Sfidarea09

Partea a treia

DUŞMANUL


19
― Doamnelor şi domnilor, începe cea de-a Şaptezeci şi cincea Ediţie a Jocurilor Foamei!
Vocea lui Claudius Templesmith, crainicul Jocurilor Foamei, îmi izbeşte urechile. Am la dispoziţie mai puţin de un minut în care să mă orientez. Pe urmă va suna gongul, şi tributurile vor fi libere să plece de pe platourile metalice. Dar unde să plece?
Nu pot gândi limpede. Mă mistuie imaginea lui Cinna, bătut şi însângerat. Unde e acum? Ce-i fac? Îl torturează? Îl ucid? Îl transformă în avox? E evident că atacul asupra lui a fost pus la cale ca să mă dezechilibreze, în acelaşi mod în care a fost aranjată şi prezenţa lui Darius în încăperile unde am locuit. Şi m-a dezechilibrat. Tot ce-mi doresc e să mă prăbuşesc pe placa de metal. Dar nu mi-o pot permite după cele la care am fost martoră. Trebuie să fiu puternică. I-o datorez lui Cinna, care a riscat totul subminând autoritatea preşedintelui Snow şi transformându-mi rochia de mireasă în penajul unei gaiţe-zeflemitoare. Şi le-o datorez rebelilor care, îmboldiţi de exemplul lui Cinna, ar putea lupta chiar acum ca să doboare Capitoliul. Refuzul meu de a lua parte la Jocuri în condiţiile Capitoliului trebuie să fie ultimul meu act de răzvrătire. Aşa că strâng din dinţi şi îmi impun să fiu o adevărată jucătoare.
Unde te afli? Încă nu sunt în stare să pricep ce mă înconjoară. Unde te afli?! Cer un răspuns de la mine însămi, şi imaginea lumii începe să se clarifice treptat. Apă albastră. Cer rozaliu. Soare de un alb arzător, dogorind cu putere. Perfect, iată Cornul Abundenţei, cornul de aur strălucitor, aflat la vreo patruzeci de metri distanţă. La o primă privire, pare să se afle pe o insulă rotundă. Dar, după o examinare mai atentă, văd fâşii înguste de pământ, care radiază din cerc, aidoma spiţelor unei roţi. Cred că sunt zece sau douăsprezece şi par plasate la distanţe egale una faţă de alta. Între spiţe e numai apă. Apă şi câte o pereche de tributuri.
Atunci asta e. Sunt douăsprezece spiţe, cu câte două tributuri legănându-se pe plăci metalice între ele. Celălalt tribut din triunghiul meu de apă e bătrânul Woof din Districtul 8. E în dreapta mea, cam la aceeaşi distanţă de fâşia de pământ din stânga. Dincolo de apă, oriunde te-ai uita, vezi o plajă îngustă şi verdeaţă luxuriantă. Trec în revistă cercul de tributuri – căutându-l pe Peeta –, dar probabil că nu-l pot zări din cauza Cornului Abundenţei, care îmi astupă vederea. Iau în mână apa care scaldă placa metalică şi o miros. Pe urmă îmi ating cu limba vârful degetului ud. Aşa cum am bănuit, e apă sărată. Întocmai ca valurile de care am dat eu şi Peeta în timpul scurtei noastre plimbări pe plaja din Districtul 4. Dar cel puţin pare curată.
Nu există nici o barcă, nici o frânghie, nici măcar o bucată de lemn de care să te agăţi. Nu, nu există decât o singură cale de a ajunge la Cornul Abundenţei. Când sună gongul, nu ezit nici măcar o clipă înainte de a mă arunca în apa din stânga. E o distanţă ceva mai lungă decât sunt obişnuită şi e nevoie de mai multă îndemânare ca să înoţi prin valuri decât pentru a traversa lacul liniştit de acasă, dar trupul meu pare ciudat de uşor şi le tai fără nici un efort. Poate e din cauza sării. Picurând de apă, mă salt pe fâşia de uscat şi alerg spre Cornul Abundenţei pe întinderea nisipoasă. Nu văd pe nimeni convergând către mine, deşi cornul de aur îmi ocupă o mare parte a câmpului vizual. Însă nu las gândul la adversari să mă încetinească. Acum gândesc ca un profesionist şi primul lucru pe care mi-l doresc e să pun mâna pe o armă.
Anul trecut proviziile au fost împrăştiate pe o bună distanţă în jurul Cornului Abundenţei, cu atât mai aproape de acesta cu cât erau mai valoroase. Însă anul ăsta toată prada pare să fie stivuită în deschiderea înaltă de şase metri. Ochii mi se opresc instantaneu pe un arc auriu aflat la o întindere de braţ şi îl desprind dintr-o smucitură.
E cineva în spatele meu. Nu ştiu ce mă pune în gardă, o mişcare uşoară a nisipului sau doar o schimbare a curenţilor de aer. Scot o săgeată din tolba încă înţepenită în morman şi încordez arcul în timp ce mă răsucesc.
Scânteietor şi superb, Finnick stă la câţiva metri distanţă, cu tridentul în poziţie de atac. În mâna cealaltă i se leagănă o plasă. Zâmbeşte uşor, dar muşchii din partea de sus a trupului îi sunt crispaţi, în aşteptare.
― Ştii să-noţi, spune. Unde-ai învăţat asta în Districtul 12?
― Am o cadă mare, răspund.
― Cred că ai, face el. Îţi place arena?
― Nu în mod deosebit. Dar ţie ar trebui să-ţi placă. Probabil c-au construit-o special pentru tine, spun eu, cu o umbră de amărăciune.
Aşa s-ar părea, cu toată apa asta, când eu fac pariu că numai câteva tributuri ştiu să înoate. Iar la Centrul de Antrenament nu e nici un bazin, n-ai nici o şansă să înveţi. Ceea ce îi oferă Districtului 4 un avantaj enorm.
Rămânem o clipă nemişcaţi, cântărindu-ne din ochi unul pe altul, evaluându -ne armele şi îndemânarea. Pe urmă Finnick zâmbeşte pe neaşteptate.
― Noroc că suntem aliaţi. Corect?
Simt o capcană şi sunt gata să dau drumul săgeţii, sperând că o să-i nimereas-că inima înainte de a mă străpunge cu tridentul, când el îşi mişcă braţul şi ceva de la încheietura mâinii prinde razele de soare. O brăţară din aur masiv, cu un model cu flăcări. Aceeaşi pe care îmi amintesc că o purta Haymitch în dimineaţa începerii antrenamentului. Mă gândesc la repezeală că Finnick i-ar fi putut-o fura ca să mă păcălească, dar ştiu, cumva, că nu e ăsta adevărul. I-a dat-o Haymitch. Ca semn pentru mine. De fapt, e un ordin. Să am încredere în Finnick.
Aud alţi paşi apropiindu-se. Trebuie să mă hotărăsc imediat.
― Corect! mă răstesc, fiindcă, deşi Haymitch îmi e mentor şi încearcă să mă ţină în viaţă, asta mă înfurie.
De ce nu mi-a spus dinainte de¬spre aranjament? Poate pentru că eu şi Peeta i-am respins pe aliaţi. Iar Haymitch a ales unul pe cont propriu.
― Jos!
Finnick dă ordinul cu o voce atât de puternică, atât de diferită de obişnuitul lui tors senzual, încât mă supun. Tridentul îmi trece şuierând pe deasupra capului şi se aude un sunet dezgustător de impact când îşi atinge ţinta. Bărbatul din Districtul 5, beţivul care a vărsat pe podea în zona de antrenament pentru scrimă, cade în genunchi când Finnick îşi eliberează tridentul, smulgându-i-l din piept.
― Nu te încrede în Unu şi Doi, îmi spune aliatul meu.
Nu e timp să mă îndoiesc de asta. Reuşesc să smulg tolba de săgeţi.
― O luăm fiecare pe o parte? spun.
El dă din cap şi mă reped să ocolesc mormanul. La vreo patru spiţe distanţă, Enobaria şi Gloss tocmai ajung pe uscat. Fie că nu sunt înotători rapizi, fie s-au gândit că în apă ar putea exista alte pericole, ceea ce ar fi fost posibil. Uneori nu e bine să iei în considerare prea multe scenarii.
Dar acum, când s-au săltat pe nisip, vor fi aici în câteva secunde.
― Ceva folositor? îl aud pe Finnick strigând. Inspectez în grabă partea mea de morman şi găsesc ghioage, săbii, arcuri şi săgeţi, tridente, cuţite, suliţe, securi, obiecte metalice pentru care n-am nici un nume… şi nimic altceva.
― Arme! strig, drept răspuns. Nimic altceva decât arme!
― La fel şi aici, confirmă el. Înhaţă ce vrei şi să mergem!
Trag în Enobaria, care a ajuns prea aproape ca să mă mai simt liniştită, dar ea se aşteaptă la asta şi se aruncă din nou în apă înainte ca săgeata să-şi atingă ţinta. Gloss nu e chiar atât de rapid şi îi împlânt o săgeată în pulpă când plonjează în valuri. Îmi agăţ de trup încă un arc şi o a doua tolbă de săgeţi, îmi strecor la brâu două cuţite lungi şi un priboi şi mă întâlnesc cu Finnick în faţa mormanului.
― Fă ceva în privinţa asta, se poate? spune el.
Îl văd pe Brutus repezindu-se spre noi. Şi-a desfăcut centura şi o ţine întinsă între mâini, ca pe un soi de scut. Trag îl el, dar reuşeşte să oprească săgeata cu centura înainte de a apuca să-i tragă în ţeapă ficatul. Lichidul violet ţâşnit din centura găurită îi acoperă faţa. În timp ce încarc, Brutus se lipeşte de pământ, se rostogoleşte vreo doi metri până la apă şi se scufundă. Aud zângănitul unui obiect metalic care cade în spatele meu.
― S-o ştergem, îi spun lui Finnick. Ultima confruntare le-a dat Enobariei şi lui Gloss timp să ajungă la Cornul Abundenţei. Brutus e în raza de acţiune a armelor, iar Cashmere trebuie să fie cu siguranţă pe undeva, prin apropiere. Aceşti patru profesionişti clasici au făcut probabil deja o alianţă. Dacă ar trebui să mă gândesc numai la mine, poate mi-aş dori să-i am de partea mea, alături de Finnick. Dar Peeta e cel care mă preocupă. Acum îl văd, încă împotmolit pe placa lui metalică. O iau la fugă, şi Finnick mă urmează fără întrebări, ca şi cum ar fi ştiut că aceasta avea să fie următoarea mea mişcare. Când ajung atât de aproape cât e cu putinţă, îmi scot cuţitele din centură, pregătindu-mă să înot până la el şi să-l aduc cumva la mal. Finnick îşi lasă mâna pe umărul meu.
― Îl aduc eu.
În mintea mea licăreşte o bănuială. Oare e posibil ca totul să fie un şiretlic? Ca să-mi câştige încrederea, să plece apoi înot şi să-l înece pe Peeta?
― Mă descurc, insist eu.
Dar el şi-a aruncat deja toate armele la pământ.
― E mai bine să nu te sforţezi. Ţinând cont de starea ta, spune, întinzându-şi mâna şi bătându-mă uşor pe abdomen.
Oh, da, îmi trece prin cap. Se presupune că sunt gravidă.
În vreme ce încerc să mă gândesc ce înseamnă asta şi cum ar trebui să mă port – poate să vărs sau altceva asemănător – Finnick a ajuns la marginea apei.
― Acoperă-mă, spune.
Şi dispare cu un plonjon ireproşabil.
Îmi ridic arcul, gata să resping orice atacant venind dinspre Cornul Abundenţei, dar nimeni nu pare interesat să ne urmărească. Cu siguranţă că Gloss, Cashmere, Enobaria şi Brutus s-au strâns laolaltă, haita lor e deja formată şi îşi alege armele. O privire rapidă în restul arenei îmi arată că majoritatea tributurilor încă mai sunt captive pe platourile lor. Ba nu, cineva stă în picioare pe spiţa din stânga mea, în partea opusă lui Peeta. E Mags. Dar nici nu se îndreaptă spre Cornul Abundenţei, nici nu încearcă să fugă. În schimb, sare împroşcând apa şi începe să înoate spre mine, cu capul cărunt tresăltându-i deasupra valurilor. Ei bine, e bătrână, dar bănuiesc că, după optzeci de ani de viaţă în Districtul 4, se poate menţine la suprafaţă.
Finnick a ajuns la Peeta, şi acum se întoarce, remorcându-l, cu un braţ sub pieptul lui, în timp ce cu celălalt se propulsează cu mişcări line. Nu ştiu ce-a făcut sau ce-a spus Finnick ca să-l convingă să-şi încredinţeze viaţa în mâinile lui – poate i-a arătat brăţara. Sau poate a fost suficient să mă vadă pe mine aşteptând. Când îi văd ajunşi lângă fâşia de nisip, îl ajut lui Finnick să-l tragă pe uscat.
― Bine te-am regăsit, spune Peeta, şi mă sărută. Ne-am făcut rost de aliaţi.
― Da. Exact aşa cum a avut de gând Haymitch, îi răspund.
― Împrospătează-mi memoria, am mai făcut vreo înţelegere cu altcineva? întreabă el.
― Cred că numai cu Mags, îi spun.
Dau din cap către bătrâna care îşi croieşte cu încăpăţânare drum către noi.
― Păi, nu pot s-o abandonez pe Mags, zice Finnick. E una dintre puţinele persoane cărora le sunt într-adevăr pe plac.
― N-am nimic împotriva lui Mags, spun eu. Mai ales acum, când văd arena. Cârligele ei de undiţă sunt probabil cea mai sigură şansă de a face rost de mâncare.
― Katniss a vrut-o din prima zi, povesteşte Peeta.
― Katniss are o judecată remarcabil de bună, comentează Finnick.
Întinde mâna în apă şi o scoate pe Mags ca şi cum n-ar cântări mai mult decât un căţeluş. Ea face o remarcă în care cred că e inclus cuvântul „plută”, apoi se bate cu palma pe centură.
― Ei, are dreptate. Cineva a dedus asta. Finnick arată spre Beetee. Se zbate în valuri, dar reuşeşte să-şi ţină capul deasupra apei.
― Ce? întreb eu.
― Centurile. Colaci de salvare. Adică trebuie să înoţi ca să înaintezi, dar nu te lasă să te duci la fund, spune Finnick.
Sunt aproape pe punctul de a-l ruga să aştepte, să-i culegem pe Beetee şi Wiress şi să-i luăm cu noi, dar cel dintâi e la trei spiţe distanţă, iar pe cea de-a doua nu o văd. Din câte ştiu, Finnick i-ar ucide cu aceeaşi repeziciune cu care a scăpat de tributul din Cinci, aşa că sugerez în schimb să ne punem în mişcare. Îi întind lui Peeta un arc, o tolbă cu săgeţi şi cu cuţit, păstrând pentru mine restul. Dar Mags mă trage de mânecă şi bolboroseşte până când îi dau ei priboiul. Încântată, îi prinde mânerul între gingii şi îşi înalţă braţele spre Finnick. El îşi aruncă plasa pe umeri, o saltă pe Mags deasupra ei, îşi strânge tridentele în mâna liberă şi ne îndepărtăm în fugă de Cornul Abundenţei.
Acolo unde se sfârşeşte nisipul, pădurea începe să urce în pantă abruptă. Nu, de fapt nu e pădure. Cel puţin nu de genul pe care îl cunosc eu. E o junglă. Cuvântul străin, aproape scos din uz, îmi vine în minte. L-am auzit la o altă ediţie a Jocurilor Foamei sau îl ştiu de la tata. Cei mai mulţi dintre copaci îmi sunt necunoscuţi, au trunchiuri netede şi crengi puţine. Pământul, foarte negru şi elastic sub tălpi, e adesea ascuns de o încâlceală de lujeri cu flori viu colorate. Deşi soarele e strălucitor şi fierbinte, aerul e cald şi încărcat de umezeală şi am senzaţia că aici n-o să mă simt niciodată uscată. Materialul albastru şi subţire al salopetei lasă apa de mare să se evapore cu uşurinţă, dar transpiraţia a început deja să-l lipească de mine.
Peeta preia conducerea, croind drum prin pâlcurile de vegetaţie densă cu maceta. Îl las pe Finnick să meargă în spatele lui fiindcă, deşi e cel mai puternic, are mâinile ocupate cu Mags. În plus, cu toate că e un adevărat vrăjitor al tridentului, arma lui e mai puţin potrivită pentru junglă decât săgeţile mele. Nu durează mult până când începem să gâfâim din cauza pantei abrupte şi a căldurii. Însă eu şi Peeta ne-am antrenat intens, iar Finnick e un specimen cu o atât de uluitoare putere fizică încât, până şi cu Mags pe umeri, urcăm cu repeziciune, parcurgând o distanţă de un kilometru şi jumătate înainte ca el să ceară o pauză pentru odihnă. Dar chiar şi atunci mă gândesc c-o face mai degrabă pentru Mags decât pentru sine însuşi.
Frunzişul ne împiedică să zărim roata, aşa că mă urc într-un copac cu crengi parcă de cauciuc, ca să văd mai bine. Şi apoi îmi doresc să n-o fi făcut.
În jurul Cornului Abundenţei, pământul pare să sângereze; apa are pete purpurii. Trupurile zac pe pământ sau plutesc pe mare, dar, de la distanţa asta şi cu toată lumea îmbrăcată la fel, nu-mi pot da seama cine e viu şi cine e mort. Tot ce pot spune e că nişte siluete albastre minuscule continuă să se lupte. Ei bine, ce mi-am închipuit? Că şirul neîntrerupt al învingătorilor care şi-au înlănţuit mâinile noaptea trecută avea să atragă după sine un soi de armistiţiu universal în arenă? Nu, n-am crezut aşa ceva niciodată. Dar cred c-am sperat că aveau să dea dovadă de o oarecare… ce? Moderaţie? Măcar ezitare. Înainte de a se repezi să se măcelă-rească. Şi vă cunoşteaţi cu toţii, meditez. Vă purtaţi ca nişte prieteni.
Aici, în arenă, am numai un singur prieten adevărat. Şi nu e din Districtul 4.
Las briza uşoară şi umedă să-mi răcorească obrajii în timp ce iau o decizie. În ciuda brăţării, ar trebui să pun capăt întregii poveşti şi să-l omor pe Finnick. Alianţa asta n-are, pur şi simplu, nici un viitor. Iar el e prea periculos ca să-l las să plece. Acum, când avem această înţelegere provizorie, se poate ivi singura mea şansă de a-l ucide. I-aş putea trage cu uşurinţă o săgeată în spate în timpul mersu-lui. Bineînţeles că e o mârşăvie, dar fapta nu va fi cu mult mai mârşavă dacă aştept? Dacă aştept să-l cunosc mai bine? Să-i datorez mai mult? Nu, acum e momentul potrivit. Arunc o ultimă privire spre siluetele care se luptă şi spre nisipul însângerat, întărindu-mi astfel hotărârea, apoi mă las să alunec pe pământ.
Dar când aterizez descopăr că Finnick a ţinut pasul cu gândurile mele. Ca şi cum ar şti ce am văzut şi cum o să mă afecteze. Ţine unul dintre tridente ridicat, parcă întâmplător în poziţie defensivă.
― Ce se petrece acolo, jos, Katniss? Şi-au dat cu toţii mâinile? Au făcut un legământ de non-violenţă? Au aruncat armele în mare, sfidând Capitoliul? întreabă el.
― Nu, răspund eu.
― Nu, repetă Finnick. Fiindcă orice s-ar fi întâmplat în trecut ţine acum de domeniul trecutului. Şi nimeni din arena asta n-a devenit învingător din întâmplare. Se uită o clipă la Peeta. Poate cu excepţia lui.
Atunci Finnick ştie ceea ce ştim eu şi Haymitch. De¬spre Peeta. Că, în profunzime, e cu adevărat mai bun decât noi ceilalţi, cu toţii. Finnick a luat viaţa tributului din Cinci fără să clipească măcar. Şi cât de mult mi-a trebuit mie ca să mă transform într-o ucigaşă? Am tras în Enobaria, în Gloss şi în Brutus cu intenţia de a-i omorî. Peeta ar fi încercat cel puţin să negocieze mai întâi. Să vadă dacă nu e posibilă o alianţă extinsă. Dar cu ce scop? Finnick are dreptate. Eu am dreptate. Oamenii din arena asta n-au fost încoronaţi pentru compasiunea lor.
Îi susţin privirea, cântărind iuţeala lui şi a mea. Timpul necesar pentru a-i trimite o săgeată în creier versus timpul în care tridentul lui îmi va atinge trupul. Îl văd aşteptând să fac eu prima mişcare. Calculând dacă ar trebui să pareze mai întâi sau să atace direct. Simt că suntem amândoi gata să trecem la fapte când Peeta se aşază cu bună ştiinţă între noi.
― Câţi au murit? întreabă.
Dă-te la o parte, idiotule, mă gândesc. Dar el rămâne cu hotărâre locului.
― Greu de spus, îi răspund. Cred că pe puţin şase.
― Să mergem mai departe. Avem nevoie de apă, spune el.
Până acum nu se zăreşte nici o urmă de apă dulce curgătoare sau de vreun lac, iar apa sărată e de nebăut. Îmi aduc din nou aminte de Jocurile trecute, când a fost gata să mor din cauza deshidratării.
― Ar fi bine să găsim cât mai curând, spune Finnick. Trebuie să stăm ascunşi la noapte, când vor veni ceilalţi să ne vâneze.
Să ne vâneze. Pe noi. Vânătoare. Da, poate că uciderea lui Finnick ar fi prematură. Până acum ne-a fost de folos. Şi poartă însemnul aprobării lui Haymitch. Şi cine ştie ce ne va aduce noaptea? Dacă nimerim din lac în puţ, îl pot ucide oricând în somn. Aşa că las ocazia să treacă. Iar Finnick face acelaşi lucru.
Absenţa apei îmi sporeşte setea. Mă uit cu atenţie în jur în timp ce ne continuăm urcuşul, dar fără nici un rezultat. După un alt kilometru şi jumătate, zăresc liziera pădurii şi presupun că ajungem pe creasta dealului.
― Poate avem mai mult noroc pe celălalt versant. Poate găsim vreun izvor.
Dar nu există nici un alt versant. Aflu asta înaintea tuturor, cu toate că mă aflu cel mai departe de culme. Privirea îmi cade pe un pătrat straniu, vălurit, care atârnă în văzduh ca un panou de sticlă deformat. La început cred că e licărirea razelor de soare sau aerul încins, pâlpâind deasupra pământului. Dar e încremenit în spaţiu, nu-şi schimbă locul când înaintez. Şi atunci fac legătura cu pătratul pe care mi l-au arătat Wiress şi Beetee la Centrul de Antrenament şi îmi dau seama ce se află înaintea noastră. Ţipătul de avertizare îmi ajunge pe buze exact în clipa când cuţitul lui Peeta zvâcneşte ca să reteze nişte lujeri.
Se aude un sunet ascuţit, exploziv. Copacii dispar pentru o clipă şi zăresc spaţiul deschis deasupra unei scurte întinderi de pământ golaş. Pe urmă Peeta e azvârlit înapoi de câmpul de forţă, trântindu-i pe Finnick şi Mags la pământ.
Mă grăbesc spre locul unde zace el, nemişcat, într-un păienjeniş de lujeri.
― Peeta?
Se simte un miros vag de păr pârlit. Îl strig din nou, zgâlţâindu-l uşor, dar nu reacţionează. Degetele mele îi ating stângace buzele, unde nu se simte căldura răsuflării, deşi cu câteva clipe înainte gâfâia. Îmi apăs urechea pe pieptul lui, acolo unde îmi odihnesc întotdeauna capul şi unde ştiu că îi voi auzi bătăile puternice şi uniforme ale inimii.
Dar nu găsesc decât tăcere.
20
― Peeta! ţip.
Îl zgâlţâi mai tare, ba chiar îl plesnesc peste faţă, dar nu ajută la nimic. I s-a oprit inima. Pălmuiesc un trup pustiit.
― Peeta!
Finnick o sprijină pe Mags de un copac şi mă dă la o parte.
― Lasă-mă pe mine.
Degetele lui ating puncte de pe gâtul lui Peeta, îi alunecă peste coaste şi peste şira spinării. Pe urmă îl strânge de nări.
― Nu! urlu eu, aruncându-mă peste el, pentru că are, cu siguranţă, de gând să se asigure că Peeta e mort, să-i înlăture orice şansă de a reveni la viaţă.
Mâna lui Finnick se saltă şi mă loveşte exact în piept cu atâta putere încât zbor prin aer şi mă izbesc cu spatele de trunchiul unui copac din apropiere. Pentru o clipă sunt buimăcită de durere şi de strădaniile de a-mi recăpăta răsuflarea în timp ce văd că Finnick astupă iarăşi nările lui Peeta. Din locul unde stau, scot o săgeată, îi potrivesc crestătura la locul ei întinzând coarda şi sunt gata să-i dau drumul când mă opresc văzând că Finnick îl sărută pe Peeta. Şi, chiar venind din partea lui Finnick, gestul e atât de bizar încât îmi opresc mâna. Nu, nu îl sărută. A blocat nasul lui Peeta, dar i-a deschis gura şi îi suflă aer în plămâni. Văd asta, şi văd de fapt şi pieptul lui Peeta ridicându-se şi coborând. Pe urmă Finnick trage fermoarul costumului lui Peeta, deschizându-l în partea de sus, şi începe să pompeze, apăsându-l deasupra inimii cu palmele. Acum, după ce am ieşit din şoc, înţeleg ce încearcă să facă.
Am văzut-o pe mama făcând uneori ceva similar, dar asta nu se întâmplă prea des. În Districtul 12, dacă îţi stă inima, e oricum puţin probabil ca familia să te poată aduce la mama la timp. Pacienţii ei obişnuiţi sunt arşi, răniţi sau bolnavi. Sau lihniţi de foame, bineînţeles.
Dar lumea lui Finnick e diferită. Indiferent ce-ar face, a mai făcut-o şi înainte. E vorba de¬spre o ritmicitate şi o metodă foarte bine stabilite. Şi îmi dau seama că vârful săgeţii se afundă în pământ când mă aplec, disperată, aşteptând un semn de reuşită. Minutele se scurg, agonizante, şi speranţele mi se împuţinează. Când sunt gata să ajung la concluzia că Peeta e mort, că a trecut dincolo, că l-am pierdut pentru totdeauna, el tuşeşte scurt, şi Finnick se retrage.
Îmi las armele să cadă în ţărână când alerg către el.
― Peeta? spun, cu voce blândă.
Îi îndepărtez de pe frunte şuviţele umede de păr blond, îi găsesc pulsul bătând sub degetele mele lipite de gâtul lui.
Pleoapele i se deschid şi îmi întâlneşte privirea.
― Aveţi grijă, spune, cu glas slab. E un câmp de forţă drept înainte.
Râd, dar pe obraji îmi curg lacrimi.
― Trebuie să fie mai puternic decât cel de pe acoperişul centrului de antrena-ment, continuă el. Însă mă simt bine. Doar ceva cam zguduit.
― Ai fost mort! Ţi s-a oprit inima! izbucnesc eu, înainte de a mă întreba cu adevărat dacă e sau nu o idee bună.
Mă pocnesc peste gură, fiindcă încep să scot sunetele acelea oribile, sugruma-te, care îmi însoţesc plânsetele.
― Ei bine, acum pare să meargă, spune el. E în ordine, Katniss.
Dau din cap, dar sunetele nu încetează.
― Katniss?
Acum îşi face Peeta griji pentru mine, ceea ce se adaugă întregii nebunii.
― E OK. Nu sunt decât hormonii ei, spune Finnick. Din cauza copilului.
Îmi ridic ochii şi îl văd, stând liniştit în genunchi, dar încă gâfâind uşor din cauza urcuşului, a căldurii şi a efortului de a-l întoarce pe Peeta din morţi.
― Nu. Nu e…, scap eu, dar sunt întreruptă de o rundă de suspine încă şi mai isterice, care par să nu facă altceva decât să confirme spusele lui Finnick de¬spre copil.
El îmi întâlneşte ochii şi îl privesc cu asprime printre lacrimi. E stupid, ştiu, că eforturile lui mă enervează atât de tare. N-am vrut altceva decât să-l păstrez pe Peeta în viaţă şi n-am fost în stare, dar a reuşit Finnick, iar eu ar trebui să fiu doar recunoscătoare. Şi sunt. Dar sunt în acelaşi timp furioasă, fiindcă înseamnă că nu voi înceta niciodată să-i fiu datoare lui Finnick Odair. Niciodată. Şi atunci cum o să-l pot ucide în somn?
Mă aştept să-i citesc pe faţă îngâmfarea sau sarcasmul, dar privirea lui e ciudat de nedumerită. Se uită când la Peeta, când la mine, ca şi când ar încerca să priceapă ceva, apoi clatină uşor din cap, parcă vrând să-şi alunge gândul.
― Cum te simţi? îl întreabă pe Peeta. Crezi că poţi merge mai departe?
― Nu, trebuie să se odihnească, spun eu. Nasul îmi curge nebuneşte şi n-am nici măcar o bucăţică de pânză pe care s-o folosesc drept batistă. Mags smulge o mână din muşchiul agăţat de creanga unui copac şi mi-o întinde. Sunt mult prea dezorientată ca să-mi pun vreo întrebare de¬spre gestul ei. Îmi suflu zgomotos nasul şi îmi şterg lacrimile de pe obraji. E minunat muşchiul ăsta. Absorbant şi surprinzător de catifelat.
Observ o sclipire aurie pe pieptul lui Peeta. Întind mâna şi găsesc discul pe care îl poartă la gât, pe un lanţ. Pe el a fost gravată gaiţa mea zeflemitoare.
― Ăsta e simbolul tău? întreb.
― Da. Te superi că am folosit gaiţa-zeflemitoare? Am vrut să ne potrivim, spune el.
― Nu, sigur că nu mă supăr.
Îmi impun să zâmbesc. Apariţia lui Peeta în arenă purtând o gaiţă- zeflemitoare e o binecuvântare şi un blestem deopotrivă. Pe de-o parte, ar trebui să-i încurajeze pe rebelii din district. Pe de alta, e greu de imaginat că preşedintele Snow o să treacă asta cu vederea, ceea ce îngreunează misiunea de a-l păstra pe Peeta în viaţă.
― Atunci vreţi să ne facem tabăra aici? întreabă Finnick.
― Nu cred că e o alternativă, răspunde Peeta. Să stăm aici. Fără apă. Fără adăpost. Mă simt bine, serios. Nu trebuie decât să mergem mai încet.
― Mai încet e mai bine decât deloc.
Finnick îl ajută pe Peeta să se ridice în timp ce eu mă adun. De azi-dimineaţă, de când m-am trezit, l-am văzut pe Cinna bătut măr, am aterizat într-o altă arenă şi l-am crezut mort pe Peeta. Însă mă bucur că Finnick joacă pentru mine cartea gravidităţii, pentru că, din punctul de vedere al unui sponsor, nu sunt întru totul stăpână pe situaţie.
Îmi verific armele, deşi ştiu că sunt într-o stare perfectă, fiindcă asta lasă impresia că deţin controlul într-o mai mare măsură.
― O să merg eu în frunte, îi anunţ.
Peeta dă să obiecteze, dar Finnick îi taie vorba.
― Nu, las-o s-o facă. Se încruntă la mine. Ai ştiut că acolo era un câmp de forţă, nu? Chiar în ultima clipă? Ai dat să ne-avertizezi.
Încuviinţez cu o înclinare a capului.
― Cum de-ai ştiut?
Ezit. Ar fi periculos să dezvălui că am învăţat trucul prin care recunosc Beetee şi Wiress câmpurile de forţă. Nu ştiu dacă în timpul antrenamentului creatorii-de-joc au remarcat sau nu momentul în care mi l-au arătat cei doi. Într-un fel sau altul, deţin o informaţie foarte valoroasă. Şi, dacă ei ar şti asta, ar putea face modificări ale câmpului de forţă, astfel încât să nu mai văd aberaţia. Aşa că spun o minciună.
― Nu ştiu. E aproape ca şi cum l-aş putea auzi. Ascultaţi.
Stăm nemişcaţi cu toţii. Desluşim zgomotul insectelor, păsările, vântul printre frunze.
― Nu se-aude nimic, spune Peeta.
― Ba da, insist eu. E ca atunci când trece curentul prin gardul din jurul Districtului 12, numai că sunetul e mult, mult mai slab.
Toată lumea ascultă din nou, concentrându-se. Ascult şi eu, cu toate că nu e nimic de auzit.
― Acolo! spun. Nu auziţi? Vine din dreapta, de unde a primit Peeta şocul.
― Nici eu nu-l aud, spune Finnick. Dar, dacă tu îl auzi, atunci treci neapărat în faţă.
Mă hotărăsc să-mi joc cartea valorificând-o la maximum.
― E ciudat, spun, întorcându-mi capul dintr-o parte într-alta, ca şi cum aş fi nedumerită. Nu-l aud decât cu urechea stângă.
― Cea refăcută de doctori? întreabă Peeta.
― Da, îi răspund, apoi ridic din umeri. Poate au făcut o treabă mai bună decât şi-au dat seama. Ştiţi, uneori aud lucruri care, în mod obişnuit, nu scot nici un sunet. Aripile insectelor sau fulgii de zăpadă, când lovesc pământul.
Perfect. Acum atenţia se va îndrepta asupra chirurgilor care mi-au vindecat urechea surdă după Jocurile de anul trecut şi vor trebui să explice de ce aud ca un liliac.
― Tu, spune Mags, înghiontindu-mă ca s-o iau înainte, aşa că preiau conducerea.
De vreme ce o să ne mişcăm mai încet, Mags preferă să meargă ajutându-se de o creangă pe care Finnick i-o ciopleşte repede în formă de baston. Face şi pentru Peeta un toiag, care prinde bine fiindcă, în ciuda protestelor sale, cred că nu-şi doreşte nimic altceva decât să se poată întinde. Finnick încheie coloana, aşa că măcar spatele ne e apărat de cineva vigilent şi iute în mişcări.
Înaintez cu câmpul de forţă în stânga, pentru că aceea este partea unde se află presupusa mea ureche supraomenească. Însă, totul fiind inventat, adun o mână de nuci dure care atârnă aidoma unor ciorchini de struguri de ramurile unui copac din apropiere şi le arunc în faţa mea pe măsură ce ne continuăm drumul. Şi e bine că o fac, fiindcă am senzaţia că peticele care indică prezenţa câmpului de forţă mai mult îmi scapă din vedere decât le observ. Toate nucile care lovesc câmpul aterizează la picioarele mele stârnind un norişor de fum, înnegrite şi cu coaja crăpată.
După câteva minute devin conştientă de trosnetele din spatele meu şi mă întorc ca s-o văd pe Mags curăţând coaja unei nuci şi aruncându-şi-o în gura deja plină.
― Mags! strig la ea. Scuip-o, ar putea fi otrăvită. Ea mormăie ceva şi mă ignoră, lingându-se pe buze cu o plăcere vizibilă. Mă uit la Finnick, cerându-i ajutor, dar el râde.
― Cred c-o să ne lămurim, spune.
Continui să înaintez, cu gândul la Finnick, care a salvat-o pe bătrâna Mags, dar o lasă să mănânce nişte nuci ciudate. Omul pe care Haymitch l-a însemnat cu sigiliul aprobării sale. Care l-a întors pe Peeta din morţi. De ce nu l-a lăsat pur şi simplu să moară? Nu l-ar fi învinuit nimeni. Eu n-aş fi ghicit niciodată că stătea în puterea lui să-l învie. Din ce motiv a vrut să-l salveze pe Peeta? Şi de ce era atât de hotărât să se alieze cu mine? Era pe de altă parte şi dispus să mă ucidă, dacă se ajungea la asta. Dar m-a lăsat pe mine să decid dacă ne luptăm sau nu.
Merg mai departe, aruncându-mi nucile, prinzând uneori câte o licărire a câmpului de forţă, încercând să mă îndrept spre stânga ca să găsesc o zonă prin care am putea pătrunde, îndepărtându-ne de Cornul Abundenţei şi păstrând speranţa că vom găsi apă. Dar, după încă vreo oră, îmi dau seama că e inutil. Nu facem nici un progres în încercarea de a merge spre stânga. De fapt, câmpul de forţă pare să ne conducă pe o traiectorie curbă. Mă opresc şi mă uit în urmă, la şchiopătatul lui Mags, la sudoarea lucitoare de pe faţa lui Peeta.
― Să facem o pauză, spun. Trebuie să mă mai uit o dată de sus.
Copacul pe care îl aleg pare să se înalţe în văzduh mai sus decât ceilalţi. Mă urc pe crengile răsucite, rămânând cât mai aproape de trunchi cu putinţă. N-aş putea spune cu câtă uşurinţă s-ar putea frânge ramurile astea ca de cauciuc. Mă caţăr totuşi mai sus decât ar fi înţelept, fiindcă trebuie să văd ceva anume. Bănuielile îmi sunt confirmate în timp ce mă lipesc de o ramură cu nimic mai lată decât trunchiul unui puiet, care se leagănă încoace şi încolo în bătaia brizei umede. Există un motiv care ne împiedică s-o luăm spre stânga, nu vom reuşi asta niciodată. Din punctul meu precar de observaţie, văd pentru prima oară forma arenei. Un cerc perfect. Cu o roată desăvârşită în centru. Cerul de deasupra circumferinţei junglei e de un roz uniform. Şi desluşesc unul sau două dintre acele pătrate unduitoare, din acele fisuri ale blindajului, cum le numesc Wiress şi Beetee, pentru că dezvăluie ceea ce ar fi trebuit să fie ascuns, fiind deci puncte slabe. Ca să fiu absolut sigură, trag o săgeată în spaţiul deschis de deasupra liniei copacilor. Urmează o erupţie de lumină, o sclipire a albastrului adevăratului cer, şi săgeata e aruncată înapoi, în junglă. Cobor să le dau celorlalţi vestea proastă.
― Câmpul de forţă ne ţine captivi într-un cerc. De fapt e un dom. Nu ştiu cât de înalt. Avem Cornul Abundenţei, marea, apoi jungla de jur împrejur. Totul extrem de precis. Cât se poate de simetric. Şi nu pe o întindere prea mare, le spun.
― Ai văzut undeva apă? întreabă Finnick.
― Numai cea sărată, din locul unde am început Jocurile.
― Trebuie să existe şi o altă sursă, zice Peeta, încruntându-se. Sau o să fim morţi cu toţii în câteva zile.
― Păi, frunzişul e des. Poate sunt lacuri sau izvoare pe undeva, spun, fără prea mare convingere.
Simt instinctiv că, pentru conducerea Capitoliului, ar putea fi preferabil să pună capăt acestor Jocuri nepopulare cât mai curând cu putinţă. E posibil ca Plutarch Heavensbee să fi primit deja ordinul de a ne lichida pe toţi.
― Oricum, n-are rost să ne străduim să aflăm ce e dincolo de culmea dealului, fiindcă nu e nimic.
― Trebuie să existe apă potabilă între câmpul de forţă şi roată, insistă Peeta.
Ştim cu toţii ce înseamnă asta. Să ne întoarcem. Să ne întoarcem către profesionişti şi către baia de sânge. Cu Mags abia putând să meargă şi cu Peeta prea slăbit ca să lupte.
Ne hotărâm să ne deplasăm cu vreo sută de metri în josul pantei şi să ne continuăm mersul în cerc. Să vedem dacă nu există cumva apă la nivelul acela. Eu rămân în frunte, aruncând când şi când câte o nucă în stânga, dar acum ne aflăm la o bună distanţă de raza de acţiune a câmpului de forţă. Soarele ne dogoreşte, transformând aerul în vapori şi jucând feste ochilor noştri. Pe la jumătatea după- amiezii e clar că Peeta şi Mags nu pot merge mai departe.
Finnick alege un loc de popas cu vreo zece metri mai jos de câmpul de forţă, spunând că îl putem folosi drept armă, abătându-ne duşmanii într-acolo dacă suntem atacaţi. Pe urmă el şi Mags smulg fire din iarba tăioasă care creşte în smocuri înalte de un metru şi jumătate şi încep să le împletească în rogojini. De vreme ce nucile par să nu-i fi făcut nici un rău bătrânei, Peeta culege pumni întregi şi le prăjeşte făcându-le să ricoşeze de câmpul de forţă. Le curăţă metodic, stivuind miezul pe o frunză. Eu stau de pază, agitată, încinsă de soare şi rănită de experienţele zilei.
Sete. Îmi e atât de sete. În cele din urmă, nu mai pot suporta.
― Finnick, ce-ar fi să stai tu de pază şi să mai caut eu apă prin jur?
Nimeni nu e încântat de ideea plecării mele de una singură, dar asupra noastră atârnă ameninţarea deshidratării.
― Nu-ţi face griji, nu mă duc departe, îi promit lui Peeta.
― Vin şi eu, zice el.
― Nu, am de gând să şi vânez dacă pot, îi explic eu.
Nu adaug: „Şi tu nu poţi veni fiindcă faci prea mult zgomot.” Dar se înţelege. Paşii lui apăsaţi ar speria vânatul şi m-ar pune pe mine în pericol.
― Nu lipsesc mult.
Mă strecor tiptil printre copaci, fericită să descopăr că pământul însuşi absoarbe sunetul paşilor, îmi croiesc drum coborând panta în diagonală, dar nu descopăr nimic, cu excepţia altor plante verzi, luxuriante.
Răsunetul unei lovituri de tun mă opreşte locului. Baia iniţială de sânge de la Cornul Abundenţei trebuie să se fi încheiat. Acum se ştie numărul tributurilor care şi-au pierdut viaţa. Număr loviturile, fiecare reprezentând un învingător mort. Opt. Mai puţini decât anul trecut. Dar par să fie mai numeroşi, de vreme ce pe cei mai mulţi îi ştiu după nume.
Dintr-odată slăbită, mă odihnesc sprijinindu-mă de scoarţa unui copac, simţind că arşiţa îmi absoarbe apa din trup ca un burete. Înghit deja cu greutate, şi oboseala mă ia în stăpânire pe furiş. Încerc să-mi plimb mâna pe pântece, sperând că vreo gravidă miloasă o să-mi devină sponsor, şi Haymitch o să-mi poată trimite nişte apă. N-am norocul ăsta. Mă las să cad la pământ.
Zăcând nemişcată, încep să remarc vieţuitoarele pădurii: păsării stranii, cu penaj strălucitor, trei şopârle cu limbi de un albastru scânteietor şi nişte jivine între şobolan şi oposum, căţărându-se pe crengile apropiate de trunchi. Dobor una dintre ele cu o săgeată, ca s-o pot studia mai îndeaproape.
E urâtă, da, un rozător mare, cu blana ca un puf gri, pestriţ, cu doi dinţi ce par un pericol ieşindu-i în afară, peste buza de jos. Când îi scot măruntaiele şi îl jupoi, mai observ ceva. Are botul ud. Ca un animal care a băut dintr-o apă curgătoare. Excitată, pornesc de la copacul care l-a adăpostit şi mă îndepărtez încet, pe o spirală. Sursa de apă a creaturii nu poate fi departe.
Nimic. Nu găsesc nimic. Nici măcar un strop de rouă. În cele din urmă, fiindcă ştiu că Peeta o să-şi facă griji, o pornesc înapoi, spre tabără, mai chinuită de căldură şi mai frustrată ca oricând.
Imediat ce ajung, văd că aliaţii mei au transformat locul. Mags şi Finnick au făcut din rogojinile împletite din iarbă un soi de colibă, deschisă într-o parte, dar cu trei pereţi, podea şi acoperiş. Mags a împletit şi câteva castroane, pe care Peeta le-a umplut cu nuci prăjite. Feţele celorlalţi se întorc spre mine pline de speranţă, dar clatin din cap.
― Nu. N-am găsit apă. Totuşi, există undeva. El ştia unde e, spun, înălţând rozătorul jupuit în văzul tuturor. Băuse de curând când l-am doborât dintr-un copac, dar n-am reuşit să descopăr din ce loc. Jur că am cercetat fiecare centimetru de pământ, pe o rază de treizeci de metri.
― Îl putem mânca? întreabă Peeta.
― Nu sunt sigură. Dar carnea nu pare diferită de a unei veveriţe. Ar trebui gătit…
Ezit la gândul de a încerca să fac un foc acolo, pornind pur şi simplu de la zero. Chiar dacă reuşesc, mai e şi fumul pe care trebuie să-l avem în vedere. În arena asta ne aflăm cu toţii atât de aproape încât n-avem nici o şansă de a-l ascunde.
Peeta are o altă idee. Taie o bucăţică din carnea rozătorului, o înfige în vârful unui băţ ascuţit şi o lasă să cadă în câmpul de forţă. Se aude un sfârâit puternic, şi băţul zboară înapoi. Bucata de carne e arsă la exterior, dar bine coaptă în interior. Îl răsplătim cu un ropot de aplauze, dar ne oprim brusc, aducându-ne aminte unde ne aflăm.
În timp ce ne adunăm în colibă, soarele alb coboară pe cerul rozaliu. Mai am încă suspiciuni în privinţa nucilor, dar Finnick spune că Mags le-a recunoscut de la alte Jocuri. La antrenament nu m-am obosit petrecându-mi timpul în punctul dedicat identificării plantelor comestibile, pentru că anul trecut m-am descurcat cu destulă uşurinţă în privinţa asta. Acum îmi doresc s-o fi făcut. Pentru că acolo trebuie să se fi aflat, cu siguranţă, unele dintre plantele nefamiliare care mă înconjoară. Şi aş fi putut intui ceva mai bine încotro să mă îndrept. Însă Mags pare să se simtă excelent şi mănâncă nuci de ore întregi. Aşa că iau una şi gust o îmbucătură minusculă. Are o aromă delicată, uşor dulceagă, care mă duce cu gândul la o castană. Hotărăsc că e în ordine. Carnea rozătorului e tare şi cu miros de putreziciune, dar e surprinzător de suculentă. De fapt, pentru prima noastră noapte în arenă, nu e nicidecum o masă rea. Numai dac-am avea şi ceva de băut.
Finnick îmi pune o mulţime de întrebări de¬spre rozător, pe care ne hotărâm să-l numim şobolan de copac. Cât de sus se afla, cât de mult l-am privit înainte de a trage săgeata şi ce anume făcea?
Nu-mi amintesc să fi făcut prea multe. Adulmeca în căutare de insecte sau altceva de genul ăsta.
Mă tem de căderea nopţii. Cel puţin iarba strâns împletită ne apără de orice s-ar furişa pe solul junglei după lăsarea întunericului. Dar, cu puţin timp înainte ca soarele să alunece sub linia orizontului, răsare o lună de un alb palid, făcând totul destul de vizibil. Discuţia noastră se întrerupe, pentru că ştim ce urmează. Ne înşirăm la gura colibei, şi Peeta îşi strecoară mâna într-a mea. Cerul se luminează când apare stema Capitoliului, parcă plutind în văzduh. O să fie mai greu pentru Finnick şi Mags, îmi spun, ascultând acordurile imnului. Dar se dovedeşte a fi foarte greu şi pentru mine. Să văd feţele celor opt învingători morţi proiectate pe cer.
Bărbatul din Districtul 5, cel ucis de Finnick cu tridentul, apare primul. Ceea ce înseamnă că toate tributurile din Districtele 1 până la 4 sunt în viaţă – cei patru profesionişti: Beetee şi Wiress şi, bineînţeles, Mags şi Finnick. Urmează morfinomanul din Districtul 6, Cecelia şi Woof din Opt, ambele tributuri din Nouă, femeia din Zece, Seeder din Unsprezece. Stema Capitoliului reapare pe un ultim acord, şi cerul se întunecă repede, cu excepţia Lunii.
Nimeni nu vorbeşte. Nu pot pretinde că îi cunoşteam bine pe toţi. Dar mă gândesc la cei trei copii care se agăţau de Cecelia când a fost luată din district. De bunătatea cu care m-a tratat Seeder la întâlnirea noastră. Simt o împunsătură dureroasă până şi gândindu-mă la morfinomanul cu ochi sticloşi care mi-a desenat pe obraji flori galbene, Morţi cu toţii. Dispăruţi.
Nu ştiu cât timp am mai sta astfel dacă nu s-ar ivi paraşuta argintie, care alunecă printre frunze ca să aterizeze în faţa noastră. Nimeni nu întinde mâna către ea.
― A cui e, ce credeţi? întreb eu într-un târziu.
― Nu se poate spune, răspunde Finnick. Ce-ar fi să-l lăsăm pe Peeta s-o ia, de vreme ce el a murit o dată astăzi?
Peeta dezleagă şnurul şi întinde cercul de mătase. Pe paraşută stă un mic obiect de metal, pe care nu-l pot defini.
― Ce e? întreb.
Nimeni nu ştie. Îl trecem din mână în mână, studiindu-l pe rând. E un tub gol de metal, uşor ascuţit la un capăt. La capătul opus are o mică buză, uşor curbată în jos. Mi se pare vag familiar. O piesă desprinsă dintr-o bicicletă, o baghetă pentru perdele, de fapt orice.
Peeta suflă într-un capăt, ca să vadă dacă scoate vreun sunet. Nu se aude nimic. Finnick îşi trece degetul mic prin el, verificând dacă se poate întrebuinţa ca armă. Nu e de nici un folos.
― Ai putea pescui cu el, Mags? întreb eu.
Bătrâna care poate pescui cu aproape orice clatină din cap mormăind a protest.
Iau obiectul în palmă şi îl rostogolesc înainte şi înapoi. Pentru că suntem aliaţi, Haymitch trebuie să colaboreze cu mentorii din Districtul 4. A avut un rol în alegerea acestui dar. Ceea ce înseamnă că e valoros. Că ne-ar putea salva chiar şi vieţile. Îmi aduc aminte de anul trecut, când aveam atât de multă nevoie de apă, dar el nu mi-a trimis fiindcă ştia că o puteam găsi dacă mă străduiam. Darurile lui Haymitch sau lipsa lor transmit mesaje importante. Aproape că-l aud mârâind la mine. Foloseşte-ţi creierul, dacă ai aşa ceva. Ce este?
Îmi şterg sudoarea din ochi şi înalţ darul în lumina Lunii. Îl mişc într-un sens şi într-altul, privindu-l sub diferite unghiuri, acoperindu-i anumite porţiuni şi apoi dezgolindu-le. Încercând să-l fac să-şi divulge întrebuinţarea. În cele din urmă, frustrată, îl îndes cu un capăt în pământ.
― Mă dau bătută. Dacă intrăm în legătură cu Beetee şi Wiress, poate pricep ei.
Mă întind, apăsându-mi obrazul încins pe rogojina de iarbă, şi mă holbez exasperată la obiectul primit. Peeta îmi masează punctul încordat dintre umeri şi îmi îngădui o uşoară relaxare. Oare de ce acum, după apusul soarelui, locul ăsta nu s-a răcorit deloc. Mă întreb ce s-o fi întâmplând în Districtul 12.
Prim. Mama. Gale. Madge. Mi-i închipui privindu-mă din casele lor. Sau cel puţin sper că sunt acasă. Că n-au fost arestaţi de Thread. Că nu sunt pedepsiţi, cum a fost Cinna. Şi Darius. Pedepsiţi din cauza mea. Cu toţii.
Încep să tânjesc de dorul lor, de dorul districtului meu, de dorul pădurii mele. O pădure aşa cum trebuie să fie, cu copaci solizi, din lemn tare, hrană din belşug, vânat care nu îţi dă fiori. Pâraie repezi. Adieri răcoroase. Nu, vânturi reci, care să spulbere căldura asta înăbuşitoare. Invoc în minte un asemenea vânt, lăsându-l să-mi îngheţe obrajii şi să-mi amorţească degetele, şi piesa metalică pe jumătate îngropată în pământul negru capătă pe neaşteptate un nume.
― O canea! exclam, ridicându-mă cât ai clipi.
― Ce? întreabă Finnick.
Smulg obiectul din pământ şi îl curăţ. Îmi strâng mâna în jurul capătului conic, îl ascund, apoi privesc buza. Da, am mai văzut aşa ceva.
Cu mult timp în urmă, într-o zi rece, vântoasă, când eram cu tata în pădure. Bine înfipt în gaura făcută în trunchiul unui arţar. Un jgheab pe care să se scurgă seva în găleata noastră. Siropul de arţar putea să transforme până şi pâinea noastră fadă într-o delicatesă. Tata avea un pumn de canele, cu care nu ştiu ce s-a întâmplat după moartea lui. Probabil că au rămas ascunse undeva, în pădure. Pentru a nu mai fi găsite niciodată.
― E o canea. Un soi de robinet. Îl înfigi într-un copac şi curge seva. Mă uit la trunchiurile fibroase, verzi, din jur. Ei, într-un anume soi de copac.
― Sevă? întreabă Finnick.
Nici ei, pe malul mării, n-au soiul potrivit de copac.
― Ca să faci sirop, spune Peeta. Dar în copacii ăştia trebuie să fie altceva.
Sărim imediat cu toţii în picioare. Setea noastră. Lipsa izvoarelor. Dinţii ascuţiţi ai şobolanului de copac şi botul lui ud. În interiorul acestor copaci nu se poate afla decât un singur lucru preţios. Finnick vrea să înfigă caneaua în scoarţa verde a unui copac masiv bătând-o cu o piatră, dar eu îl opresc.
― Stai. S-ar putea s-o strici. Să facem mai întâi o gaură.
Nu avem nimic bun pentru găurit, aşa că Mags ne oferă priboiul ei, şi Peeta îl înfige în scoarţă, până la o adâncime de cinci centimetri. El şi Finnick fac cu schimbul, lărgind gaura cu priboiul şi cu cuţitul, până când încape caneaua. O înţepenim cu grijă şi ne retragem, aşteptând.
La început nu se întâmplă nimic. Pe urmă o picătură de apă se rostogoleşte în josul buzei şi cade în palma lui Mags. Ea o linge şi întinde din nou mâna, pentru mai mult.
Mişcând caneaua într-o parte şi-n alta şi potrivind-o, obţinem un şuvoi subţire de apă curgătoare. Ne punem pe rând gurile sub deschidere, udându-ne limbile pârjolite de sete. Mags aduce un coşuleţ, şi iarba e atât de strâns împletită încât ţine apa. Îl umplem şi îl trecem din mână în mână, sorbind înghiţituri lacome şi, mai târziu, ne permitem luxul de a ne spăla feţele, împroşcându-le cu apă. E caldă, ca orice altceva de aici, dar nu e momentul să facem mofturi.
Fără setea care ne distrage atenţia, ne dăm cu toţii seama cât de istoviţi suntem şi facem pregătirile pentru noapte. Anul trecut încercam întotdeauna să am echipamentul la-ndemână pentru cazul că ar fi trebuit să bat în retragere în grabă, în toiul nopţii. Anul ăsta n-am de pregătit nici un rucsac. N-am decât armele, pe care oricum n-o să le las din mână. Pe urmă îmi aduc aminte de canea şi o smulg din trunchi. Curăţ un lujer de frunze, îl trec prin centrul găurit şi îmi leg bine caneaua de centură.
Finnick se oferă să stea primul de veghe, şi eu îl las, ştiind că asta trebuie s-o facă unul dintre noi doi până când se odihneşte Peeta. Şi mă întind alături de prietenul meu pe podeaua colibei, spunându-i lui Finnick să mă trezească oricând se va simţi obosit. Însă sar din somn câteva ore mai târziu, speriată de ceva care seamănă cu bătăile unui clopot. Bang! Bang! Sunetul nu e identic cu al celui tras de Anul Nou în clădirea Justiţiei, dar seamănă destul de mult ca să-l pot recunoaşte. Peeta şi Mags dorm – în ciuda zgomotului –, dar Finnick priveşte părând deosebit de atent, aşa cum sunt şi eu. Clopotul se opreşte.
― Am numărat douăsprezece bătăi, spune el. Dau din cap. Douăsprezece. Ce semnificaţie ar putea avea? Câte una pentru fiecare district? Poate. Dar de ce?
― Ar putea însemna orice, nu crezi?
― N-am nici o idee, îmi răspunde el. Aşteptăm să urmeze nişte instrucţiuni, poate un mesaj de la Claudius Templesmith. O invitaţie la un festin. Singurul lucru demn de remarcat se iveşte în depărtare: o descărcare electrică orbitoare loveşte un copac înalt, apoi începe furtuna cu fulgere. Presupun că e un anunţ al ploii, al unei surse de apă pentru cei care nu au mentori atât de inteligenţi ca Haymitch.
― Du-te la culcare, Finnick. Oricum e rândul meu să stau de pază, îi spun.
El ezită, dar nimeni nu poate rămâne treaz la nesfârşit. Se instalează în gura colibei, cu o mână încleştată pe un trident, şi cade într-un somn agitat.
Stau cu o săgeată în arc, supraveghind jungla de un verde difuz, fantomatic, în lumina Lunii. Fulgerele încetează după vreo oră. Însă aud ploaia venind, răpăind pe frunze la câteva sute de metri distanţă. Aştept să ajungă la noi, însă asta nu se întâmplă.
Tresar la auzul unei lovituri de tun, care nu este sesizată şi de aliaţii mei adormiţi. N-are rost să-i trezesc pentru asta. Un alt învingător mort. Nu-mi îngădui nici măcar să mă-ntreb cine-o fi fost.
Ploaia derutantă se opreşte brusc, aşa cum s-a întâmplat cu furtuna din arena de anul trecut.
Câteva clipe mai târziu, văd ceaţa alunecând încet din direcţia ploii torenţiale. Nu e decât o reacţie. Ploaie rece pe pământul aburit, îmi spun. Pâcla continuă să se apropie cu viteză constantă.
Îşi trimite lujerii înainte, curbându-şi-i apoi ca pe nişte degete, ca şi cum ar trage totul dedesubt. O privesc şi simt cum începe să mi se zbârlească părul de pe ceafă. Ceva nu e în regulă cu ceaţa asta. Înaintează prea uniform ca să fie naturală. Şi dacă nu e naturală…
Un miros îngreţoşător de dulce prinde să-mi invadeze nările şi îmi întind mâna către ceilalţi, strigându-le să se trezească.
În cele câteva secunde necesare ca să-i trezesc, încep să mă umplu de băşici.
21
Împunsături minuscule, arzătoare. Oriunde îmi atinge o picătură de ceaţă pielea.
― Fugiţi! le strig celorlalţi. Fugiţi! Finnick se trezeşte instantaneu, ridicându- se să-şi înfrunte duşmanul. Pe urmă vede zidul de ceaţă, îşi aruncă în spate o Mags încă adormită şi o rupe la fugă. Peeta e în picioare, dar nu tot atât de alert. Îl înşfac de braţ şi încep să-l împing prin junglă, pe urmele lui Finnick.
― Ce e? Ce e? întreabă el, năucit.
― Un soi de ceaţă. Gaz otrăvit. Grăbeşte-te, Peeta! îl îndemn.
Pot spune că, oricât de mult ar fi negat-o în timpul zilei, efectele loviturii date de câmpul de forţă sunt semnificative. Se mişcă încet, mult mai încet decât de obicei, iar încâlceala de lujeri şi de tufişuri, care pe mine mă dezechilibrează numai din când în când, pe el îl împiedică la fiecare pas.
Mă uit în urmă, la zidul de ceaţă care se întinde în linie dreaptă şi în ambele direcţii, cât văd cu ochii. Mă străbate un impuls cumplit de a scăpa cu fuga, de a-l abandona pe Peeta şi de a mă salva pe mine însămi. Ar fi atât de simplu să fug din răsputeri, ba poate chiar să mă urc într-un copac de deasupra liniei de ceaţă, care pare să ajungă până la o înălţime de vreo doisprezece metri. Îmi aduc aminte că asta am făcut la ultimele Jocuri, când au apărut mutanţii. Am fugit şi m-am gândit la Peeta abia după ce am ajuns la Cornul Abundenţei. Însă de data asta îmi pun stavilă spaimei, o împing ca să nu iasă la suprafaţă şi rămân alături de el. Mă gândesc la ochii lipiţi de ecranele televizoarelor în districte, ca să vadă dacă o rup la fugă, aşa cum doreşte Capitoliul, sau rămân pe poziţie.
Îmi încleştez cu putere degetele de ale lui.
― Uită-te le picioarele mele, îi spun. Încearcă să calci exact acolo unde calc eu.
Asta ajută. Se pare că ne mişcăm ceva mai repede, dar nu destul de repede ca să ne permitem să facem vreun popas, iar ceaţa continuă să clipocească în urma noastră. Picăturile ţâşnesc nestânjenite din masa de vapori. Ard, dar nu aşa cum arde focul. Dau într-o mai mică măsură senzaţia de căldură şi provoacă o durere intensă când chimicalele ne descoperă carnea, se lipesc de ea şi sfredelesc prin straturile epidermei. Salopetele nu sunt de nici un folos. Judecând după protecţia pe care o oferă, e ca şi cum am fi îmbrăcaţi în hârtie de şerveţele.
Finnick, care a alergat iniţial în salturi, se opreşte când îşi dă seama că avem probleme. Dar nu e vorba de¬spre ceva cu care să te lupţi, nu poţi decât să fugi. Ne strigă cuvinte de încurajare, încercând să ne grăbească înaintarea, şi sunetul vocii lui ne călăuzeşte, cu toate că nu ne poate fi de cine ştie ce ajutor.
Piciorul artificial al lui Peeta se prinde într-o încrengătură de plante târâtoare, şi el cade, răsfirându-se cu faţa în jos înainte de a apuca să-l prind. Când îl ajut să se ridice, devin conştientă de ceva mai înspăimântător decât băşicile şi care ne poate slăbi mai mult decât arsurile. Partea stângă a feţei lui e căzută, de parcă i-ar fi pierit toţi muşchii. Pleoapa îi atârnă, aproape acoperindu-i ochiul. Gura i se strâmbă sub un unghi ciudat, către pământ.
― Peeta…, dau să spun.
Şi chiar atunci simt spasmele urcându-mi în susul braţului.
Indiferent care ar fi substanţa chimică împletită cu ceaţa, face mai mult decât să ardă – are drept ţintă nervii noştri. În mine izbucneşte o spaimă cu totul nouă şi îl smucesc pe Peeta, trăgându-l mai departe, dar asta nu-l face decât să se împleticească din nou. Când reuşesc să-l ridic în picioare, amândouă braţele mi se contorsionează incontrolabil. Ceaţa s-a apropiat de noi, la mai puţin de un metru distanţă. Ceva nu e în ordine cu picioarele lui Peeta; se străduieşte să meargă, dar le mişcă spasmodic, ca o marionetă.
Simt că înaintează clătinându-se şi îmi dau seama că Finnick s-a întors să ne ajute şi îl târăşte pe Peeta după el. Îmi strecor umărul, care pare să se mai afle încă sub controlul meu, sub braţul lui Peeta şi fac tot ce pot ca să ţin pasul cu Finnick, în ritmul lui rapid. Am pus vreo zece metri între noi şi ceaţă când el se opreşte.
― Nu ajută la nimic. Va trebui să-l car. Poţi s-o iei tu pe Mags? mă întreabă.
― Da, răspund, hotărâtă, deşi am o strângere de inimă.
E adevărat că Mags nu poate cântări mai mult de treizeci şi cinci de kilograme, dar nici eu nu sunt prea voinică. Sunt totuşi sigură că am cărat greutăţi mai mari. Măcar dacă braţele mele ar înceta să mai zvâcnească în toate părţile. Mă las pe vine, şi ea mi se aşază pe un umăr, aşa cum e transportată de Finnick. Îmi îndrept încet picioarele şi, cu genunchii ţepeni, reuşesc s-o susţin. Finnick şi l-a aşezat pe Peeta de-a latul spatelui şi acum ne continuăm înaintarea, el deschizând drumul, iar eu urmându-l pe poteca pe care o croieşte rupând lujerii.
Ceaţa vine după noi, tăcută, neobosită şi plată, cu excepţia tentaculelor agăţătoare. Deşi instinctul îmi spune să alerg îndepărtându-mă direct de ea, observ că Finnick coboară dealul în diagonală, încearcă să păstreze distanţa faţă de gaz, conducându-ne în acelaşi timp către apa din jurul Cornului Abundenţei. Da, apă, îmi spun, în timp ce picăturile acide îmi sapă tot mai adânc în carne. Acum mă simt recunoscătoare că nu l-am ucis pe Finnick, fiindcă altminteri cum l-aş fi scos pe Peeta viu de aici? Sunt atât de recunoscătoare că am pe cineva de partea mea, chiar dacă e numai temporar.
Nu e vina lui Mags când încep să cad. Ea face tot ce poate ca să fie un pasager uşor, dar greutatea e pur şi simplu prea mare pentru mine. Mai ales acum, când piciorul drept pare să-mi înţepenească. În primele două daţi când mă prăbuşesc la pământ, reuşesc să mă ridic iarăşi, dar a treia oară nu-mi pot convinge piciorul să coopereze. Cedează când mă străduiesc să mă salt, şi Mags se rostogoleşte în faţa mea. Îmi agit braţele, încercând să mă folosesc de liane şi de trunchiuri ca să mă pot redresa.
Finnick e din nou alături de mine, cu Peeta atârnat de el.
― Nu merge, îi spun. Nu poţi să-i cari pe amândoi? Ia-o înainte, vă ajung din urmă.
E o propunere îndoielnică, dar o rostesc cu toată siguranţa de care mă simt în stare.
Văd ochii lui Finnick, verzi în lumina Lunii. Îi văd tot atât de limpede ca în timpul zilei. Sunt aproape ca ai unei pisici, bizar de reflectorizanţi. Poate fiindcă strălucesc de lacrimi.
― Nu, răspunde el. Nu-i pot duce pe amândoi. Mâinile nu-mi sunt bune de nimic.
E adevărat. Braţele îi zvâcnesc incontrolabil de o parte şi de alta a trupului. Are mâinile goale. Din cele trei tridente nu i-a mai rămas decât unul, şi pe acela îl ţine Peeta.
― Îmi pare rău, Mags. Nu sunt în stare.
Pe urmă totul se petrece atât de repede şi e atât de lipsit de sens încât nu pot schiţa nici măcar un gest de împotrivire. Mags se saltă în sus, depune o sărutare pe buzele lui Finnick, apoi pleacă şontâcăind şi intră direct în ceaţă. Trupul îi cade imediat sub stăpânirea unor spasme violente şi se prăbuşeşte la pământ, într-un dans oribil.
Vreau să ţip, dar îmi simt gâtlejul în flăcări. Fac un pas inutil către ea, şi atunci aud lovitura de tun, ştiu că nu-i mai bate inima, că e moartă.
― Finnick?
Îl strig cu glas răguşit, dar el s-a întors deja cu spatele, retrăgându-se din nou din faţa ceţii. Mă împleticesc în spatele lui, cu piciorul neputincios târâş după mine, neştiind ce altceva aş putea face.
Timpul şi spaţiul îşi pierd înţelesul, şi ceaţa pare să-mi invadeze mintea, să-mi încâlcească gândurile, să rupă totul de realitate. O dorinţă animalică de viaţă mă împinge să înaintez poticnindu-mă pe urmele lui Finnick şi Peeta, continuând să mă mişc, deşi probabil sunt deja moartă. Părţi din mine sunt moarte sau evident muribunde. Şi Mags e moartă. Asta o ştiu sau poate îmi imaginez doar că o ştiu, fiindcă n-are absolut nici un sens.
Lumina Luniistrălucind în bronzul părului lui Finnick, stropi de durere mistuitoare bombardându-mă, un picior transformat în lemn. Îl urmez pe Finnick până când cade lat, cu Peeta încă deasupra lui. Se pare că nu sunt în stare să-mi opresc înaintarea şi mă propulsez pur şi simplu înainte până când ajung deasupra trupurilor lor prăvălite cu feţele în jos, ca un simplu adaos la morman. Aşa vom muri cu toţii, aici şi acum, mă gândesc. Dar gândul e abstract şi mult mai puţin alarmant decât agonia prin care îmi trece trupul. Îl aud pe Finnick gemând şi reuşesc să mă trag de deasupra celorlalţi. Acum pot vedea peretele de ceaţă, care a devenit de un alb perlat. Poate ochii îmi joacă feste sau e lumina de Lună, dar ceaţa pare să fie în plină transformare. Da, a devenit mai densă, ca şi cum ar fi presată de un panou de sticlă, fiind forţată să se condenseze. Îmi încordez mai tare privirea şi văd că tentaculele nu mai ies în afara ei. De fapt, şi-a încetat cu desăvârşire înaintarea. Ca toate celelalte orori la care am fost martoră în arenă, a ajuns la capătul teritoriului său. Fie că e aşa, fie creatorii-de-joc au hotărât să nu ne ucidă încă.
― S-a oprit, încerc să spun, dar dintre buzele mele umflate nu iese decât un orăcăit îngrozitor. S-a oprit, spun încă o dată şi, de data asta, cuvintele trebuie să fie mai clare, fiindcă atât Peeta, cât şi Finnick îşi întorc capetele către ceaţă.
Aceasta începe să se ridice acum, de parcă văzduhul ar aspira-o treptat. O urmărim până când e absorbită cu desăvârşire, fără să mai rămână nici cea mai firavă şuviţă.
Peeta se rostogoleşte de deasupra lui Finnick, care se întoarce pe spate. Zăcem icnind şi zvâcnind, cu minţile şi trupurile otrăvite de ceaţă. După câteva minute, Peeta arată în sus cu un gest vag.
― Mai-uuţe.
Îmi ridic privirea şi remarc două făpturi de¬spre care cred că sunt maimuţe. N-am văzut niciodată o maimuţă în carne şi oase – nu există nimic asemănător în pădurea de acasă. Dar am văzut probabil vreo fotografie sau a mai apărut vreuna la Jocuri, fiindcă atunci când zăresc creaturile în minte îmi vine acelaşi cuvânt. Cred că astea au blana portocalie, deşi e greu de spus, şi ating cam jumătate din înălţimea unui om adult. Le iau drept un semn bun. Cu siguranţă că nu s-ar foi prin preajmă dacă aerul ar fi letal. Pentru o vreme, oameni şi maimuţe, ne studiem în tăcere unii pe alţii. Pe urmă Peeta se zbate ca să se salte în genunchi şi se târăşte în josul pantei. Ne târâm cu toţii, fiindcă mersul ne pare acum o abilitate tot atât de extraordinară ca zborul; ne târâm până când lujerii se transformă într-o fâşie îngustă de nisip şi apa caldă din jurul Cornului Abundenţei ne clipoceşte peste feţe. Sar înapoi, de parcă aş fi atins o flacără.
A pune sare pe rană. O expresie pe care o înţeleg cu adevărat pentru prima oară, întrucât sarea din apă îmi înteţeşte atât de tare durerea rănilor încât sunt gata să leşin. Dar mai e şi o altă senzaţie, de extragere. O experimentez afundându-mi încet mâna în apă. Chinuitor, da, dar din ce în ce mai puţin. Şi, prin stratul albastru de apă, văd o substanţă lăptoasă ieşindu-mi din pielea rănită. Pe măsură ce dispare albeaţa, dispare şi durerea. Îmi desfac centura şi îmi scot salopeta, care nu e mult mai mult decât o zdreanţă ciuruită. Încălţămintea şi lenjeria de corp par inexplicabil de neafectate. Puţin câte puţin, afundând rând pe rând câte o mică porţiune a fiecărui braţ şi picior, las apa să-mi extragă otrava din răni. Peeta pare să facă acelaşi lucru. Dar Finnick a leşinat la prima atingere a apei şi zace în nisip, cu faţa în jos, fie nedorind, fie nefiind în stare să se cureţe.
În cele din urmă, după ce i-am supravieţuit părţii celei mai rele, deschizându- mi ochii sub valuri, trăgând apă în sinusuri şi suflând-o apoi afară, ba chiar făcând de mai multe ori gargară ca să-mi curăţ gâtlejul, mă simt destul de bine ca să-l pot ajuta pe Finnick. Am început să-mi simt într-o oarecare măsură piciorul, dar braţele încă îmi mai sunt străbătute de spasme. N-am cum să-l trag pe Finnick în mare şi, oricum, durerea l-ar ucide. Aşa că îmi umplu mâinile tremurătoare cu apă şi le golesc peste pumnii lui strânşi. De vreme ce nu e sub apă, otrava îi iese din răni aşa cum a intrat, în smocuri de ceaţă din calea cărora am mare grijă să m