vampiriNR6

Zece

A doua zi, nici urmă de vampiri, absolut deloc. Claire verifică reţeaua portalurilor, dar din câte putea să-şi dea seama, aceasta nu funcţiona. Neavând nimic concret de făcut, dădu câte o mână de ajutor prin casă: curăţenie, aranjarea lucrurilor, ceva curierat. Trecu şi Richard Morrell, să-i vadă ce mai fac. Arăta un pic mai bine, fiindcă dormise, dar asta nu însemna că ar fi arătat grozav, nu tocmai.
Când cobori şi Eve, arăta şi ea aproape la fel de rău. Nu-şi mai bătuse capul cu machiajul ei goth, iar părul negru îi atârna, lins şi nepieptănat. Îi turnă lui Richard cafea din cafetiera permanent în funcţiune, îi întinse cana şi întrebă:
— Michael ce mai face?
Richard suflă pe suprafaţa fierbinte a lichidului, fără s-o privească.
— E la Primărie. I-am mutat acolo pe toţi vampirii ca ne-au mai rămas, în arest, pentru siguranţă.
Pe chipul lui Eve se putea citi suferinţa. Shane îi puse o mână pe umăr, şi ea inspiră adânc, reuşind să-şi recapete stăpânirea de sine.
— Corect, zise apoi. Probabil că e pentru binele lor, ai dreptate.
Sorbi puţin din vechea ei cană.
— Cam cum e pe-afară? se interesă.
Pe-afară însemna dincolo de strada Lot, care rămăsese ciudat de tăcută.
— Nu prea bine, răspunse Richard.
Vocea îi suna răguşită şi surdă, semn că urlase până şi-o făcuse praf.
— Cam jumătate din magazine sunt închise, şi unele dintre ele au fost incendiate, sau jefuite. N-avem destui poliţişti şi voluntari ca să fie prezenţi peste tot. Unii dintre proprietarii magazinelor s-au înarmat şi se păzesc singuri; nu-mi place asta, dar probabil că e cea mai bună opţiune, până când se liniştesc toţi şi-şi vin oamenii în fire. Nu toată lumea e problema, ci o parte considerabilă a populaţiei care s-a simţit umilită şi a tot acumulat furie de mult timp. Aţi auzit că au devastat localul Barfly?
— Mda, am auzit, confirmă Shane.
— Ei bine, n-a fost decât începutul. Şi prăvălia lui Dolores Thompson a fost spartă, după care făptaşii au intrat în depozite şi au găsit stocurile de băuturi alcoolice. Pentru cei înclinaţi să treacă prin toate îmbătându-se şi făcând pe răii, a fost o adevărată sărbătoare.
— Am văzut şi noi bandele alea, zise Eve, aruncând o privire spre Claire. Hm, în legătură cu sora ta...
— Da, mersi că aţi avut grijă de ea. Numai tâmpita de soră-mea era în stare să umble prin oraş în decapotabila ei roşie pe vreme de răscoală. Al naibii noroc a avut că n-au omorât-o.
Dar ar fi vrut, Claire era convinsă de asta.
— Bănuiesc c-o iei cu tine... ?
Richard îi zâmbi mânzeşte.
— Nu e tocmai musafirul ideal, nu?
De fapt, Monica fusese foarte tăcută. Claire o găsise încovrigată pe canapea, înfăşurată într-o pătură, dormind buştean. Arăta palidă şi istovită şi învineţită, şi mult mai tânără decât o văzuse vreodată Claire.
— A fost OK, răspunse, ridicând din umeri. Dar sunt convinsă că ar prefera să fie cu familia.
— Familia ei se află în arest preventiv în centru. Tata a fost cât pe ce să fie linşat de o gaşcă de mocofani care urlau nu ştiu ce despre impozite, parcă. Iar mama...
Richard scutură din cap, vrând parcă să-şi alunge imaginile din minte.
— În fine. Dacă nu-i place să stea încuiată între patru pereţi, nu cred c-o să fie foarte fericită. Iar pe Monica, o ştiţi: dacă ea nu e fericită...
— Nimeni nu e, încheie fraza Shane în locul lui. Ei bine, eu vreau s-o văd plecată din casa noastră. Scuză-mă, frate, dar noi ne-am făcut datoria, şi aşa mai departe. Dincolo de asta, ar trebui să ne fie prietenă ca să tot dea buzna pe-aici neinvitată. Ceea ce, după cum ştii, nu e cazul. Şi nici n-o să fie vreodată.
— Atunci, v-o iau de pe cap, hotărî Richard, lăsându-şi cana pe masă şi ridicându-se. Mersi pentru cafea. Se pare că numai asta mă mai ţine pe picioare.
— Richard...
Eve se ridică, la rândul ei.
— Serios, cum e pe-afară? Ce-o să se-ntâmple?
— Cu puţin noroc, beţivii or să se trezească, sau să leşine, iar cei care fug după oameni pe care să-i pedepsească or să vadă că li s-au umflat picioarele şi că-i dor muşchii, aşa că or să se ducă acasă, la culcare.
— Totuşi, până acum nu ne-a prea dat norocul afară din casă, zise Shane.
— Nu, îl aprobă Richard. Asta aşa e. Dar trebuie s-o spun: nu putem să ţinem totul sub cheie. Oamenii trebuie să muncească, şcolile, să se deschidă, iar pentru asta avem nevoie de ceva care să semene a viaţă normală. Aşa că la asta lucrăm. S-a restabilit alimentarea cu electricitate şi cu apă, liniile telefonice funcţionează din nou. Televiziunea şi radioul emit. Sper că asta o să calmeze populaţia. Avem patrule de poliţie care acoperă tot oraşul, şi putem să ajungem oriunde în mai puţin de două minute. Totuşi, mai e un lucru: am primit ştirea că prognoza meteo anunţă vreme rea. Un soi de furtună serioasă se îndreaptă spre noi până diseară. Nu mă bucur deloc de asta, dar poate c-o să-i ţină pe nebuni departe de stradă, pentru o vreme. Nici măcar răsculaţilor nu le place ploaia.
— Dar universitatea? se interesă Claire. S-a deschis?
— Deschis, şi cursurile se ţin, dacă poţi să mă crezi. Am pus unele dintre perturbări pe seama exerciţiilor pentru cazuri de dezastre, şi am pretins că jafurile şi incendiile fac parte din exerciţiu. Unii chiar ne-au şi crezut.
— Dar... nimic despre vampiri?
Richard tăcu pentru o clipă, după care răspunse:
— Nu. Nu tocmai.
— Atunci, ce?
— Am găsit câteva cadavre, înaintea răsăritului, explică el. Vampiri toţi. Omorâţi toţi cu argint, sau decapitaţi. Unii dintre ei... pe unii îi ştiam. Chestia e, nu cred să-i fi omorât Bishop. După cum arătau, fuseseră prinşi de bandă.
Claire îşi opri respiraţia. Eve îşi acoperi gura cu palma.
— Cine... ?
— Bemard Temple, Sally Christien, Tien Ma şi Charlc Effords.
Eve ridică mâna, cerând cuvântul:
— Charles Effords? Adică Charles al Mirandei? Protectorul ei?
— Mda. După starea cadavrelor, aş zice că el a fost ţinta principală. Nimănui nu-i plac pedofilii.
— Nimănui, în afara Mirandei, îl contrazise Eve. Ea o să fie speriată rău acum.
— Mda, apropo de asta...
Richard şovăi, după care continuă veştile.
— Miranda nu mai e.
— Nu mai e?
— A dispărut. Am tot căutat-o. Părinţii ei i-au raportat dispariţia aseară, devreme. Sper să nu fi fost cu Charles când l-a prins banda aia. O vedeţi, mă sunaţi, bine?
Buzele lui Eve luară forma unui da, însă nu ieşi nici cel mai mic sunet.
Richard îşi privi ceasul.
— Trebuie să plec, le zise. Rutina cunoscută: încuiaţi uşile, verificaţi identitatea oricui ar apărea pe neaşteptate. Dacă aflaţi veşti de la vreun vampir, sau auziţi orice despre vampiri, sunaţi imediat. Adică, folosiţi aparatele cu emisie codificată, nu liniile telefonice. Şi aveţi grijă.
Eve înghiţi cu greu şi încuviinţă.
— Am putea să-l vedem pe Michael?
El ezită puţin să răspundă, ca şi cum nu i-ar fi trecut prin cap aşa ceva, după care ridică din umeri.
— Hai.
— Mergem toţi, zise Shane.

Drumul până la Primărie, unde se afla arestul, nu a fost deloc comod, în principal din cauză că, oricât de spaţioasă ar fi fost maşina de patrulare a poliţiei, tot nu ajungea pentru Richard, Monica, Eve, Shane şi Claire, toţi deodată. Monica se aşezase pe scaunul din faţă, strecurându-se cât mai aproape de fratele ei, iar Claire se înghesuise între prietenii ei, pe bancheta din spate.
Nu vorbiră, nici măcar când trecură pe lângă ruinele mistuite şi dărâmate ale caselor şi prăvăliilor. Azi nu erau incendii pe nicăieri, şi nici bande, cel puţin din câte putea să vadă Claire. Totul părea liniştit.
Richard ocoli barajul poliţiei din jurul Primăriei şi pătrunse într-un garaj subteran.
— O duc pe Monica la părinţii noştri, zise el. Voi coborâţi spre celule. Vin şi eu într-un minut.
Avură nevoie de mai mult decât un minut până să obţină accesul la Michael: vampirii — toţi cinci care se aflau încă în custodia oamenilor — erau găzduiţi într-o zonă specială, ferită de lumina zilei şi cu celule fortificate. Îi amintea lui Claire, cu un sentiment neplăcut, de vampirii din celulele în care era închis şi Myrnin, pentru propria protecţie.
Nu-i cunoştea pe trei dintre vampiri, dar pe ultimii doi, da.
— Sam! strigă ea, repezindu-se spre gratii.
Bunicul lui Michael stătea întins pe priciul din celulă, cu o mână palidă deasupra ochilor, dar când se auzi strigat se ridică în capul oaselor. Claire vedea clar asemănarea dintre Michael şi Sam: aceeaşi structură osoasă de bază, numai că Michael avea părul de un auriu aprins, pe când al lui Sam era roşu.
— Scoate-mă de-aici, strigă Sam, aruncându-se spre uşă şi zguduind gratiile cu o neaşteptată violenţă.
Claire făcu câţiva paşi înapoi, cu gura căscată.
— Deschide uşa şi lasă-mă să ies, Claire. Hai!
— Nu-l asculta, interveni Michael
Stătea rezemat de gratiile propriei celule şi părea obosit.
— Salut, copii. Mi-aţi adus vreun şperaclu într-o prăjitură, ceva?
— Prăjitură ţi-am luat, dar am mâncat-o eu între timp. Vremuri grele, frate, zise Shane, întinzându-i mâna.
Michael şi-o strecură pe a lui printre gratii şi i-o strânse cu solemnitate, după care Eve se azvârli peste barele metalice, încercând să-l îmbrăţişeze. Era foarte incomod, însă Claire zări uşurarea de pe chipul lui Michael, oricât de ciudat ar fi fost, cu gratiile între ei. O sărută pe Eve, şi Claire fu nevoită să-şi abată privirea, fiindcă i se părea un moment atât de intim.
Sam zgâlţâi din nou gratiile uşii.
— Claire, deschide odată! Trebuie să ajung la Amelie!
Poliţistul care-i însoţise până la celule se desprinse de perete şi zise:
— Liniştiţi-vă, domnule Glass. Nu plecaţi nicăieri, ştiţi bine.
Apoi, îşi întoarse faţa spre Shane şi Claire.
— Tot aşa a făcut de la început. A trebuit să-l adormim de două ori; îşi făcea singur răni încercând să iasă. Face mai rău decât toţi ceilalţi. Ei par să se fi calmat. Nu şi el.
Nu, categoric, Sam nu se calmase. Sub privirea lui Claire, îşi încordă muşchii şi încercă să forţeze încuietoarea, însă cedă, gâfâind plin de frustrare şi întorcându-se cu paşi împleticiţi la patul lui.
— Trebuie să plec, murmură el. Vă rog, trebuie să plec. Ea are nevoie de mine. Amelie...
Claire îşi întoarse privirea spre Michael, care nu părea nici pe departe atât de nefericit.
— Hm... scuză-mă că te întreb, dar... şi tu te simţi la fel? Ca Sam?
— Nu, răspunse Michael, care ţinea încă ochii închişi. Pentru o vreme, a fost... chemarea aia, dar a încetat acum vreo trei ore.
— Şi-atunci, de ce Sam...
— Aici nu mai e vorba despre chemare, zise Michael. Aşa e Sam. Înnebuneşte, ştiind că ea e acolo, că are necazuri, şi el nu poate s-o ajute.
Sam îşi lăsă capul între palme, imaginea vie a deznădejdii. Claire schimbă o privire cu Shane.
— Sam, zise ea. Ce se-ntâmplă? Tu ştii?
— Lumea moare, asta se-ntâmplă, răspunse el. Amelie e la ananghie. Trebuie să ajung la ea. Nu se poate să stau aici, pur şi simplu!
Se azvârli din nou asupra gratiilor, izbindu-le cu destulă putere încât să facă metalul să răsune ca un clopot.
— Ei bine, uite că aici o să stai, interveni poliţistul, pe un ton nu tocmai lipsit de compasiune. După cum te comporţi, e clar că ai da fuga afară, în lumina soarelui, şi cu asta nu i-ai fi ei de folos câtuşi de puţin, nu crezi?
— Aş fi putut să plec de-acum câteva ore, înainte de răsărit, se răsti Sam. Acum câteva ore.
— În timp ce acum va trebui să aştepţi înserarea.
Prin replica asta, poliţistul îşi câştigă dreptul la un mârâit furios, cu colţii dezveliţi în totalitate, iar în ochii lui Sam apărură văpăi de un roşu intens. Toţi rămaseră la locurile lor, iar când Sam se retrase, de data aceasta păru să renunţe definitiv. Se aşeză pe priciul lui, se întinse şi le întoarse spatele.
— Frate, oftă încet Shane. Un pic cam îndârjit, hm?
Din ce aflară de la poliţist — şi de la Richard, când sosi şi el — la început toţi vampirii se situaseră cam la acelaşi nivel de violenţă. Acum, mai rămăsese doar Sam, şi, aşa cum afirmase Michael, nu apelurile de convocare trimise de Amelie erau de vină... Era teama lui pentru Amelie.
Era dragostea.
Înapoi, vă rog, îi ceru poliţistul lui Eve.
Ea îl privi peste umăr, apoi îşi întoarse ochii spre Michael. El o mai sărută o dată, după care-i dădu drumul.
Ea făcu, într-adevăr, un pas înapoi, însă unul foarte mic.
— Şi-atunci... eşti OK? Sigur?
— Sigur. Nu e chiar ca la Ritz, dar nici rău nu e. Nu ne ţin aici ca să ne facă rău, asta o ştiu.
Michael îşi întinse un deget şi-i atinse buzele.
— Mă întorc cât de curând.
— Ai face bine, replică Eve, prefăcându-se că-l muşcă de deget. Aş putea foarte bine să ies cu altul, să ştii.
— Şi eu aş putea să-i închiriez altcuiva camera ta.
— Şi eu aş putea să-ţi pun consola pentru jocuri pe eBay.
— Hei, protestă Shane. Aici chiar eşti răutăcioasă.
— Ai văzut? Aşadar, trebuie să vii acasă, sau iese haos total. Câini şi pisici, care locuiesc laolaltă.
Eve îşi coborî vocea, dar nu tocmai la nivel de şoaptă.
— Şi să ştii că mi-e dor de tine. Mi-e dor să te văd. Mi-e dor de tine tot timpul.
— Şi mie, murmură Michael, după care clipi mărunt şi-şi întoarse privirea. Adică, mi-e dor de voi toţi.
— Te cred, îl aprobă Shane. Dar nu în felul ăla, sper.
— Gura, fraiere. Nu mă face să ies la tine.
Shane se întoarse spre poliţist.
— Vedeţi? N-are nimic.
— Mai multe griji mi-am făcut pentru voi, mărturisi Michael. E totul cum trebuie pe-acasă?
— Eu o să trebuiască să ard o bluză pe care mi-a purtat-o Monica, zise Claire. Altfel, totul e bine.
Încercară să mai converseze puţin, dar, într-un fel, spatele tăcut şi rigid al lui Sam, întors spre ei, făcea ca discuţia să pară mai degrabă disperată, decât distractivă. El chiar suferea, şi Claire nu ştia — în afară de a-l lăsa să facă jogging sub văpăile soarelui amiezii — cum l-ar putea face să se simtă mai bine. Nu ştia unde se afla Amelie, şi cât timp portalurile erau închise, se îndoia că ar putea măcar să-fi dea seama de unde să înceapă căutările.
Amelie îşi strânsese o armată — din toţi cei pe care nu pusese mâna mai întâi Bishop — însă ce anume făcea cu ea, nu putea decât să ghicească. Altfel, nu avea habar.
Aşa că, până la urmă, îl îmbrăţişă pe Michael şi-i spuse lui Sam că totul va fi bine, după care plecară.
Dacă stau liniştiţi toată ziua, diseară le dau drumul, zise Richard. Dar mă nelinişteşte gândul de a-i lăsa să bântuie de capul lor peste tot. Ce s-a întâmplat cu Charles şi cu ceilalţi ar putea să se repete. Căpitanul Evident fusese cel mai mare pericol pentru noi, însă acum nu ştim cu cine avem de-a face, şi nici ce se pune la cale. Şi, în clipa de faţă, nu ne putem baza pe vampiri să se poată apăra singuri.
— Taică-meu ar zice că a venit vremea să se întoarcă foaia, medită cu voce tare Shane.
Richard îl fixă cu o privire lungă.
— Şi asta-i şi părerea ta?
Shane îşi întoarse privirea spre Michael, apoi spre Sam.
— Nu, răspunse. Nu mai e.

Ziua se desfăşură mai departe în linişte. Claire îşi scoase cărţile de la facultate şi-şi petrecu o parte din timp încercând să înveţe, însă nu reuşi să-şi domolească vârtejul din creier. La fiecare câteva minute, îşi verifica e-mailul şi telefonul mobil, sperând să primească un semn, oricare, de la Amelie. Nu poţi să ne laşi aşa. Nu ştim ce să facem.
Doar să meargă înainte. Aşa cum spusese Shane, nu puteau să stea pe loc. Lumea continua să se învârtească.
Spre după-amiază, Eve o conduse cu maşina acasă la părinţii ei, unde mâncă prăjituri, bău ceai de la gheaţă şi ascultă revărsarea frenetică de bună dispoziţie a mamei. Tatăl ei arăta galben la faţă şi suferind, şi Claire se nelinişti pentru inima lui, ca totdeauna. Însă i se păru că ar fi bine când îi spuse c-o iubeşte, şi că-şi face griji pentru ea, şi că vrea ca ea să se mute înapoi acasă.
Tocmai când crezuse că a scăpat de asta...
Schimbă o privire rapidă cu Eve.
— N-ar fi mai bine să discutăm problema după ce s-or întoarce lucrurile la normal? (De parcă ar fi existat vreodată ceva normal în Morganville!) Să zicem, săptămâna viitoare?
Tatăl ei încuviinţă.
— Perfect, dar să ştii că nu mă răzgândesc, Claire. E mai bine să fii aici, acasă.
Indiferent ce farmec o fi aruncat domnul Bishop asupra tatălui ei, îşi făcea încă efectul de minune: el se încăpăţâna s-o vadă plecată din Casa Glass. Şi poate că nici măcar nu fusese vorba despre vreun farmec; poate că era numai firescul instinct paternal.
Claire îşi umplu gura cu prăjitură şi se prefăcu că nu-l aude, întrebându-şi în schimb mama despre noile draperii. Asta le umplu încă douăzeci de minute, după care Eve reuşi să inventeze o scuză despre necesitatea de a se întoarce acasă, şi în câteva clipe ajunseră amândouă în maşină.
— Uau, exclamă Eve, pornind motorul. Aşa. Ce-o să faci? O să te muţi cu ei?
Claire ridică din umeri a neputinţă.
— Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă mai apucăm ziua de mâine! E cam greu acum să faci planuri pentru viitor.
Nu voia să spună nimic, zău că nu voia, însă cuvintele clocotiseră întruna înăuntrul ei, toată ziua, aşa că, în timp ce Eve punea automobilul în mişcare, Claire zise:
— Mi-a spus Shane că mă iubeşte.
Eve călcă frâna cu atâta violenţă, încât centurile de siguranţă li se închiseră singure.
— Shane a făcut ce? A spus ce?
— Mi-a spus că mă iubeşte.
— OK, prima impresie: fantastic, grozav, asta şi speram c-o să zici, turui Eve, după care inspiră adânc, îşi ridică piciorul de pe frână şi începu să manevreze volanul pe strada pustie. A doua impresie, în fine, sper că voi doi... hm... cum aş putea să mă exprim? Să fiţi prudenţi?
— Adică, să nu facem sex? Nu facem, răspunse Claire, cu un pic de ţâfnă. Chiar dac-am vrea, adică, el a promis, şi n-are de gând să-şi calce promisiunea, nici măcar dacă-i zic eu că n-are nimic.
— Au. Au.
Eve o fixă cu privirea, făcând ochii mari, mult prea îndelung pentru siguranţa rutieră.
— Tu glumeşti! Ba nu, nu glumeşti. El ţi-a spus că te iubeşte, după care a spus...
— Nu, completă Claire. A spus nu.
— Au.
Ciudat, câte înţelesuri putea să aibă această simplă interjecţie. De data aceasta, era plină de înţelegere.
— Ştii, asta îl face...
— Grozav? Minunat de splendid? Mda, ştiu. Doar că...
Exasperată, Claire îşi azvârli mâinile în sus.
— Doar că eu îl vreau, da?
— Îl găseşti aici şi peste câteva luni, Claire. La şaptesprezece ani, nu mai eşti copil; cel puţin, nu în Texas.
— Te-ai gândit mult la asta, nu?
— Nu eu, răspunse Eve, adresându-i o privire de scuză.
— Shane? Vrei să spui... vrei să spui că ai discutat despre asta? Cu Shane?
— Avea nevoie de puţină îndrumare din partea unei fete. Adică, uite, el ia asta foarte în serios... mult mai în serios decât m-aş fi aşteptat. Vrea să facă totul cum trebuie. Mişto, nu? Mie mi se pare mişto. Cu majoritatea băieţilor e... fie ce-o fi.
Claire îşi încleştă fălcile atât de tare, Încât îşi simţi dinţii scrâşnind.
— Nu pot să cred că a vorbit cu tine despre asta!
— Păi, şi tu vorbeşti cu mine despre asta.
— Dar el e băiat!
— Mai vorbesc şi băieţii, din când în când, crezi sau nu. Uneori, chiar mai mult decât dă-mi berea aia, sau unde-s revistele porno?
Eve trecu de un colţ, după care trecură încet pe lângă câteva cvartale de case, câţiva pietoni şi o şcoală generală cu un afiş cu ÎNCHIS TEMPORAR în faţă.
— Nu mi-ai cerut sfatul, dar eu tot o să ţi-l dau: nu te grăbi. Ai putea să crezi că eşti pregătită, dar mai lasă să treacă un timp. Doar nu ai termen de expirare, sau mai ştiu eu ce.
Oricât era de necăjită, Claire nu-şi putu stăpâni râsul.
— Dar cam aşa mă simt, în momentul ăsta.
— Păi, na! Hormonii!
— Şi tu, câţi ani aveai când...
— Prea puţini. Vorbesc din experienţă, lăcustă mică.
Expresia lui Eve deveni, pentru o clipă, rătăcită.
— Ce bine ar fi fost dacă l-aş fi aşteptat pe Michael, zise apoi.
Mărturisirea ei era, dintr-un anume motiv, oarecum şocantă, şi Claire clipi des. Îşi aminti unele amănunte, şi se simţi cuprinsă de o adâncă stânjeneală.
— Ăăă... nu cumva Brandon a...?
Fiindcă Brandon fusese vampirul Protector al familiei lui Eve, şi mai fusese şi un ticălos desăvârşit. Nu-şi putea imagina ceva mai rău decât să fie Brandon primul bărbat din viaţa ta.
— Nu. Nu pentru că n-ar fi vrut, dar nu, n-a fost Brandon.
— Dar cine?
— Scuze. Subiect tabu.
Claire clipi iar. Nu erau prea multe subiecte pe care Eve să le socotească tabu.
— Chiar?
— Chiar.
Eve urcă maşina pe trotuar.
— Vrei concluzia? Dacă Shane a spus că te iubeşte, atunci te iubeşte, şi-am încălecat pe-o şa. N-ar spune-o dacă n-ar şi gândi-o, cu vârf şi îndesat. Nu e genul de tip care să-ţi spună ce-ţi place să auzi. Iar asta înseamnă că eşti foarte, foarte norocoasă. Să ţii minte asta.
Claire se străduia, cu adevărat se străduia, însă din când în când îi revenea în minte momentul acela, momentul acela orbitor, mistuitor, când el o privise în ochi şi-i spusese acele cuvinte, şi ea zărise lumina aceea uluitoare în ochii lui. Îşi dorise s-o revadă, iar şi iar. În loc de asta, îl văzuse plecând.
Era o senzaţie romantică. Era şi de frustrare, la un nivel la care nici măcar nu-şi amintea s-o fi resimţit vreodată. Iar acum, apăruse şi ceva nou: îndoiala. Poate c-a fost greşeala mea. Poate c-ar fi trebuit să fac ceva, şi n-am făcut. Nu ştiu ce semnal, pe care nu i l-am dat.
Eve îi descifră perfect gândurile după expresia feţei.
— O să fie bine, îi zise, râzând uşurel. Lasă băiatul să respire. E al doilea gentleman adevărat pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Asta nu înseamnă că el n-ar vrea să te arunce în pat şi să treacă la treabă. Înseamnă doar că n-o s-o facă, deocamdată. Ceea ce e, trebuie să recunoşti: cam excitant.
În astfel de termeni, cam era.

Cum se apropie amurgul, Richard îi sună să-i anunţe că avea să-l elibereze pe Michael. Pentru a doua oară, se înghesuiră în maşină şi goniră spre Primărie. Barierele fuseseră, în cea mai mare măsură, înlăturate. Conform afirmaţiilor celor de la radio şi de la televiziune, fusese o zi extrem de liniştită, în care nu se raportase nici cel mai mic act de violenţă. Proprietarii magazinelor — în orice caz, cei umani — aveau de gând să le redeschidă în dimineaţa următoare. Şcolile urmau să-şi reia programul normal.
Viaţa mergea mai departe, şi se aştepta apariţia primarului Morrell, cu un soi de discurs. Nu că ar fi avut chef cineva să-l asculte.
— Îl lasă şi pe Sam liber? se interesă Claire, în timp ce Eve pătrundea în parcarea subterană.
— Aşa se pare. Richard nu prea crede că ar mai putea să ţină acolo multă vreme pe vreunul dintre ei. E un fel de cutumă a oraşului, ceea ce înseamnă că ordinea şi legea s-au restabilit cu adevărat. În plus, am impresia că el chiar se teme ca Sam să nu se rănească singur, dacă-l mai ţine aşa. Şi, pe lângă asta, poate-şi închipuie că, urmărindu-l pe Sam, ar reuşi s-o găsească pe Amelie.
Eve scrută cu privirea parcarea întunecată: erau câteva maşini cu geamurile fumurii pe-acolo, dar, în definitiv, mereu erau. Restul vehiculelor păreau să fi avut proprietari umani.
— Voi vedeţi ceva?
— Cum ar fi? Un panou mare, pe care să scrie Aici e o capcană? replică Shane, deschizând portiera şi coborând, apoi întinzându-i mâna lui Claire, ca s-o ajute.
I-o ţinu într-a lui şi după ce o văzu lângă el.
Nu-i vorbă, nu m-ar mira din partea unora dintre distinşii noştri cetăţeni, adăugă apoi. Dar, nu, nu văd nimic.
Michael tocmai era eliberat din celula lui când ajunseră, aşa că urmară îmbrăţişările şi strângerile de mâini. Ceilalţi vampiri nu aveau pe nimeni care să-i ajute, şi păreau un pic dezorientaţi cu privire la ce se aştepta de la ei să facă.
Nu şi Sam.
— Sam, aşteaptă! strigă Michael, apucându-l de braţ din mers şi silindu-şi bunicul să se oprească.
Din nou, Claire fu izbită de asemănarea dintre ei. Şi avea să fie mereu, dat fiind faptul că niciunul nu avea să mai îmbătrânească.
— Nu se poate să dai buzna aşa, de unul singur, argumentă Michael. Nici măcar nu ştii unde s-o găseşti. Dacă te repezi aşa, ca berbecul, prin oraş, ai toate şansele să fii omorât, dar omorât de-a binelea.
— Dacă nu fac nimic, ea o să fie omorâtă. Şi nu pot să accept asta, Michael. Nimic din toate astea nu mai are rost pentru mine, dacă ea moare, adăugă Sam, smucindu-se din mâna lui Michael. Nu-ţi cer să vii cu mine. Îţi spun doar să nu-mi stai în cale.
— Bunicule...
— Exact. Fii ascultător, replică Sam, care era capabil să se deplaseze cu iuţeala vampirilor atunci când voia, aşa că dispăru aproape înainte ca vorbele lui să ajungă la urechile lui Claire: un fulger nedesluşit, îndreptându-se spre ieşire.
— Mda, cum să ne mai dăm seama acum unde-o fi ea, urmărindu-l pe el? comentă Shane. Doar dacă sub capota maşinii ăleia ai cumva un motor în stare să atingă viteza luminii, Eve.
Michael privi în urma lui Sam cu o expresie stranie pe faţă: un amestec de furie, de regret şi de necaz. Apoi, o strânse mai tare în braţe pe Eve şi-o sărută pe creştet.
— Ei bine, presupun că familia mea nu e mai bramburită decât a oricui altcuiva, zise el.
Eve încuviinţă.
— Hai să recapitulăm. Tata a fost un ticălos samavolnic...
— Şi-al meu, interveni Shane, ridicând mâna.
Mersi. Frate-meu e un trădător psihopat...
— Despre tata nici să nu mai vorbim, îi ţinu isonul Shane.
— Corect. Aşa că, în rezumat, Michael, familia ta e minunată, prin comparaţie. E-adevărat, suge sânge. Dar tot minunată rămâne.
Michael oftă.
— În clipa asta, nu mi se mai pare că ar fi chiar aşa.
— Va fi, insistă Eve, deodată extrem de serioasă. Lucru la care eu şi cu Shane nu mai avem cum să ne aşteptăm. Pentru noi, tu eşti singura familie adevărată.
— Ştiu, zise Michael. Hai acasă.



Unsprezece

Casa era din nou numai a lor. Refugiaţii plecaseră între timp, lăsând în urmă o casă care avea mare nevoie de dereticat şi de curăţat; nu că s-ar fi dat cineva peste cap să facă mizerie peste tot, dar ştiţi cum e, când atâta lume vine şi pleacă, se mai întâmplă câte ceva. Claire luă un sac pentru gunoi şi începu să adune farfurii din carton, pahare din Styrofoam pe jumătate pline cu cafea stătută, ambalaje mototolite şi hârtii. Shane îşi porni jocul video preferat, părând să-şi fi recăpătat pofta de omorât zombi. Michael îşi scoase chitara din cutie şi începu s-o acordeze, însă se tot ridica să privească afară, pe fereastră, neliniştit şi îngrijorat.
— Ce-i? îl întrebă Eve.
Încălzise spaghetele rămase prin frigider şi încerca să-l servească pe Michael primul.
— Ai văzut ceva?
— Nimic, zise el, adresându-i rapid un zâmbet încordat, în timp ce-i făcea semn că nu vrea să mănânce. Nu prea mi-e foame. Scuze.
— Nu-i nimic, îmi rămâne mie mai mult, interveni Shane, înhăţând farfuria.
Şi-o aşeză în poală şi-şi umplu gura cu spaghete.
— Nu, serios, zise apoi. Te simţi bine? Pentru că tu nu refuzi niciodată mâncarea.
Michael nu-i răspunse, rămânând cu privirea fixată undeva, prin întuneric.
— Eşti îngrijorat, zise Eve. Pentru Sam?
— Pentru Sam şi pentru toţi ceilalţi. E o nebunie. Ce se-ntâmplă aici...
Michael verifică dacă ferestrele erau bine zăvorâte, dar cu mişcări oarecum mecanice, ca şi cum de fapt nu i-ar fi stat mintea la ce făcea.
— De ce n-a preluat Bishop conducerea? zise el. Ce tot face acolo? De ce nu vedem lupta?
— Poate că Amelie l-o burduşi pe undeva, la adăpostul întunericului, îşi dădu cu părerea Shane, înfulecând din spaghete.
— Nu. Nu e aşa. O simt. Cred... cred că ea se ascunde, împreună cu restul partizanilor ei; oricum, cu cei din rândul vampirilor.
Shane se opri din mestecat.
— Tu ştii unde sunt?
— Nu tocmai. Simt doar... Michael scutură din cap. S-a dus, zise apoi. Îmi pare rău. Dar simt că lucrurile se schimbă. Ajung la un deznodământ.
Claire tocmai venea şi ea cu o farfurie cu spaghete calde, când auziră tropăit de sus. Îşi ridicară capetele, după care se priviră unii pe alţii, în tăcere. Michael arătă cu degetul spre sine, apoi spre scară, şi toţi ceilalţi făcură semne de încuviinţare. Eve deschise sertarul unei măsuţe şi scoase de-acolo trei ţepuşe ascuţite; una i-o azvârli lui Shane, alta lui Claire, iar pe cea rămasă o strânse în mână până i se albiră articulaţiile.
Michael urcă treptele fără cel mai mic zgomot, apoi dispăru din vedere.
Nu mai coborî înapoi. În schimb, se zări vârtejul unei haine negre şi fulgerarea unor pantaloni albi, umflaţi şi pătaţi, îndesaţi într-o pereche de cizme negre; apoi, Myrnin se aplecă peste balustradă şi zise:
— Haideţi sus, cu toţii. Am nevoie de voi.
— Hm...
Eve îl privi pe Shane. Shane o privi pe Claire.
Iar Claire se hotărî să-i asculte pe Myrnin.
— Aveţi încredere în mine, zise ea. Oricum, nu ne-ar ajuta la nimic să spunem nu.
Michael îi aştepta pe culoar, lângă uşa mascată, acum deschisă. Porni în fruntea tuturor, urcând spre camera secretă.
Indiferent ce s-ar fi aşteptat Claire să vadă acolo, sigur nu era vorba despre o mulţime, dar tocmai aşa ceva aştepta sus, în camera secretă, de la al doilea etaj. Se holbă nedumerită la încăperea plină, după care le făcu loc lui Shane şi lui Eve, să intre după Michael şi ea.
Myrnin intră ultimul.
— Claire, cred că-i cunoşti pe Theo Goldman şi pe cei din familia lui.
Chipurile începură să i se desluşească. Într-adevăr, îi cunoscuse: în aşa-zisul muzeu, în drum spre salvarea lui Myrnin. Theo Goldman vorbise atunci cu Amelie. Îi spusese că ei nu vor să lupte.
Însă acum, Claire avea impresia că ei trecuseră totuşi printr-o luptă. Vampirii nu căpătau vânătăi, nu tocmai, dar distingea haine rupte şi pete de sânge, şi toţi păreau istoviţi şi, într-un fel... pustii pe dinăuntru. Theo arăta cel mai rău. Chipul lui blând dădea impresia acum că n-ar fi alcătuit decât din cute şi zbârcituri, ca şi cum ar fi îmbătrânit cu o sută de ani în doar două zile.
— Îmi cer scuze, începu el, dar n-am mai avut unde să ne ducem. Amelie... speram ca ea să fie aici, să ne ofere adăpost. Am încercat peste tot.
Claire îşi aminti că, parcă, fuseseră mai mulţi... da, cel puţin două persoane lipseau. Un bărbat şi un vampir.
— Ce s-a întâmplat? Crezusem că sunteţi în siguranţă acolo unde eraţi!
— Am fost, confirmă Theo. După care n-am mai fost. Aşa e pe timp de război. Locurile sigure nu rămân sigure. Cineva a ştiut unde suntem, sau a bănuit. Ieri, aproape de răsărit, o bandă a venit în căutarea noastră, şi a spart uşile. Jochen...
Îşi privi soţia, care-şi lăsă capul în jos.
— Fiul nostru, Jochen, şi-a dat viaţa ca să-i ţină pe loc. La fel şi prietenul nostru uman, William. De-atunci, ne tot ascundem, mutându-ne dintr-un loc în altul, încercând să nu ne lăsăm atraşi afară, în soare.
— Cum aţi ajuns aici? îl întrebă Michael, prudent.
Claire nu putea să i-o ia în nume de rău.
— I-am adus eu, explică Myrnin. Am încercat să-i găsesc pe cei rămaşi.
Se ghemui lângă una dintre fetele-vampir şi-o mângâie pe păr. Ea îi zâmbi, însă zâmbetul ei era unul firav, înfricoşat.
— Pot să rămână deocamdată aici, continuă Myrnin. Camera asta nu e cunoscută de multă lume. Am lăsat deschis portalul din pod, pentru eventualitatea în care ar fi nevoiţi să scape cu fuga, dar el nu funcţionează decât într-un singur sens, spre afară. E ultima resursă.
— Mai sunt şi alţii? Pe-afară? se interesă Claire.
— Foarte puţini, de capul lor. Cei mai mulţi sunt, ori cu Bishop, ori cu Amelie, ori...
Myrnin îşi desfăcu larg braţele.
— ...Ori nu mai sunt.
— Şi ei ce fac? Amelie şi Bishop?
— Îşi deplasează oştile. Încearcă să găsească poziţii avantajoase, să-şi aleagă terenul cel mai favorabil. N-o să dureze mult, adăugă Myrnin, ridicând din umeri. Mai devreme, sau mai târziu, cândva, în noaptea asta, se vor ciocni, şi apoi se vor lupta. O tabără va câştiga, iar cealaltă va pierde. Iar mâine-dimineaţă, oraşul Morganville îşi va cunoaşte soarta.
Era sinistru. Cu adevărat sinistru. Claire se cutremură şi-şi întoarse privirea spre ceilalţi, însă nimeni nu părea să aibă ceva de spus.
— Claire, însoţeşte-mă, zise Myrnin, luând-o cu el într-un colţişor al camerei. Ai mai vorbit cu prietenul tău, doctorul?
— Am încercat. N-am putut să ajung la el. Myrnin, eşti... bine?
— Nu pentru multă vreme, răspunse el, pe acel ton detaşat pe care-l avea cu puţin înainte ca efectul medicamentaţiei să dispară. N-o să mai fiţi în siguranţă cu mine, fără vreo altă doză, de oricare fel. Ai putea să-mi faci rost?
— Nu mai ai în laboratorul tău...
— Am fost pe-acolo. Bishop a ajuns primul. O să am nevoie de o aprovizionare consistentă cu sticlărie, şi de o bibliotecă nouă.
Rostise toate acestea cu lejeritate, însă Claire îi distingea încordarea de pe chip şi umbrele din ochii negri, sclipitori.
— A încercat să distrugă portalurile, să-i închidă Ameliei orice posibilitate de mişcare. Am reuşit să le mai cârpesc, dar va trebui să te învăţ pe tine cum s-o faci. Cât de curând. Pentru eventualitatea...
Nu mai avu nevoie să-şi sfârşească fraza. Claire îşi înclină lent capul, în semn de încuviinţare.
— Ar fi mai bine să pleci, îi zise ea. Închisoarea e sigură? Aia în care sunt ţinuţi cei mai bolnavi?
— Bishop nu găseşte nimic care să-l intereseze pe-acolo, aşa că, da. O s-o mai ignore pentru o vreme. O să mă încui acolo, până vii tu cu medicamentul.
Myrnin se aplecă spre ea, dintr-odată extrem de concentrat şi de atent.
— Trebuie să rafinăm serul, Claire. Trebuie să-l distribuim. Stresul, luptele... toate acestea accelerează evoluţia bolii. Am văzut semne ale ei la Theo, până şi la Sam. Dacă nu acţionăm cât de curând, mă tem că e posibil să-i pierdem pe tot mai mulţi, din cauza derutei şi a fricii. N-or să mai fie capabili să se apere singuri.
Claire înghiţi în sec.
— O să mă ocup de asta.
El îi luă mâna şi i-o sărută uşurel. Îi simţi buzele uscate ca praful, dar tot îi lăsară o furnicătură în degete.
— Ştiu c-o să te ocupi, fata mea. Şi-acum, hai să ne întoarcem la prietenii tăi.
— Cât timp ar trebui să stea ei aici? întrebă Eve, în timp ce se apropiau.
Nu întrebase cu gând rău, dar părea neliniştită. Erau, se gândi Claire, mulţi oaspeţi vampiri înfricoşători, aproape străini.
— Adică, şi-aşa nu prea avem mult sânge prin casă, se grăbi ea să argumenteze.
Theo zâmbi. Claire îşi aminti, cu o acută senzaţie de alarmă, de ce-i spusese el Ameliei la muzeu, şi nu-i plăcu deloc zâmbetul acela, cu atât mai puţin când el zise:
— Nu suntem pretenţioşi. Ne putem face rost şi singuri.
Cu alte cuvinte, pot să-şi ronţăie prietenii umani, ca gustare, tălmăci Claire. Nu. În casa noastră, nu.
Myrnin se încruntă.
— Nu prea e momentul să...
— Ba e exact momentul să, şi tu o ştii. Pe ei i-a întrebat cineva dacă vor să fie pe post de gustare la pachet?
Cei doi oameni rămaşi, de fapt cele două femei, arătau îngrozite.
— Aşa credeam şi eu, continuă Claire.
Expresia lui Theo nu se schimbă.
— Ceea ce facem ne priveşte doar pe noi. N-o să le facem rău, să ştii.
— În afară de cazul în care vă pricepeţi să obţineţi plasma prin osmoză, chiar nu ştiu cum ai putea să promiţi aşa ceva.
— În ochii lui Theo străluciră văpăile unui foc înăbuşit.
— Şi ce-ai vrea să facem? Să murim de foame? Chiar şi cei mici?
Eve tuşi, dregându-şi glasul.
— De fapt, ştiu eu unde se găseşte o rezervă importantă de sânge. Dacă vine cineva cu mine s-o luăm.
— O, ce naiba, nu, exclamă Shane. Nu mai ies pe întuneric. În plus, e încuiat totul pe-acolo.
Eve îşi vâri mâna în buzunar şi scoase de-acolo inelul cu chei. Scotoci printre ele până când găsi una anume, pe care o ridică, triumfătoare.
— Nu i-am predat niciodată cheia, anunţă ea. Nu ştii că, de obicei, eu deschideam şi închideam?
Myrnin o privi gânditor.
— Nu există portal spre Common Grounds. E în afara reţelei. Asta înseamnă că oricare vampir dinăuntru e captiv pe timpul zilei.
— Nu, îl contrazise Eve. Există acces subteran, spre tuneluri. Am văzut eu. Oliver i-a trimis pe unii pe-acolo, când eram eu de faţă, explică ea, zâmbindu-i vesel, dar oarecum fragil. Aş zice să-ţi mutăm acolo prietenii. Pe urmă, e cafea din belşug. Vouă vă place cafeaua, nu? Tuturor le place cafeaua.
Theo n-o luă în seamă, şi-şi întoarse privirea spre Myrnin, aşteptând răspunsul de la el.
— E mai bine acolo?
— E mai uşor de apărat, răspunse Myrnin. Obloane din oţel. Dacă există acces din subteran... da. Ar putea constitui o bună bază operaţională.
Se întoarse spre Eve.
— Îţi vom solicita serviciile ca şofer.
O spusese ca şi cum Eve ar fi fost o servitoare, şi Claire simţi că se aprinde la faţă.
— Pardon? Nu trebuia să fie şi un te rog pe undeva, din moment ce vrei să-ţi facă un serviciu?
Ochii lui Myrnin deveniră întunecaţi şi extrem de reci.
— Pari să fi uitat că-mi eşti subalternă, Claire. Că eşti proprietatea mea, într-un anumit sens. Nu mi se cere să spun „te rog” şi „mulţumesc” faţă de tine, de prietenii tăi, de oricare fiinţă umană de pe stradă.
Clipi, şi fu din nou acel Myrnin pe care ea îl considera normal.
— Cu toate acestea, îţi înţeleg punctul de vedere. Da. Te rog, du-ne până la Common Grounds, dragă domniţă. Ţi-aş fi extravagant, teribil de recunoscător.
Doar că nu-i şi sărută mâna. Eve, deloc surprinzător, nu putu spune altceva decât „da”.
Claire îşi rostogoli ochii în orbite suficient de energic încât să-i provoace dureri de cap.
— Nu încăpeţi toţi, le atrase ea atenţia. În maşina lui Eve, adică.
— Şi, în orice caz, nu vă duce ea singură, interveni Michael. Maşina mea e în garaj. Pot să vă iau eu pe ceilalţi.
— Shane, Claire...
— Noi stăm acasă, dacă tot ai nevoie de spaţiu, zise Shane. Sună ca un plan. Uite ce e, dacă sunt căutaţi, ar trebui să-i duceţi mai repede. Eu îl sun pe Richard. Poate să repartizeze vreo doi poliţişti ca să stea de pază la Common Grounds.
— Nu, se împotrivi Myrnin. Fără poliţişti. Nu putem să avem încredere în ei.
— Nu?
— Unii dintre ei lucrează mână-n mână cu Bishop, şi chiar cu bandele umane. Am dovezi în acest sens. Nu putem să ne asumăm riscul.
— Dar Richard..., zise Claire, însă îi pieri glasul când văzu privirea feroce a lui Myrnin. Corect. OK. Pe cont propriu, am înţeles.
Eve n-ar fi vrut să fie târâtă în toată povestea asta, dar se duse fără să protesteze prea mult: e posibil ca numărul colţilor din încăpere să fi avut vreo influenţă. Şi, în timp ce familia Goldman, împreună cu Myrnin, cu Eve şi cu Michael, coborau scara, Shane o reţinu pe Claire, spunându-i:
— Trebuie să vedem cum facem să încuiem aici. Asta pentru orice eventualitate.
— Adică, împotriva...
Făcu un gest vag în direcţia vampirilor. El încuviinţă.
— Da, zise ea, dar dacă Michael locuieşte aici, şi noi locuim aici, casa nu poate să împiedice un întreg grup de persoane să intre. Asta funcţionează cu câte o singură persoană, pe rând; cel puţin, aşa am înţeles eu. Şi, nu, înainte să mă întrebi tu, nu ştiu cum funcţionează. Sau cum să păcălesc sistemul. Cred că numai Amelie are cheia pentru aşa ceva.
Shane păru dezamăgit.
— Dar ce-ar fi să închizi uşile astea ciudate, prin care tot răsar Myrnin şi Amelie?
— Eu pot doar să mă folosesc de ele. Asta nu înseamnă şi că aş putea să le deschid, sau să le închid.
— Grozav, oftă Shane.
Îşi roti privirea prin cameră, apoi se aşeză pe vechea canapea în stil victorian.
— Aşadar, trase el concluzia, suntem Gara principală a morţilor-vii. N-aş putea spune că mă dau în vânt după asta. Bishop ar putea să intre?
Era o întrebare pe care şi-o tot pusese şi Claire, şi se simţi îngrozită fiindcă trebuia să răspundă:
— Nu ştiu. Poate. Dar, din câte mi-a spus Myrnin, el a programat portalul doar pentru ieşire. Aşa că, poate, ar trebui doar să... aşteptăm.
Privată de posibilitatea înfăptuirii vreunui act eroic, sau, la urma urmei, măcar util, încălzi din nou spaghetele, după care ea şi cu Shane mâncară şi urmăriră cine ştie ce program stupid la televizor, sărind ca arşi la fiecare zgomot sau trosnet, cu armele la îndemână. Când uşa bucătăriei se izbi de perete, o oră mai târziu, Claire aproape că simţi nevoia unui transplant de cord... dar numai până când auzi urletul lui Eve:
— Suntem acasă! Ooooo, spaghete. Mor de foame.
Şi Eve intră cu farfuria în mână, umplându-şi gura cu paste din mers. Michael venea imediat în urma ei.
— Probleme, ceva? se interesă Shane.
Eve scutură din cap, cu gura plină de spaghete.
— Ar trebui să stea bine acolo. Nimeni nu ne-a văzut când i-am dus înăuntru, şi până-şi face apariţia Oliver, nimeni n-o să aibă nevoie să intre acolo, o vreme.
— Dar Myrnin?
Eve înghiţi, fu gata să se înece, şi Michael o bătu uşurel cu palma pe spinare. Ea îi mulţumi printr-o privire luminoasă.
— Myrnin? A, da. A făcut pe Batman şi şi-a luat zborul prin noapte. Care-i problema cu ăsta, Claire? Dac-ar fi fost un super-erou, ar fi fost Omul Bipolar .
Problema erau medicamentele. Claire trebuia să mai facă rost, şi trebuia să lucreze la leacul acela descoperit de Myrnin. Era un lucru dintre cele mai importante... oricum, cu condiţia să mai rămână vreun vampir în viaţă.
Cinară împreună, şi cel puţin erau din nou toţi patru în jurul mesei, discutând între ei ca şi cum lumea ar fi fost normală, chiar dacă ştiau toţi că nu era aşa. Mai ales Shane părea nervos, ceea ce nu-i era deloc caracteristic.
Cât despre Claire, ea doar se săturase până peste cap de sperieturi, aşa că, după ce se duse sus, adormi în mai puţin de un minut de când se strecurase în aşternuturi.
Însă somnul nu însemna neapărat odihnă, sau linişte.
Visă că, undeva, Amelie juca şah, mutându-şi piesele cu viteza fulgerului pe o tablă cu pătrate albe şi negre. Bishop stătea vizavi de ea, rânjind cu prea mulţi dinţi, şi când îi luă Ameliei turnul, acesta se prefăcu într-o versiune miniaturală a lui Claire, şi deodată ambii vampiri deveniră enormi, şi ea, atât de mică, împotmolită acolo, în câmp deschis.
Bishop o culese de jos şi o strânse în mâna lui albă, şi picăturile de sânge începură să stropească pătratele albe ale tablei de şah.
Amelie se încruntă, privind cum o striveşte Bishop, şi-şi întinse un deget delicat, atingând picăturile de sânge. Claire se zbătu şi ţipă.
Amelie îi gustă sângele, şi zâmbi.
Claire se trezi cu un frison convulsiv, cuibărită între păturile ei. Era încă întuneric afară, după cum vedea pe fereastră, cu toate că cerul începea să se lumineze, iar casa era foarte, foarte tăcută.
Telefonul mobil îi vibra pe noptiera de la capul patului, îl ridică şi găsi un SMS din partea sistemului de anunţuri de urgenţă al universităţii.

CURSURILE REVIN LA PROGRAMUL NORMAL CU ÎNCEPERE DE AZI, ORA 7 A.M.

Şcoala părea la un milion de kilometri distanţă, ca o altă lume care nu mai avea nici cea mai mică semnificaţie pentru ea; totuşi, asta însemna să ajungă în campus, şi erau acolo lucruri de care avea nevoie. Îşi căută prin agenda telefonului şi găsi numărul doctorului Robert Mills, însă la telefonul mobil al acestuia nu răspunse nimeni. Privi ceasul, tresări când văzu cât era de devreme, dar tot coborî din pat şi începu să-şi scoată lucrurile de prin sertare. Activitatea aceasta nu-i luă prea mult timp. Rămăsese în urmă cam cu toate. Spălatul rufelor începea să devină o stringentă prioritate.
Formă din nou numărul după ce se îmbrăcă.
— Alo?
După voce, doctorul Mills îi dădea impresia că fusese smuls dintr-un somn adânc, probabil şi fericit. El probabil că nu se visase stors de sânge de domnul Bishop.
— Eu sunt, Claire, zise ea. Îmi cer scuze că vă sun atât de devreme...
— E devreme? A! Am stat toată noaptea, abia am aţipit mormăi el, căscând de zor. Mă bucur că eşti bine, Claire.
— Sunteţi la spital?
— Nu. La spital o să fie nevoie de multă muncă până să ajungă la jumătate pentru ceea ce-mi trebuie mie.
Încă un căscat de-i trosniră fălcile.
— Scuză-mă. Sunt în campus, în clădirea pentru Ştiinţele naturii, laboratorul şaptesprezece. Avem aici câteva paturi de campanie.
— Aveţi?
— Soţia şi copiii sunt cu mine. Nu vreau să-i las singuri.
Claire n-ar fi putut să-l învinovăţească pentru asta.
— Am ceva de făcut pentru dumneavoastră, şi mai am nevoie de ceva medicamente, îi zise ea. Ar putea să fie cu adevărat important. Ajung la şcoală cam în douăzeci de minute, bine?
— Bine. Dar să nu vii încoace. Copiii dorm acum. Hai să ne întâlnim în altă parte.
— La cafeneaua din campus, propuse ea. E în Casa Studenţilor.
— Crede-mă, ştiu unde e. În douăzeci de minute.
Însă ea deja pornise spre uşă.

Fiindcă nu se auzea nici cel mai mic zgomot din celelalte camere, Claire îşi închipui că toţi colocatarii ei dormeau tun, epuizaţi. Nu prea ştia de ce nu dormea şi ea, simţea doar că exista în interiorul ei o teamă reprimată, vibrantă, cum că, dacă ar mai fi dormit, s-ar fi întâmplat ceva rău.
Făcu un duş, se îmbrăcă în ultimele ei haine nu-prea-grozave, îşi înhăţă rucsacul şi îşi aranjă înăuntru obiectele de care avea nevoie. Pistolul cu săgeţi oricum nu mai avea săgeţi, aşa că-l lăsă acasă. Mostrele preparate de Myrnin din sângele lui Bishop le depozită într-o cutie bine căptuşită şi, dintr-un impuls de moment, adăugă în bagaj două ţepuşe şi cuţitul din argint primit de la Amelie.
Şi cărţi.
Era prima dată când Claire mergea pe jos prin Morganville, de la începutul tulburărilor, şi i se părea sinistru. Oraşul era din nou tăcut, însă magazinele aveau vitrine sparte, unele dintre ele astupate cu scânduri; se vedeau clădiri reduse la stadiul de ruine mistuite de foc, cu uşile lipsă. Betonul trotuarelor era plin de cioburi, de sticle sparte şi pete de ceea ce semăna a sânge... şi, pe alocuri, băltoace întunecate.
Claire trecu în grabă pe lângă toate acestea, chiar şi pe lângă Common Grounds, unde văzu obloanele din oţel lăsate dincolo de vitrine. Nu se vedea vreun semn al prezenţei cuiva înăuntru. Şi-l imagină pe Theo Goldman, stând s-o privească de la adăpostul lui, şi-i făcu un mic semn cu mâna, doar o uşoară fluturare a degetelor.
Oricum, nu se aştepta să primească vreun răspuns.
Porţile universităţii erau deschise şi santinelele dispăruseră. Claire înaintă în pas alergător pe trotuar, urcă dealul şi urmă drumul cotit, şi începu să vadă studenţi în mişcare, chiar şi la această oră timpurie a dimineţii. Pe măsură ce se apropia de grupul central al clădirilor, văzu circulând tot mai multă lume, şi pe ici, pe colo, zărea reprezentanţi ai poliţiei campusului, patrulând în perechi, cu ochii în patru după eventualele probleme.
Studenţii păreau să nu observe absolut nimic. Nu pentru prima oară, Claire se întrebă dacă tot reţeaua semi-parapsihică a Ameliei, care izola oraşul Morganville de restul lumii, era de vină şi pentru menţinerea într-o totală neştiinţă a celor din campus.
Nu-i plăcea să creadă că toţi ar fi fost într-atât de proşti de la natură. Dar, dacă se gândea mai bine, participase şi ea la câteva petreceri.
Casa Studenţilor îşi deschisese uşile doar de câteva minute, şi barmanul cafenelei tocmai cobora scaunele de pe mese. De obicei, de serviciu ar fi fost Eve, însă acum era prezent unul dintre angajaţii universităţii, cel mai probabil detaşat de la cantina cu autoservire. Nu părea tocmai bucuros să se afle acolo. Claire încercă să fie drăguţă cu el şi în cele din urmă, obţinu un zâmbet din partea lui, în timp ce-i întindea o cafea moca şi-i lua banii.
— N-aş fi fost aici, mărturisi el, dacă nu ne-ar fi plătit triplu ca să facem de serviciu pentru tot restul săptămânii.
— Chiar? Uau. O să-i spun şi lui Eve. Nu i-ar strica nici ei banii în plus.
— Mda, adu-o încoace. Eu nu mă prea pricep la chestiile astea cu cafeaua. Pe mine, pune-mă la treburile elementare. Dă-mi apă şi boabe de cafea: la asta, n-am cum s-o zbârcesc. Cu espresso, e mai greu.
Iar Claire, după ce gustă din moca, ajunse la concluzia că el avea dreptate. Chiar nu era potrivit pentru aşa ceva. Sorbi oricum din cafea şi se aşeză într-un loc din care putea să supravegheze majoritatea intrărilor în Casa Studenţilor, astfel încât să-l vadă pe doctorul Mills.
Aproape că nu-l recunoscu. Fireşte, nu avea echipamentul alb de doctor, dar cumva nu s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva ca el îmbrăcat în hanorac cu glugă şi fermoar, pantaloni de trening şi tenişi. Mai degrabă, era genul care purta costum şi cravată.
Doctorul Mills era un tip obişnuit din toate punctele de vedere, şi se pierdea în anonimat prin universitate la fel de lesne ca prin spital. Ar fi fost bun de spion, îşi zise Claire. Avea o faţă dintre acelea... tânără dintr-un unghi, bătrână din altul, fără trăsături de care chiar să-ţi poţi aminti mai târziu.
În schimb, avea un zâmbet simpatic, liniştitor. Presupuse că asta însemna o calitate importantă pentru un doctor.
— 'Neaţa, zise el, luând o gură lacomă de cafea.
Avea ochii injectaţi de sânge şi roşii.
— O să trec azi mai târziu pe la spital. Se evaluează pagubele, şi am redeschis deja secţia de urgenţe şi cea de cardiologie. O să trag un pui de somn de îndată ce-o să terminăm, pentru eventualitatea în care ar apărea ceva cazuri. Nimic mai rău decât un chirurg mort de somn.
Asta o făcu să se simtă şi mai vinovată pentru faptul că-l trezise.
— O să termin repede, promise.
Îşi desfăcu rucsacul, scoase din el cutia căptuşită şi-o împinse pe masă spre el.
— Probe de sânge, de la Myrnin, îi explică.
Mills se încruntă.
— Am deja o sută de probe de sânge de la Myrnin. De ce...
— Astea sunt altfel, îl întrerupse Claire. Credeţi-mă. Cea etichetată cu B e importantă.
— Importantă, în ce sens?
— Nu vreau să vă spun. Prefer s-o vedeţi, mai întâi.
Claire ştia că, în cercetarea ştiinţifică, era mai bine să analizezi la rece, fără să ai prea multe aşteptări. Doctorul Mills ştia şi el acelaşi lucru, aşa că făcu un semn aprobator în timp ce lua mostrele.
— Ăăă... dacă vreţi să dormiţi, poate că n-ar trebui să beţi aşa ceva.
Doctorul Mills zâmbi şi dădu pe gât restul de cafea.
— Când ajungi doctor, îţi dezvolţi imunitatea faţă de tot felul de lucruri, inclusiv cafeina, zise el. Crede-mă. În clipa în care ating perna cu capul, am adormit deja, chiar şi să-mi faci perfuzii cu cafea.
— Ştiu unele persoane care ar plăti bine pentru aşa ceva. Pentru perfuzii cu cafea, adică.
Doctorul clătină din cap, zâmbind, dar apoi redeveni serios.
— Pari să fii OK. Mi-am făcut griji pentru tine. Eşti, pur şi simplu, prea... tânără, ca să fii implicată în astfel de lucruri.
— N-am probleme. Şi chiar nu sunt...
— Chiar atât de tânără. Da, ştiu. Dar, oricum. Dă-i voie unui bătrân să se perpelească puţin. Doar am două fete.
Îşi azvârli paharul golit de cafea la gunoi — coş de două puncte — şi se ridică.
— Asta-i tot ce-am putut să scot, în privinţa medicamentului. Îmi pare rău, nu e prea mult, dar am o nouă şarjă în lucru. O să-mi ia vreo două zile până s-o termin.
Îi întinse o pungă din care se auzi clinchetul unor mici fiole din sticlă. Claire aruncă o privire înăuntru.
— Ar trebui să fie de ajuns, zise.
Fireşte, în afara cazului în care ar fi trebuit să stropească întregul Morganville cu ele, iar atunci, oricum, erau terminaţi cu toţii.
— Scuză-mă că am dat asta pe gât şi-am plecat, dar...
— Aveţi nevoie de somn, îl aprobă Claire. Vă mulţumesc, domnule doctor Mills, îi zise, întinzându-i mâna.
El i-o strânse cu sobrietate.
— La încheietură, purta o brăţară din argint, cu simbolul Ameliei pe ea. Doctorul îşi coborî privirea spre ea, apoi spre cea din aur, a lui Claire, şi ridică din umeri.
— Nu cred că e momentul să le scoatem, zise. Nu încă.
Bine măcar că a dumneavoastră se poate scoate, comentă în gând Claire, dar fără s-o spună şi cu voce tare. Doctorul Mills semnase un acord, un contract, iar aşa ceva însemna, în Morganville, o obligaţie; în schimb, contractul pe care-l semnase ea o făcea proprietatea Ameliei, trup şi suflet. Iar brăţara ei nu avea închizătoare, aşa că semăna şi mai mult a colier pentru sclavi.
Din când în când, ideea aceasta încă o umplea de fiori.
Se apropia ora începerii primului ei curs şi, în timp ce-şi sălta rucsacul pe umăr, Claire se întrebă câţi studenţi aveau să fie prezenţi. Mulţi, probabil. După cum îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre profesori, probabil se gândeau că era o zi propice pentru teste-fulger.
Nu fu dezamăgită. Dar nici panicată, spre deosebire de unii dintre colegii ei, pe timpul primei ore de curs, şi a celei de-a treia. Claire nu intră în panică nici la teste, fiindcă nu era într-un vis în care ar mai fi trebuit să danseze în saboţi din lemn şi să facă piruete în jurul unui baston, ca să ia o notă bună. Şi, în orice caz, testele nu erau grele, nici măcar cel de la fizică.
Un lucru pe care-l remarcă tot mai frecvent, pe măsură ce umbla prin campus: cei cu brăţări erau mai puţini. Cei originari din Morganville se obişnuiseră să le poarte non-stop, aşa că se vedeau clar, pe pielea bronzată, urmele lăsate de brăţări... Aproape ca un tatuaj, pe invers.
Pe la prânz, le văzu pe Monica Morrell, pe Gina şi pe Jennifer.
Cele trei fete mergeau repede, cu capetele în jos, ţinându-şi cărţile în braţe. Era o foarte mare schimbare în atitudinea lor: Claire se obişnuise să le vadă mergând maiestuoase prin campus, ca trei tigroaice, încrezătoare şi crude. Puteau să silească pe oricine să-şi lase privirea în jos şi, fie că-ţi plăcea de ele, fie că nu, trebuia să recunoşti că erau reginele afurisite ale modei, mereu etalându-se în cea mai favorabilă lumină.
Dar nu şi azi.
Monica, de obicei figura centrală, arăta îngrozitor. Părul ei strălucitor şi cochet era acum mat şi scămoşat, ca şi cum nu s-ar mai fi sinchisit să-l pieptene, cu atât mai puţin să-l trateze, sau să-l onduleze. Claire îi văzu doar o parte din obraz, dar îşi dădu seama că era nemachiată. Era îmbrăcată cu un pulover inform, având un model insultător de urât, şi blugi oribili, de genul cărora Claire îşi închipuia că i-ar fi ţinut doar ca să deretice prin casă, dacă vreodată s-ar fi întâmplat ca Monica să facă aşa ceva.
Gina şi Jennifer nu arătau cu mult mai bine, şi toate păreau pur şi simplu înfrânte.
Claire tot mai simţi o mică, minusculă, nedemnă furnicătură de satisfacţie... dar numai până când remarcă privirile care le urmăreau. Localnicii care-şi scoseseră brăţările le priveau cu o ură făţişă pe Monica şi pe cele două din anturajul ei, iar vreo câţiva merseră chiar mai departe de simplele priviri duşmănoase. Sub ochii lui Claire, un hăndrălău înalt şi masiv, îmbrăcat într-o scurtă cu emblema TPU, se ciocni de Jennifer şi-i făcu cărţile să zboare cât colo. Ea nici nu-l privi. Doar se aplecă şi-şi ridică lucrurile.
— Hei, paraşută împiedicată, ce naiba faci?
O îmbrânci, făcând-o să cadă în fund, atunci când fata încerca să se ridice; totuşi, nu ea era adevărata ţintă: ghinionul ei fusese că se afla între el şi Monica.
— Salut, Morrell, zise vlăjganul. Ce-ţi mai face tăticul?
— Foarte bine, răspunse Monica, privindu-l în ochi. Te-aş întreba şi eu despre al tău, dar din moment ce nu ştii cine-o fi...
Vlăjganul se apropie la câţiva centimetri de ea. Monica nu tresări, deşi Claire îşi dădu seama că ar fi vrut. În jurul ochilor şi al gurii îi apăruseră cute de încordare, şi articulaţiile degetelor i se albiseră de cât de tare strângea cărţile.
— Toată viaţa ai fost prinţesa, regina căţelelor, zise el. Ţi-aduci aminte de Annie? Annie McFarlane? Îi tot strigai că e o vacă grasă. Râdeai de ea prin şcoală. I-ai făcut poze în baie şi le-ai publicat pe internet. Ţi-aduci aminte?
Monica nu-i răspunse. Vlăjganul zâmbi.
— Mda, ţi-aduci aminte de Annie. Era o fată bună, şi mie mi-a plăcut de ea.
— Dar nu destul cât să-i iei apărarea, replică Monica. Este, Clark? Îţi doreai să mă ai pe mine mai mult decât să fii amabil faţă de mica ta prietenă grasă. Nu-i vina mea că a ajuns să-şi buşească tâmpită ei de maşină la hotarul oraşului. Dar poate c-o fi a ta, totuşi. Poate că n-a mai suportat să fie în acelaşi oraş cu tine, după ce-ai lăsat-o baltă.
Clark o făcu să-i zboare cărţile din mână şi-o îmbrânci într-un trunchi de copac din apropiere. Tare.
— Am ceva pentru tine, căţea, zise el, vârându-şi mâna în buzunar şi scoţând de acolo un obiect mic, de circa zece centimetri în diagonală.
Era o etichetă autocolantă, ca un ecuson nominal, numai că avea pe ea fotografia unei adolescente cam stângace, dar drăguţă, care se străduia vitejeşte să zâmbească în faţa camerei.
Clark o trânti pe pieptul Monicăi şi frecă bine cu palma, astfel încât să i se lipească de pulover.
— O s-o porţi, zise el. O să porţi fotografia lui Annie. Dacă te văd azi c-o scoţi, îţi jur, tot ce i-ai făcut tu lui Annie în liceu o să ţi se pară o vacanţă în Cancun.
Sub fotografia lui Annie, erau scrise următoarele cuvinte: ASASINATĂ DE MONICA MORRELL.
Monica îşi coborî privirea spre ele, înghiţi în sec, şi chipul îi deveni mai întâi roşu aprins, apoi palid. Îşi smuci din nou bărbia în sus, cu un gest energic, şi-l fixă cu privirea pe Clark.
— Ai terminat? îl întrebă.
— Deocamdată. Ţine minte, dac-o scoţi...
— Mda, Clark, am înţeles, n-ai fost tocmai subtil. Ai impresia că-mi pasă?
Zâmbetul lui Clark se întinse.
— Nu, nu-ţi pasă. Nu încă. Să ai o zi bună, regino.
Îi întoarse spatele, se îndepărtă de ea şi bătu palma cu alţi doi băieţi.
În timp ce Monica îşi examina eticheta de pe piept cu un dezgust absolut, de ea se apropie o altă fată: o altă indigenă din Morganville, care-şi scosese brăţara. Monica n-o observă până când ajunse drept în faţa ei.
Fata aceasta nu spuse nimic. Doar dezlipi suportul unui alt autocolant şi-l lipi pe pieptul Monicăi, lângă fotografia lui Annie McFarlane.
Pe acesta scria doar UCIGAŞĂ, cu litere mari, roşii.
Fata îşi continuă drumul.
Monica vru să-l rupă, însă Clark era cu ochii pe ea.
— Îţi stă bine, zise. O să te urmărim toată ziua. Şi mai ai de primit o grămadă de etichete.
Clark avea dreptate. Urma să fie o zi tare lungă şi neplăcută pentru Monica Morrell. Până şi Gina şi Jennifer o şterseseră discret, pornind într-o cu totul altă direcţie şi lăsând-o să-şi primească singură papara.
Privirea Monicăi se opri asupra lui Claire. În ochi îi apăru un fulger de teamă, şi de ruşine, şi de o neprefăcută suferinţă.
După care blindajul reveni la locul lui, şi Monica se răsti:
— La ce te holbezi, arătare?
Claire ridică din umeri.
— La dreptate, cred.
Apoi întrebă, încreţindu-şi fruntea:
— Cum se face că n-ai rămas cu părinţii tăi?
— Nu te interesează pe tine, o repezi Monica, dar apoi căutătura ei de războinică aprigă şovăi puţin. Tata a vrut să ne întoarcem toţi la normal, îi explică ea. Astfel încât oamenii să poată vedea că nu ne temem.
— Şi cum merge?
Monica făcu un pas spre ea, după care-şi strânse cărţile la piept, acoperind astfel cea mai mare parte a etichetelor, şi se grăbi să plece.
Nu făcuse nici zece paşi, când un străin se apropie în fugă şi-i trânti pe spate o etichetă cu fotografia unei fete mici, slăbuţe, şi a unui băiat mai mare, care poate să fi avut vreo cincisprezece ani. Cuvintele de dedesubt glăsuiau: CEA CARE A ASASINAT-O PE ALYSSA.
Străbătută de un veritabil şoc, Claire îşi dădu seama că băiatul din fotografia aceea era Shane. Şi lângă el era surioara lui mai mică, Alyssa, cea care murise în incendiul provocat de Monica.
— Dreptate, repetă încet Claire.
În realitate, simţea o uşoară indispoziţie. Dreptatea nu era acelaşi lucru cu îndurarea.
Telefonul ei mobil sună tocmai când încerca să se hotărască asupra a ceea ce avea de făcut.
— Ar fi bine să vii acasă, îi spuse Michael Glass. Am primit un apel de urgenţă de la Richard, din Primărie.