26 poze   17692 vizite
Albume
1aa-Roxy test11aaa-ROMANA1TEOa OBSESIA   Mdea      BeahAa VOLUMUL 5   Part2      Part3         Part4         Part5abbAfraid to lose controlajutoralabalaalablksnmaANTIGONA-Sofocle   antigona1BuZzZzZzZzZzZzZzZzZzZzZzCAP10Cap6Caroline AND TaylerCiao   YooFata babii si fata mosuluiFunny thingsFunny11HaaaHaaaHaaaHush hushI HAVE A FUTUREIM SO SORRYIMPORTANT FOR MYSELFJocurile Foamei- Revolta   EPILOG   Revolta01      Revolta02   Revolta03      Revolta04   Revolta05      Revolta06   Revolta07      Revolta08   Revolta09      Revolta10   Revolta11      Revolta12   Revolta13      Revolta14Jocurile foamei-Sfidarea   Sfidarea 13   Sfidarea01      Sfidarea02   Sfidarea03      Sfidarea04   Sfidarea05      Sfidarea06   Sfidarea07      Sfidarea08   Sfidarea09      Sfidarea10   Sfidarea11      Sfidarea12LA TIGANCILast examLimbi straineLostritamamanuuuuuu   Shiki JUNIORPadurea spanzuratilor   Padurea1      Padurea2         CARTEA A PATRA         ca4ROMANA1   ALABALAAA23Sa fie CLARSarmanul dionis   SEZ1shogunVAMPIRInr1   vampiriNR2      vampiriNR3         vampiriNR4         vampiriNR5         vampiriNR6         vampiriNR7         vampiri8         vampiri9      VM nr 1         Vm2         Vm3         Vm4         Vm5         Vm6         Vm7         Vm8         Vm9         Vm10         Vm11         vm12VDMxxStingerea   VDMXXSTINGEREA2      VDMxxxStingerea3         VDMxxxStingerea4         VDMxxxStingerea5         VDMxxxStingerea6         VDMxxxStingerea7         VDMxxxStingerea8         VDMxxxStingerea9         VDMxxxStingerea10

membru din 5 septembrie 2011

VAMPIRInr1

Povestea de până acum...

Claire Danvers trebuia să meargă la Caltech. Sau, poate, la MIT. Avea de ales între mai multe universităţi mari... Însă părinţii ei fuseseră puţin cam îngrijoraţi la gândul că ar trimite o fată naivă, de numai şaisprezece ani, într-o lume atât de apăsătoare. Aşa că aleseseră un compromis şi o trimiseseră, pentru un an, într-un loc sigur: la Texas Prairie University, o mică instituţie de învăţământ superior din localitatea Morganville, în statul Texas, cam la o oră de mers cu maşina de acasă.
Totuşi, a apărut o problemă: Morganville nu este ceea ce pare. În realitate, este cel din urmă loc sigur pentru vampiri, ceea ce-l face nu foarte sigur pentru toţi oamenii care se hazardează să muncească sau să înveţe acolo. Vampirii domnesc asupra oraşului... şi a tuturor celor care locuiesc în el.
O a doua problemă pentru Claire este că şi-a adunat destui duşmani, ba chiar dintre cei importanţi, atât din rândul oamenilor, cât şi al vampirilor. Acum, ea locuieşte în aceeaşi casă cu Michael Glass (proaspăt transformat în vampir), cu Eve Rosser (veşnică adeptă a modei goth) şi cu Shane Collins (al cărui tată, în prezent absent din oraş, este un ucigaş de vampiri). Claire este cea normală dintre toţi patru... sau aşa ar fi trebuit să fie, dacă n-ar fi pătruns atât de adânc în secretele din Morganville. Între timp, a ajuns în slujba Fondatoarei Amelie şi s-a împrietenit cu unul dintre cei mai periculoşi, dar şi mai vulnerabili, dintre toţi vampirii: cu Myrnin, alchimistul.
Acum, tatăl vampir al Ameliei, Bishop, a sosit în Morganville şi a distrus fragila pace a oraşului, întorcându-i pe vampiri unii împotriva celorlalţi şi creând noi alianţe şi facţiuni periculoase într-un loc în care existau deja prea multe.
Morganville se întoarce asupra lui însuşi, iar Claire şi prietenii ei au ales să rămână alături de Fondatoare, ceea ce, însă, ar putea însemna să colaboreze cu duşmanii lor... şi să lupte împotriva propriilor prieteni.


Unu

Totul o luase razna, şi oraşul Morganville ardea... unele părţi ale lui, în orice caz.
Claire stătea la fereastra Casei Glass şi privea cum flăcările pictează geamul într-un portocaliu mat, pâlpâitor. Mereu putuse să vadă stelele pe cer aici, în oraşul Mama Naibii din Texas... dar nu şi astă-seară. Astă-seară, era...
— Ai zice că este sfârşitul lumii, rosti o voce calmă, liniştită, în spatele ei.
Claire clipi, smulgându-se din transa ei, şi se întoarse să privească. Amelie — Fondatoarea, şi cea mai rea dintre vampirii din oraş, după afirmaţia majorităţii celorlalţi — arăta fragilă şi palidă, chiar şi pentru un vampir. Îşi schimbase costumul pe care-l purtase la balul mascat dat în onoarea lui Bishop: nu făcuse rău, din moment ce costumul acela avea o gaură în piept, de mărimea unei ţepuşe, şi-l umpluse tot de sânge. Dacă mai avea nevoie de o dovadă cu privire la cât de rezistentă era Amelie, în mod sigur Claire o primise în seara aceasta. Când supravieţuiai unei tentative de asasinat, categoric câştigai puncte în plus.
Femeia-vampir purta îmbrăcăminte de culoare cenuşie: un pulover moale şi pantaloni. Claire făcu ochii mari, fiindcă Amelie, pur şi simplu, n-avea nici o tangenţă cu pantalonii. Niciodată. Era ceva mai prejos de ea, sau cam pe-acolo.
Dacă stătea să se gândească, n-o mai văzuse nici în cenuşiu, vreodată.
Chiar că venea sfârşitul lumii!
— Îmi amintesc de când a ars oraşul Chicago, zise Amelie. Sau Londra. Sau Roma. Nu se sfârşeşte lumea, Claire. Dimineaţa, supravieţuitorii încep să construiască la loc. Este în firea lucrurilor. În cea omenească.
În clipa de faţă, Claire nu prea avea chef de discuţii mobilizatoare. Nu-şi dorea decât să se facă ghem în patul ei cald de la etaj, să-şi tragă pernele peste cap şi să simtă braţele lui Shane cuprinzând-o.
Nimic din toate acestea nu era posibil. Patul ei era ocupat în prezent de Miranda, o adolescentă şocată, cu puteri parapsihice şi dependentă de endorfine; cât despre Shane...
Shane se pregătea să plece.
— De ce? a întrebat ea, luând-o gura pe dinainte. De ce-l trimiteţi acolo? Ştiţi ce-ar putea să se întâmple...
— Ştiu foarte multe lucruri despre Shane Collins, care ţie nu-ţi sunt cunoscute, o întrerupse Amelie. Nu este un copil, şi a supravieţuit multor greutăţi în decursul vieţii lui, chiar dacă este tânăr. Îi va supravieţui şi acesteia, în plus, el vrea să joace un rol important.
Amelie îl trimitea pe Shane în întunericul premergător zorilor, împreună cu câţiva luptători aleşi pe sprânceană, atât vampiri, cât şi oameni, ca să intre în posesia laboratorului mobil, cea din urmă bancă de sânge accesibilă şi sigură din Morganville.
Şi era exact ultimul lucru pe care şi-ar fi dorit Shane să-l facă. Şi ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Claire pentru el.
— Bishop n-o să vrea laboratorul mobil pentru el, gândi Claire cu voce tare. El vrea să-l distrugă. Din punctul lui de vedere, Morganville e plin de bănci de sânge mobile. În schimb, dumneavoastră aţi avea de suferit dacă l-aţi pierde, aşa că el o să-l atace. Corect?
Linia severă şi subţire în care se strânseseră buzele Ameliei dădea limpede de înţeles că nu-i făcea plăcere să i se ghicească gândurile. Categoric, nu putea fi luată drept un zâmbet.
— Atât timp cât Shane are cartea la el, Bishop nu va îndrăzni să distrugă vehiculul, de teamă să nu-şi distrugă în acelaşi timp şi marea lui comoară.
În traducere, Shane era momeala. Din cauza cărţii. Claire ura cartea aia afurisită. Nu-i adusese altceva decât necazuri, încă de când auzise pentru prima dată de ea. Amelie şi Oliver, cei mai importanţi vampiri din oraş, se străduiseră amândoi s-o găsească, iar cartea căzuse, în schimb, în mâinile lui Claire. Şi-ar fi dorit să aibă curajul să o smulgă de la Shane chiar în clipa asta, după care să iasă fuga şi s-o azvârle în cea mai apropiată casă în flăcări, ca să scape de ea o dată pentru totdeauna, fiindcă din câte îşi putea ea da seama, nu-i făcuse nimănui vreun bine, niciodată ... nici măcar Ameliei.
— O să-l omoare pe Shane ca să pună mâna pe ea, zise.
Amelie ridică din umeri.
— Mizez pe faptul că este cu mult mai dificil să-l omori pe Shane decât ar putea să pară.
— Mda, mizaţi. Îi mizaţi viaţa.
Ochii cenuşii, îngheţaţi, ai Ameliei o fixau neclintiţi.
— Vreau să fie clar: mizez, în realitate, vieţile noastre, ale tuturor. Aşa că, fii recunoscătoare, copilă, şi, în acelaşi timp, te avertizez. Aş putea să renunţ oricând la lupta aceasta. Părintele meu mi-ar îngădui să plec... numai mie, singură. Înfrântă. Rămân numai din datoria faţă de voi, şi faţă de toţi ceilalţi din oraş care-mi sunt credincioşi. Nu mă determina să mă răzgândesc, adăugă, mijindu-şi ochii.
Claire nu putea decât să spere că înfăţişarea nu-i era la fel de răzvrătită pe cât se simţea în interior. Îşi lipi pe faţă ceea ce credea că ar reprezenta o expresie aprobatoare şi încuviinţă. Ochii Ameliei se îngustară şi mai mult.
— Pregăteşte-te. Plecăm în zece minute.
Shane nu era singurul care avea o misiune ingrată: tuturor le fuseseră repartizate sarcini nu tocmai agreabile. Claire urma să meargă cu Amelie, să încerce salvarea unui alt vampir: a lui Myrnin. Şi, chiar dacă lui Claire îi plăcea de Myrnin, şi-l admira din multe puncte de vedere, nu era prea entuziasmată de perspectiva de a da ochii — din nou — cu vampirul care-l ţinea prizonier, înspăimântătorul domn Bishop.
Eve urma să-şi ocupe postul la cafeneaua Common Grounds, alături de aproape la fel de îngrozitorul ei fost patron, Oliver. Michael trebuia să plece spre universitate, împreună cu Richard Morrell, fiul primarului. Cum se presupunea că ar putea ei să protejeze câteva mii de studenţi neştiutori, Claire n-avea habar; zăbovi un moment, minunându-se de faptul că vampirii chiar erau capabili să închidă oraşul, când voiau. S-ar fi crezut că menţinerea studenţilor în campus, într-o astfel de situaţie, ar fi fost imposibilă: îşi imagina copiii sunând acasă, aruncându-se în maşini, fugind naibii de belele.
Da, numai că vampirii erau stăpâni peste telefonia fixă şi mobilă, peste internet, televiziune şi radio, şi maşinile ori piereau, ori păţeau câte un accident pe la marginile oraşului, dacă vampirii nu voiau ca ocupanţii lor să plece. Doar câteva persoane reuşiseră cândva să iasă din Morganville fără permisiunea lor. Shane se numărase printre ele. După care se întorsese.
Claire tot nu avea idee cât curaj îi trebuise pentru asta, ştiind ce-l aştepta.
— Salut, îi zise colocatara ei, Eve.
Se opri lângă ea, cu braţele pline de haine — negre şi roşii, aşa că aproape sigur proveniseră din garderoba ei încărcată de vestimentaţie goth — şi-o examină sumar din privire pe Claire. Ea se schimbase, în ceea ce, în opinia lui Eve, ar fi reprezentat un echipament practic pentru luptă: o pereche de jeanşi negri strâmţi, un tricou negru mulat imprimat peste tot cu cranii, şi ghete butucănoase, cu talpa groasă. Şi un colier din piele neagră, cu ţepi, în jurul gâtului, care aproape că-i sfida pe vampiri: Na, muşcă de-aici!
— Salut, răspunse Claire. Chiar ţi se pare un moment potrivit pentru spălatul rufelor?
Eve îşi rostogoli ochii în orbite.
— Nostim. Mda, unele persoane n-ar vrea să rămână nici moarte în costumele lor tâmpite de bal, dacă mă-nţelegi. Tu ce părere ai? N-ai vrea să-ţi scoţi chestia aia?
Claire se studie la rândul ei. Cu o sinceră mirare, constată că purta încă strâmtul şi ţipătorul costum mulat al deghizamentului ei de Arlechin.
— O, da, răspunse, suspinând. Ai ceva fără, ştii tu, cranii?
— Care ţi-e problema cu craniile? Şi, apropo, răspunsul e oricum nu.
Eve trânti maldărul de haine pe podea şi începu să scotocească prin el, scoţând apoi o bluză neagră simplă şi o pereche de blugi.
— Blugii sunt ai tăi. Scuze, dar am cam dat iama prin tezaurul fiecăruia. Sper să-ţi convină lenjeria de pe tine, că prin sertare nu ţi-am umblat.
— Ţi-era teamă să nu cazi pe spate? o întrebă Shane, strecurându-şi capul peste umărul ei. Te rog, spune da, adăugă el, înşfăcându-şi o pereche de blugi de-ai săi din teanc. Şi te mai rog să nu-ţi mai bagi nasul în şifonierul meu.
Eve îi arătă degetul mijlociu.
— Dacă-ţi faci griji să nu-ţi găsesc colecţia porno, s-a fumat demult, bătrâne. Şi află că ai nişte gusturi tare, tare plictisitoare.
Smulse o pătură de pe canapea şi făcu semn cu capul spre un colţ al încăperii.
— Astă-seară nu-i rost de intimitate nicăieri prin casa asta. Haideţi, aranjăm noi o cabină.
Se strecurară toţi trei pe lângă oamenii şi vampirii înghesuiţi în Casa Glass. Aceasta fusese transformată în sediul neoficial de campanie al taberei lor, ceea ce însemna multă lume mişunând peste tot, vârându-şi nasul în lucrurile lor, persoane pe care nimeni dintre ei, în condiţii normale, nu le-ar fi lăsat să le treacă pragul.
De exemplu, Monica Morrell. Fata primarului îşi lepădase sofisticatul costum de Maria-Antoaneta, redevenind fata blondă, suplă, drăguţă şi dezgustătoare pe care o cunoştea şi o detesta Claire.
— O, Doamne, exclamă Claire, scrâşnind din dinţi. Nu cumva poartă bluza mea?
Era singura ei bluză bună. Din mătase. Abia o cumpărase săptămâna trecută. Acum, n-o s-o mai poată îmbrăca niciodată.
— Amintiţi-mi s-o pun pe foc cu prima ocazie.
Monica o observă că o priveşte fix, aşa că-şi duse un deget la gulerul bluzei şi-i adresă un zâmbet răutăcios, după care mimă din buze: Mersi.
— Amintiţi-mi s-o pun pe foc de două ori. Şi să calc cenuşa în picioare.
Eve o luă de braţ şi o trase după ea în colţul acela liber al încăperii, unde scutură bine pătura şi o ridică în braţele întinse, obţinând un paravan temporar.
Claire îşi scoase costumul de Arlechin leoarcă de transpiraţie, cu un fel de geamăt de uşurare, şi simţi fiori în clipa în care aerul rece îi izbi pielea înfierbântată. Se simţea jenată şi neliniştită, dezbrăcată până la lenjeria de corp, doar cu o pătură ţinută între ea şi o duzină de străini, dintre care unii probabil ar fi vrut s-o înfulece.
Capul lui Shane îşi făcu apariţia pe deasupra păturii.
— Eşti gata?
Claire ţipă şi azvârli în el cu costumul vătuit. Shane îl prinse şi ridică din sprâncene spre ea, în timp ce Claire îşi îmbrăca blugii şi-şi încheia la repezeală bluza.
— Gata! anunţă ea.
Eve lăsă imediat pătura în jos şi-şi îndreptă un zâmbet dulce-otrăvit spre Shane.
— E rândul tău, pielosule, îi zise. Nu-ţi face griji, n-o să te pun într-o situaţie jenantă din greşeală.
— Nu, o să-l pună într-o situaţie jenantă absolut cu intenţie, şi Shane ştia asta după privirea feroce pe care i-o aruncă, în timp ce se strecura în spatele păturii. Claire nu era destul de înaltă ca să-l poată privi pe deasupra — nu că n-ar fi fost tentată — dar când văzu că Eve tot lasă pătura în jos, puţin câte puţin, o apucă de un colţ şi-o ridică la loc.
— N-ai nici pic de haz, se plânse Eve.
— Nu face bancuri cu el. Nu acum. Se duce acolo, singur.
Chipul lui Eve deveni imobil şi încordat, şi, pentru prima dată, Claire îşi dădu seama că lumina din ochii ei nu însemna tocmai bună dispoziţie. Era un soi de panică, stăpânită din răsputeri.
— Mda, zise ea. Ştiu. Doar că... fiecare plecăm în altă direcţie, Claire. Aş fi vrut să nu fie aşa.
Pradă unui impuls de moment, Claire o strânse în braţe. Eve mirosea a pudră şi a cine ştie ce parfum floral obscur, cu o subtilă nuanţă de transpiraţie.
— Hei!
Strigătul ofensat al lui Shane le făcu pe amândouă să izbucnească în râs. Pătura fusese coborâtă suficient cât să-l arate în timp ce-şi trăgea fermoarul pantalonilor. În viteză.
— Pe bune, fetelor, nu e amuzant. Aveţi grijă, cu un tip poate să iasă rău de tot.
Acum semăna mai mult a Shane. Pantalonii din piele îl făcuseră să arate absolut superb, ca un top-model. În blugii şi în tricoul lui vechi, decolorat, cu Marilyn Manson, era cineva mai terestru, cineva cu care Claire se putea închipui sărutându-se.
Şi chiar se închipuia, uite-aşa. Era, ca de obicei, o senzaţie palpitant de delicioasă.
— Şi Michael o să plece, zise Eve, iar tensiunea pe care şi-o ascunsese până acum îi făcu vocea să tremure. Trebuie să-i spun...
— Du-te, o îndemnă Claire. Venim imediat şi noi.
Eve lăsă jos pătura şi-şi făcu loc prin mulţime, îndreptându-se spre iubitul ei, şeful neoficial al ciudatei şi alambicatei lor frăţii.
Michael era uşor de descoperit, în oricare grup s-ar fi aflat: era înalt şi blond, cu o înfăţişare de înger. Când o văzu pe Eve îndreptându-se spre el, zâmbi, şi Claire se gândi că era, probabil, cel mai complicat zâmbet din câte văzuse ea vreodată: plin de uşurare, de bucurie, de dragoste şi de îngrijorare, deopotrivă.
Eve se repezi drept în el, suficient de tare încât să-l facă să se legene pe călcâie, după care se înlănţuiră într-o îmbrăţişare.
Shane o opri pe Claire, punându-i o mână pe umăr.
— Lasă-i un minut, îi zise. Au câte ceva să-şi spună. Şi noi, la fel.
Ea se întoarse să-l privească, înghiţi în sec şi încuviinţă. Shane îşi pusese amândouă mâinile pe umerii ei, iar privirea îi devenise gravă şi intensă.
— Nu te duce acolo, îi zise Shane.
Era exact ce avusese ea de gând să-i spună lui. Clipi mărunt, surprinsă.
— Mi-ai transmis paranoia, mărturisi. Eu voiam să-ţi spun: Nu te duce. Dar tu o să te duci, orice ţi-aş spune, aşa e?
Replica ei îl descumpăni un pic.
— Păi, mda, sigur că eu mă duc, dar...
— Fără dar. Eu o să fiu cu Amelie; nu păţesc nimic. În schimb, tu? Pleci cu toată gaşca din WWE Raw să lupţi într-un meci în cuşcă, sau cam aşa ceva. Nu e acelaşi lucru.
— Dar tu de când te uiţi la wrestling?
— Gura. Nu despre asta e vorba, şi o ştii bine. Shane, nu te duce, insistă Claire, punându-şi toată forţa în cuvinte.
Dar nu-i era de ajuns.
Shane îi netezi părul şi se aplecă s-o sărute. Fu cel mai dulce şi mai delicat sărut din câte-i dăduse el vreodată, şi-i topi toată încordarea din muşchi, din zona gâtului, din umori şi din spate. Era ca o promisiune fără cuvinte, şi când, în cele din urmă, el se trase înapoi, îi trecu uşurel degetul mare peste buze, pecetluind-o.
— Am să-ţi spun ceva neapărat, zise el. Ştii, aşteptasem momentul potrivit.
Se găseau într-o încăpere plină de lume; afară, întregul Morganville era cuprins de haos, şi probabil n-aveau nici cea mai mică şansă ca răsăritul soarelui să-i mai prindă în viaţă; şi, cu toate acestea, Claire îşi simţi inima palpitând, apoi accelerându-şi bătăile. Lumea întreagă părea să amuţească jurul ei. Acum o să mi-o spună.
Shane se aplecă spre ea, atât de aproape, încât îi simţi buzele atingându-i urechea, şi şopti:
— Tata se întoarce în oraş.
Asta chiar nu era ceea ce spera ea să audă. Se trase brusc înapoi, năucită, şi Shane îi astupă gura cu palma.
— Nu, şopti el. Nu spune nimic. Nu putem să discutăm despre asta, Claire. Am vrut doar să ştii.
Nu puteau să discute despre aşa ceva, din cauză că tatăl lui Shane era inamicul public numărul unu în Morganville, cel mai căutat dintre toţi, şi orice conversaţie ar fi avut — cel puţin, aici — exista riscul să fie auzită de urechi neprietenoase, de morţi-vii.
Oricum, nu se putea spune despre Claire că s-ar fi numărat printre fanii tatălui lui Shane; acesta era un individ fără suflet, brutal, care uzase şi abuzase de Shane, şi ea nu-şi putea închipui câtă groază i-ar produce vederea lui, fie şi în spatele gratiilor... deşi ştia bine că Amelie şi Oliver nu s-ar mărgini la aruncarea lui în închisoare. Tatăl lui Shane era programat pentru moarte, dacă se întorcea. Moartea pe rug. Şi, chiar dacă ea n-ar fi vărsat neapărat cine ştie ce lacrimi după el, nici n-ar fi vrut ca Shane să treacă prin aşa ceva.
— O să discutăm noi, zise, făcându-l pe Shane să pufnească în râs.
— Cu alte cuvinte, o să urli la mine? Crede-mă, ştiu ce-o să spui. Am vrut doar să ştii, pentru eventualitatea...
Pentru eventualitatea în care ar fi păţit ceva. Claire încercă să-şi formuleze întrebarea într-un mod care să nu dea de bănuit eventualelor urechi curioase.
— Cam când ar trebui să-l aştept?
— În câteva zile, probabil. Dar ştii cum e. Nu mai sunt la curent.
Acum, zâmbetul lui Shane avea în el o nuanţă întunecată, dureroasă. Îşi sfidase tatăl o dată, pentru Claire, ceea ce însemnase tăierea legăturilor cu ultima lui rudă de sânge din lume. Claire se îndoia că tatăl lui ar fi uitat aşa ceva, sau că va uita vreodată.
— De ce acum? întrebă, tot în şoaptă. Ultimul lucru care ne-ar trebui ar fi...
— Ajutorul?
— El nu înseamnă ajutor. El înseamnă haos!
Shane gesticulă spre oraşul cuprins de flăcări.
— Priveşte mai bine, Claire. Cât ar putea să fie mai rău decât atât?
Mult, îi răspunse, în sinea ei. Shane, într-un fel, avea încă o imagine colorată în trandafiriu a tatălui său. Trecuse ceva timp de cât domnul Collins fusese alungat din oraş, şi ea credea că Shane se convinsese, probabil, pe sine, că individul n-ar fi fost chiar atât de rău. Probabil avea impresia acum că tatăl lui avea să vină în goana mare ca să-i salveze.
Dar asta era ceva imposibil. Frank Collins era un fanatic, genul celor care pun bombe în maşini, şi nu-i păsa pe cine nimereşte.
Nici măcar dacă era vorba despre propriul său fiu.
— Hai să... Îşi muşcă buza pentru o clipă, privindu-l fix. Hai să trăim până la ziuă, bine? Te rog. Ai grijă. Sună-mă.
Shane avea telefonul mobil la el, şi i-l arătă ca pe o promisiune mută. Apoi făcu un pas spre ea, şi când braţele lui cuprinseră, simţi un dulce fior de alinare.
— Ar fi cazul să ne pregătim, zise el. O să fie o zi lungă.


Doi

Claire nu-şi dădea seama precis dacă să ne pregătim însemna să-şi ia o înfăţişare vitează, să se spele pe dinţi, sau să-şi adune o grămadă de arme, dar mai întâi îl urmă pe Shane, ducându-se să-i spună la revedere lui Michael.
Michael se afla în mijlocul unei găşti, înconjurat de tipi cu mutre de duri: unii dintre ei, vampiri, în majoritate dintre cei pe care ea nu-i mai văzuse până acum. Nu păreau prea bucuroşi să-şi asume un rol de apărare şi aveau pe feţe acea expresie de îmi-pute-ceva, care dădea de înţeles că nici să fie în echipă cu oameni obişnuiţi nu le prea convenea.
Ne-vampirii din jurul lui Michael erau mai maturi, trecuţi de vârsta facultăţii: tipi duri, cu muşchi din belşug. Dar, chiar şi-aşa, cei mai mulţi dintre ei arătau neliniştiţi.
Prin comparaţie cu ei, Shane aproape că părea mărunţel; nu că asta i-ar fi încetinit cumva năvala spre echipa de apărare. Ba chiar a împins deoparte un vampir care-i stătea.
În drum, în timp ce se îndrepta spre Michael; vampirul şi-a arătat colţii, dar Shane nici măcar nu l-a observat.
Michael, în schimb, da. Îi ieşi în cale vampirului ofensat când acesta se pregătea să-i sară în spate lui Shane, şi amândoi rămaseră ca două stane de piatră pe loc, ca două fiare înfruntându-se faţă în faţă. Şi nu Michael fu primul care să-şi lase ochii în jos.
În clipele acestea, la Michael se întrezărea o energie neobişnuită: ceva care fusese mereu prezent, însă acum ridicat la o cotă impresionantă după transformarea în vampir, după părerea lui Claire. Îşi păstrase înfăţişarea înăcrească, însă erau momente în care părea mai degrabă un înger căzut, decât unul înaripat. În schimb, când îşi întoarse faţa spre ei, zâmbetul îi era autentic, aparţinându-i întru totul lui Michael, cel pe care-l cunoştea şi-l îndrăgea.
Întinse mâna pentru o strângere bărbătească, însă Shane i-o înlătură şi-l îmbrăţişă. Se bătură bărbăteşte cu palmele pe spate, şi dacă o fi existat vreo scurtă fulgerare roşiatică în ochii lui Michael, oricum Shane n-o văzu.
— Ai grijă, frate, îi zise Shane. Puicuţele alea de la facultate sunt nebune rău. Nu te lăsa târât de ele în vreo partidă de macheală cruntă. Ţine-te tare.
— Şi tu, răspunse Michael. Fii prudent.
— În timp ce colind prin tot oraşul într-un camion mare şi negru, şi pe care scrie cu litere cât casa hai la prânz? Mda, o să-ncerc să trec neobservat, glumi Shane, înghiţind în sec. Acum, serios...
— Ştiu. La fel şi eu.
Îşi făcură reciproc semne aprobatoare cu capul.
Claire şi Eve îi priviră, aşteptând. Apoi, ridicară amândouă din umeri.
— Ce e? le întrebă Michael.
— Asta a fost? Gata cu măreţul vostru rămas-bun? se miră Eve.
— Ce n-a fost bine?
Claire îşi întoarse privirea spre Eve, nedumerită.
— Cred că ar fi cazul să studiez broşura cu instrucţiunile de funcţionare pentru băieţi.
— Băieţii nu sunt destul de profunzi ca să fie nevoie de instrucţiuni de funcţionare.
— Dar ce-aţi fi aşteptat, poezii cu floricele? pufni Shane. L-am îmbrăţişat, am terminat.
Zâmbetul lui Michael nu ţinu mult. Îl privi pe Shane, apoi pe Claire, şi la urmă — şi mai prelung decât pe ceilalţi — pe Eve.
— Nu cumva să păţiţi ceva, îi avertiză. Va iubesc pe toţi.
— Idem, răspunse Shane, ceea ce, pentru el, era o dovadă de exuberanţă.
Poate c-ar fi avut timp să spună mai multe, însă unul dintre vampirii din apropiere, cu o înfăţişare iritată şi nerăbdătoare, îl bătu pe umăr pe Michael, după care îşi apropie buzele palide de urechea lui.
— E vremea să plecăm, anunţă Michael.
O strânse cu putere în braţe pe Eve, după care fu nevoit, până la urmă, s-o dezlipească de el cu forţa.
— Să nu ai încredere în Oliver, o sfătui el.
— Mda, de parcă mai trebuia să-mi spui asta mie, protestă Eve.
Vocea începuse din nou să-i tremure.
— Michael...
— Te iubesc, o întrerupse el, sărutând-o repede şi apăsat. Ne vedem curând.
Şi plecă, iute ca fulgerul, luând cu el majoritatea vampirilor. Fiul primarului, Richard Morrell — tot în uniforma lui de poliţist, cu toate că arăta acum mototolită şi era îmbibată de fum — porni în fruntea oamenilor, urmându-i într-un pas ceva mai normal.
Eve rămase pe loc, cu buzele întredeschise, mânjite de ruj de la sărutarea grăbită, arătând năucită şi uluită. Când Iţi mai redobândi graiul, întrebă:
— Mi s-a părut mie, sau a zis...
— Da, confirmă Claire, zâmbind. A zis.
— Hopa. Atunci, cred c-aş face bine să rămân vie.
Mulţimea — acum mai redusă decât cu câteva minute în urmă — se despică în jurul lor, iar prin culoarul creat înaintă cu paşi mari Oliver. Ocupantul locului doi în topul celor mai redutabili vampiri din oraş scăpase de costumul de bal şi era îmbrăcat acum complet în negru, cu o haină lungă din piele, tot neagră, pe deasupra. Părul lung şi încărunţit îi era legat strâns deasupra cefei, iar expresia feţei dădea de înţeles că ar fi fost gata să rupă gâtul oricui, fie vampir, fie om, i s-ar fi pus în cale.
— Tu, se răsti la Eve. Vino.
Se răsuci pe călcâie şi plecă. Nu era Oliver cel pe care-l cunoscuseră altădată; şi, cu certitudine, nu prietenosul proprietar al cafenelei din localitate. Chiar şi după ce se dăduse în vileag că era vampir, tot nu fusese atât de aprig.
Era evident că se săturase să se prefacă iubitor de oameni.
Eve îl privi cum se îndepărta, iar în ochi i se vedea clocotul revoltei. În cele din urmă, ridică din umeri şi inspiră adânc.
— Mda, zise. O să fie foarte distractiv. Pa, Claire-Jder.
— Pa, îi răspunse Claire.
După o ultimă îmbrăţişare, doar de încurajare, Eve plecă, mergând cu spatele drept şi fruntea sus.
Probabil plângea, se gândi Claire. Eve obişnuia să plângă în astfel de momente. În schimb, Claire nu părea să fie capabilă de plâns, în împrejurări deosebite, cum era şi aceasta. Parcă i-ar fi smuls cineva bucăţi din ea, şi se simţea îngheţată şi pustiită pe dinăuntru. Dar fără lacrimi.
Iar acum, îi era smulsă tocmai inima, fiindcă Shane era chemat, cu insistenţă, de o altă gaşcă de duri, atât vampiri, cât şi oameni, din apropierea ieşirii. El le făcu un semn de încuviinţare, apoi o prinse de mâini şi-o privi în ochi.
Spune-o, îi ceru ea, în gând.
Dar el nu rosti nicio vorbă. Îi sărută doar mâinile, apoi se întoarse şi plecă, târându-i după el inima, roşie şi sângerândă... metaforic, în orice caz.
Te iubesc, şopti Claire.
I-o mai spusese şi altădată, însă el închisese telefonul înainte ca ea să pronunţe cuvintele. Pe urmă, i-o mai spusese şi în spital, dar Shane era atunci ameţit de tranchilizante. Şi n-o auzi nici acum, fiindcă se îndepărtase de ea.
Dar ea măcar avusese curajul să încerce.
Shane îi mai făcu un semn cu mâna de la uşă, după care dispăru, şi Claire se simţi, dintr-odată, atât de singură pe lume... şi atât de... tânără. Cei care mai rămăseseră în Casa Glass aveau treburile lor, şi ea le stătea în drum. Îşi găsi un loc — fotoliul lui Michael, după cum se nimeri - şi-şi trase picioarele sub ea, în timp ce oamenii şi vampirii se foiau peste tot, baricadând ferestre şi uşi, distribuind arme, discutând cu voce scăzută.
Putea foarte bine să se fi prefăcut într-o fantomă, după câtă atenţie i se acorda.
Nu avu mult de aşteptat. După doar câteva minute, Amelie îşi făcu apariţia, coborând în viteză treptele. În spatele ei venea o întreagă brigadă de vampiri cu înfăţişări înfricoşătoare, dar pe lângă ei erau şi câţiva oameni, inclusiv doi în uniforme de poliţişti.
Erau înarmaţi toţi: cu cuţite, bâte, spade. Unii aveau ţepuşe, inclusiv poliţiştii; le purtau atârnate de centurile lor utilitare, în locul bastoanelor din cauciuc. Echipamentul standard pentru Morganville, se gândi Claire, nevoită să-şi înăbuşe un chicotit nebunesc. Poate că, în locul sprayurilor cu piper, or avea sprayuri cu usturoi.
Amelie îi înmână lui Claire două obiecte: un cuţit cu lama subţire, din argint, şi o ţepuşă din lemn.
— Ţepuşa înfiptă în inimă ne doboară, îi explică. Dar, ca să ne ucizi, trebuie să te foloseşti de cuţitul din argint. Oţelul nu este de folos, în afară de cazul în care ai de gând să retezi capul cu el. De una singură, ţepuşa nu dă rezultate, decât dacă ai foarte mare noroc, sau ne prinde lumina soarelui, făcându-ne neputincioşi, dar chiar şi-atunci, cu cât suntem mai în vârstă, cu atât murim mai greu. Ai înţeles?
Claire încuviinţă, stupefiată. Am şaisprezece ani, ar fi vrut să replice. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva.
Dar acum cam trebuia să fie.
Expresia aprigă şi rece a Ameliei păru să se mai atenueze, doar puţin.
— Nu pot să i-l încredinţez pe Myrnin nimănui altcuiva. Când îl vom găsi, va fi responsabilitatea ta să te descurci cu el. Este posibil ca el să fie...
Amelie se opri, căutând parcă termenul adecvat.
— Dificil, îl găsi, până la urmă. Dar probabil că nu acesta era. Nu vreau să te implic în luptă, continuă Amelie, dar am nevoie să fii cu noi.
Claire ridică mâna în care ţinea ţepuşa şi cuţitul.
— Şi-atunci, de ce mi-aţi dat astea?
— Pentru că este posibil să ai nevoie de apărare, sau el. Dacă va fi cazul, nu vreau să eziţi vreo clipă, copilă. Apără-te pe tine, şi apără-l pe Myrnin, cu orice preţ. Unii dintre cei care ne vor ataca ar putea să fie persoane cunoscute. Nu te lăsa împiedicată de aşa ceva. Acum, luptăm pentru supravieţuire.
Claire încuviinţă din nou, ca paralizată. Până acum, încercase să-şi imagineze că totul nu era decât un soi de joc video de acţiune, sau de aventuri, de genul aceluia cu zombi, care-i plăcea atât de mult lui Shane; dar, odată cu plecarea, rând pe rând, a tuturor prietenilor ei, îşi pierdea tot mai mult din această detaşare. Acum, iat-o chiar aici, în faţa ei: cruda realitate. Multe persoane aveau să moară.
Şi ea putea să se numere printre ele.
— O să ţin aproape, promise.
Degetele reci ale Ameliei îi atinseră, foarte uşor, bărbia.
— Aşa să faci, o aprobă Amelie, după care-şi întoarse atenţia spre ceilalţi din jurul lor. Fiţi cu ochii pe părintele meu, dar nu vă lăsaţi atraşi într-o înfruntare cu el. Este tocmai ceea ce vrea. Şi-a adunat propriile întăriri, şi-şi va mai strânge şi altele. Rămâneţi împreună şi păziţi-vă reciproc cu mare atenţie. Apăraţi-mă pe mine, şi apăraţi-o pe copilă.
— Ăăă... nu s-ar putea să nu-mi mai spuneţi aşa? se trezi vorbind Claire.
Ochii de gheaţă ai Ameliei o fixară cu o nedumerire aproape umană.
— De ce copilă? Nu sunt copilă.
Parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru un secol, sub privirea stăruitoare a Ameliei. Şi probabil că trecuse cel puţin un secol de când nu mai îndrăznise cineva s-o corecteze pe Amelie în public
Buzele Ameliei se arcuiră, aproape imperceptibil.
— Nu, încuviinţă ea. Nu eşti copilă şi, în orice caz, cam pe la vârsta ta, eram deja măritată şi domneam peste un regat. Trebuia să mă gândesc mai bine.
Claire simţi cum se înfierbântă la faţă. Grozav, acum se înroşea, când toţi ochii erau îndreptaţi spre ea. Zâmbetul Ameliei se accentuă.
— Trebuie să mă corectez, le zise celorlalţi. Apăraţi-o pe tânăra femeie.
Nici aşa ceva nu se simţea, în realitate, însă Claire nu avea de gând să-şi forţeze prea mult norocul. Ceilalţi vampiri păreau, în majoritatea lor, iritaţi de această distincţie, în timp ce oamenii erau doar cuprinşi de nervozitate.
— Haideţi, zise Amelie, întorcându-se cu faţa spre peretele gol din cealaltă parte a livingului.
Imaginea acestuia pâlpâi, precum asfaltul şoselei într-o zi de vară, şi Claire simţi deschiderea bruscă a portalului.
Amelie trecu prin ceea ce părea să fie doar un perete gol. După o secundă, două, de surprindere, vampirii porniră în urma ei.
— Nenică, nu-mi vine să cred că facem una ca asta, şuşoti unul dintre poliţiştii din spatele lui Claire, către celălalt.
— Mie, da, răspunse partenerul lui, tot în şoaptă. Copiii mei sunt acolo, afară. Ce altceva ar fi fost de făcut?
Claire strânse cu putere în mână ţepuşa şi trecu prin portal, urmând-o pe Amelie.

În laboratorul lui Myrnin nu era mai multă dezordine decât de obicei. Claire fu relativ surprinsă de asta; într-un fel, se aşteptase ca domnul Bishop să fi făcut ravagii pe-acolo, cu torţe şi bâte, însă se pare că, până acum, îşi găsise alte ţinte prioritare.
Sau poate — doar poate — că el nu reuşise să pătrundă acolo. Încă.
Examină neliniştită încăperea, luminată de doar câteva lămpi pâlpâitoare, atât cu petrol, cât şi electrice. Încercase de câteva ori să facă un pic de ordine, însă Myrnin se răstite la ca, spunându-i că îi plăcea să-i rămână lucrurile aşa cum erau, motiv pentru care Claire lăsase la locul lor stivele de cărţi gata să se prăbuşească, mormanele de sticlărie de pe mese, teancurile dezordonate de hârtii cu marginile îndoite. Într-un colţ se afla o cuşcă mare, din fier, spartă; spartă, deoarece Myrnin se hotărâse odată să evadeze din ea, şi nu mai ajunseseră s-o repare, după ce acesta îşi recăpătase raţiunea.
Vampirii şuşoteau între ei, cu mici şuierături din care nu răzbătea nici măcar vreo fărâmă inteligibilă până la urechile lui Claire. Şi ei erau neliniştiţi.
Amelie, prin contrast, părea la fel de degajată şi de stăpână pe sine ca de obicei. La un moment dat, pocni din degete, şi doi dintre vampiri — bărbaţi masivi, puternici, zdraveni — se apropiară, dominând-o cu înălţimea lor. Ea îşi ridică privirea spre ei.
— Voi veţi păzi scara, le zise. Voi doi, adăugă, arătând spre poliţiştii în uniformă. Vreau să staţi şi voi aici. Păziţi uşile pe interior. Mă îndoiesc că ar trece ceva prin ele, însă domnul Bishop ne-a surprins deja o dată. Nu-i voi permite să o facă şi a doua oară.
Asta le reducea efectivul la jumătate. Claire înghiţi în sec şi-i studie cu privirea pe cei doi vampiri şi singura fiinţă umană care mai rămăseseră cu ea şi cu Amelie; pe cei doi vampiri îi cunoştea, vag. Erau bodyguarzii personali ai Ameliei, şi unul dintre ei, cel puţin, se purtase destul de cumsecade cu ea, în altă ocazie.
Fiinţa umană rămasă era o femeie afro-americană, cu înfăţişare dură şi o cicatrice care-i traversa faţa de-a curmezişul, pornind de la tâmpla stângă, trecând peste nas şi ajungând până în josul obrazului drept. O observă pe Claire privind-o şi-i zâmbi.
— Salut, zise, întinzându-i o mână solidă. Eu sunt Hannah Moses. De la Garajul Moses.
— Salut, răspunse Claire, strângându-i mâna cu stângăcie.
Femeia avea muşchi, nu glumă; nu bicepşi de calitatea Shane, dar categoric mai voluminoşi faţă de cât ar fi considerat util majoritatea femeilor.
— Eşti mecanic? o întrebă.
— Sunt de toate, răspunse Hannah. Inclusiv mecanic. Dar am fost în infanteria marină.
— Aha, exclamă Claire, clipind mirată.
— Garajul a fost al tatei, până când s-a dus. Eu abia m-am întors după vreo câteva ture prin Afganistan... m-am gândit să văd şi eu, o vreme, ce înseamnă viaţa liniştită, preciză, ridicând din umeri. Bănuiesc că am belelele în sânge. Uite ce e, dac-o să fie de luptat, stai cu mine, da? Am eu grijă şi de pielea ta.
Asta însemna o uşurare într-atât de mare, încât Claire îşi simţi genunchii înmuindu-se, parcă dând să se topească.
— Mersi.
— N-ai pentru ce. Cât ai, cam cin'ş'pe?
— Aproape şaptesprezece, răspunse Claire.
Chiar se gândise c-ar trebui să-şi facă un tricou, care să răspundă în locul ei; ar fi însemnat o importantă economic de timp cu asta... sau cu un ecuson, ceva.
— Hm. Aşadar, eşti cam de-o vârstă cu frate-meu ăl mic. Leo îl cheamă. Trebuie să ţi-l prezint, într-o zi.
Hannah, abia acum îşi dădea seama Claire, vorbea fără să se gândească în realitate la ce spunea; privirea îi rămânea concentrată spre Amelie, care-şi croia drum printre teancurile de cărţi spre uşa din peretele opus.
Hannah nu părea să piardă nimic din vedere.
— Claire, zise Amelie.
Claire ocoli stivele de cărţi şi ajunse lângă ea.
— Data trecută când ai plecat, ai încuiat uşa?
— Nu. M-am gândit c-o să mă întorc pe-aici.
— Interesant. Pentru că totuşi a încuiat-o cineva.
— Myrnin?
Amelie clătină din cap.
— Este în mâinile lui Bishop. Nu s-a întors el pe-aici.
Claire se hotărî să n-o întrebe de unde ştia.
— Cine altcineva...
Deodată, ştiu răspunsul.
— Jason, exclamă.
Fratele lui Eve aflase despre portalurile care duceau spre diferite destinaţii din oraş; poate nu şi despre cum funcţionau (nici Claire nu era convinsă că ştia), însă în mod sigur dedusese cum să le folosească. În afară de Claire, de Myrnin şi de Amelie, numai Oliver mai avea cunoştinţă, iar despre el ştia unde se aflase, de la întâlnirea ei cu domnul Bishop.
— Da, o aprobă Amelie. Băiatul acesta începe să constituie o problemă.
— Cam puţin spus, dacă mă gândesc la... ştiţi dumneavoastră...
Claire mimă străpungerea cu ţepuşa, dar nu în direcţia Ameliei: asta ar fi fost ca şi cum ai îndrepta o armă încărcată spre Superman. Cineva ar fi păţit-o, şi acesta n-ar fi fost Superman.
— Ăăă... am tot vrut să vă întreb, sunteţi...
Amelie îşi abătu privirea de la ea, îndreptând-o spre uşă.
— Să fiu ce?
— Bine? izbuti să încheie Claire.
Fiindcă nu trecuse deloc mult timp de când Amelie avusese o ţepuşă înfiptă în piept; şi, în plus faţă de asta, toţi vampirii din Morganville prezentau un inconvenient, fie că ştiau, fie că nu: erau bolnavi — cu adevărat bolnavi — de ceva pe care Claire nu putea să-i echivaleze decât cu un Alzheimer al vampirilor.
Care, până la urmă, ajungea la un deznodământ fatal.
În general, locuitorii oraşului habar n-aveau de asta, fiindcă Amelie se temea, pe bună dreptate, de ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi aflat: atât în privinţa vampirilor, cât şi a oamenilor. Amelie prezenta şi ea unele simptome, dar până acum se manifestaseră în forme blânde. Era nevoie să treacă ani pentru ca maladia să înainteze, aşa că, pentru o vreme, se puteau considera în siguranţă.
Cel puţin, aşa spera Claire: că era o problemă de ani.
— Nu, mă îndoiesc că aş fi bine. Totuşi, nu prea este momentul potrivit ca să mă menajez, răspunse Amelie, concentrându-şi privirea asupra uşii. Vom avea nevoie de cheie, ca s-o deschidem.
Şi aceasta reprezenta o problemă, deoarece cheia nu era acolo unde ar fi trebuit să fie. Inelul cu chei dispăruse din locul în care-l pusese Claire, într-un sertar prăpădit, care atârna; şi, cu cât scotocea printre mărunţişuri în căutarea lui, cu atât devenea mai alarmată. Myrnin păstra cele mai bizare lucruri... Cărţile, sigur, astea îi plăceau şi ei; în schimb, chestiile acelea mărunte, diforme, moarte, ţinute în alcool, nu prea. Mai păstrase şi borcane cu ţărână; cel puţin, aşa spera ea, că era ţărână. Conţinutul unora era cam roşu şi coagulat, şi chiar se temea că ar putea să fie sânge.
Cheile lipseau. La fel şi câteva alte lucruri... semnificative.
Cu un sentiment apăsător, Claire deschise sertarul pe jumătate rupt în care-şi ţinea punga cu toate tranchilizantele, ca şi rezervele de medicamente pentru Myrnin.
Nimic. Doar o urmă rămasă prin praf indica locul în care fuseseră.
Asta însemna că dacă — şi când — Myrnin începea să devină violent, ea n-ar avea la îndemână credinciosul ei pistol cu săgeţi, care s-o scoată din încurcătură. Nici măcar credinciosul ei stilou-seringă, atât de ingenios, încât şi-l încărcase, pentru situaţii de urgenţă, şi-l pusese în punga cu medicamentele. Rămăsese şi fără celelalte provizii pe care le avusese la ea.
Dar, şi mai rău decât atât, nu avea alt medicament pentru el, cu excepţia a două mici fiole din buzunarele ei.
Pe scurt: situaţia era cât se poate de gravă.
— Ajunge, rosti Amelie, întorcându-se spre unul dintre bodyguarzii ei. Ştiu că nu este uşor, dar vrei să fii amabil să rezolvi problema?
El îi răspunse printr-o înclinare politicoasă a capului, înaintă şi luă lacătul în mână.
Şi în mâna lui izbucniră flăcări.
— O, Doamne! exclamă Claire, fără voia ei, după care îşi astupă gura cu palmele, fiindcă vampirul n-avea de gând să renunţe.
Faţa acestuia se contorsionase de durere, însă ţinea strâns lacătul argintat, nu se ştie cum, smucindu-l şi sucindu-l, până când, cu un ţipăt metalic, îl făcu să cedeze. Cu tot cu el, ieşi şi belciugul din uşă.
Îl lăsă să cadă pe podea. Degetele îi ardeau în continuare. Claire înşfăcă primul lucru care-i căzu în mână — un soi de pătură veche, jerpelită, pe care Myrnin o lăsase aruncată pe jos — şi stinse cu ea flăcările. Mirosul de carne arsă îi întoarse stomacul pe dos; la fel şi văzând ce mai rămăsese din mâna vampirului. El nu scoase niciun ţipăt. Era cât pe ce să ţipe ea, în locul lui.
— O capcană, zise Amelie. Din partea părintelui meu. Gérard, eşti în stare să mergi mai departe?
El făcu un semn de încuviinţare, în timp ce-şi înfăşura mâna rănită în cămaşă. Pe frunte îi apăruseră mici mărgele roz de transpiraţie: sânge, îşi dădu seama Claire, când văzu o dâră scurgându-se pe chipul lui palid. Îşi mai dădu seama şi că rămăsese acolo, chiar în faţa lui, încremenită pe loc, şi că în ochii vampirului apăruseră scântei roşiatice.
— Cară-te, mârâi el. Stai în urma noastră.
Apoi, după o scurtă pauză, adăugă:
— Mulţumesc.
Hannah o luă de braţ şi o trase în spatele grupului, în afara razei de acţiune a mâinilor de vampiri.
— Are nevoie să se hrănească, îi explică, pe un ton scăzut. Gérard nu e băiat rău, dar nu ţi-ai dori să-i fii prea la îndemână ca gustare. Adu-ţi aminte, noi nu suntem decât automate cu sânge, dotate cu picioare.
Claire încuviinţă. Amelie îşi strecură degetele în gaura rămasă ca urmare a spargerii lacătului şi trase de uşă, deschizând-o... spre întuneric.
Hannah nu zise nimic. Şi nici nu dădu drumul braţului lui Claire.
Pentru un lung moment, nu se petrecu nimic, dar apoi întunericul începu să pâlpâie. Să se mişte. Tot felul de lucruri ieşeau dintre umbre şi se întorceau printre ele, şi Claire înţelese că Amelie schimba întruna destinaţiile, încercând s-o găsească pe cea dorită. Păru să-i ia foarte mult timp, dar deodată Amelie făcu brusc un pas înapoi.
— Acum, anunţă ea, şi cei doi bodyguarzi se năpustiră înainte, spre ceea ce părea să fie o beznă deplină, şi dispărură.
Amelie aruncă o privire în urmă, spre Hannah şi Claire, şi pupilele ei negre se măriră rapid, acoperindu-i aproape complet cenuşiul irisurilor, pregătindu-se pentru întuneric.
— Nu vă îndepărtaţi de mine, le zise. O să fie primejdios.



Albumul selectat contine subalbume care pot fi accesate din lista de albume din partea stanga.







Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou. Mesajul a fost trimis.