun venit pentru Bishop, însă câţiva se schimbaseră în echipamente stil militar: în negru, majoritatea, dar unii aveau şi haine de camuflaj.
— E punctul de adunare, îi explică Hannah. Discută strategia, probabil. Ăia or fi căpitanii ei. Ai observat că n-are deloc oameni cu ea?
Claire observase. Îndoiala aceea care clocotea înăuntrul ei nu era tocmai o senzaţie plăcută.
Indiferent ce ordine ar fi împărţit Amelie, nu-i trebui mult. Unul câte unul, vampirii, făcând semne de încuviinţare, se retrăgeau de la întrunire, îşi strângeau echipele — incluzând şi oameni, de data aceasta — şi plecau. După ce Amelie expedie şi cel din urmă grup, nu mai rămaseră decât vreo zece persoane, necunoscute pentru Claire, care stăteau laolaltă.
Amelie se întoarse spre ele, văzu grupul compus din oameni şi vampiri şi făcu un semn spre el.
— Claire, ţi-l prezint pe Theodosius Goldman, zise ea. Theo, aşa preferă să i se spună. Şi aceasta este familia lui.
Familia? Era şocant, fiind atât de mulţi. Theo părea să fie de vârstă medie, avea părul creţ şi încărunţit şi un chip care, dacă făceai abstracţie de paloarea vampirică, părea oarecum... plăcut.
— Îmi permiteţi să v-o prezint pe soţia mea, Patience? rosti el, cu acel tip de maniere învechite pe care Claire îl mai văzuse numai la Capodoperele teatrului. Fiii noştri, Virgil şi Clarence, continuă el. Soţiile lor, Ida şi Minnie.
Alţi şi alţi vampiri salutau, înclinându-şi capetele, sau, în cazul unui tip întins pe podea, cu capul în poala unei femei-vampir, făcând semn cu mâna.
— Şi copiii lor, încheie Theo.
Evident, nepoţii nu meritau prezentaţi individual. Erau patru, doi băieţi şi două fete, cu toţii palizi, la fel ca înaintaşii lor. Păreau să fie mai mici ca vârstă decât Claire, cel puţin din punct de vedere fizic; presupuse că fata cea mai mică avea, probabil, doisprezece ani, iar cel mai mare dintre băieţi, vreo cincisprezece.
Băiatul şi fata, cei mai înaintaţi în vârstă, o priviră chiorâş, de parcă ar fi socotit-o răspunzătoare personal pentru situaţia nefericită în care se aflau, însă Claire era prea ocupată să se întrebe cum de era posibil ca o întreagă familie — până la nepoţi — să fie trecută, toată, în rândul vampirilor.
Theo, în mod evident, îi descifră nedumerirea din privire, fiindcă zise:
— Am fost făcuţi eterni acum multă vreme, fata mea, de — aruncă o privire iute spre Amelie, care-i fileu un semn aprobator — de părintele dumneaei, Bishop. A fost o glumă de-a lui, înţelegi, ca noi toţi să rămânem împreună pentru totdeauna.
Chiar avea o înfăţişare blândă, se convinse Claire, iar zâmbetul lui avea în el ceva tragic.
— Cu toate acestea, gluma s-a întors împotriva lui. Noi am refuzat si ne lăsăm distruşi. Amelie ne-a arătat că nu trebuie să ucidem pentru supravieţuire, aşa că ne-a fost cu putinţă să ne păstrăm religia, ca şi vieţile.
— Credinţa?
— Este o credinţă foarte veche, zise Theo. Iar astăzi este Sabatul nostru.
Claire clipi mărunt.
— A... Sunteţi evrei?
El încuviinţă, fixând-o cu privirea.
— Ne-am găsit un refugiu aici, în Morganville. Un loc în care să putem trăi împăcaţi, atât cu natura noastră, cât şi cu Dumnezeul nostru.
— Dar veţi lupta pentru el, acum, Theo? întrebă Amelie, cu delicateţe. Pentru locul acesta, care v-a oferit un refugiu?
El întinse o mână. Degetele albe şi reci ale soţiei se întinseră peste ea. Era o femeie ca un delicat bibelou din porţelan, cu o grămadă de păr negru şi lucios strâns în creştetul capului.
— Nu azi.
— Sunt convinsă că Dumnezeu va înţelege, dacă veţi încălca Sabatul în astfel de condiţii.
— Sigur că ar înţelege. Dumnezeu e iertător, fiindcă astfel n-am mai umbla pe lumea aceasta. Dar moral este să nu ai nevoie de divina Lui iertare, aşa cred, zise Theo, scuturând încă o dată din cap, cu mult regret. Nu putem să luptăm, Amelie. Nu azi. Şi aş prefera să nu luptăm deloc.
— Dacă voi credeţi că vă veţi putea păstra neutralitatea în această situaţie, vă înşelaţi. Eu o să vă respect dorinţele. Părintele meu, nu.
Chipul lui Theo se înăspri.
— Dacă părintele dumitale îmi va ameninţa din nou familia, atunci vom lupta. Dar, până nu ne atacă, până nu ne arată spada, noi nu vom ridica armele împotriva lui.
Gérard pufni, ceea ce-i exprima limpede părerea. Claire nu se mira prea tare. Părea să fie un tip cu spirit practic. Amelie nu făcu decât să încuviinţeze.
— Nu pot să vă silesc, şi nici nu vreau. Dar fiţi cu grijă. Nu-mi pot permite să mă lipsesc de cineva care să vă ajute. Pentru un timp, ar trebui să fiţi destul de adăpostiţi aici. Dacă apar şi alţii, trimiteţi-i să păzească uzina electrică şi campusul.
Îşi aruncă privirea dincolo de Theo, oprindu-se asupra celor trei oameni care stăteau înghesuiţi în cel mai îndepărtat colţ al încăperii, sub un alt tablou, unul mare.
— Aceştia sunt sub Protecţia voastră?
Theo ridică din umeri.
— Ne-au rugat să le permitem să stea cu noi.
— Theo...
— Îi voi apăra, dacă va încerca cineva să le facă vreun rău, declară Theo, după care-şi coborî glasul. De asemenea, s-ar putea să avem nevoie de ei, dacă nu reuşim să obţinem provizii.
Claire îngheţă. Cu toată figura lui blândă şi zâmbitoare, Theo vorbea despre întrebuinţarea acelor oameni în chip de bănci de sânge portabile.
— Nu vreau să fac aşa ceva, continuă el, dar dacă împrejurările ne vor fi nefavorabile, va trebui să mă gândesc la familia mea. Mă înţelegi.
— Te înţeleg, confirmă Amelie.
Chipul îi redevenise acea mască impenetrabilă, care nu trăda nimic din ceea ce simţea.
— Nu ţi-am spus niciodată ce să faci, şi n-o să-ţi spun nici acum. Numai că, după legile acestui oraş, dacă-i plasezi pe oamenii aceştia sub Protecţia ta, ai anumite îndatoriri faţă de ei. O ştii bine.
O nouă ridicare din umeri din partea lui Theo, însoţită de ridicarea braţelor, în semn de neputinţă.
— Familia e pe primul loc, zise. Aşa ţi-am spus dintotdeauna.
— Unii dintre noi, replică Amelie, nu sunt atât de norocoşi cu alegerea familiei.
Îi întoarse spatele lui Theo, fără să-i mai aştepte răspunsul — dacă el ar fi intenţionat să-i dea vreunul — şi, fără să se oprească măcar o clipă, izbi cu pumnul o cutie cu uşă din sticlă, montată pe perete, pe care scria NUMAI PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ. Geamul se sparse cu zgomot şi Amelie îşi scutură cioburile de pe mână.
Căută în cutie şi scoase de-acolo... Claire clipi, nedumerită.
— Asta-i o puşcă pentru paintball?
Amelie i-o întinse lui Hannah, care o manevră cu mişcări de profesionist.
— Trage cu bile pline cu pulbere de argint, îi explică ea. Este extrem de periculoasă pentru noi. Ai grijă unde ţinteşti.
— Mereu am, încuviinţă Hannah. Încărcătoare de rezervă?
Amelie le extrase din cutie şi i le dădu. Claire observă că se proteja şi împotriva unei atingeri accidentale, având degetele înfăşurate într-o bucată de stofă.
— Sunt câte zece proiectile în fiecare încărcător, zise ea. Unul este deja montat, şi mai ai şase aici.
— Ei bine, comentă Hannah, ce nu pot să rezolv cu şaptezeci de împuşcături, probabil că oricum o să ne ucidă.
— Claire, continuă Amelie, întinzându-i un mic flacon sigilat. Pulbere de argint, ambalată sub presiune. Explodează la impact, aşa că ai mare grijă. Dacă-l arunci, dispersia prin aer este foarte largă. Poţi să-ţi răneşti prietenii, deopotrivă cu duşmanii.
Existau şi întrebuinţări normale pentru pulberea de argint, ca de exemplu izolarea componentelor din computere; Claire presupuse că nu era ceva tocmai interzis, dar tot se mira că vampirii erau într-atât de calculaţi, încât să-şi facă rezerve. Amelie îşi înălţă sprâncenele palide spre ea, întrebătoare.
— V-aţi aşteptat la asta, zise Claire.
— Nu în amănunt. Dar am învăţat, pe parcursul vieţii, că astfel de pregătiri nu înseamnă niciodată timp irosit, până la urmă. Cândva, undeva, viaţa te poartă totdeauna spre o luptă, la sfârşitul căreia mereu urmează pacea.
— Amin, rosti Theo, cu un glas extrem de liniştit.


Patru

Ieşiră din muzeu printr-o uşă laterală. Era riscant să umble pe-afară noaptea, dar din moment ce singura altă ieşire din muzeu însemna întoarcerea la întuneric, nimeni nu comentă această opţiune.
— Cu grijă, le ceru Amelie, cu o voce foarte înceată, menită să nu ajungă prea departe. Eu mi-am adunat forţele. Părintele meu face acelaşi lucru. Este posibil să fie patrule, cu atât mai mult aici.
Flăcările nu ajunseseră până în Piaţa Fondatoarei, acesta fiind locul în care ieşiră: inima teritoriului vampirilor. Nu semăna, totuşi, cu locul acela liniştit şi ordonat pe care îşi amintea Claire; luminile erau, toate, stinse, iar magazinele şi restaurantele care o înconjurau, închise şi pustii.
Totul indica teamă.
Unicul loc în care zări mişcare era scara din marmură a clădirii Sfatului Străbunilor, unde se ţinuse ospăţul de bun venit pentru Bishop. Gérard îi preveni printr-un şuierat, şi încremeniră cu toţii, rămânând tăcuţi şi nemişcaţi în întuneric. Claire simţea mâna lui Hannah strângând-o de braţ de parc-ar fi fost din fier.
Pe treptele acelea erau vampiri, care scrutau zona cu privirile.
Santinele.
— Hai, rosti Amelie, într-o şoaptă atât de slabă, încât parc-ar fi fost o fantomă. Mergeţi, dar aveţi grijă.
Ajunseră în locul în care se termina întunericul, lângă colţul clădirii, dar tocmai când Claire începea să se mai relaxeze puţin, Amelie, Gérard şi celălalt vampir porniră fulgerător, răspândindu-se în toate direcţiile.
Mişcarea aceasta o prinse pe Claire pe picior greşit pentru o clipă de groază, după care Hannah o trânti cu faţa în jos pe iarbă. Claire icni, cu gura plină de pământ zgrunţuros şi clorofilă amară, şi se chinui să-şi recapete suflul. Greutatea considerabilă a femeii o apăsa, iar Hannah îşi mai propti şi coatele în spinarea lui Claire.
Trage cu pistolul, îşi zise Claire, şi încercă să ridice capul, ca să vadă încotro trăgea.
— Capul jos! mârâi Hannah, împingând-o pe Claire cu o mână şi trăgând în continuare cu cealaltă.
După urletele venite din întuneric, nimerise ceva.
— Sus! Fugi! auzi comanda femeii.
Claire nu era îndeajuns de iute ca să fie pe măsura infanteriştilor marini, şi nici a vampirilor, aşa că, până să-şi dea seama, se pomeni pe jumătate trasă, pe jumătate târâtă, într-o goană turbată prin noapte. Totul, în ochii ei, nu era decât o derutantă ceaţă, în care se amestecau umbre, clădiri Întunecate, chipuri palide şi tristele licăriri portocalii ale flăcărilor din depărtare.
— Ce e? ţipă ea.
— Patrule, îi răspunse Hannah, continuând să tragă în urma lor.
Nu trăgea la nimereală, absolut deloc: din câte se părea, aştepta o secundă, două, înainte de fiecare împuşcătură, alegându-şi ţinta. Cele mai multe focuri păreau să-şi atingă obiectivul, judecând după ţipete, mârâieli şi urlete.
— Amelie! strigă Hannah. Ne trebuie o ieşire, imediat!
Amelie îşi întoarse faţa spre ele, ca un fulger palid prin noapte, şi încuviinţă.
Se năpustiră pe treptele unei alte clădiri din Piaţa Fondatoarei. Claire nu avu timp să prindă mai mult decât o vagă imagine a ei — un soi de clădire oficială, cu coloane în faţă şi lei uriaşi din piatră arătându-şi colţii pe trepte — până ca micul lor grup să se oprească pe treapta de sus, în faţa unei uşi albe, închise, fără clanţă.
Gérard începu să se arunce asupra ei, însă Amelie îl opri, întinzându-şi braţul.
— Nu va avea efect, zise ea. Nu poate fi deschisă prin forţă. Lasă-mă pe mine.
Celălalt vampir, rămas cu faţa întoarsă spre trepte, zise:
— N-aş crede s-avem vreme pentru vorbe dulci, doamnă. Ce doriţi să facem?
Avea un accent texan, tărăgănat, şi era pentru prima oară când auzea Claire aşa ceva la vreun vampir. Iar pe el nu-l mai auzise deloc vorbind până acum.
Vampirul îi făcu cu ochiul, ceea ce o şocă şi mai tare. Până în clipa aceea, nici măcar n-o privise ca pe o persoană reală.
— Un moment, murmură Amelie
Texanul din spatele lor clătină din cap.
— N-aş crede să avem aşa ceva, doamnă.
Se vedeau deja mai multe umbre, convergând prin întuneric spre picioarele scării: era patrula asupra căreia trăsese Hannah. Erau cel puţin douăzeci. În fruntea lor se afla Ysandre, frumoasa femeie-vampir pe care Claire o ura poate mai mult decât pe oricare alt vampir din întreaga lume. Era fiica lui Bishop din toate punctele de vedere: sora vampirică a Ameliei, dacă era să pui problema în aceşti termeni.
Claire o ura pe Ysandre din cauza lui Shane. Se bucura s-o vadă aici, deoarece asta însemna că nu ataca laboratorul mobil în care se afla Shane: o dată, fiindcă nu era prea convinsă că Shane ar fi putut să-i reziste maleficei vrăjitoare, şi, pe urmă, deoarece voia s-o străpungă cu ţepuşa cu mâna ei pe Ysandre.
Personal.
— Nu, zise Hannah, văzând-o pe Claire că se îndepărtează de ea cu un pas. Ai înnebunit? Înapoi!
Trase un foc pe deasupra umărului ei. Ţinta era la limita razei de acţiune a armei de paintball, însă proiectilul îl atinse pe unul dintre vampiri — nu pe Ysandre, spre dezamăgirea lui Claire — drept în piept. Pulberea de argint se răspândi într-un nor letal, şi strânsa formaţie a atacatorilor se destrăma. Poate că şi Ysandre să fi suferit câteva arsuri, însă nimic din ce nu s-ar fi putut vindeca.
Vampirul pe care-l nimerise Hannah în piept se răsturna şi se izbi de treptele din marmură, fumegând şi zvârcolindu-se.
Amelie izbi uşa cu palma întinsă şi închise ochii, iar de cealaltă parte a obstacolului ceva gemu şi se mişcă, scoţând un scrâşnet metalic.
— Intraţi, murmură Amelie, încă sub imperiul acelei cumplite puteri, iar Claire se întoarse iute şi trecu pragul în urma celor trei vampiri.
Hannah intră ultima, mergând cu spatele, după care apucă uşa şi-o închise, trântind-o cu putere.
— N-are încuietoare, remarcă ea.
Amelie întinse braţul şi-i împinse mâna care ţinea arma într-o poziţie de repaus, pe lângă corp.
— Nu mai este necesară, zise ea. N-or să intre.
După ton, părea sigură de afirmaţia ei, însă după privirile pe care le arunca spre uşă — ca şi cum ar fi vrut s-o ţină închisă prin forţa căutăturii — Hannah nu era la fel de convinsă.
— Pe aici, îi îndemnă Amelie. Urcăm pe scară.
Erau într-o bibliotecă, plină cu cărţi. Unele — pe palierul acesta — erau noi, sau, cel puţin, aproape noi, cu coloare colorate şi titluri clare, pe care Claire le putea desluşi chiar şi în lumina aceea slabă. Încetini puţin, clipind nedumerită.
— Voi aveţi şi poveşti cu vampiri pe-aici?
Nici măcar unul dintre vampiri nu-i răspunse. Amelie coti la dreapta, printre corpurile de bibliotecă înalte cât o casă cu etaj, îndreptându-se spre o scară mare, în formă de spirală, cu trepte din marmură, din capăt. Cărţile erau acum mai vechi, şi hârtia lor, mai îngălbenită. Claire observă un indicator pe care scria FOLCLOR, CA , 1870-1945, ENGLEZĂ, după care un altul, care marca o secţiune de Germană. Apoi, una de Franceză. Pe urmă, un alfabet care putea să fi fost chinezesc.
Atât de multe cărţi şi, din câte putea să-şi dea seama, toate aveau, într-un fel sau în altul, legătură cu vampirii. Să fi fost istorie în ele, sau ficţiune?
Claire chiar nu avea timp să-şi dea seama. Deja urcau pe cealaltă scară, şerpuind pe trepte spre următorul etaj. Claire simţea c-o ustură toţi muşchii pulpelor, şi respiraţia începea să-i fie greoaie, din cauza neîntreruptei agitaţii şi a adrenalinei. Hannah îi aruncă un zâmbet rapid, compătimitor.
— Mda, zise ea. Consideră că e instrucţia de bază. Poţi să ţii pasul?
Claire încuviinţă, cu răsuflarea tăiată.
Aici, alte cărţi, vechi şi sfărâmicioase, iar atmosfera mirosea a piele uscată şi a hârtie străveche. Spre celălalt capăt al încăperii, se vedeau chestii din acelea semănând cu suporturile pentru sticle de vin, fanteziste, în formă de X, cum au unii în crame, însă cele de aici conţineau suluri de hârtie, legate toate frumos cu panglici. Erau pergamente, probabil unele foarte vechi. Claire spera să meargă în direcţia aceea, însă nu, Amelie îi făcu să cotească pe un alt culoar printre rafturile cu cărţi, spre un perete alb, gol.
Nu, nu tocmai gol. Era şi un mic tablou pe el, într-o ramă aurită, înzorzonată. Înfăţişa un peisaj aparent anost... dar deodată, sub privirile stăruitoare ale Ameliei, imaginea se schimbă.
Deveni mai întunecată, ca şi cum s-ar fi abătut norii deasupra pajiştii şi a oiţei somnoroase din tablou.
Şl apoi se întunecă de tot, nimic altceva decât o pânză neagră, după care se zăriră câteva punctuleţe luminoase, ca mici flăcări ale lumânărilor, prin ceaţa fumului...
Şi apoi, Claire îl văzu pe Myrnin.
Era în lanţuri, lanţuri argintii, îngenuncheat pe podea, cu capul în jos. Avea încă pe el pantalonii albi ai costumului de Pierrot, însă fără cămaşă. Vârfurile umede ale şuviţelor de păr i se lipiseră de faţă şi de umerii palizi precum marmura.
Amelie făcu un scurt semn de încuviinţare şi-şi lipi palma de perete, în stânga tabloului, apăsând ceea ce părea floarea unui cui, şi o parte a zidului se roti fără zgomot, în balamalele bine unse.
Încă o uşă secretă: vampirii păreau să se dea în vânt după aşa ceva.
De cealaltă parte, era întuneric.
— Of, nu, ce naiba, o auzi Claire pe Hannah bombănind. Nu iar.
Amelie îi aruncă o privire, în care se zărea o undă de amuzament.
— Este un altfel de întuneric, zise ea. Şi pericolele sunt cu totul altele, de aici încolo. Lucrurile pot să se schimbe foarte repede. Va trebui să vă adaptaţi.
Apoi, trecu dincolo, şi vampirii o urmară, aşa că nu mai rămaseră decât Claire şi cu Hannah.
Claire întinse mâna. Hannah i-o prinse, clătinând în continuare din cap, şi întunericul se închise în jurul lor ca o draperie umedă din catifea.
Se auzi cum scapără un băţ de chibrit, apoi licări o luminiţă într-un colţ. Amelie, cu chipul ca fildeşul în lumina pâlpâitoare, apropie băţul de o lumânare, pe care o lăsă să ardă, în timp ce aprindea o mică lanternă şi-i rotea fasciculul luminos prin încăpere. Cutii peste tot. Era un soi de depozit, prăfuit şi nefolosit.
— Foarte bine, zise. Gérard, dacă eşti amabil.
Cel numit întredeschise puţin o altă uşă, după care făcu un semn aprobator şi o deschise cât să se poată strecura dincolo de ea.
Încă un coridor. Claire începuse să se sature de atâtea coridoare, care păreau să semene toate între ele. Şi, în definitiv, acum unde erau? Semăna cu un soi de hotel, cu uşi grele, lucioase, marcate cu plăcuţe din aramă, numai că, în loc de numere, pe fiecare uşă apăreau însemne ale vampirilor, în genul simbolului de pe brăţara lui Claire. Fiecare vampir avea simbolul lui; cel puţin, aşa credea ea. Prin urmare, acestea puteau să fie... ce? Camere? Tainiţe? Claire avu impresia ci aude ceva din spatele unei uşi: sunete înfundate, bubuituri, râcâieli. Totuşi, nu se opriră... şi ea nu era convinşi ci ar vrea si ştie ce se afla acolo, de fapt.
Amelie îi făcu si se oprească într-o intersecţie în formă de T a coridoarelor. Acestea erau pustii în toate direcţiile, şi derutante, de asemenea: Claire nu putea să deosebească un coridor de altul. Poate c-ar trebui să presarăm firimituri, îşi zise ea, în gând. Sau bomboane M & M. Sau picături de sânge.
— Myrnin este într-o încăpere de pe culoarul acesta, anunţă Amelie. Este, cât se poate de evident, o capcană, şi la fel de evident, îmi este adresată. O să rămân ultima şi o să vă asigur calea de retragere.
Ochii ei palizi o fixară pe Claire, cu o intensitate necruţătoare.
— Claire. Orice s-ar întâmpla, tu trebuie să-l scoţi de aici pe Myrnin teafăr. Ai înţeles? Nu-l lăsa pe Bishop să-l captureze.
Semnificaţia era: oricine altcineva nu este indispensabil. Gândul acesta o făcu pe Claire să se simtă rău, şi nu se putu stăpâni să nu-şi întoarcă privirea spre Hannah, şi chiar spre ceilalţi doi vampiri. Gérard ridică din umeri, atât de uşor, încât se gândi că poate fusese numai în închipuirea ei.
— Suntem soldaţi, zise el. Da?
Hannah zâmbi.
— Al naibii de adevărat
— Perfect. Îmi vei asculta ordinele.
Hannah îl salută, cu doar o mică urmă de ironie.
— Am înţeles, domnule comandant de detaşament, să trăiţi!
Gérard îşi întoarse faţa spre Claire.
— Tu vei rămâne în spatele nostru. Ai înţeles?
Ea răspunse printr-o înclinare a capului. Îi era frig şi cald în acelaşi timp, şi un pic greaţă, iar ţepuşa din mâna ei nu i se părea cine ştie ce mare scofală, dată fiind situaţia. Dar nu mai avea timp să se răzgândească, fiindcă Gérard deja se întorsese şi pornise de-a lungul coridorului, flancat de partenerul lui, şi Hannah îi făcea semne să-i urmeze.
Degetele reci ale Ameliei îi atinseră în treacăt umărul.
— Cu grijă.
Claire încuviinţă şi porni să salveze un vampir nebun de unul malefic.

Uşa se făcu ţăndări, izbită cu piciorul de Gérard. Nu era o exagerare: cu excepţia lemnului din jurul balamalelor, tot restul se sfărâmă în bucăţi cât palma şi în aşchii. Înainte ca ploaia rămăşiţelor să atingă podeaua, Gérard era deja înăuntru, pornind spre stânga, în timp ce colegul lui se repezea în dreapta. Hannah intră la rândul ei şi mătură încăperea cu privirea dintr-o parte în cealaltă, ţinându-şi pistolul cu aer comprimat pregătit pentru tragere, după care-i făcu un scurt semn aprobator lui Claire.
Myrnin era exact în poziţia în care-l văzuse în tablou; îngenuncheat în mijlocul încăperii şi ancorat de două lanţuri întinse, din argint, din cele mai rezistente, petrecute prin masive belciuge din oţel înfipte în podeaua din piatră.
Tremura din tot corpul, iar în locurile în care-i atingeau lanţurile, avea răni şi urme de arsură.
Gérard înjură încet în barbă şi izbi aprig cu piciorul belciugele din podea. Acestea se îndoiră, dar nu se rupseră.
În sfârşit, îşi ridică şi Myrnin capul, şi sub claia de păr brun şi ud de transpiraţie, Claire văzu doi ochi întunecaţi, de dement, şi un zâmbet care-i întoarse stomacul pe dos.
— Ştiam c-o să veniţi, şopti el. Nebuni ce sunteţi. Ea unde e? Unde e Amelie?
— În urma noastră, îi răspunse Claire.
— Nebuni.
— Frumos mai vorbeşti cu salvatorii tăi, îl apostrofă Hannah.
Era neliniştită, Claire putea să-şi dea seama de asta, deşi femeia se stăpânea destul de bine.
— Gérard? continuă ea. Mie nu-mi place treaba asta. E prea uşor.
— Ştiu, îi răspunse Gérard, lăsându-se pe vine şi examinând lanţurile. Sunt placate cu argint. Nu pot să le rup.
Dar belciugele din podea? întrebă Claire.
Ca răspuns, Gérard apucă bucata de metal şi răsuci, oţelul se îndoi aidoma unei folii de aluminiu şi, cu un scrâşnet strident, se desprinse din piatră. Myrnin se clătină, fiindcă o parte din legăturile sale slăbiseră, şi Gérard îi făcu semn partenerului său să se ocupe de celelalte două belciuge, el concentrându-şi forţele asupra celui de-al doilea din faţă.
— Prea uşor, prea uşor, bombănea întruna Hannah. Ce rost avea să-l priponească aşa, dacă Bishop îl lasă pur şi simplu să scape?
Între timp, cei doi vampiri smulseseră toate belciugele, şi Gérard îl apucă pe Myrnin de braţ, ajutându-l să se ridice în picioare.
În ochii lui Myrnin apăru o flacără rubinie; se smulse din mâna lui Gérard şi se repezi direct spre Hannah.
Hannah îl văzu venind şi-şi interpuse arma între ei doi, dar înainte să poată trage, partenerul lui Gérard o lovi peste mână, abătând-o de la linia de ochire, şi proiectilul o luă razna, izbindu-se de peretele din cealaltă parte a camerei. Solzi argintii începură să plutească prin aer, provocând mici arsuri în locurile în care intrară în contact cu pielea vampirilor. Cei doi bodyguarzi bătură în retragere.
Myrnin o înşfacă de ceafă pe Hannah.
— Nu! ţipă Claire, strecurându-se pe sub braţul lui Gérard, care încerca s-o oprească.
Apoi, îşi ridică ţepuşa din lemn.
Myrnin întoarse capul şi rânji spre ea, cu primejdioşii lui colţi de vampir sclipind.
— Credeam că eşti aici ca să mă salvezi, Claire, nu să mă ucizi, murmură el liniştit, după care se răsuci înapoi spre prada lui.
Hannah tot bâjbâia cu arma, chinuindu-se s-o repună în poziţie de tragere, însă el i-o smulse din mână cu o uşurinţă dispreţuitoare.
— Sunt aici ca să te salvez, răspunse Claire, şi, până să-şi dea bine seama ce face, înfipse adânc ţepuşa în spinarea lui Myrnin, în partea stângă, exact acolo unde bănuia că ar trebui să-i fie inima.
El scoase un sunet de surprindere, ca o tuse, şi se prăbuşi în faţă, peste Hannah. Mâna îi alunecă de pe gâtul el, apucând-o orbeşte de haine, după care căzu, moale, pe podea.
Mort, în aparenţă.
Gérard şi partenerul lui o priviră pe Claire ca şi cum n-ar mai fi văzut-o vreodată, după care Gérard răcni:
— Ce crezi tu că...
— Ridicaţi-l, ordonă Claire. Putem să scoatem ţepuşa mai târziu. E bătrân. O să scape cu viaţă.
Vocea îi suna rece, şi înspăimântătoare; spera să şi fie adevărat ce spunea. Amelie scăpase, în definitiv, şi ea ştia că Myrnin era la fel de bătrân, sau poate şi mai şi. După felul în care o privea, înţelese că Gérard îşi reevalua impresia de până acum faţă de drăguţa, micuţa şi fragila fiinţă umană, pe care crezuse că trebuie s-o dădăcească la fel ca pe o copiliţă. Ghinionul lui, îşi zise Claire, gândindu-se că unul dintre principalele ei atuuri consta în faptul că era mereu subestimată de toată lumea.
Era calmă la suprafaţă, dar tremura pe dinăuntru, fiindcă deşi, într-adevăr, fusese singura cale de a-l potoli pe Myrnin în clipa de faţă, fără să aibă tranchilizante la dispoziţie, şi fără să-l lase să-i străpungă gâtul lui Hannah, la fel de adevărat era că ea tocmai îşi omorâse şeful.
Ceea ce nu părea să fie o mişcare benefică pentru cariera ei.
Amelie o să mă ajute, îşi zise, cu o urmă de disperare, în timp ce Gérard şi-l sălta pe umăr pe Myrnin, cu un gest de pompier salvator, după care fugiră, parcurgând din nou în viteză coridorul spre holul în care rămăsese Amelie, ca să le asigure scăparea.
Gérard se opri brusc, Hannah şi Claire fiind cât pe ce să se ciocnească de el.
— Ce-i? se interesă în şoaptă Hannah, încercând să privească dincolo de cei doi vampiri.
Amelie era în faţa lor, într-un colţ, însă la zece paşi dincolo de ea se afla domnul Bishop.
Stăteau nemişcaţi, faţă în faţă. Amelie părea fragilă şi delicată, în comparaţie cu tatăl ei, în veşmintele lui de episcop. Inspira vechime şi mânie, iar focul din ochii lui părea desprins din legendele Ioanei d'Arc.
Nici unul, nici celălalt nu se clinti. Între ei se ducea un fel de luptă, însă Claire nu putea să-şi dea seama de ce gen sau ce semnificaţie să fi avut.
Gérard o prinse cu un braţ, şi pe Hannah cu celălalt ţinându-le pe loc.
— Nu, rosti el, tăios, nu vă apropiaţi de ei.
— Problema, domnule comandant, e că pe-acolo ar fi ieşirea, comentă Hannah. Şi tipul văd că e singur.
Gérard şi texanul îi aruncară o privire aprigă, pe chipurile lor citindu-se un scepticism aproape identic.
— Aşa crezi? o întrebă texanul. Oamenii ăştia!
Amelie făcu un pas înapoi, unul mic de tot, însă un frison îi străbătu tot corpul, iar Claire ştiu — pur şi simplu, ştiu — că era semn rău. Foarte rău.
Indiferent de ce natură o fi fost confruntarea, se încheie.
Amelie se întoarse spre ei şi ţipă:
— Fugiţi!
În vocea ei se simţeau atât furia, cât şi teama, şi Gérard le dădu drumul celor două fete şi-l aruncă pe Myrnin jos de pe umăr, drept în braţele lor, după care el şi texanul ţâşniră, nu spre ieşire, ci de-o parte şi de cealaltă a Ameliei.
Ajunseră exact la timp ca să-l împiedice pe Bishop să-i sfâşie beregata. Îl izbiră pe bătrân, trântindu-l de perete, însă apărură şi alţii în hol. Întăririle lui Bishop, presupuse Claire.
Şl erau destui.
Amelie îl interceptă pe primul dintre vampirii lui Bishop care se repezise în direcţia ei. Claire îl recunoscu, vag: era unul dintre vampirii din Morganville, însă în mod evident trecuse în cealaltă tabără, iar acum o atacase pe Amelie, cu colţii scoşi.
Amelie îi trânti la podea dintr-o răsucire, iute ca un şarpe, după care-şi întoarse privirea spre Hannah şi spre Claire, ca şi spre trupul lui Myrnin, atârnând moale între cele două.
— Scoateţi-l de-aici! strigă ea. Îi ţin eu pe loc!
— Hai, zise Hannah, aruncându-şi pe umăr povara inertă a corpului lui Myrnin. Plecăm.
Myrnin atârna rece şi greu, ca un cadavru, ceea ce şi era, şi Claire îşi înghiţi valul de greaţă în timp ce se chinuia să-i susţină greutatea. Scrâşni din dinţi şi o ajută pe Hannah să-l care, mai degrabă să-l târască, de-a lungul coridorului, în urma lor, se auzeau în continuare zgomotele bătăliei: in principal, de trupuri prăbuşindu-se pe podea. Fără ţipete, fără strigăte.
Vampirii se băteau în tăcere.
— Asta-i, icni Hannah. Suntem pe cont propriu.
Ceea ce chiar nu era o veste bună: două fiinţe umane, împotmolite Dumnezeu ştie pe unde, împreună cu un vampir nebun cu o ţepuşă împlântată în inimă, în mijlocul unui câmp de război.
— Hai să ne întoarcem la uşă, propuse Claire.
— Şi cum o să trecem de ea?
— Mă descurc eu.
Hannah îi aruncă o privire.
— Tu?
Nu mai avea vreme să se enerveze; ce, nu abia adineauri îşi zisese că era un atu faptul de a fi subestimată? Mda, nu cine ştie ce, uneori.
— Da, zău, pot să-o fac. Dar ar fi mai bine să ne grăbim, zise.
Sorţii nu erau deloc în favoarea Ameliei. Poate că era în stare să reziste şi să le acopere retragerea, însă Claire nu credea că ar avea şi şanse de izbândă.
Ea şi cu Hannah îl târâră mai departe pe Myrnin, pe lângă uşile marcate cu simboluri. Hannah le numără şi făcu semn cu capul spre cea prin care intraseră.
Deloc surprinzător, aceasta purta simbolul Fondatoarei, acelaşi cu cel de pe brăţara de la încheietura mâinii lui Claire.
Hannah încercă s-o deschidă.
— Fir-ar a naibii! încuiată.
Dar nu când încercă şi Claire clanţa. Uşa se deschise de la prima apăsare, şi singura lumânare din colţ le oferi o toarte slabă lumină. Claire încercă să respire normal şi-şi odihni muşchii care-i tremurau, în timp ce Hannah verifica încăperea, anunţând apoi că puteau să intre fără probleme.
Claire îl lăsă pe Myrnin să se prelingă grămadă pe podea.
— Îmi pare rău, îi zise, în şoaptă. Era singura posibilitate. Sper că nu te doare prea rău.
Habar n-avea dacă el putea s-o audă, fiind în asemenea stare. Ar fi vrut să apuce ţepuşa şi s-o tragă afară, dar îşi aminti că şi în cazul Ameliei, şi într-al lui Sam, alţi vampiri se ocupaseră de treaba aceasta. Poate că ei ştiau unele lucruri în plus faţă de ea. Şi, în plus, boala le slăbea puterile, ceea ce era valabil chiar şi pentru Myrnin.
Nu putea să-şi asume riscul. Şi, pe lângă asta, dacă el s-ar fi trezit rănit şi nebun, ar fi fost şi mai rău, mai ales acum, când nu mai aveau cu ele alţi vampiri care să le poată ajuta să-l potolească.
Hannah reveni lângă ea.
— Aşa, zise, în timp ce-şi verifica încărcătorul armei, încruntându-se apoi şi schimbându-l cu unul nou; cum facem acum? Trebuie să ajungem mai întâi înapoi în muzeul ăla, nu?
Chiar? Claire nu era convinsă. Se apropie de uşă, dincolo de care în prezent nu se vedea altceva decât întuneric, şi se concentră intens asupra laboratorului lui Myrnin, cu toată debandada din el. Lumina se undui, pâlpâi, tremură, după care se aprinse brusc, clară.
Fără probleme.
— Cred că e singura scurtătură încoace, zise apoi. Poate că asta a şi fost intenţia, să nu ajungă şi cine nu trebuie. Dar pare logic că, din moment ce Amelie a venit pe calea asta, n-avea de gând să plece cu trenul.
Se întoarse spre Hannah.
— N-ar trebui să mai aşteptăm?
Hannah deschise uşa şi privi în direcţia holului. Indiferent ce văzu acolo, nu era de bine. Se întoarse la loc, clătinând din cap.
— Ne luăm tălpăşiţa, şi imediat.
Cu un geamăt de sforţare, Hannah îşi săltă sub un braţ povara inertă a trupului lui Myrnin şi începu s-o târască înainte. Claire îl apucă de celălalt braţ.
— Mi s-a părut mie, sau s-a mişcat? întrebă Hannah. Fiindcă, dacă se mişcă, îl împuşc.
— Nu! Nu, nu s-a mişcat, totul e în regulă, se repezi să spună Claire, împleticindu-se în cuvinte. Gata? Un, doi...
Şi, la trei, erau în laboratorul lui Myrnin. Claire se răsuci, strecurându-se de sub corpul rece al lui Myrnin, trânti uşa în urma lor şi-şi opri privirea înnebunită asupra lacătului spart.
— Trebuie să-l repar, zise ea.
Dar cu Amelie, cum rămânea? Ba nu, ea ştia sigur toate ieşirile. Nu avea neapărată nevoie să vină pe-aici.
— Fato, ce trebuie să faci e să ne scoţi naibii de-aici, şi atât, replică Hannah. Sună la cel mai apropiat Fort Knox, sau undeva pe-acolo. Fir-ar să fie, dar de unde-ai învăţat chestia asta, apropo?
— Am avut un profesor bun, răspunse Claire, fără să privească spre Myrnin.
N-ar fi suportat. Practic vorbind, tocmai îl omorâse, în definitiv.
— Pe-aici, zise ea.
Existau două ieşiri din laboratorul lui Myrnin, în afara celei dintr-o altă dimensiune, de obicei cea mai sigură: scara care ducea la nivelul străzii şi care probabil că, în clipa de faţă, reprezenta cea mai proastă variantă posibilă, a doua fiind un şi mai secret portal, dintr-o mică încăpere laterală. Era cea de care se folosise Amelie, aducându-i acolo.
Problema era, însă, că ea nu reuşea s-o fiică să funcţioneze. Avea totul cât de poate de limpede în minte: Casa Glass, portalul din universitate, spitalul, chiar şi muzeul pe care-l vizitaseră pe drumul încoace. Şi totuşi, nimic nu funcţiona.
Totul părea... mort, ca şi cum întregul sistem ar fi fost deconectat.
Avuseseră noroc că ajunseseră şi până aici.
Amelie e prinsă în cursă, îşi dădu seama Claire. Acolo. Cu Bishop. Şi e copleşită numeric.
Mai verifică o dată cealaltă uşă, cea pe care ea însăşi o blocase.
Nimic. Doar un alt portal defect; întreaga reţea căzuse.
— Ei? întrebă Hannah.
Claire nu-şi permitea să-şi facă griji pentru Amelie în clipa de faţă. Avea o misiune de îndeplinit: să-l ducă pe Myrnin într-un loc sigur. Iar asta însemna să-l ducă la singurul vampir care-i venea în minte pe moment, capabil să-l ajute: Oliver.
— Cred c-o s-o luăm pe jos, zise ea.
— Ba, pe naiba, protestă Hannah. N-o să car după mine un vampir mort pe străzile din Morganville. Ne-ar omorî practic oricine.
— Dar nu putem să-l lăsăm aici!
— Nici să-l luăm nu putem!
Claire îşi simţi maxilarul crispându-se, cu încăpăţânare.
— Atunci, foarte bine, ia-o înainte. Pentru că eu nu-l las. Nu pot.
În schimb, putea să-şi dea seama că Hannah era tentată s-o înhaţe de păr şi s-o scoată cu forţa de-acolo; totuşi, în cele din urmă, femeia mai matură făcu un semn de încuviinţare şi un pas înapoi.
— Varianta a treia, zise ea. Cheamă cavaleria.