Vm3

Trei

Detectiv Joe Hess.
Claire răsuci sulul de pergament pe toate părţile în palmele transpirate, în timp ce mergea, întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă l-ar arunca, pur şi simplu, într-un canal de scurgere. Ei, în mod evident, Bishop ar deveni furios. Şi, probabil, ucigător, nu că n-ar fi fost aşa cam tot timpul. Şi, pe urmă, ceea ce ducea cu ea putea să nu fie ceva rău. Este? Poate că doar părea să fie o condamnare la moarte. Poate că era un decret care stabilea că vinerea e ziua îngheţatei, sau cam aşa ceva.
O maşină trecu încet pe lângă ea, şi-l simţi pe şofer fixând-o cu privirea, apoi accelerând. N-ai ce să vezi, decât un pion al răului, trist şi tâmpit, se gândi, cu amărăciune. Du-te mai departe.
Şi secţia de poliţie îşi avea sediul în clădirea Primăriei, iar acum întreaga construcţie era în renovare, echipele de muncitori smulgând fiarele contorsionate şi sfărâmând betonul, ca să pună în loc grinzi şi cărămizi noi. Aripa care conţinea arestul şi sediul poliţiei nu suferise prea multe pagube, şi Claire se îndreptă spre ghişeul masiv, înalt, la care stătea sergentul de serviciu.
— Detectivul Joe Hess, zise ea. Vă rog.
Poliţistul abia catadicsi s-o privească.
— Treceţi-vă în registru; precizaţi numele şi motivul vizitei.
Claire se aplecă asupra registrului şi-şi înscrise cu grijă numele.
— Claire Danvers. Am un mesaj de la domnul Bishop.
Se mai desfăşurau şi alte activităţi în spaţiul pentru primire: vreo doi beţivi se bâţâiau, încătuşaţi de o imensă bancă din lemn, vreo câţiva avocaţi stăteau la o cafea, în spate, lângă un vas mare din argint.
Totul încetă. Până şi bâţâitul beţivilor.
Sergentul de serviciu îşi ridică privirea, şi Claire întrezări în ochii lui o furie epuizată, înainte de a-şi compune o impresie impenetrabilă, dură.
— Ocupaţi un loc, zise el. Să văd dacă este prezent.
Îi întoarse spatele şi ridică receptorul unui telefon. Claire nu-i mai urmări convorbirea. Era mult prea adâncită în propria-i nefericire. Îşi coborî privirea spre scrisul de pe pergament, dorindu-şi să fi ştiut ce se afla înăuntru... dar, în definitiv, poate c-ar fi fost mai rău dac-ar fi ştiut. Eu nu sunt decât solul...
Mda, de parcă asta ar ajuta-o să mai şi doarmă bine noaptea...
Sergentul de serviciu vorbi încet, iar după ce închise, nu se mai întoarse la ghişeu. O evita, presupuse Claire; începea să se obişnuiască de-acum. Cei buni o evitau; cei răi o linguşeau. Era deprimant.
Tatuajul începu să-i provoace mâncărimi. Încercă să-l frece cu materialul tricoului, cu ochii pe uşa blindată prin care se trecea spre restul secţiei de poliţie.
Detectivul Hess îşi făcu apariţia după circa un minut. Zâmbi la vederea ei, iar asta o duru. Rău. El fusese printre primii adulţi care chiar o ajutaseră în Morganville: el şi cu partenerul lui, detectivul Lowe se dăduseră peste cap pentru ea, nu doar o dată, ci de destule. Iar acum, ea îi făcea asta...
Simţi că-i vine rău când se ridică în picioare.
— Claire! Întotdeauna, o plăcere, zise el, şi părea să creadă în ce spune. Hai, pe-aici, o invită.
Sergentul de serviciu îi întinse un ecuson în timp ce trecea pe lângă el. Şi-l prinse de bluză şi pătrunse, în urma lui Joe Hess, într-un spaţiu deschis şi simplu. Biroul lui era aproape de fundul încăperii, lângă un altul identic, având pe margine o plăcuţă cu numele partenerului său. Nimic deosebit. Nimeni nu avea prea multe lucruri personale pe propriul birou. Claire se gândi că nu era prea inspirat să ai obiecte casabile, dacă toată ziua discutai cu persoane furioase.
Se aşeză pe un fotoliu de lângă biroul lui, iar el îşi trase un scaun, se aplecă în faţă şi se rezemă cu coatele pe genunchi. Avea o înfăţişare blândă şi nu încerca nicidecum s-o intimideze. De fapt, Claire avea impresia că el încearcă să-i uşureze misiunea.
— Cum te mai descurci? o întrebă el, exact aceeaşi replică pe care o auzise şi de la Richard Morrell.
Se întrebă dacă arăta chiar atât de distrusă. Probabil că da.
Înghiţi în sec şi-şi privi mâinile, apoi sulul de pergament pe care-l ţinea în cea dreaptă. I-l întinse cu o mişcare toarte înceată.
— Îmi pare rău, zise. Domnule... Îmi pare foarte rău.
Ar fi vrut să-i poată explica, dar chiar nu avea ce scuză să invoce, în clipa de faţă. Era acolo. Şi făcea ceea ce voia Bishop să facă.
De data aceasta, ea alesese.
Şi, pentru aşa ceva, nu avea scuză.
— Nu eşti tu de vină, îi zise detectivul Hess, luându-i pergamentul din mână. Claire, nimic din toate astea nu se întâmplă din vina ta. Înţelegi ce-ţi spun, da? Nu eşti tu de vină pentru ce face Bishop, sau pentru toate lucrurile întoarse cu fundu-n sus de pe-aici. Tu ai făcut tot ce-ai putut.
— Şi n-am putut prea multe, aşa-i?
El o privi prelung, după care scutură din cap şi rupse pecetea pergamentului.
— Dacă e cineva care a dat greş, aceea a fost Amelie, zise. Acum, noi doar trebuie să ne dăm seama cum putem să scăpăm cu viaţă. Suntem pe un teritoriu neexplorat.
Desfăşură pergamentul. Mâinile nu-i tremurau şi expresia feţei era de o impasibilitate prudentă. Nu voia s-o înspăimânte, îşi dădu Claire seama. Nu voia s-o facă să se simtă vinovată.
Detectivul Hess citi conţinutul documentului, după care-l lăsă să se înfăşoare la loc într-un sul lejer. Şi-l aşeză pe birou, deasupra unui teanc înclinat de dosare.
Claire se simţi nevoită să-l întrebe:
— Ce este?
— Nimic pentru care să-ţi faci tu griji, veni răspunsul, care nu putea să exprime adevărul. Tu ţi-ai făcut treaba, Claire. Acum, du-te. Şi promite-mi...
Şovăi puţin, după care se lăsă pe spătarul scaunului şi deschise un dosar, astfel încât să pară preocupat.
— Promite-mi că n-o să faci vreo prostie.
Nu putea să-i promită aşa ceva. Avea ea o senzaţie că deja făcuse vreo trei sau patru prostii de la micul dejun încoace.
Totuşi, încuviinţă, fiindcă era chiar singurul lucru pe care putea să-l mai facă pentru el.
El îi zâmbi absent.
— Scuze. Cam aglomerat pe-aici, îi zise.
Şi asta era o minciună: nu se afla aproape nimeni în încăpere. Hess ciocăni cu un creion în dosarul deschis.
— Am înfăţişare la tribunal în dimineaţa asta, îi explică. Tu, du-te acum. Ne vedem noi.
— Joe...
— Du-te, Claire. Mulţumesc.
Voia s-o protejeze: îşi dădea clar seama. S-o protejeze de consecinţele a ceea ce făcuse.
Chiar nu-i trecea prin minte cum ar mai putea să se revanşeze faţă de el pentru asta.
În timp ce ieşea, îl simţi urmărind-o cu privirea, dar când privi înapoi, detectivul era din nou concentrat asupra dosarului.
— Auzi, Claire? La mulţi ani!
Nu trebuia să plângă.
— Mersi, îi răspunse în şoaptă, înecându-se cu cuvântul, în timp ce deschidea uşa şi fugea de cine ştie ce veste cumplită tocmai îi adusese pe birou.

Era aproape ora unu când reuşi să ajungă înapoi în biroul lui Bishop; nu atât din cauză că ar fi fost drumul lung, ci pentru că fusese nevoită să se oprească, să se aşeze şi să-şi plângă amarul, ferită de ochii lumii, după care să se asigure că şi-a șters toate urmele lacrimilor, înainte de a porni înapoi. Dacă n-o făcea, Ysandre avea să-i facă, sigur, capul mare.
Şi Bishop.
Claire se gândi că reuşise să-şi compună o înfăţişare liniștită, când Ysandre îi făcu semn să intre în birou. Bishop era în acelaşi loc în care-l lăsase, cu toate că al treilea vampir, strAinul, dispăruse.
Michael era încă acolo.
Myrnin se străduia să realizeze o complicată construcţie abstractă din cleme şi agrafe pentru hârtii, ceea ce constituia unul dintre cele mai puţin nebuneşti moduri ale sale de a pierde vremea.
— Copilul-minune s-a întors, remarcă Bishop. Şi, cum a primit vestea detectivul Hess?
— Foarte bine, răspunse Claire, hotărâtă să nu-i dea vreun motiv de satisfacţie, însă chiar şi-aşa el păru amuzat.
Sprijinindu-se de un colţ al biroului, îşi încrucişă braţele pe piept şi o privi cu un mic zâmbet straniu.
— Nu ţi-a spus, nu-i aşa?
— Nu l-am întrebat.
— Ce oraş civilizat poate să fie Morganville acesta, comentă Bishop, pe un ton care părea mai degrabă insultător. Foarte bine, tu ţi-ai făcut datoria. Presupun că ar fi cazul să-mi respect şi eu partea de învoială.
Îşi întoarse privirea spre Myrnin.
— Este favorita ta. Fă curat după ea.
Myrnin îi răspunse cu un salut indolent.
— Cum porunceşte stăpânul, zise, după care se ridică în picioare cu acea graţie involuntară a vampirilor, care o făcea pe Claire să se simtă greoaie, ridicolă şi înceată, şi ochii lui negri, strălucitori, o ţintuiră îndelung.
Dacă voia să-i transmită ceva, Claire habar n-avea ce anume să fi fost.
— Ieşi, fată. Stăpânul Bishop are treburi importante de rezolvat aici.
Ce? se întrebă în sinea ei. Să-şi exerseze hohotele malefice? Să-şi intervieveze candidaţii la postul de lingău personal?
Myrnin traversă încăperea până la ea şi-i cuprinse braţul cu degetele lui reci ca gheaţa. Claire trase scurt aer în piept, ca un icnet, însă el nu-i dădu timp să reacţioneze: se pomeni smucită după el de-a lungul coridorului, într-o alergare împleticită.
Îşi întoarse privirea spre Michael, fară să scoată un sunet, însă el n-avea cum s-o ajute. Era şi el captiv ca şi ea.
Myrnin se opri abia când ajunseră între două uşi închie, şi cam la o milă de coridoare distanţă între ei şi Bishop.
— Dă-mi drumul! se stropşi la el, încercând să se smulgă din strânsoare.
Myrnin îşi coborî privirea spre braţul ei, pe care încă îl strângea cu degetele, şi-şi înălţă sprâncenele, ca şi cum nu prea putea să-şi dea seama ce anume făcea propria lui mână. Claire se smuci din nou.
— Myrnin, dă-mi drumul! El se conformă, şi Claire facu un pas înapoi. Avu impresia că-l vede dezamăgit, pentru o clipă, după care zâmbetul lui ţicnit îşi reluă cu fermitate locul.
— Atunci, o să fii fată cuminte? o întrebă.
Ea îi aruncă o privire furioasă.
— Aha. Probabil că nu, trase concluzia Myrnin. Foarte bine atunci, pe capul tău să cadă, Claire, dar să ne străduim să-ţi păstrăm capul prins de restul trupului. O să te duc la băiatul tău, din moment ce pare evident că binefacătorul nostru comun se află într-o dispoziţie mărinimoasă.
Se întoarse şi pulpanele redingotei i se înfoiară. Era din nou încălţat cu şlapi, şi avea picioarele murdare, cu toate că nu-i miroseau prea urât, în general. Şiragurile de mărgele metalice ieftine îi zornăiau când mergea, iar aceasta, împreună cu lipăitul încălţărilor, îl făcea să fie cam cel mai zgomotos vampir din câţi auzise Claire vreodată.
— Ţi-ai luat medicamentul? se interesă ea.
Myrnin îi aruncă o privire peste umăr şi, încă o dată, ea nu-şi dădu absolut deloc seama ce semnificaţie putea să aibă.
— Asta vrea să însemne nu? insistă ea.
— Eu am crezut că mă urăşti, zise Myrnin. Dac-ar fi aşa, n-ar trebui să-ţi pese cu adevărat, nu?
Avea dreptate. Claire tăcu şi se grăbi să-l urmeze pe un lung şi curbat coridor, până la o uşă mare, din lemn. Lângă ea era un vampir de pază, un bărbat care, în viaţa obişnuită, fusese probabil asiatic, însă acum avea pielea de culoarea fildeşului vechi. Purta părul lung, împletit la spate într-o coadă, şi nu era cu mult mai înalt decât Claire.
Myrnin schimbă vreo câteva cuvinte cu sonorităţi chinezeşti cu celălalt vampir — care, la fel ca şi Michael, purta pe gât urmele colţilor lui Bishop — şi acesta descuie uşa şi-o deschise larg.
Până aici mai reuşise Claire să ajungă. Se simţi cuprinsă de un val de fierbinţeală, urmat de un frison. Acum, că era acolo, intra pe uşa aceea, avu o uşoară senzaţie de leşin, din cauza nerăbdării. Dacă i-au făcut ceva... Şi trecuse atât de mult timp! Dacă el nici măcar nu mai voia s-o vadă?
Încă o uşă încuiată, încă un paznic, după care ajunseră pe un coridor cu pereţii simpli, din piatră, şi cu celule zăbrelite pe latura stângă. Fără ferestre. Fără vreo lumină, în afara tuburilor fluorescente care străluceau mult deasupra. Prima celulă era goală. Într-a doua se aflau doi oameni, însă niciunul dintre ei nu era Shane. Claire se strădui să nu-i privească prea îndeaproape. Îi era teamă ca nu cumva să-i cunoască.
În cea de-a treia celulă erau două priciuri mici, câte unul de fiecare parte a micuţei încăperi, plus un vas de toaletă şi o chiuvetă în mijloc. Nimic altceva. Era aproape dureros de ordonat. Pe unul dintre paturi dormea un bătrân cu părul sur încâlcit, şi Claire avu nevoie de câteva secunde până să-şi dea seama că era Frank Collins, tatăl lui Shane. Era obişnuită să-l vadă treaz, şi se mira să-l zărească de această dată, atât de... fragil. Atât de bătrân şi de neputincios.
Shane stătea turceşte pe celălalt pat. Îşi ridică privirea de pe cartea din care citea şi-şi smuci capul ca să-şi îndepărteze părul căzut peste ochi. Expresia prudentă, închisă, a feţei îi amintea lui Claire de cea a tatălui său; totuşi, aceasta se spulberă când Shane văzu că era ea.
Lăsă cartea să-i cadă, ţâşni în picioare şi ajunse la gratii cam într-o secundă, nu mai mult. Degetele i se strânseră în jurul fierului, şi ochii îi sclipiră sălbatic, până când îi închise strâns.
Când îi redeschise, îşi recăpătase controlul. În mare parte.
— Salut, zise, la fel de calm, de parcă tocmai s-ar fi nimerit să se întâlnească pe hol, în Casa Glass, în bizara lor mică frăţie.
Ca şi cum n-ar fi trecut luni întregi de când fuseseră despărţiţi cu forţa.
— Ce chestie, continuă el, să te văd pe-aici! La mulţi ani, şi aşa mai departe.
Claire simţi că lacrimile încep să-i usture ochii, însă clipi ca să şi le alunge şi-şi compuse un zâmbet curajos.
— Mersi, îi răspunse. Ce mi-ai luat?
— Hm... un diamant strălucitor, zise Shane, privind în jur şi ridicând din umeri. Cred că-i pe-aici, pe undeva. Ştii cum e, toată noaptea la petreceri, şi pe urmă te matoleşti şi uiţi pe unde-ţi pui lucrurile...
Claire înaintă şi-l cuprinse în braţe. Simţi cum îl străbat fiorii, după care Shane oftă, închise ochii şi-şi rezemă fruntea de gratii.
— Mda, şopti el. Acum, tăcere. Bună idee.
Îşi apăsă fruntea de a lui, apoi buzele, şi era o senzaţie de fierbinţeală, şi dulce, şi disperată, şi sentimentele care explodau înăuntrul ei o făcură şi pe ea să tremure. Shane lăsă gratiile şi-şi întinse mâinile printre ele, strecurându-şi degetele prin părul ei moale şi scurt, şi sărutarea deveni mai profundă, mai tulburătoare, căpătând o tentă de dorinţă mistuitoare, care-i facu inima lui Claire să bată cu putere.
Când buzele, în sfârşit, li se dezlipiră, nu se îndepărtară unul de celălalt. Claire îşi strecură mâinile printre gratii, pe după gâtul lui, în timp ce palmele lui îi coborâră spre mijloc.
— Urăsc să te sărut printre gratii, zise Shane. N-am nimic împotriva înfrânării, dar când e din propria voinţă mi se pare mult mai plăcută.
Claire aproape că uitase de prezenţa lui Myrnin acolo. Așa că micul lui chicotit o făcu să tresară.
— Iată cum vorbeşte un tânăr cu puţină experienţă practică, zise, după care căscă şi se întinse pe o bancă de lângă peretele opus. Îşi propti bărbia în podul palmei. Bucură-te de nevinovăţia asta, cât mai poţi, adăugă el.
Shane o strânse mai tare, şi ochii lui negri îi fixară pe-ai ei. Nu-l lua în seamă, păreau să-i spună. Rămâi cu mine.
Şi ea rămase.
— Încerc să te scot de-aici, îi şopti Claire. Zău că încerc.
— Mda, bine... nu-i mare chestie, Claire. Nu te vârî în necazuri. Adică, stai, am uitat cu cine stau de vorbă. Apropo, azi în ce necazuri te-ai mai vârât?
— În niciunul. Nu-ţi face griji.
— N-am altceva de făcut decât griji, în majoritate pentru tine, replică Shane, care arăta acum extrem de serios, şi chiar îi ridică bărbia, ca s-o poată privi din nou în ochi. Claire. Ce te pune el să faci?
— Tu îţi faci griji pentru mine? întrebă ea, râzând, doar un pic, însă râsul îi ieşi cam panicat. Tu eşti cel închis într-o cușcă!
— M-am cam obişnuit cu aşa ceva, să ştii. Claire, spune-mi. Te rog.
— M-a... nu pot.
Nu era adevărat. Putea. Doar că refuza, cu disperare. Nu voia ca Shane să afle nimic din tot ce se petrecea.
— Cum se descurcă tatăl tău?
Shane îşi înălţă, aproape imperceptibil, sprâncenele.
— Tata? Mda, bine. E OK. Doar că... ştii tu.
Şi iată, Claire îşi dădea abia acum seama, de ce se temea ea: că Shane ar fi putut să-şi ierte tatăl de toate nebuniile. Că bărbaţii familiei Collins erau din nou alături, uniţi în ura lor faţă de Morganville, în general.
Că Shane şi-ar fi revenit la matca vânătorii de vampiri. Dacă era aşa, Bishop nu-l va mai lăsa niciodată să-i scape.
Shane îi citi toate acestea pe chip.
— Nu-i aşa, îi zise, scuturând din cap. Aici e cam înghesuială. Trebuie să ne suportăm, sau să ne omorâm între noi. Am ales să ne suportăm, atâta tot.
— Mda, rosti o voce adâncă şi scrâşnită, dinspre celălalt prici. Mare pleaşcă mi-a picat pe cap, c-am ajuns să-mi cunosc fiul. M-am făcut sentimental şi plângăcios!
Shane îşi dădu ochii peste cap.
— Ţine-ţi fleanca, Frank.
— Aşa se vorbeşte cu bătrânul tău? zise Frank, întorcându-se pe o parte, şi Claire îi zări licărul de duritate din ochi. Ce-ţi caută aici fata asta colaboraţionistă? Tot cu solii din partea vampirilor?
— Tată, ce Dumnezeu, nu înţelegi să taci?
— Aşa zici tu că vă suportaţi? întrebă Claire, în şoaptă.
— Vezi pe-aici oase rupte?
— Corect, recunoscu ea.
Oricum, nu aşa şi-ar fi închipuit ea desfăşurarea unui astfel de moment, cu excepţia sărutărilor. Dar, în definitiv, sărutările erau cu mult mai mult decât îndrăznise ea să ceadă că ar fi posibil.
— Shane...
— Şşt, şopti el, sărutând-o apăsat pe frunte. Ce mai face Michael?
Claire nu voia să vorbească nici despre Michael, aşa că nu făcu decât să clatine din cap. Shane înghiţi în sec.
— Nu e... mort, nu?
— Depinde ce înţelegi prin mort, prin locurile astea, răspunse Claire. Nu, e OK. Doar că... ştii tu. Nu e el.
— E cu Bishop? întrebă Shane.
Ea încuviinţă. Shane închise ochii, strâmbându-se de durere.
— Şi Eve? vru apoi să ştie.
— Ea? Lucrează. N-am mai văzut-o de vreo două săptămâni.
Eve, ca tot restul lumii din Morganville, o trata pe Claire ca pe o trădătoare în momentul de faţă, şi Claire, cu toată sinceritatea, nu putea s-o învinovăţească.
— E dărâmată rău din cauza lui Michael. Şi a ta, normal.
— Nu mă îndoiesc, rosti încetişor Shane, după care păru să şovăie pentru o clipă. Ai auzit ceva în legătură cu mine şi cu tata? Ce-are de gând Bishop cu noi?
Claire scutură din cap. Şi să fi ştiut — şi nu ştia, nu în amănunt — tot nu i-ar fi spus lui.
— Hai să nu mai vorbim despre asta. Shane... mi-a fost atât de dor de tine...
El o sărută din nou, şi lumea se preschimbă într-un minunat vârtej de căldură şi muzică, şi abia după ce se desprinse în sfârşit, cu regret, auzi aplauzele batjocoritoare sacadate, ale lui Myrnin.
— Dragostea învinge totul, declamă el. Ce caraghios! Claire se întoarse spre el, simţindu-şi furia cum îi erupe din măruntaie, ca un vulcan.
— Gura!
El nu se sinchisi nici măcar s-o privească: doar se rezemă cu spatele de perete şi zâmbi.
— Vrei să ştii ce planuri are el pentru tine, Shane? Chiar vrei?
— Myrnin, încetează!
Shane întinse braţele printre gratii şi-o prinse pe Claire de umeri, întorcând-o la loc cu faţa spre el.
— Nu contează, îi zise. Asta contează acum, Claire: că o să scăpăm din asta. O să scăpăm cu viaţă din asta. Amândoi. Repetă cu mine.
— Amândoi, repetă ea. O să scăpăm cu viaţă.
Degetele reci ale lui Myrnin o apucară de încheietură, trăgând-o de lângă gratii. Ea trebui în cele din urmă să se desprindă de mâna lui Shane.
— Hei! urlă Shane, în timp ce Claire se zbătea, inutil, târâtă de Myrnin spre ieşire. Claire! O să trăim! Spune-o!
O să trăim!
Mymin trânti uşa în urma lor.
— Dramatic, nu-i aşa? Hai, fată. Avem treabă.
Ea încercă să se smulgă din mâna lui.
— Nu merg nicăieri cu tine, trădător nemernic!
Însă Myrnin nu-i lăsă posibilitatea să aleagă: o luă, pe jumătate târând-o, dincolo de primul paznic-vampir, apoi de al doilea, ca până la urmă s-o tragă după el într-o încăpere goală şi tăcută, la capătul lungului culoar. Închise uşa, cu un bubuit puternic, apoi se răsuci pe călcâie, cu faţa spre ea.
Claire apucă primul lucru care-i veni la îndemână — întâmplarea făcu să fie vorba despre un sfeşnic greu — şi-l repezi spre ţeasta lui. Myrnin se lăsă în jos, după care se repezi şi, fără pic de efort, i-l smulse.
— Fato! Claire!
O zgâlţâi, facând-o să încremenească pe loc. Avea ochii mari și foarte, foarte întunecaţi. Dar deloc de nebun.
— Dacă vrei ca băiatul să rămână în viaţă, nu te mai lupta cu mine. Nu e deloc o idee bună.
— Şi ce vrei, să stau şi s-aştept până mă muşti? N-apuci! se răsti ea, încercând din nou să se smucească, însă el era ca o statuie din granit.
Probabil că mai repede îşi rupea ea oasele, decât să-i sclăbească lui strânsoarea.
— Şi de ce naiba să te muşc? replică Myrnin, foarte covingător. Eu nu lucrez pentru Bishop, Claire. Niciodată n-am lucrat pentru el. Eram convins că ai suficient creier ca să înţelegi măcar atât.
Claire clipi, nedumerită.
— Tu vrei să spui că eşti încă de partea noastră?
— Ce înţelegi prin noastră, draga mea?
— De partea...
În definitiv, el avea dreptate. Era ceva cam greu de definit aşa ceva.
— Ştii tu, zise. A noastră!
Myrnin chiar izbucni în râs şi-şi înfundă mâinile în buzunarele redingotei, cu un aer nepăsător.
— A noastră, sigur că da. Îţi înţeleg posibilul scepticism. Ai avea motive. Poate c-ar trebui să las pe altcineva să te convingă... A! Taman la ţanc!
Ea tot nu l-ar fi crezut, nici măcar pentru o clipă, numai că o parte din perete se desprinse, lăsând să pătrundă un fulger de lumină albă până la incandescenţă, şi prin deschizătura creată trecu o femeie, urmată de un lung şir de persoane.
Era Amelie, regina vampirilor din Morganville... cu toate că nu semăna câtuşi de puţin cu princiara făptură palidă pe care o văzuse de fiecare dată Claire. Amelie era în pantaloni negri, un hanorac negru cu glugă şi fermoar, şi pantofi pentru alergare.
Cum nu se putea mai nepotrivit.
Iar în urma ei venea afurisita de armată a vampirilor, în frunte cu Oliver, înveşmântat tot în negru şi arătând mai înspăimântător decât îşi amintea Claire să-l fi văzut vreodată: de obicei, el încerca să pară măcar neprimejdios, însă astăzi, în mod evident, nu se mai sinchisea de aşa ceva. Își legase părul încărunţit într-o coadă la ceafă, iar pe faţă avea o mască lipsită de orice urmă de zâmbet.
Încrucişându-şi braţele la piept, îi privi pe Myrnin şi pe Claire de parcă ar fi fost cine ştie ce murdărie pe podeaua cafenelei sale.
— Myrnin, zise Amelie, salutându-l cu o graţioasă înclinare a capului.
El îi răspunse aidoma, ca şi cum s-ar fi întâlnit întâmplător pe stradă. Ca şi cum ar fi fost o zi ca toate zilele.
— De ce-ai amestecat-o şi pe fată? îl mustră ea.
— Ah, am fost nevoit. Mi-a făcut destule greutăţi, replică el. Ceea ce m-a ajutat să-l conving pe Bishop că sunt, într-adevăr, unealta lui. Dar cred că ar fi mai bine s-o laşi deoparte acum, ca de altfel şi pe mine. Mai avem mult de muncit pe-aici, muncă pe care n-am putea s-o desfăşurăm ascunzându-ne.
Claire deschise gura să spună ceva, după care o închise la loc, fiindcă nu-i trecea prin minte nici măcar o întrebare coerentă de pus. Oliver scutură dispreţuitor capul spre ei, apo le făcu semn trupelor de şoc ale vampirilor să se răspândească prin cameră în evantai, de-o parte şi de cealaltă a ușii care dădea spre coridor.
Amelie mai zăbovi, cu o umbră de încruntare pe chip.
— O vei apăra, Myrnin? Mi-a provocat repulsie gândul de a te lăsa s-o duci atât de departe prin labirint; detest ideea că ai putea s-o abandonezi dintr-o toană. Eu chiar îi datorez Protecţie.
Ochii ei de un cenuşiu decolorat îi sfredeliră pe-ai lui, mai reci decât oţelul în gerul iernii.
— Ai mare grijă la ce-mi răspunzi. Te voi pune să-ţi respecţi cuvântul.
— O voi apăra pe fată până la ultima-mi suflare, jură el, plesnindu-se teatral cu palma peste pieptul redingotei sale jerpelite. Adică, stai puţin. Asta nu înseamnă mare lucru, nu-i aşa, din moment ce ultima suflare mi-am dat-o înainte de a se usca bine cerneala de pe Magna Charta? Adică, sigur c-o să am grijă de ea, cu tot ce-a mai rămas viu în mine.
— Eu nu glumesc, bufonule.
Deodată, Myrnin îşi luă o înfăţişare întru totul serioasă.
— Iar eu nu râd, doamna mea. O voi apăra. Ai cuvântul meu.
Claire simţea că i se învârteşte capul. Îşi plimbă privirea de la Amelie la Myrnin, apoi la Oliver şi, în cele din urmă, îi veni în minte o întrebare potrivită.
— De ce sunteţi aici?
— Ei sunt aici ca să-ţi salveze iubitul, îi răspunse Myrnin. La mulţi ani, draga mea.
Amelie îl săgetă cu o privire tăioasă, poruncitoare.
— N-o minţi pe fată, Myrnin. Nu se cuvine.
Myrnin îşi reluă înfăţişarea serioasă şi-şi înclină, aproape imperceptibil, capul. Totuşi, Claire putea încă să distingă un mic zâmbet maniacal tremurându-i pe buze.
Amelie îşi mută privirea hotărâtă a ochilor ei cenuşii spre Claire.
— Myrnin ne-a ajutat să dobândim acces în clădire. Există anumite lucruri la care lucrăm pentru recăpătarea stăpânirii peste Morganville, însă este un proces care va necesita ceva timp. Mă înţelegi?
Claire înţelese, dar cu o mică întârziere.
— Atunci... atunci înseamnă că nu sunteţi aici ca să-l salvaţi pe Shane, nu?
— Normal că nu, interveni Oliver, pe un ton dispreţuitor. Nu fi proastă. Ce valoare strategică ar putea să reprezinte pentru noi persoana iubitului tău?
Claire îşi muşcă buza, stăpânindu-şi o ripostă impulsivă, și se forţă să gândească. Nu era deloc uşor: în clipa de faţă, nu-şi dorea altceva, decât să ţipe la el.
— Foarte bine, zise, în cele din urmă. În cazul acesta, o să-l fac să capete importanţă strategică pentru voi. Ce părere ai despre asta?
Myrnin îşi ridică încetişor privirea. Pe chipul lui se vedea un licăr alarmat, însă ea îl ignoră cu desăvârşire.
Dacă nu-l salvaţi pe Shane, dar şi pe tatăl lui, n-o să-l mai ajut pe Myrnin să se menţină pe linia de plutire, şi-o să distrug medicamentele de susţinere şi serul la care lucrăm. Bănuiesc că mai vreţi să evitaţi îmbarcarea pe corabia nebunilor, nu?
Pentru că spre aşa ceva se îndreptau acum toţi vampirii, inclusiv Oliver şi Amelie.
La început, după ce sosise în Morganville, avusese impresia că erau nemuritori şi perfecţi, însă, din multe puncte de vedere, aceasta reprezenta numai faţada. Motivul pentru care nu mai existau alţi vampiri pe lume — sau, în fine, existau, dar foarte puţini — era acela că, de-a lungul anilor, efectivul lor scăzuse, iar capacitatea de a crea şi alţi vampiri le scăpase printre degete. Era vorba despre un soi de maladie, una afurisită şi care înainta constant, chiar dacă ei încercaseră s-o tăgăduiască timp îndelungat.
Amelie crease oraşul Morganville ca pe o ultimă şansă de supravieţuire. Cu toate acestea, boala nu se ameliorase, ci se înrăutăţise, iar în ultima vreme părea să-i afecteze într-un ritm tot mai accelerat. Claire învăţase între timp să distingă şi simptomele mai discrete, iar acestea deveniseră deja vizibile: tremuratul mâinilor palide, uneori extins şi la braţe. Curând, avea să fie şi mai rău. Existau toate premisele în acest sens.
Mymin crease un medicament pentru susţinere, însă vampirii aveau nevoie de un leac. Mare nevoie. Şi, din moment ce starea lui Myrnin se agrava cu rapiditate, Claire era cheia rezolvării acestei probleme.
În cameră se aşternu o tăcere adâncă şi, pentru o clipă, hotărârea furioasă a lui Claire se clătină. Atunci, însă, observă licărul din privirea lui Oliver. A, nici să nu te gândeşti, îşi zise în sinea ei. Nu face tu pe grozavul cu mine.
— Facem cum zic eu, îşi continuă ea ameninţarea, ori distrug tot ce s-a obţinut şi vă las pe toţi să muriţi.
— Claire, murmură Myrnin, pe un ton care părea îngrozit. Foarte bine. Se bucura că era aşa. Claire, nu se poate să vorbeşti serios.
— Ba serios vorbesc! Toată munca, toate cercetările tale. Dacă-l lăsaţi pe Bishop să-l omoare pe Shane, oricum pentru mine nu mai contează nimic din toate astea.
Cuvintele pe care le rostea o înfricoşau, dar, în acelaşi timp, însemnau şi o uşurare.
— Nu stă totul numai în anticele şi tâmpitele voastre dușmănii. În oraşul acesta mai sunt şi oameni vii. Mai sunt şi vieți. Care contează!
Acum, îşi ridicase complet capacul de pe oala în care-i clocotea furia înfricoşată, lăsând-o să se dezlănţuie în voie. Se întoarse spre Mymin.
— Tu! Tu ne-ai dat pe mâinile lui! Tu ne-ai trădat când aveam nevoie de tine. Iar dumneavoastră — îi venise rândul Ameliei — nici măcar nu vă pasă. Unde aţi fost? Am crezut că sunteţi altfel; am crezut că vreţi să ne ajutaţi, dar nu sunteţi altfel decât ceilalţi; sunteţi doar...
— Claire.
Un singur cuvânt, însă rostit de Amelie, fu suficient ca s-o oprească imediat pe Claire.
— Ce altceva aş fi putut să fac? continuă Amelie. Bishop i-a trecut de partea lui pe destui dintre adepţii mei, astfel încât orice acţiune aş întreprinde împotriva lui s-ar răsfrânge asupra propriului meu popor. S-ar fi ajuns la o încleştare pe viaţă şi pe moarte, care ar fi adus pieirea tuturor celor pe care-i iubim, atât eu, cât şi tu. Am fost nevoită să bat în retragere şi să-i permit să creadă că ar fi triumfat. Iar Myrnin a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să vă protejeze, pe tine şi pe prietenii tăi, în timp ce noi căutam alte căi.
Claire pufni într-un mic hohot de râs amar.
— Da, sigur, zise.
— Sunteţi cu toţii în viaţă, am impresia, spre deosebire de majoritatea celor care l-au deranjat pe Bishop pe parcursul existenţei sale. Ar trebui să-ţi dea de gândit cât de improbabilă era această eventualitate, la atât de mult timp după ce ar fi fost normal să-şi piardă interesul şi să vă prefacă în pulbere, pe tine şi oraşul meu, îi explică în continuare Amelie, cu o înfăţişare la fel de dură ca marmura cioplită. Părintele meu nu are vreun interes să administreze. Ci doar să distrugă. Or, Myrnin a reuşit să-l convingă ca măcar să încerce să menţină Morganville în viaţă, şi procedând astfel, s-a supus unui permanent risc.
Claire n-ar fi vrut s-o creadă, însă când se gândi cu adevărat la cele auzite, îşi aminti cât de frecvent poruncise Bishop ca unele persoane să fie ucise, şi cât de des Myrnin — sau Myrnin şi Michael! — izbutiseră să-i distragă atenţia de la ducerea la îndeplinire a ordinelor.
— Michael, rosti ea încetişor. L-aţi transformat la loc pe Michael, nu-i aşa? În realitate, el nu mai e de partea lui Bishop.
Amelie şi Oliver avură un schimb de priviri, după care Oliver ridică din umeri, aproape imperceptibil.
— Fata asta prinde repede, zise el. N-am afirmat niciodată contrariul. În afară de cazul în care băiatul ar fi un actor prost.
— Dac-ar fi fost un actor prost, era mort de mult, zise Amelie. Dar, Claire... sub nicio formă nu trebuie să te comporţi altfel faţă de Michael. Dacă ţii la binele lui. Iar acum, am nevoie ca tu să te duci cu Myrnin. Serul pe care l-aţi sintetizat din sângele lui Bishop este de o importanţă vitală pentru noi, în clipa de faţă; este necesar să-i tratăm pe toţi cei la care putem ajunge, iar pentru aşa ceva, avem nevoie de o cantitate îndestulătoare. Mă bazez pe tine în acest scop, Claire.
— Şi de ce, mă rog, ar trebui să vă ajut? întrebă Claire, şi imediat simţi un fior de răceală în ceafa, când ochii cenuşii ai Ameliei se concentrară şi mai acut asupra ei. Până la urmă, continuă ea, nu mi-aţi promis nimic. Eu vreau să-mi juraţi că-i veţi scoate vii de-aici pe Shane şi pe tatăl lui.
Oliver scoase un mârâit şi, privindu-l cu coada ochiului, Claire îi zări scânteierea de fildeş a colţilor.
— Ai de gând să-i permiţi căţeluşei ăsteia să latre la tine?
— Ceea ce fac eu mă priveşte numai pe mine, Oliver, replică Amelie, lăsând să treacă un prelungit moment de tăcere până să continue. Foarte bine, Claire, zise apoi. Ai cuvântul meu că-i vom salva pe Shane şi pe tatăl lui, înainte de a fi executaţi. Altceva?
Claire chiar nu fusese pregătită pentru o astfel de discuţie. Clipi des, căutând în minte o altă cerere, însă nu găsi nimic deosebit.
Dar, deodată, îi veni o idee.
— Eu... vreau să-mi promiteţi că, atunci când se va termina cu toate astea, veţi schimba lucrurile prin Morganville. Amelie păru, pentru o clipă, derutată.
— Să schimb lucrurile? Ce fel de lucruri?
— Să se termine cu vânătoarea de oameni, zise ea. Să se termine cu proprietatea asupra oamenilor. Veţi face ca toţi cei de pe-aici să fie egali.
— Vorbeşti despre lucruri pe care nu le înţelegi. Astfel de lucruri ne sunt necesare pentru supravieţuirea într-o siguranţă relativă. Nu-mi voi supune poporul şi la alte riscuri, nici nu-i voi lăsa pradă capriciilor şi toanelor neamului vostru. Am fost martoră la prea multe veacuri de morţi şi de distrugeri, declară Amelie, clătinând din cap. Nu, în cazul în care acesta-ţi este preţul, atunci este mult prea mare pentru mine, Claire. Tu procedează cum ţi-este placul, însă eu nu voi trăda tot ce-am clădit aici, ca să mă adaptez la concepţia ta sentimentală cu privire la viaţa modernă.
Claire fusese educată să se comporte cu amabilitate, să aprobe, să ajute, şi, pentru o clipă, privindu-se în ochi cu Fondatoarea oraşului Morganville, fu ispitită să cedeze.
Unicul lucru care-o împiedică fu gândul la ce-ar fi spus Shane, dacă s-ar fi găsit în locul ei.
— Nu, zise, şi-şi simţi inima palpitând nebuneşte de panică. Tremura din tot corpul, care o implora să fugă, să evite confruntarea. V-aţi auzit când aţi spus ce-aţi spus, da? Vreţi să vă salvaţi poporul cu preţul vieţilor omeneşti. Eu n-o să fiu de acord cu aşa ceva; nu pot. Înţelegerea cade. Nu vă mai ajut cu nimic. Şi, cu prima ocazie, îi spun lui Bishop ce e cu Myrnin.
Amelie se abătu asupra ei cu atâta iuţeală şi duritate, încât, până să-şi dea seama ce se petrece, Claire simţi o mână rece în jurul gâtului şi se pomeni trântită de perete. Țipă şi-şi închise strâns ochii, însă nu îndeajuns de repede încât să nu sesizeze furia turbată din ochii Ameliei, sau licărul cumplit al ascuţiţilor colţi albi şi al ochilor pătrunzători.
Simţi răsuflarea rece a Ameliei pe gâtul ei şi-l auzi pe Myrnin murmurând ceva ca pentru el, ceva într-o limbă pe care n-o înţelegea. După cum suna, părea oripilat.
Degetele reci şi dure ale Ameliei se desprinseră de pe gâtul ei. De acolo, i se mutară pe umeri, zgâlţâind-o. Craniul lui Claire se lovi de o cărămidă, şi ea tresări de durere, văzând stele verzi.
— Deschide ochii! se răsti Amelie.
Claire se conformă, clipind ca să-şi alunge dezorientarea.
— Niciodată nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc, de când mă ştiu, o fiinţă omenească atât de enervantă şi de nsăbuită! Există opt sute de vampiri în toată lumea, Claire. În toată lumea. Din ce în ce mai puţini, de la o zi la alta. Suntem hăituiţi, suntem bolnavi, suntem muribunzi. În timp ce voi sunteţi miliarde! Nu vă voi da vouă prioritate!
Ultima ei afirmaţie fusese, de fapt, un şuierat aspru, furios, iar în ochi îi scânteiase ceva cumplit, ceva scăpat de sub control, ceva flămând.
— Îmi voi salva poporul! încheie Amelie.
Din spatele ei, un alt vampir se desprinse din întuneric şi rosti, pe un ton foarte liniştit:
— Amelie. Nimic din toate astea nu se întâmplă din vina lui Claire. O ştii bine. Şi ea are dreptate. E acelaşi lucru pe care ţi l-am spus şi eu acum cincizeci de ani. Şi atunci te-ai înfuriat, dacă-mi amintesc bine.
Vampirul care-i ţinea partea lui Claire era Sam Glass, bunicul lui Michael; el încă arăta de vârsta studenţiei, chiar şi după atâţia ani. Era, probabil, unicul dintre morţii vii care-ar fi putut să-şi ridice glasul în favoarea ei... sau care ar fi vrut s-o facă.
Îi atinse uşor umărul Ameliei.
Ea se răsuci spre el, dar Sam o cuprinse în braţe şi, pentru o clipă, Amelie se lăsă în voia lui, după care îl împinse şi porni, cu paşi mânioşi, spre colţul opus al încăperii, într-o stare de agitaţie care i se resimţea în fiecare mişcare.
— O, scoate-o mai repede de-aici, zise. Myrnin, scoate-o de-aici. Imediat! Până nu fac un lucru pe care să-l regret. Sau, poate, să nu.
Claire abia dacă mai era în stare să respire, darămite să protesteze. Myrnin îi luă mâna într-a lui şi-o smuci cu putere. Claire îl atinse în treacăt pe Oliver, ai cărui ochi aruncau flăcări în culorile de vânătoare ale vampirilor, şi simţi cum un mârâit înfundat umple întreaga încăpere.
Myrnin o îmbrânci spre ceea ce părea să fie un perete gol şi, pentru o clipă de panică, ea avu impresia c-o va izbi în plină faţă... după care simţi furnicăturile care trădau unul dintre portalurile funcţionale, de tip gaură de vierme, ale lui Mymin, parte a reţelei create de alchimist prin care putea ajunge, într-o clipă, în câteva dintre cele mai primejdioase puncte din Morganville. Peretele se dizolvă într-un fuior de ceaţă, şi Claire avu senzaţia că se prăbuşeşte, neputincioasă, în întuneric, fară să aibă habar unde urma să aterizeze. Căderea păru să dureze la nesfârşit, însă deodată se pomeni împleticindu-se... în propria-i casă.