Revolta06

12
Azi i-aş putea pierde pe amândoi.
Încerc să-mi imaginez o lume în care vocile lui Gale şi Peeta au amuţit deopotrivă. Mâinile le-au înţepenit. Ochii lor nu mai clipesc. Stau lângă trupurile lor, le arunc o ultimă privire, părăsesc încăperea în care zac. Iar când deschid uşa şi ies afară, în lume, nu mai găsesc decât un vid înspăimântător. În viitorul meu nu mai există decât cenuşiul spălăcit al neantului.
― Vrei să cer să fie sedat până când se termină totul? întreabă Haymitch.
Nu e o glumă. O spune un bărbat care şi-a petrecut viaţa de adult pe fundul unei sticle, încercând să se anestezieze ca să poată ignora crimele Capitoliului. Băiatul de şaisprezece ani care a câştigat al doilea Jubileu al Pacificării trebuie să fi ţinut la cineva – la familie, la prieteni, poate avea şi o iubită – la care s-a străduit să se-ntoarcă. Unde sunt cu toţii acum? Cum se face că în viaţa lui nu exista nimeni înainte de a da buzna eu şi Peeta?
― Nu, îi răspund. Vreau să merg la Capitoliu. Vreau să iau parte la misiunea de salvare.
― Au plecat, zice el.
― Acum cât timp? I-aş putea ajunge din urmă. Aş putea…
Ce? Ce-aş putea face? Haymitch clatină din cap.
― Asta n-o să se-ntâmple niciodată. Eşti prea valoroasă şi prea vulnerabilă. S-a discutat de¬spre trimiterea ta în alt district, ca să distragem atenţia Capitoliului în timp ce e salvat Peeta. Dar nimeni n-a avut impresia că ai putea face faţă.
― Te rog, Haymitch! Acum îl implor. Trebuie să fac ceva. Nu pot să stau pur şi simplu locului, aşteptând să aflu dac-au murit sau nu.
― Bine. Mă duc să vorbesc cu Plutarch. Tu rămâi aici.
Dar nu pot. Ecoul paşilor lui Haymitch încă mai răsună pe coridor când bâjbâi în căutarea deschiderii din draperia care ne desparte şi îl găsesc pe Finnick dormind pe burtă, cu picioarele depărtate şi cu mâinile contorsionate sub pernă. Deşi dau dovadă de laşitate – ba chiar de cruzime – scoţându-l din lumea întunecată şi mută a drogului ca să-l readuc pe tărâmul dezolant al realităţii, nu mă pot opri, o fac, pentru că nu sunt capabilă să înfrunt asta de una singură.
Îi explic ce se petrece şi agitaţia lui iniţială dispare treptat, misterios.
― Katniss, nu-ţi dai seama că asta o să hotărască lucrurile? Până la sfârşitul zilei, fie vor fi morţi, fie alături de noi. E… e mai mult decât puteam spera!
Ei, iată o imagine optimistă a situaţiei noastre. Dar ideea că acest chin s-ar putea încheia are totuşi ceva liniştitor.
Draperia se deschide dintr-o smucitură şi apare Haymitch. Are ceva de făcut pentru noi, dacă ne putem aduna. Încă mai au nevoie de prop-uri de-spre Districtul 13 după bombardament.
― Dacă le facem în următoarele câteva ore, Beetee o să le difuzeze, pregătind terenul pentru salvare, şi poate reuşim s-abatem atenţia Capitoliului în altă parte.
― Da, ca diversiune, spune Finnick. Un fel de capcană.
― De fapt, trebuie să fie atât de captivante încât nici măcar preşedintele Snow să nu se poată dezlipi de televizor. Găsiţi aşa ceva? întreabă Haymitch.
Primirea unei însărcinări care poate veni în ajutorul salvatorilor îmi redă brusc puterea de concentrare. În timp ce dau gata micul dejun şi sunt luată în primire de echipa pregătitoare, mă gândesc ce-aş putea spune. Preşedintele Snow se întreabă probabil ce efect au avut asupra mea podeaua împroşcată cu sânge şi trandafirii lui. Dar nu cred că-l voi convinge de ceva strigând două replici sfidătoare în faţa camerei. Şi nici n-aş câştiga timp pentru grupul de salvatori. Răbufnirile sunt scurte. Poveştile durează mult.
Habar n-am dacă o să meargă, dar odată ce echipa de televiziune e pe poziţii la suprafaţă, îi propun Cressidei să-nceapă cu întrebări de¬spre Peeta. Mă aşez pe aceeaşi coloană răsturnată pe care mă aflam când am avut căderea psihică şi aştept deopotrivă lumina roşie şi întrebarea Cressidei.
― Cum l-ai cunoscut pe Peeta?
Şi apoi fac ceea ce ar fi vrut Haymitch să se întâmple încă de la primul meu interviu. Îmi deschid sufletul.
― Când l-am cunoscut pe Peeta aveam unsprezece ani şi eram aproape moartă.
Vorbesc de¬spre ziua îngrozitoare în care-am încercat să vând hainele de bebeluş în ploaie, povestesc cum m-a gonit mama lui Peeta din uşa brutăriei şi cum a mâncat el bătaie fiindcă mi-a adus acele pâini care ne-au salvat vieţile.
― Nu ne vorbiserăm niciodată. Am schimbat primele vorbe în trenul care ne-a adus la Jocuri.
― Dar el era deja îndrăgostit de tine, spune Cressida.
― Cred că da.
Îmi îngădui să zâmbesc uşor.
― Cum suporţi despărţirea? întreabă ea.
― În niciun caz bine. Ştiu că preşedintele Snow îl poate ucide în orice clipă. Mai ales de când a avertizat Districtul 13 de¬spre bombardament. E cumplit să trăieşti cu asta, spun eu. Dar, din cauza suferinţelor pe care i le provoacă, nu mai am niciun fel de rezerve. Adică sunt gata de orice ca să distrug Capitoliul. Sunt în sfârşit liberă.
Îmi ridic privirea spre cer şi urmăresc un şoim care străbate văzduhul.
― Vorbind de¬spre Capitoliu, preşedintele Snow a recunoscut o dată, în faţa mea, că e fragil. În momentul ăla n-am înţeles ce voia să spună. E greu să vezi limpede când eşti atât de speriat. Acum nu mai sunt. Capitoliul e fragil fiindcă depinde de districte pentru orice. Districtele îi oferă mâncare şi energie, din districte vin până şi Apărătorii Păcii, cei care ne supraveghează. Dacă ne declarăm independenţa, Capitoliul se prăbuşeşte. Mulţumită ţie, preşedinte Snow, eu o declar astăzi oficial pe a mea.
M-am descurcat bine, dacă n-am fost cumva chiar impresionantă. Toată lumea e încântată de povestea cu pâinile. Dar mesajul meu către preşedintele Snow pune în funcţiune rotiţele din mintea lui Plutarch. Se grăbeşte să-i ia pe Finnick şi pe Haymitch deoparte şi au o discuţie scurtă, dar animată, care nu pare să-l facă fericit pe Haymitch. S-ar părea că Plutarch are câştig de cauză – în final, Finnick e palid, dar dă aprobator din cap.
Şi se duce să-şi ocupe locul în faţa camerei, timp în care Haymitch i se adresează.
― Nu eşti obligat s-o faci.
― Ba da. Dacă vreau s-o ajut. Finnick strânge frânghia ghemotoc în pumn. Sunt gata.
Nu ştiu la ce să m-aştept. La o poveste de dragoste de¬spre Annie? La o relatare a abuzurilor din Districtul 4? Dar Finnick Odair porneşte pe un cu totul alt traseu.
― Preşedintele Snow îmi… vindea… trupul, asta e, începe el, pe un ton plat, distant. Nu eram singurul. Dacă un învingător e considerat dezirabil, preşedintele îl oferă ca recompensă, sau permite să fie cumpărat contra unei sume exorbitante. Dacă refuzi, ucide pe cineva care ţi-e drag. Aşa că o faci.
Atunci asta explică totul. Parada amantelor şi a amanţilor lui Finnick din Capitoliu. De fapt erau altceva. Oameni de soiul lui Cray, fostul comandant al Apărătorilor Păcii din districtul nostru, care cumpăra fete disperate, devorându-le şi apoi aruncându-le, fiindcă stătea în puterea lui s-o facă. Vreau să-ntrerup filmarea şi să-l implor pe Finnick să mă ierte pentru toate părerile greşite pe care le-am avut vreodată de¬spre el. Dar acum trebuie să ne îndeplinim misiunea şi simt că rolul lui va fi mult mai eficient decât al meu.
― Nu eram singurul, dar aveam cel mai mare succes, adaugă el. Şi eram, poate, cel mai lipsit de apărare, fiindcă oamenii pe care-i iubeam erau atât de lipsiţi de apărare. Ca să se simtă mai bine, patronii mei îmi ofereau daruri în bani şi în bijuterii, dar eu am găsit o formă mult mai valoroasă de plată.
Secrete, mă gândesc. Aşa mi-a spus Finnick că era plătit, dar îmi închipuisem că întregul aranjament fusese alegerea lui.
― Secrete, continuă el, ca un ecou al gândurilor mele. Şi acum vreau să fii foarte atent, preşedinte Snow, fiindcă foarte multe sunt de¬spre tine. Dar să începem cu câteva dintre tainele altora.
Finnick începe să ţeasă o tapiserie atât de bogată în detalii încât nu te poţi îndoi de autenticitatea ei. Poveşti de¬spre preferinţe sexuale bizare, trădări în dragoste, lăcomie fără margini şi jocuri însângerate ale puterii. Secrete de beţivi, şoptite pe feţe de pernă transpirate în miez de noapte. Finnick era un tip cumpărat şi vândut. Un sclav din districte. Unul foarte frumos, cu siguranţă, dar în realitate inofensiv. Cui i-ar fi putut povesti? Şi, chiar dacă ar fi povestit, cine l-ar fi crezut? Iar unele secrete sunt prea delicioase ca să nu fie împărtăşite. Nu-i cunosc pe oamenii de¬spre care vorbeşte – toţi par să fie cetăţeni de vază ai Capitoliului – dar, ascultând flecărelile echipei mele pregătitoare, mi-am dat seama în ce mare măsură poate capta atenţia cea mai mică diferenţă de opinie. Dacă o tunsoare prost făcută poate conduce la ore întregi de bârfe, ce urmări au acuzaţiile de incest, trădare, şantaj şi incendiere? În timp ce valurile şocului şi ale acuzaţiilor reciproce se rostogolesc peste Capitoliu, oamenii aşteaptă, aşa cum aştept şi eu, să afle secretele preşedintelui.
― Şi acum, de¬spre bunul nostru preşedinte Coriolanus Snow, spune Finnick. Atât de tânăr când s-a ridicat la putere. Şi atât de abil când a fost vorba s-o păstreze. Vă-ntrebaţi cum a reuşit? E de-ajuns un singur cuvânt. Spune tot ce trebuie să ştiţi de fapt. Otravă.
Finnick se întoarce la ascensiunea politică a lui Snow, de¬spre care eu nu ştiu nimic, şi îi urmăreşte drumul către preşedinţie înşirând, una după alta, morţile misterioase ale adversarilor săi sau, şi mai rău, ale aliaţilor cu suficient potenţial ca să se transforme în ameninţări. Oameni căzând morţi în toiul banchetelor, sau declinul lent şi inexplicabil al altora, pe durata mai multor luni. Totul pus pe seama moluştelor toxice, a viruşilor derutanţi sau a unei sensibilităţi neglijate a aortei. Snow bea el însuşi din cupa otrăvită, ca să devieze suspiciunile. Dar antidoturile nu dau întotdeauna rezultatele dorite. Se spune că de asta poartă trandafirii, cu parfumul lor puternic. Se spune că aşa ascunde mirosul de sânge al rănilor pe care le are în gură şi care nu se vor vindeca niciodată. Se spune, se spune, se spune… Snow are o listă şi nimeni nu ştie cine va fi următorul.
Otravă. Arma perfectă pentru un şarpe.
Deoarece părerea mea de¬spre Capitoliu şi de¬spre nobilul său preşedinte e deja atât de proastă, nu pot spune că afirmaţiile lui Finnick mă şochează. Par să aibă mult mai mult efect asupra rebelilor strămutaţi din Capitoliu, ca Fulvia şi echipa mea pregătitoare – chiar şi Plutarch e uneori surprins, probabil întrebându-se cum de i-a scăpat o anumită bârfă picantă. Când termină Finnick, camerele rulează pur şi simplu mai departe, până într-un târziu, când e nevoit să spună el însuşi „Stop”.
Echipa de televiziune pleacă în grabă să prelucreze materialul, iar Plutarch îl ia pe Finnick deoparte pentru o discuţie, probabil ca să vadă dacă nu cumva ştie mai multe poveşti. Eu rămân cu Haymitch printre dărâmături, întrebându-mă dacă soarta lui Finnick n-ar fi ajuns într-o bună zi să fie şi a mea. Şi de ce nu? Snow ar fi obţinut un preţ într-adevăr bun pentru fata din foc.
― Asta ţi s-a întâmplat şi ţie? îl întreb pe Haymitch.
― Nu. Mama şi fratele meu mai mic. Iubita mea. La două săptămâni după ce-am fost încoronat ca învingător, erau morţi cu toţii. Din cauza trucului meu cu câmpul de forţă, răspunde el. Snow n-a avut pe cine să folosească împotriva mea.
― Mă surprinde că nu te-a ucis pe tine, spun eu.
― O, nu. Eu am fost exemplul. Omul expus în faţa unor tineri ca Finnick, sau Johanna sau Cashmere. Ca să le demonstreze ce i se poate întâmpla unui învingă-tor care creează probleme. Dar ştia că n-are nicio putere asupra mea.
― Până când am apărut eu şi Peeta, spun, cu blândeţe.
Nu primesc drept răspuns nici măcar o ridicare din umeri.
Misiunea noastră odată încheiată, eu şi Finnick nu mai putem face nimic altceva decât să aşteptăm, încercăm să umplem minutele care se târăsc mergând la Apărarea Specială. Facem noduri. Ne învârtim mâncarea de prânz în castroane. Spulberăm obiecte în poligonul de tragere. Ca să nu fie detectată, echipa de salvare nu trimite niciun mesaj. La 15:00, ora stabilită, stăm încordaţi şi tăcuţi în partea din spate a unei încăperi pline cu ecrane şi computere şi îi urmărim pe Beetee şi pe membrii echipei sale în timp ce se străduiesc să domine eterul. Neatenţia şi neastâmpărul care îl caracterizează sunt înlocuite de o hotărâre de care nu l-am mai văzut dând dovadă vreodată. Cea mai mare parte a interviului meu nu reuşeşte să ajungă în emisie, dar restul e suficient ca să se demonstreze că sunt vie şi încă sfidătoare. Povestea lubrică şi sângeroasă spusă de Finnick de¬spre Capitoliu e aceea care ne aduce victoria. Oare Beetee e din ce în ce mai abil? Sau adversarii lui din Capitoliu sunt ceva mai fascinaţi decât ar trebui şi nu vor să-l blocheze pe Finnick? În următoarele şaizeci de minute, în reţeaua de televiziune a Capitoliului pătrund, alternativ, obişnuita ediţie de ştiri a după-amiezii, Finnick şi încercările de a întrerupe cu desăvârşire emisia. Dar echipa de tehnicieni a rebeli-lor reuşeşte să înfrângă până şi aceste tentative şi, ca un adevărat triumf, păstrează controlul pe aproape întreaga durată a atacului împotriva lui Snow.
― Gata! spune Beetee, azvârlindu-şi braţele în sus, şi abandonează transmisia, lăsând Capitoliul să reia controlul. Dacă n-au plecat de-acolo până acum, sunt morţi. Se răsuceşte în scaun, vrând să vadă reacţia mea şi a lui Finnick la cuvintele sale. Însă a fost un plan bun. Vi l-a arătat Plutarch?
Bineînţeles că nu. Beetee ne duce într-o altă încăpere şi ne demonstrează cum va încerca – a încercat – echipa, cu ajutorul rebelilor din interior, să-i elibereze pe învingători dintr-o închisoare subterană. Se pare că asta presupune folosirea unui gaz paralizant distribuit prin sistemul de ventilaţie, o întrerupere de curent, detonarea unei bombe într-o clădire guvernamentală aflată la câţiva kilometri distanţă de închisoare şi acum întreruperea emisiunilor televizate. Beetee e încântat fiindcă planul lui ni se pare greu de urmărit, gândindu-se că nu-l pot urmări nici duşmanii.
― Aşa cum s-a-ntâmplat şi cu capcana ta din arenă, cu electricitatea? îl întreb.
― Exact. Şi-ai văzut ce bine-a mers? zice el.
Ei… nu tocmai, mă gândesc.
Eu şi Finnick încercăm să rămânem la Comandament, unde va sosi cu siguranţă prima veste de¬spre salvare, dar nu ni se permite, fiindcă se discută probleme grave de război. Refuzăm să plecăm de la Apărarea Specială şi sfârşim prin a aştepta noutăţile în încăperea cu păsările colibri.
Facem noduri. Facem noduri. Niciun cuvânt. Facem noduri. Tic-tac. Ăsta e un ceas. Nu te gândi la Gale. Nu te gândi la Peeta. Facem noduri. Nu vrem să mergem la cină. Degetele lui Finnick sunt jupuite şi sângerează. În cele din urmă renunţă şi se strânge ghem, în poziţia pe care a luat-o în arenă, în timpul atacului gaiţelor-limbute. Eu îmi perfecţionez ştreangul miniatural. Cuvintele din „Copacul spânzuratului” mi se derulează în minte. Gale şi Peeta. Peeta şi Gale.
― Te-ai îndrăgostit de Annie la prima vedere, Finnick? întreb.
― Nu.
Şi se scurge o bună bucată de timp înainte de a adăuga:
― S-a apropiat de mine pe furiş.
Îmi cercetez inima, dar pe moment singura fiinţă pe care-o simt apropiindu-se pe furiş de mine e Snow.
Trebuie să fie miezul nopţii, trebuie să fi început deja ziua următoare, când Haymitch deschide uşa.
― S-au întors. Suntem aşteptaţi la spital.
Gura mi se deschide într-un potop de întrebări pe care el îl întrerupe, spunând:
― Asta e tot ce ştiu.
Vreau s-o rup la fugă, dar Finnick se poartă atât de ciudat, de parcă n-ar mai şti să meargă, aşa că îl iau de mână şi-l conduc ca pe un copilaş. Prin comparti-mentul de Apărare Specială, în liftul care merge în toate părţile şi în aripa care găzduieşte spitalul. Locul e un adevărat vacarm, cu doctori urlând ordine şi cu răniţi transportaţi pe coridoare în paturile lor cu rotile.
Suntem atinşi în treacăt de o targă împinsă pe lângă noi, purtând o femeie tânără, inconştientă, slabă moartă şi cu capul ras. Are pielea plină de vânătăi şi de răni supurânde. Johanna Mason. Care ştia într-adevăr secretele rebelilor. Cel puţin pe cel de¬spre mine. Şi asta e ceea ce a primit în schimb.
Printr-o uşă deschisă, îl întrezăresc pe Gale, dezbrăcat până în talie şi cu transpiraţia şiroindu-i pe faţă în timp ce un doctor îi extrage ceva de sub claviculă, cu o pensetă lungă. Rănit, dar în viaţă. Îl strig şi mă îndrept spre el, până când o asistentă mă-mpinge înapoi şi-mi închide uşa în nas.
― Finnick!
E ceva între un ţipăt strident şi un strigăt de bucurie. O femeie tânără, frumoasă, deşi cumva murdară – păr negru încâlcit, ochi verzi ca marea – aleargă spre noi, fără alte haine în afara unui cearşaf.
― Finnick!
Şi, dintr-odată, e ca şi cum în lume n-ar mai exista nimeni în afară de ei doi, prăvălindu-se prin spaţiu ca să ajungă unul la altul. Se ciocnesc, se cuprind, îşi pierd echilibrul şi se izbesc de un perete, unde şi rămân. Agăţându-se unul de altul. Inseparabili.
Simt împunsătura geloziei. Nu sunt geloasă nici pe Finnick, nici pe Annie, ci pe certitudinea legăturii lor. Oricine îi vede nu se-ndoieşte că se iubesc.
Boggs, arătând cam obosit, dar fără nicio rană, ne găseşte pe mine şi pe Haymitch.
― I-am scos pe toţi. Cu excepţia Enobariei. Dar, fiindcă e din Doi, ne îndoim oricum că mai e reţinută. Peeta e la capătul culoarului. Efectele gazului tocmai dispar. Ar trebui să fiţi acolo când se trezeşte.
Peeta.
Viu şi sănătos – poate nu tocmai sănătos, dar viu şi aici. Departe de Snow. În siguranţă. Aici. Cu mine. Peste un minut îl pot atinge. Îi pot vedea zâmbetul. Îi pot auzi râsul.
Haymitch mă priveşte rânjind.
― Haide, atunci, îmi spune.
Sunt ameţită, îmi vâjâie capul. Ce-o să spun? Oh, cui îi pasă ce spun? Peeta o să fie în extaz, indiferent ce-aş face. Probabil c-o să mă sărute oricum. Mă întreb dacă o fie la fel ca ultimele sărutări de pe plaja din arenă, cele la care n-am îndrăznit să mă gândesc până în clipa asta.
Peeta s-a trezit deja, stă pe marginea patului, părând năucit în vreme ce trei doctori îl încurajează, îi proiectează fascicule luminoase în ochi, îi iau pulsul. Sunt dezamăgită fiindcă faţa mea nu i-a apărut prima în faţa ochilor, în momentul trezirii, dar o vede acum. Citesc pe chipul lui că nu-i vine să-şi creadă ochilor şi mai desluşesc şi altceva, mai intens, pe care nu-l pot defini. Dorinţă? Disperare? Cu siguranţă amândouă, fiindcă îi împinge pe doctori într-o parte, sare în picioare şi se îndreaptă spre mine. Alerg să-i ies în întâmpinare, braţele mi se întind să-l strângă la piept. Şi mâinile lui se întind spre mine şi mă gândesc că vrea să-mi mângâie obrajii.
Buzele mi se întredeschid, începând să-i pronunţe numele, când degetele lui mi se strâng în jurul gâtului.
13
Gulerul rece mi se freacă de gât şi îmi face tremurul încă şi mai greu de ţinut sub control. Cel puţin nu mai sunt în tubul claustrofobic, cu maşinării pocnind şi bâzâind, ascultând o voce fără trup care-mi spune să stau nemişcată în timp ce eu încerc să mă conving că încă mai pot respira.
Chiar şi acum, după ce am fost asigurată că nu s-a întâmplat nimic iremediabil, sunt însetată de aer.
Temerea principală a echipei de medici – vătămarea măduvei spinării, a tractului respirator, a venelor şi a arterelor – s-a diminuat. Vânătăile, răguşeala, durerea din laringe, uşoara tuse stranie – pentru toate astea nu trebuie să-şi facă griji. O să-mi revin întru totul. Gaiţa Zeflemitoare n-o să-şi piardă vocea. Dar aş vrea să-ntreb unde e medicul care poate stabili dac-o să-mi pierd sau nu minţile. Numai că acum n-am voie să vorbesc. Nu pot nici măcar să-i mulţumesc lui Boggs, care vine să vadă ce mai fac. Să mă examineze şi să-mi spună că soldaţii se aleg cu răni mult mai grave în timpul antrenamentelor, când învaţă să-şi sugrume duşmanii.
Boggs a fost cel care l-a doborât pe Peeta dintr-o singură lovitură înainte de a-mi face vreun rău ireparabil. Ştiu că Haymitch ar fi sărit în apărarea mea dacă n-ar fi fost luat întru totul prin surprindere. Nu se-ntâmplă prea des să ne prindă cineva, pe mine şi pe Haymitch, cu garda jos în acelaşi timp. Dar am fost atât de mistuiţi de grija salvării lui Peeta, atât de torturaţi de gândul că e în mâinile Capitoliului, încât încântarea de a-l avea din nou alături ne-a orbit. Dacă m-aş fi întâlnit cu Peeta între patru ochi, m-ar fi ucis. Acum, când e alienat mintal.
Nu, nu alienat, îmi readuc aminte. Viespchestrat. Ăsta e termenul folosit de Plutarch şi Haymitch, i-am auzit când targa pe care eram transportată de-a lungul culoarului a fost împinsă pe lângă ei. Viespchestrat. Nu ştiu ce-nseamnă.
Prim, care şi-a făcut apariţia la câteva secunde după atac şi de atunci a stat atât de aproape de mine cât a fost cu putinţă, mă înveleşte cu încă o pătură.
― Cred că-ţi vor scoate gulerul în curând, Katniss. Atunci n-o să-ţi mai fie atât de frig.
Mama, care participă la o operaţie complicată, n-a fost încă anunţată de atacul lui Peeta. Prim îmi ia una dintre mâini, care are pumnul strâns, şi mi-o masează până când mi se descleştează degetele şi sângele reîncepe să-mi curgă prin ele. Tocmai e pe cale să facă acelaşi lucru cu al doilea pumn, când apar doctorii, îmi scot gulerul şi-mi injectează un medicament împotriva durerii şi a inflamaţiilor. Stau întinsă, cu capul nemişcat, aşa cum am fost instruită, ca să nu-mi agravez rănile din gât.
Plutarch, Haymitch şi Beetee au aşteptat pe coridor până ce le-au permis medicii să mă viziteze. Nu ştiu dacă i-au spus lui Gale, dar, de vreme ce nu e aici, presupun că n-au făcut-o. Plutarch îi conduce pe doctori afară şi încearcă să-i ordone lui Prim să plece, dar ea rămâne.
― Nu. Dacă mă obligi să plec, mă duc direct la chirurgie şi-i povestesc mamei tot ce s-a-ntâmplat. Şi te avertizez că n-are o părere prea bună de¬spre un creator-de-joc care vrea să dirijeze viaţa lui Katniss. Mai ales când nici măcar nu-i poartă de grijă aşa cum ar trebui.
Plutarch pare ofensat, dar Haymitch chicoteşte.
― Eu aş lăsa-o baltă, Plutarch, spune el. Prim rămâne.
― Aşadar, Katniss, starea lui Peeta a fost un şoc pentru noi toţi, îmi explică Plutarch. La ultimele două interviuri, n-am avut cum să nu remarcăm că i se-nrăutăţise sănătatea. Era evident că fusese maltratat şi noi am luat asta drept explicaţie a stării lui psihologice. Acum credem c-a fost subiectul unei tehnici de tortură mai degrabă neobişnuite, cunoscută sub numele de viespchestrare. Beetee?
― Îmi pare rău, Katniss, dar nu-ţi pot descrie toate caracteristicile, spune Beetee. Capitoliul păstrează cu foarte mare grijă secretul în privinţa acestei forme de tortură şi cred că rezultatele sunt contradictorii. Asta o ştim. E un soi de condiţionare prin frică. Termenul e o combinaţie a cuvintelor viespe şi sechestra-re. Credem c-a fost preferat pentru că tehnica implică folosirea veninului de viespoi-copoi. Te-au înţepat la primele tale Jocuri ale Foamei, aşa că, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, tu ştii din proprie experienţă care sunt efectele veninului.
Groază. Halucinaţii. Viziuni de coşmar ale pierderii celor dragi. Fiindcă veninul afectează acea parte a creierului care adăposteşte frica.
― Sunt sigur că-ţi aduci aminte cât de-nspăimântător a fost. Ai suferit şi de confuzie mentală, ca efect întârziat? mă întreabă Beetee. Ai avut senzaţia că nu poţi aprecia ce era adevărat şi ce nu? Cei mai mulţi dintre oamenii înţepaţi care-au supravieţuit ca să povestească spun că li s-a întâmplat ceva de genul ăsta.
Da. Întâlnirea aceea cu Peeta. Chiar şi după ce mi s-a limpezit mintea n-am fost sigură dacă-mi salvase viaţa înfruntându-l pe Cato sau aşa îmi imaginasem.
― E foarte greu să-ţi aminteşti, fiindcă amintirile pot fi schimbate. Beetee se bate cu degetul pe frunte. Sunt aduse în partea din faţă a minţii, modificate şi imprimate încă o dată sub noua formă. Acum imaginează-ţi că te fac să-ţi reaminteşti ceva – fie prin sugestie verbală, fie impunându-ţi să priveşti înregistrarea unui anumit eveniment – şi, în timp ce îţi e împrospătată memoria, îţi injectez o doză de venin de viespoi-copoi. Nu atât de puternică încât să-ţi provoace pierderea cunoştinţei pentru trei zile. Suficientă doar ca să-ţi infiltreze în amintirea respectivă spaima şi îndoiala. Şi asta reţine creierul tău, pe termen lung.
Simt cum mi se face greaţă. Prim pune întrebarea pe care-o am în gând.
― Asta i-au făcut lui Peeta? I-au luat amintirile cu Katniss şi le-au distorsio-nat, ca să fie înspăimântătoare?
Beetee dă din cap.
― Atât de înspăimântătoare încât să creadă că ea îi ameninţă viaţa. Şi să încerce s-o ucidă. Da, în prezent, asta e teoria noastră.
Îmi acopăr faţa cu braţele, fiindcă aşa ceva nu se poate întâmpla. Nu e cu putinţă. Să-l facă pe Peeta să uite că mă iubeşte… nimeni n-ar izbuti.
― Dar puteţi inversa procesul, nu? spune Prim.
― Ăă… ştim foarte puţine de¬spre asta, răspunde Plutarch. De fapt, nimic. Dacă s-au făcut vreodată încercări de refacere după viespchestrare, noi n-avem acces la informaţiile respective.
― Bine, dar aveţi de gând să încercaţi, nu-i aşa? insistă Prim. N-o să-l lăsaţi pur şi simplu să sufere, închis într-o cameră capitonată?
― Bineînţeles c-o să încercăm, Prim, spune Beetee. Numai că nu ştim în ce măsură vom reuşi. Dacă o să reuşim. Eu presupun că întâmplările îngrozitoare sunt cel mai dificil de scos din memorie. La urma urmelor, sunt cele pe care ni le reamintim, în mod firesc, cel mai bine.
― Şi încă nu ştim ce altceva au mai falsificat, în afară de amintirile de-spre Katniss, spune Plutarch. Alcătuim o echipă de specialişti în probleme de sănătate mintală şi de militari de profesie, ca să găsească o metodă de contracarare. Eu unul sunt optimist şi cred c-o să-şi revină pe deplin.
― Serios? întreabă Prim, cu sarcasm. Şi tu ce crezi, Haymitch?
Îmi mişc uşor braţele, ca să-i pot vedea expresia feţei prin golul îngust dintre ele. E obosit şi descurajat când recunoaşte:
― Cred că ar putea ajunge într-o stare cumva mai bună, dar… cred că n-o să mai fie niciodată acelaşi.
Îmi lipesc din nou braţele, astupând golul, lăsându-i pe toţi pe dinafară.
― Cel puţin e în viaţă, spune Plutarch, de parcă şi-ar fi pierdut răbdarea cu noi. Snow i-a executat în seara asta pe stilista lui Peeta şi pe membrii echipei lui pregătitoare, într-o emisiune în direct. N-avem idee ce s-a-ntâmplat cu Effie Trinket. Peeta nu e nevătămat, dar e aici. Cu noi. Ceea ce reprezintă o îmbunătăţire certă a situaţie sale, petrecută în ultimele douăsprezece ore. Să ţinem minte asta, da?
Încercarea lui Plutarch de a-mi ridica moralul – întreţesută cu vestea de-spre patru sau poate chiar cinci crime – are cumva un efect nedorit. Porţia. Echipa pregătitoare a lui Peeta. Effie. Gâtlejul îmi pulsează din cauza efortului de a-mi reţine lacrimile, până când mi se taie din nou răsuflarea.
În cele din urmă, n-au de ales şi sunt nevoiţi să mă sedeze.
Când mă trezesc, mă întreb dacă ăsta va fi de-acum încolo singurul mod în care voi reuşi să dorm, cu medicamente injectate în braţ. Mă bucur că n-am voie să vorbesc în următoarele câteva zile, fiindcă nu vreau să spun nimic. Nici să fac nimic. De fapt, sunt un pacient model, letargia mea fiind luată drept stăpânire de sine, drept respectare a indicaţiilor medicilor. Nu mai simt nevoia să plâng. De fapt, nu sunt în stare decât să-mi păstrez în minte un singur gând simplu: o imagine a feţei lui Snow, însoţită de o şoaptă din capul meu. O să te ucid.
Mama şi Prim mă îngrijesc cu schimbul, convingându-mă să mănânc bucăţele de hrană moale. Oamenii vin din când în când să-mi spună noutăţi de¬spre starea lui Peeta. Cantitatea masivă de venin de viespoi-copoi e eliminată din organism.
E tratat numai de străini, localnici din Treisprezece – nimănui de acasă sau din Capitoliu nu i se permite să-l vadă – pentru a se împiedica declanşarea unor amintiri periculoase. O echipă de specialişti lucrează, cu program prelungit, la elaborarea unei strategii de recuperare.
Nu e de aşteptat să fiu vizitată de Gale, care e ţintuit la pat de o rană la umăr. Dar, în a treia noapte, după ce mi s-au dat medicamentele şi intensitatea luminii a fost redusă pentru somn, el se strecoară fără zgomot în rezerva mea. Nu vorbeşte, îşi plimbă doar degetele peste vânătăile de pe gâtul meu, atingându-le cu delicate-ţea aripilor de fluture, mă sărută între ochi şi dispare.
În dimineaţa următoare sunt externată, cu indicaţia de a mă mişca încet şi de a vorbi cât mai puţin. Nu mi s-a imprimat niciun orar, aşa că hoinăresc fără nicio ţintă până când se învoieşte Prim de la spital şi mă conduce în ultimul comparti-ment repartizat familiei noastre, 2212. Identic cu precedentul, dar fără fereastră.
Lui Buttercup i s-au alocat o raţie zilnică de hrană şi o cratiţă cu nisip, plasată sub chiuveta din baie. Când mă instalează Prim în pat, îmi sare pe pernă, concurând cu mine ca să-i atragă atenţia. Ea îl ia în braţe, dar rămâne concentrată asupra mea.
― Katniss, ştiu că toată povestea asta cu Peeta e groaznică pentru tine. Dar ţine minte că Snow s-a ocupat de el vreme de mai multe săptămâni, pe când noi nu-l avem decât de câteva zile. Există o şansă ca vechiul Peeta, cel care te iubeşte, să fie încă înlăuntrul lui. Încercând să se-ntoarcă la tine. Nu renunţa la el.
Mă uit la surioara mea şi mă gândesc că a moştenit cele mai bune calităţi pe care i le-a putut oferi familia noastră: mâinile vindecătoare ale mamei, mintea echilibrată a tatei şi combativitatea mea. Dar mai este şi altceva, ceva care-i aparţine în întregime. O abilitate de a privi în harababura derutantă a vieţii şi de a vedea lucrurile drept ceea ce sunt. E posibil să aibă dreptate? Să se-ntoarcă Peeta la mine?
― Trebuie să plec din nou la spital, spune ea, aşezându-l pe Buttercup pe pat, alături de mine. Voi doi ţineţi-vă companie unul altuia, OK?
Motanul sare din pat şi o urmează către uşă, plângându-se zgomotos când e abandonat. Compania pe care ne-o ţinem unul altuia nu face nici măcar două parale. După nici treizeci de secunde, ştiu că nu pot suporta să fiu închisă în celula subterană şi îl las pe Buttercup de capul lui. Mă rătăcesc de mai multe ori, dar în cele din urmă reuşesc să găsesc drumul către Apărarea Specială.
Toţi cei pe care-i întâlnesc se holbează la vânătăile mele şi mă simt ruşinată într-o asemenea măsură, încât îmi trag gulerul în sus, până la urechi.
Probabil că şi Gale a ieşit din spital în dimineaţa asta, fiindcă îl găsesc într-una dintre sălile de cercetare, alături de Beetee. Sunt absorbiţi, fac o măsurătoare cu capetele aplecate asupra unui desen. Alte versiuni ale acestuia sunt împrăştiate pe masă şi pe podea. Iar alte desene de un anume fel sunt fixate de stratul izolator care acoperă pereţii sau umplu ecranele mai multor computere. Privind liniile trase la repezeală ale unuia dintre ele, recunosc laţurile de vânătoare folosite de Gale.
― Ce sunt astea? întreb, cu voce răguşită, distrăgându-le atenţia de la coala de hârtie.
― Ah, Katniss, ne-ai descoperit, spune vesel Beetee.
― Cum? Ăsta e un secret?
Ştiu că Gale îşi petrece foarte mult timp aici, jos, lucrând împreună cu Beetee, dar îmi închipuiam că-şi pierd timpul cu arcuri şi puşti.
― Nu tocmai. Dar mă simt oarecum vinovat. Ţi l-am răpit pe Gale atât de multă vreme, recunoaşte Beetee.
Fiindcă în marea majoritate a timpului petrecut în Treisprezece am fost dezorientată, îngrijorată, furioasă, la machiaj sau în spital, nu pot susţine că absenţele lui Gale au fost un inconvenient. Şi nici nu ne-am aflat în armonie, în sensul exact al cuvântului. Dar îl las pe Beetee să creadă că-mi e dator.
― Sper că i-ai folosit bine timpul, îi spun.
― Vino să vezi, mă îndeamnă el, arătându-mi ecranul unui computer cu o fluturare a mâinii.
Vasăzică asta fac ei. Iau ideile de la baza capcanelor lui Gale şi le adaptează la armele împotriva oamenilor. E vorba mai ales de bombe. Şi nu preiau atât mecanismele care pun cursele în funcţiune, cât psihologia aflată în spatele lor. Minarea unei zone în care se află ceva esenţial pentru supravieţuire. O sursă de apă sau de hrană. Înspăimântarea prăzii, astfel încât un număr foarte mare de indivizi să fugă către ceva cu mult mai distrugător. Punerea puilor în pericol, atrăgând astfel adulţii, care sunt adevărata ţintă. Atragerea victimelor într-un aparent paradis lipsit de primejdii – unde le aşteaptă moartea. La un moment dat, Gale şi Beetee lasă deoparte instinctele sălbăticiunilor şi se concentrează asupra unor impulsuri mult mai omeneşti. Cum e compasiunea. Explodează o bombă. Urmează un răgaz în care oamenii aleargă în ajutorul răniţilor. Şi atunci o a doua bombă, mult mai puternică, îi ucide pe toţi.
― Asta pare să treacă dincolo de un soi de limită, spun eu. Adică e permis orice?
Se holbează amândoi la mine – Beetee cu îndoială, Gale cu ostilitate.
― Presupun că nu există un cod de legi, cu o listă a acţiunilor inacceptabile, dacă se îndreaptă împotriva altei fiinţe umane.
― Bineînţeles că există. Eu şi Beetee am respectat acelaşi cod de legi folosit de preşedintele Snow când l-a viespchestrat pe Peeta, ripostează Gale.
Crud, dar direct la ţintă. Plec fără alte comentarii. Trebuie să ies neapărat în aer liber, am senzaţia că altminteri mă transform în rachetă balistică, dar sunt încă la Apărarea Specială când mă acostează Haymitch.
― Haide, îmi spune. Avem nevoie de tine la spital.
― Pentru ce? întreb.
― Facem o încercare cu Peeta, răspunde el. Trimitem înăuntru cea mai inofensivă persoană din Doisprezece pe care-o putem găsi. Căutăm pe cineva cu care-mpărtăşeşte Peeta amintiri din copilărie, dar nimic prea intim. Acum e trecută în revistă toată lumea.
Ştiu că va fi o sarcină dificilă, fiindcă toţi cei care au amintiri din copilărie comune cu ale lui Peeta sunt probabil din centrul oraşului, o zonă în care n-a scăpat aproape nimeni de flăcări. Dar, când intrăm în salonul transformat în spaţiu de lucru pentru echipa de recuperare a lui Peeta, acolo e cineva care pălăvrăgeşte cu Plutarch. Delly Cartwright. Aşa cum se întâmplă de obicei, îmi zâmbeşte ca şi cum i-aş fi cea mai bună prietenă din lume.
― Katniss! exclamă ea.
― Salut, Delly, îi răspund.
Am auzit că ea şi fratele ei mai mic au supravieţuit. Părinţii lor, negustori de încălţăminte, n-au fost la fel de norocoşi. În hainele anoste din Treisprezece, care nu avantajează pe nimeni, pare mai bătrână, cu părul blond şi lung împletit într-o coadă care a luat, practic, locul buclelor. E ceva mai slabă decât mi-o aduc aminte, ea fiind una dintre puţinii copii din Doisprezece cu vreo două kilograme în plus. Dieta de aici, stresul, durerea pricinuită de pierderea părinţilor şi-au adus probabil contribuţia, ajutând-o să scape de ele.
― Cum îţi merge? o întreb.
― Oh, au fost atâtea schimbări dintr-odată. Ochii i se umplu de lacrimi. Dar toată lumea e cu adevărat drăguţă aici, în Treisprezece, nu crezi?
Delly vorbeşte serios. Ei îi plac sincer oamenii. Toţi oamenii, nu doar câţiva aleşi, în privinţa cărora s-a hotărât după ani de zile.
― Fac eforturi ca să ne simţim bine-veniţi, îi răspund. Mi se pare o afirmaţie corectă, fără exagerări. Tu eşti cea pe care-au ales-o ca să-l vadă pe Peeta?
― Cred că da. Bietul Peeta. Şi biata de tine. N-o să înţeleg niciodată Capitoliul, zice ea.
― Poate că e mai bine să nu-l înţelegi, îi spun.
― Delly îl cunoaşte pe Peeta de foarte multă vreme, zice Plutarch.
― Oh, da! Faţa lui Delly străluceşte. Ne-am jucat împreună încă de când eram foarte mici. Obişnuiam să le spun oamenilor că e fratele meu.
― Ce părere ai? mă întreabă Haymitch. Crezi că există ceva care i-ar putea declanşa o amintire de¬spre tine?
― Am fost cu toţii în aceeaşi clasă. Dar n-am avut niciodată prea multe în comun.
― Katniss a fost întotdeauna atât de uluitoare. Nici măcar n-am visat vreodată c-o să mă remarce, zice Delly. Felul în care vâna, vizitele ei în Vatră, şi tot restul. Toată lumea o admira aşa de mult.
Atât eu, cât şi Haymitch o privim cu mare atenţie, încercând să ne convingem că nu glumeşte. Dacă te iei după descrierea pe care mi-o face, îţi închipui că n-aveam aproape niciun prieten fiindcă eram atât de excepţională încât intimidam pe toată lumea. Nu e adevărat. N-aveam aproape niciun prieten fiindcă nu eram prietenoasă. Dacă vreau să fiu preschimbată în ceva minunat, mă pot bizui pe Delly.
― Delly are mereu cea mai bună părere de¬spre toată lumea, explic eu. Nu cred că Peeta ar putea avea vreo amintire neplăcută legată de ea. Pe urmă îmi aduc aminte. Aşteaptă. La Capitoliu. Când am recunoscut-o pe fata avox şi am minţit. Peeta m-a acoperit, spunând că semăna cu Delly.
― Ţin minte, zice Haymitch. Dar nu ştiu. Nu era adevărat. Delly nu se afla de fapt acolo. Nu cred că asta poate intra în competiţie cu amintirile din copilărie.
― Mai ales când e vorba de o companie atât de plăcută ca Delly, intervine Plutarch. Haideţi să-ncercăm.
Intru împreună cu Plutarch şi Haymitch în camera de observare de lângă rezerva în care e închis Peeta. E înghesuială, înăuntru sunt zece membri ai echipei de recuperare, înarmaţi cu stilouri şi blocnotesuri. Geamul unidirecţional şi instalaţia audio ne permit să-l observăm pe Peeta fără s-o ştie. E întins în pat, cu braţele imobilizate de curele. Nu trage de legături, dar mâinile i se agită fără astâmpăr. Expresia feţei e mult mai lucidă decât în momentul când a încercat să mă stranguleze, dar continuă să nu se numere printre cele familiare.
Când uşa se deschide fără zgomot, face ochii mari, alarmându-se, apoi devine confuz. Delly traversează cu prudenţă încăperea, dar când se apropie de el chipul i se destinde firesc într-un zâmbet.
― Peeta? Sunt Delly. De-acasă.
― Delly? O parte dintre nori par să se-mprăştie. Delly. Tu eşti.
― Da! exclamă ea, evident uşurată. Cum te simţi?
― Groaznic. Unde ne aflăm? Ce s-a-ntâmplat? întreabă Peeta.
― Acum e-acum, face Haymitch.
― I-am spus să evite orice referire la Katniss şi la Capitoliu, specifică Plutarch. Să vedem câte amintiri de¬spre casă va reuşi să-i trezească.
― Păi… suntem în Districtul 13. Aici locuim acum, răspunde Delly.
― Aşa îmi spun şi oamenii ăştia. Dar n-are sens. De ce nu suntem acasă? întreabă Peeta.
Delly îşi muşcă buzele.
― A fost… un accident. Şi mie mi-e foarte dor de casă. Chiar mă gândeam la desenele pe care le făceam pe pavaj, cu cretă. Ale tale erau superbe. Îţi aduci aminte când ne-ai desenat pe fiecare ca pe-un alt animal?
― Da. Porci, şi pisici, şi altele, zice Peeta. Vorbeai de¬spre… un accident?
Văd fruntea lui Delly lucind de sudoare când încearcă să ocolească întrebarea.
― A fost rău. Nimeni… n-a putut rămâne acolo, răspunde ea, şovăind.
― Ţine-te tare, fetiţo, spune Haymitch.
― Dar sunt sigură c-o să-ţi placă aici, Peeta. Oamenii sunt într-adevăr drăguţi cu noi. Avem întotdeauna mâncare şi haine curate, iar la şcoală e mult mai interesant, continuă Delly.
― De ce n-a venit familia mea să mă vadă? întreabă Peeta.
― Nu poate. Delly se întrerupe din nou. Mulţi oameni n-au plecat din Doisprezece. Aşa că trebuie să ne facem o viaţă nouă aici. Sunt sigură că un brutar bun o să le fie de folos. Îţi aduci aminte când ne lăsa tatăl tău să modelăm fetiţe şi băieţei din aluat?
― A fost un incendiu, spune pe neaşteptate Peeta.
― Da, şopteşte ea.
― Doisprezece a ars din temelii, nu-i aşa? Din cauza ei, spune furios Peeta. Din cauza lui Katniss!
Începe să se smucească în legături.
― Oh, nu, Peeta. N-a fost vina ei.
― Ea ţi-a spus asta? şuieră el.
― Scoateţi-o de acolo, ordonă Plutarch.
Uşa se deschide imediat şi Delly începe să se retragă încet.
― N-a trebuit să-mi spună ea. Am fost…, începe Delly.
― Fiindcă ea minte! E-o mincinoasă! Nu poţi să crezi nimic din tot ce spune! E un soi de mutant creat de Capitoliu ca să-l folosească împotriva noastră, a celorlalţi! strigă Peeta.
― Nu, Peeta. Nu e…, încearcă din nou Delly.
― Să n-ai încredere în ea, Delly, spune Peeta, cu vocea unui nebun. Eu am avut, şi-a-ncercat să mă omoare. Mi-a ucis prietenii. Familia. Nici măcar să nu te-apropii de ea! E un mutant!
O mână se întinde în cameră, o trage pe Delly afară, apoi uşa se închide. Dar Peeta continuă să strige.
― Un mutant! E un mutant împuţit!
Nu numai că mă urăşte şi vrea să mă ucidă, nici măcar nu mai crede că sunt o fiinţă omenească. Strangularea a fost mai puţin dureroasă decât asta.
În jurul meu, membrii echipei de recuperare scriu ca nebunii, notând fiecare cuvânt. Haymitch şi Plutarch mă înşfacă de braţe şi mă împing afară din încăpere. Mă reazemă de perete, pe holul tăcut. Dar ştiu să Peeta continuă să strige dincolo de uşă şi de geam.
Prim s-a înşelat. Peeta e irecuperabil.
― Nu mai pot sta aici, spun, amorţită. Dacă vreţi să fiu Gaiţa Zeflemitoare, trebuie să mă trimiteţi în altă parte.
― Unde vrei să pleci? mă întreabă Haymitch.
― La Capitoliu.
E singurul loc unde cred că am ceva de făcut.
― Nu se poate, spune Plutarch. Nu înainte ca toate districtele să fie conside-rate locuri sigure. Vestea bună e că luptele sunt aproape încheiate, peste tot, în afară de Doi. E totuşi o nucă greu de spart.
Are dreptate. Mai întâi în districte. Apoi la Capitoliu. Şi abia la urmă îl voi vâna pe Snow până-n pânzele albe.
― Perfect, spun. Trimiteţi-mă în Districtul 2.