Revolta05

Partea a doua

ATACUL


10
Ţipătul porneşte din partea de jos a spatelui şi îşi croieşte drum prin trupul meu numai ca să mi se oprească în gâtlej. Sunt o avox mută, mă sufoc cu propria durere. Chiar dacă mi-aş putea relaxa muşchii gâtului, dacă aş putea lăsa sunetul să sfâşie spaţiul, l-ar auzi cineva? În încăpere e un adevărat vacarm. Întrebări şi răspunsuri deopotrivă de zgomotoase, încercând să descifreze cuvintele lui Peeta.
― Iar tu… în Treisprezece… moartă până dimineaţă!
Însă nimeni nu întreabă nimic de¬spre mesagerul al cărui sânge de pe ecran a fost înlocuit de paraziţi.
O voce solicită atenţia celorlalţi.
― Linişte!
Toate privirile se îndreaptă către Haymitch.
― Nu e niciun mare mister! Băiatul ne spune c-o să fim atacaţi. Aici. În Treisprezece.
― De unde-ar putea avea o asemenea informaţie?
― De ce-ar trebui s-avem încredere în el?
― De unde ştii? Haymitch mârâie, frustrat.
― Îl bat până la sânge în timp ce vorbeşte. Ce altă dovadă vă mai trebuie? Katniss, dă-mi o mână de ajutor.
Trebuie să mă scutur singură ca să-mi eliberez cuvintele.
― Haymitch are dreptate. Nu ştiu de unde-a aflat Peeta informaţia. Sau dacă e adevărată. Dar el crede că este. Şi îl…
Nu sunt în stare să spun cu voce tare ce-i face Snow.
― Voi nu-l cunoaşteţi, i se adresează Haymitch lui Coin. Noi da. Pregăteşte-ţi oamenii.
Preşedinta nu pare nici alarmată, nici câtuşi de puţin nedumerită de această întorsătură a evenimentelor. Cântăreşte cuvintele, bătând încet darabana pe marginea pupitrului de control din faţa ei. Apoi îi vorbeşte lui Haymitch cu voce monotonă.
― Ne-am pregătit pentru un asemenea scenariu, fireşte. Deşi avem în spate decenii care susţin presupunerea că atacurile directe asupra Districtului 13 ar fi contraproductive pentru Capitoliu. Rachetele nucleare ar elibera radiaţii în atmosferă, cu efecte imprevizibile asupra mediului. Chiar şi un bombardament obişnuit ar avaria foarte grav complexul nostru militar, pe care ştim că speră să-l redobândească. Şi bineînţeles că ar fi o invitaţie la contraatac. E de imaginat că, dată fiind actuala noastră alianţă cu rebelii, toate acestea ar putea fi considerate riscuri acceptabile.
― Crezi? întreabă Haymitch.
Vocea îi sună ceva cam prea sincer, însă ironiile subtile sunt adesea irosite în Treisprezece.
― Da. În orice caz, o să trecem în avans la un exerciţiu de evacuare de nivel cinci, spune Coin. Declanşăm procedura de blocare.
Tastează cu repeziciune, autorizând punerea deciziei în practică. În clipa în care îşi înalţă fruntea, începe.
De când sunt în Treisprezece, au avut loc două exerciţii de evacuare de rang inferior. Nu-mi amintesc prea multe de¬spre primul. Eram la spital, la reanimare, şi presupun că pacienţii au fost exceptaţi, căci toate complicaţiile impuse de deplasarea noastră în cadrul unei asemenea simulări atârnau în balanţă mai greu decât beneficiile. Percepeam vag vocea cu inflexiuni metalice care instruia populaţia să se adune în zonele galbene. În timpul celui de-al doilea, o evacuare de nivel doi la care se recurge în cazul unor situaţii de criză minore – cum ar fi o carantină temporară, în timpul unei epidemii de gripă, pentru a se afla cine e contagios şi cine nu – trebuia să ne întoarcem cu toţii în compartimentele noastre. Eu am rămas în spatele unei ţevi din spălătorie, ignorând ţiuitul intermitent generat de sistemul acustic şi privind un păianjen care îşi construia plasa. Niciuna dintre aceste experienţe nu m-a pregătit pentru înfricoşătorul urlet fără cuvinte al sirenelor care străbate acum districtul, perforând timpanele. Nimeni nu poate nesocoti un asemenea sunet, ce pare să fi fost conceput ca să înnebunească populaţia. Dar aici suntem în Treisprezece şi aşa ceva nu se întâmplă.
Boggs ne conduce pe mine şi pe Finnick afară din Comandament, de-a lungul coridorului, trecând printr-o uşă şi apoi păşind pe treptele unei scări largi. Şuvoaie de oameni converg, dând naştere unui fluviu care curge numai în jos. Nimeni nu ţipă şi nu încearcă să înainteze împingându-se. Nici măcar copiii nu opun rezistenţă. Coborâm palier după palier, fără nicio vorbă, fiindcă niciun cuvânt nu s-ar putea auzi, înălţându-se deasupra urletului. Mă uit după mama şi după Prim, dar e imposibil să văd pe cineva, în afara celor din imediata mea apropiere. Însă în noaptea asta lucrează amândouă la spital, aşa că n-au cum să rateze evacuarea.
Urechile îmi păcăne şi îmi simt ochii grei. Suntem la adâncimea unei mine de cărbune. Singura parte bună e că, pe măsură ce ne retragem tot mai mult către adâncul pământului, sirenele devin din ce în ce mai puţin stridente. De parcă ar fi fost menite să ne îndepărteze fizic de suprafaţă, ceea ce presupun că se şi întâmplă. Diverse grupuri de oameni încep să se desprindă, dispărând dincolo de uşi marcate, dar Boggs mă conduce tot mai jos, până ce scările se opresc, în sfârşit, la marginea unei caverne imense. Vreau să intru direct, dar el mă opreşte, îmi arată că trebuie să-mi plasez orarul în faţa unui scaner, ca să fiu înregistrată. Fără îndoială că informaţiile ajung undeva, într-un computer, ca să existe certitudinea că nu s-a rătăcit nimeni.
Caverna pare să nu fi fost în stare să se decidă dacă vrea să fie naturală sau construită de mâna omului. Anumite porţiuni ale pereţilor sunt de piatră, în timp ce altele sunt consolidate din belşug cu grinzi de oţel şi cu beton. În pereţii de stâncă sunt cioplite priciuri. Există o bucătărie, camere de baie, un punct de prim ajutor. Locul ăsta a fost conceput pentru o şedere îndelungată.
În jurul cavernei sunt plasate, din loc în loc, marcaje albe, cu litere sau numere. În timp ce Boggs ne spune, mie şi lui Finnick, că trebuie să ne prezentăm în zona corespunzătoare compartimentului unde locuim – în cazul meu E, de la Compartimentul E – Plutarch se apropie agale. Evenimentele recente au avut un efect insignifiant asupra dispoziţiei sale. Încă mai radiază, încântat de succesul lui Beetee din Asaltul în Eter. Stă cu ochii pe pădure, nu pe copaci. Nici pe pedeapsa lui Peeta, nici pe iminenta bombardare a Districtului 13.
― Katniss, ăsta e, evident, un moment nefavorabil pentru tine, din cauza declinului lui Peeta, dar trebuie să fii conştientă că alţii nu te vor scăpa din ochi.
― Cum? întreb.
Nu-mi vine să cred că a redus situaţia cumplită în care se află Peeta la un declin.
― Ceilalţi oameni din buncăr vor lua reacţiile tale drept indicii de comporta-ment. Dacă eşti calmă şi curajoasă, vor încerca să fie la fel. Dacă intri în panică, asta s-ar putea răspândi ca focul grecesc, îmi explică. Îl privesc pur şi simplu cu ochii holbaţi. Focul e contagios, ca să zic aşa, continuă el, de parcă aş fi înceată la minte.
― Ce-ar fi să mă prefac că sunt în faţa camerelor de luat vederi, Plutarch? spun eu.
― Da! Perfect. Oamenii sunt întotdeauna mai curajoşi când au spectatori. Uite de cât curaj a dat dovadă Peeta!
Fac tot ce-mi stă în puteri ca să nu-l plesnesc.
― Trebuie să mă-ntorc la Coin înainte de blocare. Continuă să faci treabă bună! mă îndeamnă, apoi se îndepărtează.
Traversez încăperea către un E mare, plasat pe perete. Spaţiul nostru constă dintr-un pătrat de patru pe patru metri, delimitat prin linii trasate cu vopsea pe podeaua de stâncă. În perete sunt cioplite două priciuri – una dintre noi va dormi pe jos – şi, la nivelul solului, un cub pentru depozitare. Pe o bucată de hârtie albă, plastifiată, scrie REGULAMENTUL BUNCĂRULUI. Mă uit ţintă la micile pete negre de pe hârtie. Pentru o vreme, sunt obturate de picăturile de sânge rămase pe care nu mi le pot şterge din faţa ochilor. Reuşesc treptat să-mi focalizez privirea asupra cuvintelor. Prima secţiune se intitulează „La sosire”.

1. Asigură-te că toţi membrii compartimentului tău au fost luaţi în evidenţă.

Mama şi Prim n-au sosit încă, dar eu mă număr printre primii oameni care au ajuns în buncăr.
Probabil că ajută amândouă la evacuarea pacienţilor din spital.

2. Mergi la Punctul de aprovizionare şi procură câte un pachet pentru fiecare membru al Compartimentului tău. Amenajează-ţi Spaţiul de locuit. Înapoiază ambalajele.

Cercetez caverna din priviri până când descopăr Punctul de aprovizionare, o încăpere săpată în perete, scoasă în evidenţă de o tejghea. Oamenii aşteaptă în spatele ei, dar încă nu se remarcă printr-o activitate intensă. Mă apropii, spun litera compartimentului nostru şi cer trei pachete. Un bărbat bifează pe o foaie de hârtie, scoate pachetele prestabilite din rafturi şi le aşază pe tejghea. După ce trag de unul ca să mi-l pun în spate şi le prind pe celelalte două în mâini, mă întorc şi dau cu ochii de un grup care ia rapid proporţii în spatele meu.
― Daţi-mi voie, spun, cărându-mi proviziile.
E vorba de sincronizare? Sau Plutarch are dreptate? Toţi oamenii ăştia îşi modelează comportamentul după al meu?
Odată întoarsă în spaţiul nostru, desfac unul dintre pachete şi găsesc o saltea subţire, aşternuturi, două seturi de haine gri, o periuţă de dinţi, un pieptene şi o lanternă. Examinez şi conţinutul celorlalte două şi nu descopăr decât o singură diferenţă sesizabilă, faptul că amândouă conţin atât haine gri, cât şi haine albe. Sunt pentru mama şi Prim, în caz că vor avea îndatoriri de natură medicală. După ce aştern paturile, depozitez hainele şi înapoiez ambalajele, nu mai am nimic de făcut în afară de a citi ultima regulă.

3. Aşteptaţi alte instrucţiuni.

Mă aşez pe podea cu picioarele încrucişate şi aştept. Un flux neîntrerupt de oameni începe să umple încăperea, luându-şi în primire spaţiile şi aducându-şi proviziile. N-o să mai treacă mult până când buncărul va fi plin. Mă întreb dacă mama şi Prim vor sta peste noapte în locul unde sunt duşi pacienţii spitalului. Dar nu, nu cred. Sunt trecute pe lista de aici. Tocmai încep să-mi fac griji, când apare mama. Mă uit în spatele ei, într-o mare de străini.
― Unde e Prim? întreb.
― Nu e aici? se miră ea. Trebuia să coboare direct din spital. A plecat cu zece minute înaintea mea. Unde e? Unde s-ar fi putut duce?
Strâng cu putere din pleoape pentru o clipă, încercând să-i iau urma, ca pe a unui vânat. O văd reacţionând la sunetul sirenelor, grăbindu-se să ajute bolnavii, dând din cap când aceştia îi fac semn să coboare în buncăr şi apoi ezitând pe scări. Schimbând dintr-odată direcţia. Dar de ce? Deschid brusc ochii.
― Motanul! S-a dus după el!
― Oh, nu, spune mama.
Ştim amândouă că am dreptate. Ne facem loc prin fluxul de oameni care intră, încercând să ieşim din buncăr. Chiar în faţa noastră, îi văd pregătindu-se să închidă uşile groase, de metal. Rotesc încet, către interior, roţile metalice din ambele părţi. Ştiu, cumva, că odată ce vor fi închise etanş, nimic în lume n-o să-i mai convingă pe soldaţi să le deschidă. Poate că nici n-o să mai stea în puterea lor. Împing oamenii la nimereală într-o parte, strigându-le soldaţilor să aştepte. Spaţiul dintre uşi se micşorează la un metru, la un sfert de metru; au mai rămas doar câţiva centimetri când îmi împing mâna în crăpătură.
― Deschideţi! strig. Lăsaţi-mă să ies!
Cu feţe consternate, soldaţii învârtesc uşor roţile în sens invers. Prea puţin ca să pot ieşi, dar destul ca să nu-mi strivească degetele. Profit de ocazie şi îmi îndes umărul în deschidere.
― Prim! urlu în susul scărilor.
Mama insistă pe lângă soldaţi în timp ce eu încerc să ies şerpuindu-mi corpul.
― Prim!
Şi atunci aud. Un zgomot slab de paşi pe scări.
― Venim! răsună strigătul surorii mele.
― Nu-nchideţi uşa!
Ăsta a fost Gale.
― Vin! le spun soldaţilor, şi ei fac uşile să gliseze, mărind deschiderea la treizeci de centimetri.
Dar nu-ndrăznesc să mă mişc – mă tem că ne vor lăsa pe toţi pe-afară – până când nu apare Prim, cu obrajii îmbujoraţi de alergare, cărându-l pe Buttercup. O trag înăuntru şi Gale o urmează, răsucindu-şi într-o parte braţul încărcat cu bagaje ca să poată pătrunde în buncăr. Uşile se închid cu un ultim zăngănit sonor.
― Ce-a fost în capul tău?
O zgâlţâi furioasă pe Prim şi apoi o îmbrăţişez, turtindu-l pe Buttercup între noi. Ea are explicaţia deja pe buze.
― N-am putut să-l abandonez, Katniss. Nu pentru a doua oară. Ar fi trebuit să-l vezi cum umbla prin cameră urlând. S-a-ntors să ne apere.
― OK. OK.
Mă liniştesc după ce respir adânc de câteva ori, fac un pas înapoi şi îl salt pe Buttercup de ceafă.
― Ar fi trebuit să te-nec când am avut ocazia.
Îşi pleoşteşte urechile şi ridică o lăbuţă. Scot un sâsâit înainte de a apuca el să o facă, ceea ce pare să-l supere puţin, deoarece consideră că e vorba de un sunet asupra căruia are drept de proprietate când e vorba să-şi exprime nemulţumirea. Ca răzbunare, emite un miorlăit de pisoiaş neajutorat, ceea ce o mobilizează imediat pe sora mea în ajutorul lui.
― Oh, Katniss, nu-l necăji, spune ea, cuprinzându-l din nou în braţe. E deja atât de supărat.
Ideea că am rănit sentimentele de pisoiaş ale animalului cere, pur şi simplu, alte sâcâieli. Dar Prim îşi face într-adevăr griji pentru el. Aşa că vizualizez în schimb o pereche de mănuşi căptuşite cu blana lui, imaginea care m-a ajutat să-l suport de-a lungul anilor.
― OK, îmi pare rău. Locul nostru e sub L-ul mare de pe perete. Mai bine instalează-l acolo până nu-şi iese din fire.
Prim pleacă în grabă şi rămân faţă-n faţă cu Gale. Ţine în braţe cutia cu leacuri din bucătăria noastră din Doisprezece. Locul ultimei noastre conversaţii, al sărutului, al manifestării efectelor sale secundare şi tot aşa. Geanta mea de vânătoare îi atârnă de umăr.
― Dacă Peeta are dreptate, astea n-aveau şanse să scape întregi, spune.
Peeta. Sângele ca stropii de ploaie pe geam. Ca noroiul umed pe cizme.
― Îţi mulţumesc pentru… tot. Preiau lucrurile din mâinile lui. Ce făceai sus, în compartimentul nostru?
― O simplă verificare de siguranţă, îmi răspunde. Suntem în Patruzeci şi Şapte, dacă ai nevoie de mine.
Când s-au închis uşile, practic toată lumea s-a retras în spaţiul repartizat, aşa că traversez încăperea către noua locuinţă, fiind urmărită de cel puţin cinci sute de oameni. Încerc să par extraordinar de calmă, compensând frenezia demenţială cu care m-am înghesuit prin mulţime. Ca şi cum asta ar păcăli pe cineva. S-a zis cu rolul meu de model pentru alţii. Oh, cui îi pasă? Oricum toată lumea mă crede deja ţicnită. Un bărbat pe care am impresia că l-am trântit la podea îmi surprinde privirea şi îşi freacă umărul cu ranchiună. Aproape că sâsâi şi la el.
Prim l-a instalat pe Buttercup pe priciul de jos, înfăşurat într-o pătură, astfel încât nu i se vede decât faţa. Aşa îi place să stea când tună, sau când se-ntâmplă alte lucruri care-l îngrozesc. Mama îşi pune cutia cu grijă în cub. Mă ghemuiesc, cu spatele lipit de perete, să văd ce-a reuşit Gale să salveze în geanta mea. Cartea cu plante, haina de vânătoare, fotografia de la nunta părinţilor mei şi obiectele personale din comodă. Broşa mea cu gaiţă zeflemitoare e prinsă acum de costumul creat de Cinna, dar aici sunt medalionul de aur şi paraşuta argintie cu caneaua şi cu perla lui Peeta. O înnod pe aceasta din urmă într-un colţ al paraşutei şi o îndes adânc într-un cotlon al genţii, de parcă ar fi însăşi viaţa lui şi nimeni nu i-ar putea-o lua atâta vreme cât o am în pază.
Sunetul slab al sirenelor încetează brusc. Sistemul acustic al districtului emite vocea lui Coin, care ne mulţumeşte tuturor pentru evacuarea exemplară a nivelurilor superioare. Subliniază faptul că nu e vorba de un exerciţiu, deoarece e posibil ca Peeta Mellark, învingătorul din Districtul 12, să fi făcut în emisiunea televizată în direct o referire la un atac asupra Districtului 13, în noaptea asta.
E momentul în care loveşte prima bombă, începe cu o senzaţie de impact, urmată de o explozie care îmi rezonează în cele mai profunde zone ale trupului, în mucoasa intestinelor, în măduva oaselor şi în rădăcinile dinţilor. O să murim cu toţii, îmi spun. Îmi ridic ochii şi mă aştept să văd crăpături imense întinzându-se pe plafon şi bucăţi masive de stâncă prăvălindu-se în ploaie peste noi, dar buncărul în sine nu face altceva decât să se cutremure uşor. Luminile se sting şi trăiesc experienţa dezorientării din bezna deplină.
În aerul greu de emoţii dansează sunete nearticulate – ţipete spontane, respiraţii întretăiate, plânsete de bebeluşi, linia melodică a unui hohot demenţial. Urmează zumzetul unui generator, iar lumina puternică, unul dintre standardele din Treisprezece, e înlocuită de o strălucire palidă, pâlpâitoare. E mai apropiată de ceea ce aveam în casele noastre din Doisprezece, unde lumânările şi focul ardeau anemic în nopţile de iarnă.
În lumina crepusculară, mă întind după Prim, mă prind cu mâna de piciorul ei şi mă trag către ea. Vocea îi rămâne domoală în timp ce fredonează încet, pentru Buttercup.
― E în ordine, iubitule, e în ordine. Suntem OK aici, jos.
Mama ne cuprinde pe amândouă cu braţele, îmi permit să mă simt pentru o clipă ca o fetiţă şi îmi pun capul pe umărul ei.
― A fost o nimica toată faţă de bombele din Opt, spun.
― Probabil o rachetă antibuncăr, zice Prim, păstrându-şi, pentru binele mota-nului, acelaşi glas dulce. Am învăţat de¬spre ele la cursurile de integrare pentru noii cetăţeni. Sunt proiectate să pătrundă adânc în pământ înainte de a exploda.
Fiindcă acum e lipsit de sens să bombardezi Districtul 13 la suprafaţă.
― Sunt nucleare? întreb, simţind cum mă străbate un fior.
― Nu neapărat, răspunde ea. Unele sunt pur şi simplu pline cu o grămadă de explozibil. Dar… cred că ar putea fi de ambele tipuri.
În semiîntuneric, e greu să vezi uşile masive de metal din capătul buncărului. Oferă cât de cât o protecţie împotriva unui atac nuclear? Şi, chiar dacă împiedică pătrunderea radiaţiilor cu o eficienţă de sută la sută, fapt cu adevărat improbabil, o să mai putem părăsi vreodată locul ăsta? Ideea de a-mi petrece indiferent cât mi-a mai rămas din viaţă în cripta asta de piatră mă îngrozeşte. Vreau să alerg nebuneşte la uşă, să cer să fiu eliberată, să ajung deasupra, indiferent ce s-ar afla acolo. Dar n-are rost. Nu m-ar lăsa niciodată să ies şi aş putea declanşa un soi de streche colectivă.
― Ne aflăm la o adâncime atât de mare, încât nu mă-ndoiesc că suntem în siguranţă, spune mama, cu voce stinsă.
Oare se gândeşte la tata, care s-a făcut praf şi pulbere în mină?
― Însă am scăpat ca prin urechile acului. Slavă Domnului că Peeta a avut posibilitatea să ne-anunţe.
Posibilitatea. Un termen general, care include, cumva, tot ce i-a fost necesar ca să dea alarma. Informaţia, oportunitatea, curajul. Plus altceva, pe care nu-l pot defini. Peeta părea să poarte o bătălie în propria-i minte, luptându-se să exprime mesajul. De ce? Uşurinţa cu care jonglează cu cuvintele e marele lui talent. Dificultatea aceea era cumva o urmare a torturii? Sau ceva mai mult? Ca nebunia?
Vocea lui Coin, poate o idee mai aspră, umple buncărul, iar lumina clipeşte la fiecare variaţie a volumului.
― După toate aparenţele, informaţia oferită de Peeta Mellark a fost corectă şi îi datorăm recunoştinţa noastră, într-o foarte mare măsură. Conform indicaţiilor senzorilor, prima rachetă n-a fost nucleară, dar a fost foarte puternică. Ne aşteptăm să fie urmată de altele. Pe toată durata atacului, cetăţenii vor rămâne în spaţiile care le-au fost atribuite, cu excepţia cazului în care primesc alte indicaţii.
Un soldat o anunţă pe mama că e nevoie de ea la punctul de prim ajutor. N-o trage inima să plece, deşi n-o să se afle decât la treizeci de metri distanţă.
― O să fim în siguranţă, serios, îi spun. Crezi că poate trece ceva de el?
Arăt spre Buttercup, care îmi răspunde cu un sâsâit atât de lipsit de vlagă încât niciuna dintre noi nu poate să nu râdă puţin. Până şi mie mi-e milă de el.
― Ce-ar fi să te urci lângă el, Prim? sugerez, după plecarea mamei.
― Ştiu că e o prostie… dar mă tem că priciul s-ar putea prăbuşi peste noi în timpul atacului, răspunde ea.
Dacă s-ar prăbuşi priciurile, ar însemna că întregul buncăr a cedat şi c-o să fim îngropaţi sub dărâmături, dar decid că acest gen de raţionament n-o să fie practic de niciun folos. În schimb, golesc cubul de depozitare şi îi fac lui Buttercup un culcuş înăuntru. Pe urmă trag în faţa lui o saltea, ca s-o împart cu Prim.
Primim permisiunea să folosim baia în grupuri mici şi să ne spălăm pe dinţi, dar duşul de azi e anulat. Mă fac covrig pe saltea, alături de Prim, sub două rânduri de pături, fiindcă grota emană o răcoare umedă. Nefericit, în ciuda atenţiei neîntrerupte pe care i-o oferă Prim, Buttercup se ghemuieşte în cub şi răsuflarea lui de pisică mă izbeşte în faţă.
În pofida condiţiilor detestabile, mă bucur că am timp pentru sora mea. Tot ce m-a preocupat în exces de când am ajuns aici – nu, de fapt de când am ajuns prima oară la Jocuri – mi-a lăsat prea puţin timp în care să-i acord atenţie. N-am vegheat asupra ei aşa cum ar fi trebuit, aşa cum obişnuiam. La urma urmelor, Gale a fost cel care s-a dus să verifice compartimentul nostru, nu eu. Trebuie să mă revanşez.
Îmi dau seama că nici măcar nu m-am obosit s-o întreb pe sora mea cum a trecut peste şocul sosirii în districtul ăsta. Şi fac o încercare:
― Ei, cum îţi place în Treisprezece, Prim?
― În clipa asta? întreabă ea.
Râdem amândouă.
― Uneori mi-e tare dor de casă. Apoi îmi amintesc că nu mai am de ce să-mi fie dor. Mă simt mai în siguranţă aici. Nu ne mai facem griji pentru tine. În fine, nu în acelaşi fel. Tace, apoi un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze. Cred că vor să fiu instruită ca să devin medic.
E prima oară când aud asta.
― Ei, e firesc. Ar fi o prostie să n-o facă.
― M-au urmărit când am dat ajutor la spital. Merg deja la cursuri de medicină. Nu sunt decât nişte chestii pentru începători. Pe multe le ştiu, de acasă. Însă mai am destul de învăţat, îmi povesteşte.
― E minunat, îi spun.
Prim, medic. În Doisprezece nici măcar n-ar fi putut visa una ca asta. Întunecimea din sufletul meu e luminată de ceva mic, tăcut, ca flacăra unui chibrit. Iată genul de viitor pe care-l poate aduce o rebeliune.
― Dar tu, Katniss? Cum te descurci? Degetele ei îl mângâie pe Buttercup între ochi cu mişcări scurte, delicate. Şi să nu-mi spui că totul e perfect.
E adevărat. Opusul termenului perfect mi se potriveşte, indiferent care ar fi. Aşa că îi dau drumul şi încep să-i povestesc de¬spre Peeta, îi spun că pe ecran arată din ce în ce mai rău, că mă gândesc cum e ucis chiar în clipa asta. Buttercup trebuie să se bizuie pe el însuşi pentru o vreme, fiindcă Prim îşi îndreaptă acum toată atenţia asupra mea. Mă trage mai aproape, degetele ei îmi dau părul după urechi. Tac, fiindcă de fapt nu mai e nimic de zis, şi simt un soi de durere ascuţită în locul unde îmi e inima. Poate am chiar un atac de cord, dar nu mi se pare că ar merita să pomenesc de¬spre asta.
― Katniss, nu cred că preşedintele Snow o să-l ucidă pe Peeta, zice Prim.
Bineînţeles că o spune; aşa crede ea că mă poate linişti. Dar următoarele ei cuvinte sunt o surpriză.
― Dacă o face, n-o să mai rămână nimeni la care ţii. N-o să mai aibă cum să te rănească.
Îmi amintesc brusc de o altă fată, care a avut parte de tot răul pe care i-l putea oferi Capitoliul.
Johanna Mason, tributul din Districtul 7, la ultimele jocuri. Încercam s-o previn să nu intre în junglă, în locul unde gaiţele-limbute imitau vocile celor dragi, făcându-te să crezi că sunt torturaţi, când m-a respins, spunând:
― Mie nu-mi pot face rău. Nu sunt ca voi. Nu mi-a mai rămas nimeni pe care să-l iubesc.
Şi atunci ştiu că Prim are dreptate, că Snow nu poate irosi viaţa lui Peeta, mai ales acum, când Gaiţa Zeflemitoare face un asemenea prăpăd. Preşedintele l-a omorât deja pe Cinna. Mi-a distrus căminul. Nu poate ajunge la familia mea, la Gale şi nici măcar la Haymitch. Peeta e tot ce i-a rămas.
― Şi ce crezi că i-ar putea face? întreb. Când vorbeşte, Prim pare să aibă o mie de ani.
― Orice e necesar ca să te zdrobească.
11
Ce m-ar putea zdrobi?
Iată întrebarea care mă mistuie în următoarele trei zile, în timp ce aşteptăm să fim eliberaţi din închisoarea noastră sigură. Ce m-ar putea sfărâma într-un milion de bucăţi, astfel încât să nu mai pot fi vindecată, să nu mai pot fi folosită?
Nu vorbesc cu nimeni de¬spre asta, dar mă consumă în orele de veghe şi îmi bântuie coşmarurile.
De-a lungul întregii perioade cad alte patru bombe antibuncăr, toate foarte puternice, foarte distrugătoare, dar atacul se desfăşoară pe îndelete. Bombele sunt aruncate la intervale foarte mari, aşa că, tocmai atunci când îţi spui că raidul s-a încheiat, o altă explozie îşi trimite undele de şoc în măruntaiele tale. Se pare că vor mai degrabă să ne ţină blocaţi, nu să decimeze populaţia. Da, vor să paralizeze districtul. Să le dea oamenilor o grămadă de lucru ca să repună totul în funcţiune. Dar vor să-l distrugă? Nu. Coin a avut dreptate în privinţa asta. Nu distrugi ceea ce intenţionezi să dobândeşti în viitor. Presupun că, pe termen scurt, vor de fapt să oprească Asaltul în Eter şi să mă ţină departe de televiziunea din Panem.
Nu primim aproape nicio informaţie de¬spre ceea ce se petrece. Ecranele noastre nu se luminează niciodată şi nu avem parte decât de scurte ştiri audio, de la Coin, de¬spre natura bombelor. Războiul continuă cu siguranţă, dar suntem în beznă când e vorba de evoluţia lui.
În buncăr, cooperarea e cuvântul la ordinea zilei. Respectăm un program foarte strict în ceea ce priveşte mesele, accesul la baie, exerciţiile fizice şi somnul. Sunt permise scurte perioade de socializare, ca să alunge plictiseala. Spaţiul nostru devine un loc foarte popular, fiindcă atât copiii, cât şi adulţii sunt fascinaţi de Buttercup. Îşi dobândeşte statutul de celebritate cu jocul de seară, de-a Pisica Nebună. L-am creat din întâmplare, cu câţiva ani în urmă, în timpul unei pene de curent dintr-o zi de iarnă. Plimbi pur şi simplu raza unei lanterne în zigzag pe podea şi Buttercup încearcă s-o prindă. Sunt destul de josnică pentru ca asta să mă amuze, fiindcă în felul acesta îl fac să pară prost. În mod inexplicabil, toţi ceilalţi găsesc că e inteligent şi încântător. Primesc chiar şi un set suplimentar de baterii – o risipă enormă – ca să le folosesc în acelaşi scop. Cetăţenii din Treisprezece sunt cu adevărat însetaţi de distracţie.
În cea de-a treia noapte, în timpul jocului, găsesc răspunsul la întrebarea care mă macină. Pisica Nebună devine o metaforă a situaţiei în care mă aflu. Eu sunt Buttercup. Peeta, cel pe care doresc atât de mult să-l ştiu în siguranţă, e lumina. Atâta vreme cât simte că are şansa să prindă lumina derutantă sub labe, agresivita-tea zbârleşte blana motanului. (Aşa sunt eu, de când am părăsit arena, ştiind că Peeta e în viaţă.) Când lumina se stinge cu desăvârşire, Buttercup e înnebunit şi confuz pentru câteva clipe, dar îşi revine şi îşi îndreaptă atenţia spre altceva. (Asta s-ar întâmpla dacă ar muri Peeta.) Însă micul animal intră cu adevărat în vrie atunci şi numai atunci când las lumina aprinsă, dar o plasez într-un loc fără speranţă să-l atingă, sus, pe perete, unde nu poate ajunge, în ciuda salturilor sale abile. Se plimbă pe lângă perete, miorlăie jalnic, nu poate fi liniştit sau distras. Nu e bun de nimic până când nu sting lumina. (Asta încearcă Snow să-mi facă mie acum, numai că nu ştiu ce formă îmbracă jocul lui.)
Poate faptul că am înţeles asta e tot ce dorea Snow. Era rău să ştiu că Peeta e în mâinile lui şi că e torturat ca să dezvăluie informaţii de¬spre rebeli. Dar gândul că e torturat cu scopul de a mă face pe mine să nu mai fiu în stare de nimic e de nesuportat. Şi, sub greutatea acestei revelaţii, încep într-adevăr să mă simt zdrobită.
După jocul cu Pisica Nebună, suntem trimişi la culcare. Curentul electric porneşte şi se opreşte; uneori becurile strălucesc cu întreaga lor putere, alteori ne privim unii pe alţii cu ochii mijiţi în lumina împuţinată din cauza căderii de tensiune. Când soseşte ora de culcare lămpile sunt stinse, lăsând buncărul aproape cufundat în beznă, şi sunt aprinse luminile de veghe din fiecare spaţiu. Prim, care a decis că pereţii vor rezista, se ghemuieşte alături de Buttercup pe priciul de jos. Mama se culcă pe cel de sus. Mă ofer să dorm eu pe unul dintre priciuri, dar ele mă conving să rămân pe salteaua de pe podea, fiindcă mă zvârcolesc atât de mult în timpul somnului.
Însă acum stau nemişcată, cu muşchii crispaţi de încordare, străduindu-mă să n-o iau razna. Durerea de deasupra inimii reîncepe şi îmi imaginez că de acolo pornesc fisuri minuscule care mi se întind apoi în tot corpul. Pe trunchi, de-a lungul braţelor şi picioarelor, peste faţă, lăsându-mă plină de crăpături întretăiate. Încă o rachetă antibuncăr, zguduindu-ne zdravăn, şi m-aş putea sparge în cioburi stranii, ascuţite ca briciul.
Când marea majoritate a oamenilor neliniştiţi şi agitaţi se cufundă în somn, ies de sub pătură şi străbat caverna în vârful picioarelor până ce îl găsesc pe Finnick, fiindcă, dintr-un motiv nedefinit, simt c-o să mă înţeleagă. Stă sub lumina de veghe din spaţiul lui, înnodându-şi frânghia, fără să facă nici măcar efortul de a pretinde că se odihneşte. În timp ce îi povestesc în şoaptă că am descoperit cum plănuieşte Snow să mă zdrobească, mi se limpezeşte mintea. Strategia preşedinte-lui nu e o noutate pentru Finnick. Aşa a fost zdrobit el însuşi.
― Asta-ţi fac ţie folosindu-se de Annie, nu-i aşa? îl întreb.
― Ei, n-au arestat-o fiindcă o cred un tezaur de informaţii de¬spre rebeli, răspunde el. Ştiu că nu mi-aş asuma niciodată riscul să-i împărtăşesc astfel de lucruri. Pentru propria ei protecţie.
― Oh, Finnick, îmi pare atât de rău.
― Nu, mie-mi pare rău. Pentru că nu te-am avertizat cumva, spune el.
O amintire se ridică brusc la suprafaţă. Sunt legată de pat, după salvarea din arenă, înnebunită de furie şi de mâhnire. Finnick încearcă să mă consoleze în privinţa lui Peeta.
― Se vor convinge repede că nu ştie nimic. Şi nu-l vor ucide dacă se vor gândi că-l pot folosi împotriva ta.
― M-ai avertizat, totuşi. În aeronavă. Numai că, atunci când mi-ai spus că-l vor folosi pe Peeta împotriva mea, am crezut că te gândeai la o momeală. Ca să mă ademenească într-un fel sau altul la Capitoliu.
― N-ar fi trebuit să-ţi spun nici măcar atât. Era prea târziu ca să-ţi mai poată fi de folos. De vreme ce nu te-am prevenit înainte de Jubileul Pacificării, ar fi trebuit să-mi ţin gura, să nu pomenesc de¬spre modul în care operează Snow. Finnick trage de capătul frânghiei şi un nod complicat se preschimbă din nou într-o bucată netedă de sfoară. Numai că n-am înţeles, în momentul când ne-am cunoscut. După prima participare a voastră la Jocuri, am crezut că întreaga idilă nu era decât teatru. Ne aşteptam, cu toţii, să continuaţi cu aceeaşi strategie. Însă, abia când Peeta a lovit câmpul de forţă şi a fost cât pe ce să moară, am ştiut…
Finnick ezită.
Îmi aduc aminte ce s-a-ntâmplat în arenă. Cum am plâns când l-a resuscitat Finnick pe Peeta. Privirea mirată din ochii lui Finnick. Felul în care a găsit o scuză pentru purtarea mea, dând vina pe presupusa sarcină.
― Ce ai ştiut?
― Că te judecasem greşit. Că îl iubeşti cu adevărat. Nu pot să spun în ce mod. Poate nici tu nu ştii. Dar oricine te-a urmărit cu atenţie şi-a putut da seama cât de mult ţii la el, îmi răspunde, cu blândeţe.
Oricine? Când m-a vizitat, înainte de Turneul Învingătorilor, preşedintele m-a provocat să-i spulber îndoielile în privinţa iubirii mele pentru Peeta.
― Convinge-mă pe mine, a spus Snow.
S-ar părea că, sub cerul acela roz şi fierbinte, cu Peeta în pragul morţii, am reuşit în sfârşit să-l conving. Şi i-am oferit astfel arma de care-avea nevoie ca să mă zdrobească.
Stau alături de Finnick vreme îndelungată, în tăcere, privind cum apar şi dispar nodurile, înainte de a fi în stare să-l întreb:
― Cum reuşeşti să treci peste asta?
El mă priveşte nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
― Nu reuşesc, Katniss! E evident că nu. Mă târăsc să ies din coşmaruri în fiecare dimineaţă şi descopăr că trezirea nu-mi aduce nicio uşurare. Ceva din expresia mea îl opreşte. Mai bine să nu cazi în starea asta. Ca să te-aduni îţi trebuie de zece ori mai mult timp decât e nevoie ca să te prăbuşeşti.
Ei, probabil că el ştie. Respir adânc, impunându-mi să mă simt din nou întreagă.
― Cu cât îţi poţi distrage mai mult atenţia, cu atât e mai bine, spune el. Mâine începem prin a-ţi face rost de propria ta bucată de frânghie. Până atunci, ia-o pe asta.
Îmi petrec restul nopţii pe salteaua mea, făcând obsedată noduri şi ridicându- le pentru inspecţie spre Buttercup. Dacă vreunul arată dubios, îl pocneşte zdravăn şi îl muşcă de câteva ori, asigurându-se că e mort. În zori am degetele amorţite, dar nu mă opresc.
Odată ce în urmă ni se aştern douăzeci şi patru de ore de linişte, Coin anunţă în sfârşit că putem părăsi buncărul. Locuinţele noastre au fost distruse de bombe. Toată lumea trebuie să urmeze cu stricteţe indicaţiile, pentru a-şi găsi noile compartimente. Facem curăţenie în spaţiile utilizate, aşa cum ni s-a cerut, şi ne înşirăm ascultători pe traseul către uşă.
Înainte de a ajunge la jumătatea drumului, apare Boggs şi mă scoate din rând. Le face semn lui Gale şi Finnick să ni se alăture. Oamenii se dau deoparte, făcându-ne loc. Unii îmi zâmbesc chiar, fiindcă s-ar părea că jocul de-a Pisica Nebună m-a făcut mai simpatică. Ieşim, urcăm scările, mergem pe un culoar către unul dintre ascensoarele cu deplasare multidirecţională şi ajungem în final la Apărarea Specială. Pe tot traseul nu e nimic avariat, dar continuăm să ne aflăm la o adâncime destul de mare.
Boggs ne conduce într-o încăpere care nu se deosebeşte realmente prin nimic de Comandament. Coin, Plutarch, Haymitch, Cressida par extenuaţi, de fapt, toată lumea aşezată în jurul mesei. Cineva a scos în sfârşit cafeaua de la păstrare – deşi sunt sigură că e considerată doar un stimulent pentru cazuri de urgenţă – şi Plutarch şi-a cuprins cana cu amândouă mâinile, de parcă i-ar putea fi luată în orice clipă.
Nu pierdem vremea cu vorbe de prisos.
― Vreau să vă puneţi toţi patru costumele şi să urcaţi la suprafaţă, ne anunţă preşedinta. Aveţi la dispoziţie două ore pentru un film care s-arate stricăciunile produse de bombardament şi să demonstreze atât că unitatea militară din Treispre-zece e nu numai funcţională, ci şi dominantă, cât şi, cu mult mai important, că Gaiţa Zeflemitoare e în viaţă. Aveţi întrebări?
― Putem primi câte-o cafea? spune Finnick.
Ni se înmânează căni aburinde. Privesc dezgustată lichidul lucios şi negru, după care nu m-am dat niciodată în vânt, dar mă gândesc că m-ar putea ajuta să mă ţin pe picioare. Finnick îmi trânteşte nişte frişcă în cană, împroşcând cafeaua, şi întinde mâna spre zaharniţă.
― Vrei un cub de zahăr? mă întreabă, pe vechiul lui ton seducător.
Aşa ne-am cunoscut, mi-a oferit zahăr. Înconjuraţi de cai şi de care, costumaţi şi machiaţi pentru apariţia în faţa mulţimii, înainte de a fi aliaţi. Când n-aveam idee ce-l însufleţeşte cu adevărat. Amintirea reuşeşte chiar să mă facă să zâmbesc.
― Poftim, îi dă gust mai bun, spune, cu vocea lui adevărată, aruncându-mi cu zgomot trei cuburi în ceaşcă.
La întoarcere, când mă duc să mă costumez în Gaiţa Zeflemitoare, îl surprind pe Gale urmărindu-ne pe mine şi pe Finnick cu o expresie nefericită. Acum ce mai e? Chiar îşi imaginează că e ceva între noi? Poate m-a văzut la Finnick noaptea trecută. E posibil să fi trecut pe lângă spaţiul familiei Hawthorne în drum spre el. Asta l-a condus, probabil, către o presupunere greşită. Eu, căutând compania lui Finnick în loc s-o caut pe-a lui. Ei, bine. Frânghia mi-a jupuit degetele, abia-mi pot ţine ochii deschişi, iar echipa de filmare se aşteaptă să fac ceva genial. Şi Snow îl are pe Peeta. Gale n-are decât să creadă ce vrea.
În noua mea cabină de remodelare de la Apărarea Specială, echipa pregăti-toare îmi pune în grabă costumul de Gaiţă Zeflemitoare, îmi aranjează părul şi îmi aplică un machiaj minimal atât de repede, încât nici măcar nu mi se răceşte cafeaua. Peste zece minute, actorii şi echipa de filmare a noilor prop-uri se îndreaptă spre suprafaţă pe o cale ocolitoare. Pe drum îmi sorb cu zgomot cafeaua, descoperind că frişca şi zahărul îi oferă un gust mult mai bun. Când dau peste cap zaţul depus pe fund, am senzaţia că prin vene îmi aleargă ceva zumzăind uşor.
După ce urcăm ultimele trepte, Boggs apasă pârghia care deschide o trapă. Aerul proaspăt dă buzna înăuntru. Îl inspir cu lăcomie şi îmi permit pentru prima oară să simt cât de mult am detestat buncărul. Ieşim în pădure şi îmi trec mâinile prin frunzele de deasupra capului. Unele tocmai încep să-şi schimbe culoarea.
― În cât suntem azi?
Nu întreb pe cineva anume. Boggs îmi spune că săptămâna viitoare începe luna septembrie.
Septembrie. Asta înseamnă că Snow îl are pe Peeta în gheare de cinci sau chiar şase săptămâni. Studiez frunza pe care o ţin în palmă şi văd că tremur. Nu-mi pot impune să mă opresc. Dau vina pe cafea şi încerc să mă concentrez asupra încetinirii respiraţiei, care e mult prea rapidă pentru ritmul în care merg.
Solul pădurii începe să fie presărat cu moloz. Ajungem la primul crater, cu un diametru de treizeci de metri şi nu pot aprecia cât de adânc. Foarte adânc. Boggs spune că oricine s-ar fi aflat pe primele zece niveluri ar fi fost ucis. Ocolim groapa şi ne continuăm drumul.
― Puteţi reconstrui? întreabă Gale.
― Nu prea curând. Bomba asta n-a distrus cine ştie ce. Câteva generatoare de rezervă şi o fermă de păsări, spune Boggs. O să izolăm pur şi simplu locul.
Copacii dispar când intrăm în zona din interiorul gardului. În jurul craterelor, dărâmăturile noi se contopesc cu cele vechi. Înainte de bombardament, deasupra solului se afla o foarte mică parte a actualului District 13. Câteva posturi de pază. Zona pentru antrenamente fizice. Cam treizeci de centimetri din etajul de sus al clădirii noastre – unde răspundea în afară fereastra lui Buttercup – cu un strat de oţel de un metru şi ceva deasupra. Care nu fusese gândit decât pentru a face faţă unui atac superficial.
― Ce avantaj v-a oferit avertismentul băiatului? întreabă Haymitch.
― Cam zece minute în plus faţă de momentul în care ar fi detectat sistemele noastre de avertizare rachetele, spune Boggs.
― Dar v-a fost de folos, nu? zic eu. N-o să pot suporta dacă spune nu.
― Indiscutabil, răspunde Boggs. Evacuarea civililor a fost completă. În timpul unui atac contează orice secundă. Zece minute înseamnă vieţi salvate.
Prim, mă gândesc. Şi Gale. Au ajuns în buncăr cu numai două minute înainte de a lovi prima rachetă. E posibil ca Peeta să-i fi salvat. Adaug numele lor pe lista lucrurilor pentru care nu voi înceta niciodată să-i fiu datoare.
Cressida are ideea să mă filmeze în faţa vechii clădiri a Justiţiei, ceea ce e un fel de glumă, de vreme de Capitoliul o foloseşte de ani de zile drept fundal pentru ştirile false din emisiunile sale, pentru a arăta astfel că districtul nu mai există. Acum, după atac, clădirea se află la vreo zece metri distanţă de marginea unui nou crater.
Când ne apropiem de ceea ce era intrarea principală, Gale arată ceva şi întregul grup îşi încetineşte paşii. La început nu ştiu ce s-a întâmplat, apoi văd că pe pământ sunt presăraţi trandafiri proaspeţi, roz şi roşii.
― Nu-i atingeţi! ţip. Sunt pentru mine!
Mirosul îngreţoşător de dulce îmi izbeşte nările şi inima începe să-mi lovească pieptul ca un ciocan. Aşadar n-a fost doar în imaginaţia mea. Trandafirul de pe măsuţa de toaletă. A doua livrare a lui Snow mi se aşterne la picioare. Frumuseţi roz şi roşii, cu tulpini lungi, exact ca acelea de pe scena unde am dat eu şi Peeta primul interviu după victorie. Flori ce nu-i sunt destinate unei singure persoane, ci unei perechi de îndrăgostiţi.
Le explic celorlalţi cât de bine pot. Cercetate îndeaproape, florile par inofensive, deşi îmbunătăţite prin metode genetice. Două duzini de trandafiri. Uşor veştejiţi. Cel mai probabil aruncaţi după primul bombardament. O echipă în costume speciale îi adună şi îi transportă într-un cărucior. Sunt totuşi sigură că nu vor descoperi nimic extraordinar. Snow ştie exact ce-mi face. E ca atunci când a pus să fie bătut măr Cinna, în timp ce priveam scena din cilindrul meu de tribut. Vrea să mă dezechilibreze.
Ca şi atunci, încerc să mă controlez şi să ripostez. Dar, în timp ce Cressida îi plasează pe Castor şi Pollux la locul potrivit, simt cum îmi sporeşte neliniştea. Sunt atât de obosită, de încordată şi, de când am văzut trandafirii, atât de incapabilă să mă gândesc la altceva în afară de Peeta. Cafeaua a fost o greşeală imensă. Un stimulent era exact ceea ce nu-mi trebuia. Trupul îmi tremură vizibil şi nu reuşesc să-mi trag răsuflarea. După zilele petrecute în buncăr, strâng din ochi indiferent în ce direcţie m-aş uita, iar lumina îmi provoacă durere. În ciuda vântului răcoros, sudoarea mi se prelinge pe obraji.
― Aşadar, de data asta ce mai e nevoie să fac? întreb.
― Vrem câteva replici scurte, care să arate că eşti în viaţă şi continui să lupţi, spune Cressida.
― OK.
Îmi ocup locul şi mă holbez la lumina roşie. O privesc. O privesc.
― Îmi pare rău. Nu-mi vine nimic în minte. Cressida se apropie de mine.
― Te simţi bine?
Dau din cap. Ea scoate din buzunar o batistă mică şi-mi şterge faţa.
― Ce zici de vechiul truc întrebare-răspuns?
― Da. Ar ajuta. Cred.
Îmi încrucişez braţele ca să-mi ascund tremurul. Mă uit la Finnick, care face semn ridicând degetul mare. Dar pare el însuşi destul de slăbit.
Cressida s-a reîntors la locul ei.
― Aşadar, Katniss. Ai supravieţuit bombardamentului Capitoliului asupra Districtului 13. Cum ţi s-a părut, în comparaţie cu ceea ce ai simţit fiind la suprafaţă, în Opt?
― De data asta ne-am aflat sub pământ, la o adâncime atât de mare încât n-a existat niciun pericol real. Districtul 13 e viu şi teafăr, aşa cum sunt şi…
Vocea mi se stinge cu un sunet sec, ascuţit. Inspir, încercând să-mping forţat aerul către diafragmă.
― Districtul e viu, aşa cum…
Nu, am greşit.
Jur că mai simt încă mirosul trandafirilor.
― Katniss, numai replica asta, şi-ai terminat pe ziua de azi. Îţi promit, spune Cressida. Districtul 13 e viu şi teafăr, aşa cum sunt şi eu.
Îmi legăn braţele, încercând să mă destind. Îmi sprijin pumnii pe şolduri. Apoi îi las să coboare pe lângă trup. Saliva îmi umple gura într-un ritm ridicol şi îmi simt voma ajunsă în fundul gâtlejului.
Înghit cu greutate şi îmi întredeschid buzele, ca să pronunţ replica aia stupidă şi să plec să mă ascund în pădure şi… în momentul ăsta încep să plâng.
E imposibil să fiu Gaiţa Zeflemitoare. Imposibil să închei până şi această singură frază. Fiindcă acum ştiu că tot ce spun se răsfrânge direct asupra lui Peeta. Rezultatul e torturarea lui. Dar nu şi moartea, nu, nimic atât de milostiv. Snow o să se-asigure că viaţa lui e mai rea decât moartea.
― Stop, o aud pe Cressida spunând cu voce scăzută.
― Ce e cu ea? întreabă Plutarch, pe şoptite.
― A înţeles cum îl foloseşte Snow pe Peeta, spune Finnick.
Dinspre semicercul de oameni răsfirat în jurul meu se aude ceva ca un oftat colectiv, plin de regrete. Pentru că acum ştiu asta. Pentru că nu va exista niciodată o cale prin care s-ajung din nou să nu ştiu. Pentru că, mai presus de pierderea Gaiţei Zeflemitoare, care atrage după sine dezavantaje de natură militară, eu sunt zdrobită.
Mai multe perechi de braţe ar putea să mă cuprindă, singurul om de la care aş vrea cu adevărat să primesc alinare e Haymitch, pentru că îl iubeşte pe Peeta. Întind mâna spre el şi spun ceva care sună ca numele lui şi el e aici, ţinându-mă în braţe şi bătându-mă pe spate.
― E OK. O să fie OK, iubito.
Mă aşază pe o coloană de marmură, spartă şi căzută la pământ, şi mă cuprinde cu braţul în timp ce plâng cu sughiţuri.
― Nu pot să fac asta, îi spun.
― Ştiu, răspunde el.
― Singurul lucru la care pot să mă gândesc e… ce-i face lui Peeta… pentru că eu sunt Gaiţa Zeflemitoare! izbucnesc.
― Ştiu, spune Haymitch, şi braţul lui mă strânge mai tare.
― Ai văzut? Ai văzut ce straniu s-a purtat? Ce îi… fac? Între suspine mi se taie respiraţia, dar reuşesc să mai articulez o ultimă propoziţie. E vina mea!
Şi apoi trec dincolo de un hotar, mă cuprinde isteria, simt un ac înfigându-mi-se în braţ şi lumea alunecă, îndepărtându-se.
Indiferent ce mi-au injectat, e probabil foarte puternic, fiindcă trece o zi întreagă înainte de a mă trezi. N-am avut un somn liniştit, am impresia că ies dintr-o lume a întunericului, din locuri bântuite, prin care am călătorit de una singură. Haymitch stă pe un scaun, lângă patul meu, cu pielea ca de ceară, cu ochii injectaţi. Îmi aduc aminte de Peeta şi-ncep din nou să tremur.
Haymitch întinde mâna şi mă strânge de umăr.
― E în ordine. Încercăm să-l eliberăm pe Peeta.
― Cum?
Asta n-are niciun sens.
― Plutarch trimite o echipă de salvare. Are oameni în interior. Crede că-l putem recupera pe Peeta, viu, spune el.
― De ce n-am făcut-o mai devreme? întreb.
― Pentru că ne costă prea scump. Dar toată lumea e de acord că asta avem de făcut. E aceeaşi hotărâre pe care-am luat-o şi în arenă. Să facem orice e necesar ca să te păstrăm în viaţă. Nu putem pierde Gaiţa Zeflemitoare acum. Iar tu nu eşti în stare să-ţi joci rolul decât dacă ştii că Snow nu se poate răzbuna pe Peeta. Haymitch îmi întinde o cană. Poftim, bea ceva.
Mă ridic încet şi iau o înghiţitură de apă.
― Cum adică, ne costă prea scump?
El ridică din umeri.
― Acoperiri spulberate. S-ar putea să moară oameni. Dar ţine minte că mor oameni în fiecare zi. Şi nu e doar Peeta. O s-o aducem şi pe Annie, pentru Finnick.
― El unde e? întreb.
― Dincolo de draperie, doarme până trece efectul sedativului. Şi-a pierdut controlul imediat după ce te-am adormit pe tine, îmi povesteşte Haymitch.
Zâmbesc uşor, simt că nu mai sunt chiar atât de nevolnică.
― Da, a ieşit o filmare într-adevăr excelentă. Voi doi cu mintea razna şi Boggs plecat să ducă la îndeplinire misiunea de salvare a lui Peeta. În versiune oficială, ne ocupăm de redifuzări.
― Ei, dacă o conduce Boggs, atunci e un atu în plus, spun eu.
― Oh, ţine totul sub control. A alcătuit grupul numai pe bază de voluntariat, dar s-a făcut că nu mă vede fluturându-mi mâna în aer. Vezi? A dat deja dovadă de o judecată sănătoasă.
Ceva nu e în ordine, Haymitch se străduieşte cam prea mult să mă învese-lească. Nu e tocmai în stilul lui.
― Cine altcineva s-a mai oferit voluntar?
― Cred c-au fost şapte cu toţii, răspunde el, evaziv.
Un presentiment urât îmi strânge stomacul.
― Cine altcineva, Haymitch? insist.
El renunţă în sfârşit la rolul tipului blajin.
― Ştii cine, Katniss. Ştii cine-a făcut primul un pas înainte.
Bineînţeles că ştiu. Gale.