Sfidarea08

17
Efectul e instantaneu şi mulţumitor. Câţiva creatori-de-joc ţipă scurt. Unii îşi scapă din mâini paharele cu vin, care se sparg de podea cu un clinchet muzical. Doi par gata să leşine. Privirea şocată e unanimă.
Acum mă bucur de atenţia lui Plutarch Heavensbee. Se holbează întruna la mine, în timp ce sucul piersicii pe care o striveşte în mână i se prelinge printre degete. Într-un târziu îşi drege glasul şi spune:
― Poţi pleca acum, domnişoară Everdeen.
Dau respectuos din cap şi mă întorc să plec, dar, în ultima clipă, nu pot rezista şi arunc containerul cu suc de fructe peste umăr. Îi aud conţinutul împroşcând manechinul în timp ce se mai sparg două pahare de vin. În vreme ce uşile ascenso-rului se închid în faţa mea, văd că nimeni nu s-a clintit.
Asta i-a surprins, îmi spun. A fost un gest nechibzuit, periculos, şi nu mă îndoiesc că-l voi plăti de zece ori. Dar pe moment am o senzaţie apropiată de exaltare şi îmi îngădui s-o savurez.
Vreau să-l găsesc imediat pe Haymitch şi să-i povestesc de¬spre şedinţa mea de antrenament, dar nu e nimeni prin preajmă. Presupun că se pregătesc cu toţii pentru cină şi mă hotărăsc să fac un duş, fiindcă am mâinile murdare de suc. Stând în apă, încep să pun la îndoială înţelepciunea ultimului meu truc. Întrebarea care trebuie să mă călăuzească întotdeauna este: „O să-l ajute pe Peeta să rămână în viaţă?” Indirect, asta ar putea să nu-i fie de folos. Ceea ce se întâmplă în timpul antrenamentelor e secret, aşa că nu are rost să se ia măsuri împotriva mea, de vreme ce nimeni nu va şti ce fărădelege am săvârşit. De fapt, anul trecut, impulsivitatea mi-a fost răsplătită. Însă asta e un alt gen de infracţiune. Dacă i-am înfuriat pe creatorii-de-joc şi hotărăsc să mă pedepsească în arenă, Peeta ar putea fi implicat, fără intenţie, în aceeaşi măsură. Poate am fost prea impulsivă. Totuşi… nu pot spune că regret.
Când ne adunăm cu toţii la cină, văd pe mâinile lui Peeta urmele estompate ale unor pete de diverse culori, cu toate că părul îi e încă ud după baie. În cele din urmă, trebuie să fi făcut tot un soi de camuflaj. După ce ni se serveşte supa, Haymitch trece direct la subiectul care ne preocupă pe toţi.
― Ei, cum au mers şedinţele voastre private?
Schimb o privire cu Peeta. Într-un fel, nu sunt prea nerăbdătoare să-mi descriu fapta prin vorbe.
În atmosfera paşnică din sufragerie, pare exagerat de ieşită din comun.
― Începe tu, îi spun. Cred că fost ceva într-adevăr deosebit. Am avut de aşteptat patruzeci de minute înainte de a intra.
Peeta pare să fie cuprins de o ezitare similară celei care mă stăpâneşte.
― Păi, eu… eu am făcut ceva legat de camuflaj, aşa cum mi-ai sugerat tu, Katniss. Şovăie. Nu tocmai camuflaj. Adică, am folosit vopsele.
― Pentru ce? întreabă Porţia.
Îmi amintesc ce tulburaţi erau creatorii-de-joc când am intrat în sala de gim-nastică pentru şedinţa mea de antrenament. Mirosul de detergenţi. Rogojina de deasupra zonei din centru. Acoperea ceva pe care nu reuşiseră să-l şteargă?
― Ai pictat ceva, nu-i aşa? Un tablou?
― L-ai văzut? întreabă Peeta.
― Nu. Au ţinut să-l acopere neapărat, îi răspund.
― Ei, asta e procedura standard. Nu pot lăsa un tribut să vadă ceva din ce-a făcut altul, spune Effie, fără să-şi facă vreo grijă. Ce-ai pictat, Peeta? continuă ea oarecum confuză. A fost portretul lui Katniss?
― De ce să mă fi pictat pe mine, Effie? întreb, oarecum enervată.
― Ca să arate că e pregătit să te apare, făcând tot ce-i stă în puteri. Oricum, la asta se aşteaptă toată lumea din Capitoliu. Nu s-a oferit voluntar ca să vină cu tine? spune Effie, ca şi cum ar fi cel mai evident lucru din lume.
― Adevărul e că am pictat-o pe Rue, spune Peeta. Aşa cum arăta după ce a acoperit-o Katniss cu flori.
În jurul mesei se lasă o tăcere îndelungată, timp în care toată lumea îi pătrunde înţelesul vorbelor.
― Şi, mai exact, ce-ai vrut să realizezi cu asta? întreabă Haymitch, cu voce foarte bine cumpănită.
― Nu sunt sigur. Am vrut, pur şi simplu, să se simtă răspunzători. Măcar pentru o clipă, răspunde Peeta. Pentru uciderea acelei fetiţe.
― E îngrozitor. Effie pare gata să plângă. Acest mod de a gândi… e interzis, Peeta. Absolut. N-o să obţii altceva decât atragerea mai multor necazuri, asupra ta şi a lui Katniss.
― În privinţa asta nu pot să nu fiu de acord cu Effie, zice Haymitch.
Porţia şi Cinna păstrează tăcerea, dar feţele lor sunt foarte grave. Bineînţeles că au dreptate. Dar, cu toate că e un motiv de îngrijorare, cred că gestul lui Peeta e uimitor.
― Cred că nu e un moment potrivit pentru a menţiona că eu am spânzurat un manechin pe care am scris cu vopsea numele lui Seneca Crane, îi anunţ.
Cuvintele mele par să aibă efectul scontat. După o clipă în care toată lumea pare să nu-şi creadă urechilor, toată dezaprobarea din încăpere se prăvăleşte asupra mea, precum o tonă de cărămizi.
― L-ai… spânzurat… pe Seneca Crane? întreabă Cinna surprins.
― Da. Tocmai îmi demonstram talentul de a face noduri, iar el a sfârşit-o cumva în laţ.
― Oh, Katniss, şopteşte Effie. Cum de-ai ajuns să afli aşa ceva?
― E secret? Preşedintele Snow nu s-a purtat ca şi cum ar fi fost. De fapt, părea nerăbdător să-mi dea de ştire, povestesc eu.
Effie pleacă de la masă apăsându-şi şervetul pe faţă.
― Acum am supărat-o pe Effie. Ar fi trebuit să mint, să spun c-am tras nişte săgeţi.
― V-aţi putea gândi că am plănuit totul, zice Peeta, adresându-mi o umbră de zâmbet.
― Şi nu e aşa? întreabă Porţia.
Îşi apasă pleoapele cu degetele, parcă ferindu-se de lumina prea strălucitoare.
― Nu, îi răspund, uitându-mă la Peeta cu un nou sentiment de preţuire. Înainte de a intra în sală, nici unul dintre noi nici măcar n-avea habar ce-avea de gând să facă.
― Şi, Haymitch, adaugă Peeta, am hotărât că nu vrem nici un alt aliat în arenă.
― Perfect. În cazul ăsta n-o să fiu responsabil pentru uciderea prietenilor mei din cauza prostiei voastre, ripostează el.
― Exact la asta ne gândeam şi noi, îi spun eu.
Ne terminăm masa în tăcere, dar, când ne ridicăm ca să mergem în camera de zi, Cinna mă cuprinde cu braţul şi mă strânge de umeri.
― Haideţi să aflăm punctajul de la antrenament. Ne strângem în jurul televi-zorului şi o Effie cu ochii roşii ni se realătură. Apar chipurile tributurilor, district după district, şi punctajele licăresc sub fotografiile lor. De la unu până la doisprezece. Aşa cum era de aşteptat, valori mari pentru Cashmere, Gloss, Brutus, Enobaria şi Finnick. Mici şi mediocre pentru ceilalţi.
― Au dat vreodată vreun zero? întreb eu.
― Nu, dar există un început pentru orice, răspunde Cinna.
Şi se dovedeşte că are dreptate. Pentru că, primind amândoi câte un doispre-zece, eu şi Peeta intrăm în istoria Jocurilor Foamei. Însă nimeni n-are chef să sărbătorească.
― De ce-au făcut asta? întreb.
― Pentru ca toţi ceilalţi să nu aibă de ales şi să vă ia drept ţinte, spune Haymitch, cu voce plată. Duceţi-vă la culcare. Nu suport să mă mai uit la nici unul dintre voi.
Peeta mă conduce spre camera mea în tăcere, dar, înainte de a apuca să-mi ureze noapte bună, îl cuprind cu braţele şi îmi sprijin capul pe pieptul lui. Mâinile lui îmi alunecă pe spate şi îşi lasă obrazul pe părul meu.
― Îmi pare rău dacă am înrăutăţit lucrurile, spun.
― Nu mai mult decât mine. De ce ai făcut-o, oricum? mă întreabă.
― Nu ştiu. Ca să le arăt că sunt mai mult decât un simplu pion în Jocurile lor.
El râde scurt, fără îndoială reamintindu-şi noaptea dinaintea Jocurilor de anul trecut. Eram pe acoperiş, nici unul dintre noi neputând să doarmă. Peeta a spus atunci ceva de genul ăsta, dar eu n-am înţeles sensul cuvintelor lui. Acum îl înţeleg.
― Şi eu la fel, îmi mărturiseşte. Şi nu vreau să spun că n-o să încerc. Adică să ajung acasă. Dar, dacă e să fiu întru totul sincer în privinţa asta…
― Dacă eşti întru totul sincer, te gândeşti că preşedintele Snow le-a ordonat probabil direct creatorilor-de-joc să se asigure că murim oricum în arenă, spun eu.
― Mi-a trecut prin minte.
Şi mie mi-a trecut. În repetate rânduri. Dar, în timp ce ştiu că n-o să ies vie din arenă, mă agăţ totuşi de speranţa că Peeta va reuşi. La urmelor, n-a scos el fructele alea de pădure, eu am făcut-o. Nimeni nu s-a îndoit vreodată că atitudinea sfidă-toare a lui Peeta a pornit din dragoste. Aşa că poate preşedintele Snow o să prefere să-l păstreze în viaţă, zdrobit şi cu inima frântă, ca un avertisment viu la adresa altora.
― Dar, dacă va fi aşa, toată lumea o să ştie că am murit luptând, nu? întreabă Peeta.
― O să ştie toată lumea, îi răspund.
Şi, pentru prima oară, mă detaşez de tragedia personală care m-a mistuit de când s-a anunţat Jubileul. Îmi aduc aminte de bătrânul pe care l-au împuşcat în Districtul 11, de Bonnie şi de Twill şi de zvonurile de¬spre revolte. Da, toată lumea din districte o să mă privească şi o să vadă cum înfrunt această sentinţă la moarte, acest ultim act al autorităţii preşedintelui Snow. Vor căuta un semn care să le arate că lupta lor n-a fost zadarnică. Dacă le voi putea dovedi limpede că sfidez Capitoliul până în ultima clipă, Capitoliul mă va ucide pe mine… dar nu şi sufletul meu. Există cumva o cale mai bună pentru a da speranţă rebelilor?
Frumuseţea acestei idei e faptul că hotărârea de a-l păstra pe Peeta în viaţă cu preţul propriei mele vieţi e ea însăşi un act de sfidare. Un refuz de a lupta în Jocurile Foamei după regulile Capitoliului. Agenda mea personală se potriveşte perfect cu agenda mea publică. Şi dacă l-aş putea salva într-adevăr pe Peeta… în termenii unei revoluţii, atunci ar fi ideal. Pentru că eu voi valora mult mai mult moartă. Mă vor putea transforma într-un soi de martiră a cauzei şi îmi vor picta chipul pe stindarde, ceea ce va racola mai mulţi oameni decât orice aş putea face rămânând în viaţă. Dar Peeta va preţui mai mult viu – ca personaj tragic –, fiindcă va reuşi să-şi preschimbe durerea în cuvinte care-i vor transforma pe oameni.
El şi-ar pierde cumpătul dacă ar şti că mă gândesc la toate astea, aşa că mă mulţumesc să întreb:
― Aşadar, ce-ar trebui să facem cu ultimele noastre câteva zile?
― Nu vreau decât să-mi petrec fiecare minut din restul vieţii mele cu tine, răspunde el.
― Atunci vino, spun, trăgându-l în camera mea.
Să dorm din nou cu Peeta mi se pare un asemenea lux! Până acum nu mi-am dat seama cât de însetată eram de apropierea altei fiinţe umane. Cu cât nesaţ îmi doream să-l simt lângă mine în întuneric. Aş vrea să nu fi irosit ultimele două nopţi respingându-l. Învăluită de căldura lui, mă afund în somn şi, când deschid din nou ochii, prin ferestre se revarsă lumina zilei.
― N-ai avut coşmaruri, spune el.
― Nici unul, confirm eu. Tu?
― Nici eu. Uitasem cum e să dormi cu adevărat peste noapte.
Rămânem întinşi o vreme, neavând nici o grabă să ne-ncepem ziua. Mâine-seară o să fie interviul televizat, aşa că azi ar trebui să fim pregătiţi de Effie şi Haymitch. Alte tocuri înalte şi alte comentarii sarcastice, mă gândesc. Apoi soseşte fata avox cu părul roşu, aducând un bilet prin care Effie ne înştiinţează că, ţinând cont de recentul nostru tur, ea şi Haymitch au căzut de acord că suntem în stare să ne purtăm aşa cum se cuvine în public. Sesiunile de pregătire au fost anulate.
― Serios? face Peeta, luându-mi biletul din mână şi studiindu-l. Ştii ce înseamnă asta? Avem toată ziua numai pentru noi.
― Păcat că nu putem merge nicăieri, spun eu, melancolică.
― Cine zice că nu putem? întreabă el.
Acoperişul. Comandăm o grămadă de mâncare, înşfăcăm nişte pături şi o pornim către acoperiş pentru un picnic. Un picnic pe toată durata zilei în grădina cu flori inundată de clinchetul clopoţeilor de vânt. Mâncăm. Stăm întinşi la soare. Eu rup lujerii care atârnă şi îmi folosesc noile cunoştinţe dobândite la antrenament făcând noduri şi împletind plase. Peeta mă desenează. Inventăm un joc cu câmpul de forţă care înconjoară acoperişul – unul dintre noi aruncă un măr în el, şi celălalt trebuie să-l prindă.
Nimeni nu ne deranjează. Către sfârşitul după-amiezii, stau întinsă cu capul în poala lui Peeta, împletind o cunună din flori, în timp ce el se joacă cu părul meu, pretinzând că învaţă să facă noduri. După o vreme, mâinile lui rămân nemişcate.
― Ce e? întreb.
― Aş vrea să pot opri timpul în clipa asta, aici şi acum, şi să trăiesc în ea o veşnicie, răspunde el.
Genul ăsta de comentariu, care face aluzie la dragostea nepieritoare pe care mi-o poartă, mă face de obicei să mă simt vinovată şi mizerabilă. Dar acum mă simt atât de plină de căldură, de relaxată şi de mai presus de orice grijă, încât las pur şi simplu cuvântul să-mi alunece printre buze.
― OK.
Îi aud zâmbetul din glas.
― Atunci eşti de acord?
― Sunt de acord, spun.
Degetele i se întorc în părul meu şi mă fură somnul, dar el mă trezeşte să privim împreună asfinţitul. E o revărsare spectaculoasă de galben şi portocaliu, dincolo de linia orizontului care conturează Capitoliul.
― M-am gândit că nu vrei să pierzi asta, îmi spune.
― Mulţumesc, îi răspund.
Pentru că pot număra pe degete apusurile care mi-au mai rămas şi nu vreau să-mi scape nici unul.
Nu coborâm să ne alăturăm celorlalţi la cină şi nimeni nu ne cheamă.
― Mă bucur. Am obosit să-i fac pe toţi din jur să se simtă atât de mizerabil, spune Peeta. Toată lumea plângând. Sau Haymitch…
Nu e nevoie să continue.
Rămânem pe acoperiş până când e timpul să mergem la culcare, apoi coborâm în tăcere şi ne strecurăm în camera mea fără să-ntâlnim pe nimeni.
A doua zi dimineaţă suntem treziţi de echipa mea pregătitoare. Să ne vadă pe mine şi Peeta dormind împreună e prea mult pentru Octavia, fiindcă izbucneşte imediat în lacrimi.
― Nu uita ce ne-a spus Cinna, i se adresează furioasă Venia.
Octavia dă din cap şi iese suspinând.
Peeta trebuie să se întoarcă în camera lui pentru pregătire, iar eu rămân doar cu Venia şi Flavius. Obişnuita sporovăială a încetat. De fapt, nu se vorbeşte aproape de loc, decât atunci când mi se cere să-mi înalţ bărbia sau se face vreun comentariu de¬spre tehnica de machiaj. E aproape ora prânzului când simt ceva picurându-mi pe umăr şi mă întorc ca să dau cu ochii de Flavius, care îmi tunde părul cu lacrimile scurgându-i-se în tăcere pe obraji. Venia îi aruncă o privire, el îşi lasă încet foarfecă pe masă şi pleacă.
N-a rămas decât Venia, cu pielea atât de palidă încât tatuajele par gata să facă un salt, desprinzându-se de ea. Atât de hotărâtă încât e aproape rigidă, îmi aranjează părul, unghiile şi machiajul, cu degetele zburând cu repeziciune ca să compenseze lipsa colegilor ei. Îmi evită tot timpul privirea. Numai când apare Cinna ca să-şi dea acordul în privinţa înfăţişării mele, îngăduindu-i ei să plece, îmi ia mâinile şi îmi vorbeşte privindu-mă drept în ochi:
― Ne-ar plăcea tuturor să ştii ce… privilegiu a fost pentru noi ocazia de a te face să arăţi cât mai bine.
Apoi părăseşte în grabă încăperea.
Echipa mea pregătitoare. Animalele mele de companie, prostuţe, superficiale şi afectuoase, cu obsesiile lor pentru pene şi petreceri, aproape frângându-mi inima cu acest rămas-bun. Ştim cu toţii că n-o să mă mai întorc, asta spun clar ultimele cuvinte ale Veniei. Oare o ştie întreaga lume? mă întreb. Mă uit la Cinna. El ştie, cu siguranţă. Dar, aşa cum mi-a promis, nu e nici un pericol să-i văd lacrimile.
― Aşadar, ce-o să port diseară? întreb, cu ochii la geanta care îmi ascunde rochia.
― Preşedintele Snow a dat el însuşi ordinul în privinţa rochiei, spune Cinna.
Trage fermoarul genţii, dând la iveală una dintre rochiile de mireasă pe care le-am purtat la şedinţa foto. Mătase albă, grea, cu decolteu adânc, talie strâmtă şi mâneci care-mi cad de la încheieturile mâinilor către podea. Şi perle. Perle pretutindeni. Cusute pe rochie, în şiragurile din jurul gâtului şi în cununa care îmi ţine vălul.
― Deşi Jubileul Pacificării a fost anunţat în seara prezentării fotografiilor, oamenii au votat totuşi pentru rochia lor favorită şi asta a câştigat. Preşedintele spune s-o porţi diseară. Obiecţiile noastre au fost ignorate.
Frec o bucată de mătase între degete, încercând să înţeleg raţionamentul preşedintelui Snow. Presupun că, de vreme ce eu am adus cea mai mare ofensă, durerea, pierderea şi umilirea mea trebuie să apară sub cea mai strălucitoare lumină a reflectoarelor. După părerea lui, asta o va demonstra fără nici un dubiu. E atât de barbar, preşedintele preschimbându-mi rochia de mireasă în giulgiu, încât lovitura îşi atinge ţinta, lăsând în urmă o durere surdă.
― Ei, ar fi fost păcat să se irosească o rochie atât de frumoasă.
E tot ce reuşesc să spun.
Cinna mă ajută cu grijă să mă îmbrac. Când îmi aranjează rochia pe umeri, nu mă pot împiedica să mă plâng.
― A fost întotdeauna atât de grea? întreb, îmi amintesc că multe alte rochii au fost dense, dar asta pare să cântărească o tonă.
― Am fost nevoit să fac câteva mici modificări din cauza iluminării, spune Cinna.
Dau din cap, dar nu realizez care e legătura. El îmi pune pantofii, bijuteriile din perle şi voalul. Îmi retuşează machiajul. Îmi cere să merg.
― Eşti de o frumuseţe răpitoare, spune. Acum, Katniss, pentru că acest corsaj e atât de strâmt, nu vreau să-ţi ridici braţele deasupra capului. Adică, oricum, nu înainte de a te învârti.
― O să mă învârtesc iarăşi? întreb, cu gândul la rochia de anul trecut.
― Sunt sigur c-o să ţi-o ceară Caesar. Şi, dacă n-o face, sugereaz-o chiar tu. Însă nu imediat. Păstrează asta pentru marele tău final, mă instruieşte Cinna.
― Să-mi faci un semn, ca să ştiu când, îl rog.
― Perfect. Ai vreun plan pentru interviu? Ştiu că Haymitch v-a lăsat să hotărâţi singuri, spune el.
― Nu, anul ăsta improvizez. Partea stranie e că nu sunt agitată, absolut deloc.
Şi chiar nu sunt. Oricât de mult m-ar urî preşedintele Snow, publicul din Capitoliu îmi aparţine.
Ne întâlnim cu Effie, Haymitch, Porţia şi Peeta în faţa ascensorului. Peeta e îmbrăcat cu un smoching elegant şi mănuşi albe. Genul de costum pe care îl poartă un mire aici, în Capitoliu.
La noi, acasă, lucrurile sunt mult mai simple. Femeia închiriază de obicei o rochie albă, care a mai fost purtată de o sută de ori. Bărbatul îşi pune nişte haine curate, pe care nu le îmbracă în mină. Completează nişte formulare în clădirea Justiţiei şi li se repartizează o casă. Rudele şi prietenii se adună pentru o masă sau pentru o bucăţică de prăjitură, dacă şi-o pot permite. Dar, chiar dacă nu pot, cântăm întotdeauna un cântec tradiţional când cuplul trece pragul casei. Şi avem micile noastre ceremonii, cum ar fi aprinderea primului lor foc, la care prăjesc o felie de pâine şi o mănâncă împreună. Poate că e de modă veche, dar în Districtul 12 nimeni nu se simte cu adevărat căsătorit decât după ce a mâncat pâinea prăjită.
Celelalte tributuri s-au adunat deja în spatele scenei şi stau de vorbă cu glasuri scăzute, dar amuţesc când sosim eu şi cu Peeta. Îmi dau seama că toţi îmi fixează rochia de mireasă, străpungând-o cu privirea. Îi invidiază frumuseţea? Puterea cu care ar putea manipula mulţimea?
― Nu pot să cred că Cinna te-a îmbrăcat în chestia asta, spune în cele din urmă Finnick.
― N-a avut de ales. Preşedinte Snow i-a cerut-o, ripostez eu, oarecum în defensivă.
N-am de gând să las pe nimeni să-l critice cumva pe Cinna.
Cashmere îşi aruncă pe spate cascada de bucle blonde şi scuipă:
― Ei bine, arăţi ridicol!
Îşi înşfacă fratele de mână şi îl trage la locul lui, pentru a conduce procesiunea noastră către scenă. Celelalte tributuri încep, de asemenea, să se alinieze. Sunt derutată pentru că, deşi sunt furioşi cu toţii, unii ne bat compătimitor pe umeri, iar Johanna Mason chiar se opreşte să-şi aranjeze colierul de perle.
― Să-l facem să plătească pentru asta, OK? spune ea.
Dau din cap, dar nu înţeleg de¬spre ce vorbeşte. Nu înainte de momentul când stăm cu toţii pe scenă. Caesar Flickerman, anul acesta cu părul şi faţa scoase în evidenţă de culoarea lor de levănţică, şi-a încheiat discursul de deschidere şi tributurile îşi încep interviurile. E prima oară când îmi dau seama cât de profundă e convingerea învingătorilor că au fost trădaţi şi câtă furie o însoţeşte. Dar sunt atât de inteligenţi, şi-o dau pe faţă cu o atât de minunată şiretenie, încât totul ajunge să se reflecte asupra guvernului şi, în special, asupra preşedintelui Snow. Nu o fac cu toţii. Mai sunt şi nostalgicii, ca Brutus şi Enobaria, care se află aici pur şi simplu pentru alte Jocuri, şi cei prea derutaţi, prea drogaţi sau prea decrepiţi ca să se alăture atacului. Însă sunt destui învingători a căror isteţime şi curaj sunt încă suficiente pentru a trece la luptă.
Cashmere dă tonul cu un discurs în care povesteşte cum nu se poate opri din plâns când se gândeşte cât de mult vor suferi cetăţenii Capitolului pierzându-ne. Gloss aminteşte de bunătatea cu care au fost trataţi aici el şi sora lui. În stilul lui nervos, fără astâmpăr, Beetee pune la îndoială legalitatea Jubileului, întrebându-se dacă a fost examinată temeinic de experţii în domeniu. Finnick recită o poezie pe care a scris-o pentru adevărata şi unica lui dragoste din Capitoliu şi vreo sută de persoane leşină, sigure că versurile le sunt dedicate. Când îi vine rândul, Johanna întreabă dacă nu se poate face ceva pentru a rezolva situaţia. Fără nici o îndoială, creatorii Jubileelor Pacificării nu au anticipat cât de puternică avea să fie legătura afectivă dintre învingători şi Capitoliu. Nimeni nu poate fi atât de crud încât să rupă o asemenea legătură profundă. Seeder reflectează, cu voce calmă, asupra faptului că la ea acasă, în Districtul 11, toată lumea presupune că preşedintele Snow e atotputernic. Şi, dacă este aşa, atunci de ce nu modifică regulile Jubileu-lui? Iar Chaff, care vorbeşte imediat după ea, susţine cu insistenţă că preşedintele ar fi putut schimba condiţiile de desfăşurare ale Jocului, dar nu s-a gândit, probabil, că are o atât de mare importanţă pentru toată lumea.
În clipa când sunt prezentată eu, publicul e făcut pur şi simplu praf. Spectatorii au plâns, au leşinat, ba chiar au şi cerut să se facă o schimbare. Apariţia mea în rochia de mireasă din mătase albă dezlănţuie practic o adevărată zarvă. S-a terminat cu mine, s-a terminat cu îndrăgostiţii născuţi sub o stea potrivnică, dar care vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, n-o să mai fie nici o nuntă. Văd că până şi profesionalismul lui Caesar îşi trădează fisurile când încearcă să liniştească publicul ca să pot vorbi, iar cele trei minute ale mele se scurg cu repeziciune.
În cele din urmă se iveşte un moment de acalmie şi el reuşeşte să capteze atenţia:
― Aşadar, Katniss, aceasta este o noapte foarte emoţionantă pentru noi toţi. Ţi-ar plăcea să ne spui ceva anume?
Vorbesc cu voce tremurândă.
― Doar că îmi pare atât de rău că nu veţi putea lua parte la nunta mea… dar mă bucur că mă puteţi măcar vedea în rochia de mireasă. Nu e, pur şi simplu…, cel mai frumos lucru din lume?
Nu e nevoie să mă uit la Cinna pentru a primi semnalul. Ştiu că e momentul potrivit. Încep să mă învârtesc lent, ridicându-mi deasupra capului mânecile rochiei grele.
Când aud strigătele mulţimii, mă gândesc că înfăţişarea mea e probabil înnebunitoare. Pe urmă observ ceva înălţându-se în jurul meu. Fum. Fumul unui foc. Nu flăcările pâlpâitoare care m-au îmbrăcat anul trecut, în car, ci o vâlvătaie mult mai reală, care-mi devorează rochia. Când se îndeseşte fumul, încep să intru în panică. În aer se învârtejesc bucăţi carbonizate de mătase albă, şi perlele zornăie pe scenă. Dar, într-un fel sau altul, mă tem să mă opresc, fiindcă trupul meu nu pare să ardă şi fiindcă ştiu că în spatele celor petrecute trebuie să se afle Cinna. Aşa că mă-nvârtesc iarăşi şi iarăşi. Pentru o fracţiune de secundă îmi pierd răsuflarea, complet învăluită în flăcările stranii. Pe urmă focul dispare brusc, cu desăvârşire. Mă opresc întrebându-mă dacă sunt dezbrăcată şi de ce a pus Cinna la cale arderea rochiei mele de mireasă.
Dar nu sunt goală. Sunt îmbrăcată într-o copie fidelă a rochiei de mătase, numai că are culoarea cărbunelui şi e alcătuită din pene minuscule. Uluită, îmi înalţ în aer mânecile lungi, revărsate, şi acesta e momentul în care mă zăresc pe ecranul de televiziune. Înveşmântată în negru, cu excepţia petelor albe ale mânecilor, sau ar trebui să le numesc aripi.
Căci Cinna m-a făcut o gaiţă-zeflemitoare.
18
Pentru că încă mai ard mocnit, Caesar îşi întinde cu prudenţă mâna către vălul meu. Albul a ars, lăsând în urmă un voal asortat, mătăsos şi negru, care îmi cade în falduri pe spate, către decolteul rochiei.
― Pene, spune el. Eşti ca o pasăre.
― O gaiţă-zeflemitoare, cred, zic eu, fluturând scurt din aripi. E pasărea de pe broşa pe care o port ca simbol.
Pe chipul lui Caesar fulgeră umbra unei recunoaşteri şi îmi dau seama cât de bine ştie că gaiţa-zeflemitoare nu mai e doar simbolul meu. Că a ajuns să simbolizeze mult mai multe. Că trucul ce va părea în Capitoliu doar o schimbare uimitoare a costumaţiei va avea o cu totul altă rezonanţă în districte. Dar scoate din asta tot ce e cu putinţă.
― Ei bine, jos pălăria în faţa stilistului tău! Nu cred c-ar putea susţine cineva că nu e cel mai spectaculos lucru pe care l-am văzut în timpul unui interviu. Cinna, cred că ar fi bine să-i mulţumeşti publicului.
Îl îndeamnă cu un gest să se ridice. Cinna se supune, apoi schiţează o plecăciune plină de graţie. Şi, deodată, mă tem pentru el. Ce-a făcut? Ceva îngrozitor de periculos. Un act de revoltă în sine. Şi l-a făcut pentru mine. Îmi amintesc cuvintele lui…
― Nu-ţi face griji. Îmi revărs întotdeauna emoţiile în muncă. Aşa nu fac rău nimănui, cu excepţia mea.
… şi mă tem că şi-a făcut un rău ireparabil. Semnificaţia transformării mele prin foc n-o să-i scape preşedintelui Snow.
Atât de uluiţi încât au amuţit cu desăvârşire, spectatorii izbucnesc în aplauze. Abia aud soneria care anunţă că mi s-au terminat cele trei minute. Caesar îmi mulţumeşte şi mă întorc la locul meu, simţindu-mi acum rochia uşoară ca un fulg.
Trec pe lângă Peeta, care merge la interviu, dar el nu mă priveşte în ochi. Mă aşez cu grijă, însă, în afară de câte un norişor de fum ici şi colo, par nevătămată, aşa că îmi îndrept atenţia către el.
Caesar şi Peeta au alcătuit de la sine o echipă încă de acum un an, când au apărut pentru prima oară împreună. Schimbul lor firesc de replici, sincronizarea amuzantă şi talentul de a trece pe nesimţite la momente care îţi frâng inima, precum mărturisirea dragostei lui Peeta pentru mine au fost un enorm succes de public. Deschid discuţia fără eforturi, cu câteva glume de-spre focuri, pene şi orătănii prăjite prea tare. Dar oricine îşi poate da seama că Peeta e preocupat, ceea ce îl îndeamnă pe Caesar să conducă discuţia către subiectul spre care se îndreaptă gândurile tuturor.
― Aşadar, Peeta, cum a fost când, după toate cele prin care aţi trecut, ai aflat de¬spre Jubileu? întreabă Caesar.
― A fost un şoc. Adică, acum o văd pe Katniss arătând atât de superb în toate acele rochii de mireasă şi apoi…
Vocea lui Peeta se frânge.
― Ţi-ai dat seama că nu va mai fi niciodată o nuntă? spune Caesar cu blândeţe.
Peeta tace preţ de o clipă îndelungată, ca şi cum ar lua o hotărâre. Se uită spre publicul căzut sub vrajă, apoi priveşte podeaua şi, în cele din urmă, îşi ridică ochii spre Flickerman.
― Caesar, crezi că toţi prietenii noştri, aici de faţă, pot păstra un secret?
Dintre spectatori se înalţă un râs stânjenit. Ce vrea să spună? Faţă de cine să păstreze secretul? Întreaga lume ne priveşte.
― N-am nici o îndoială, răspunde Caesar.
― Suntem deja căsătoriţi, mărturiseşte Peeta cu voce scăzută.
Reacţia mulţimii trădează uimirea, iar eu sunt nevoită să-mi îngrop faţa în faldurile rochiei ca să-mi ascund deruta. Pentru numele cerului, unde vrea să ajungă cu asta?
― Dar… cum e posibil? întreabă Caesar.
― Oh, nu e o căsătorie oficială. N-am mers în clădirea Justiţiei sau altceva de genul ăsta. Noi avem propria ceremonie de nuntă în Districtul 12. Nu ştiu cum e în alte districte. Dar noi facem acest lucru, spune Peeta, şi descrie pe scurt ritualul cu pâinea prăjită.
― Familiile voastre au fost de faţă? se interesează Caesar.
― Nu, n-am spus nimănui. Nici măcar lui Haymitch. Iar mama lui Katniss n-ar fi fost de acord nici în ruptul capului. Dar, vezi tu, ştiam că, dacă ne-am fi căsătorit în Capitoliu, n-am fi avut felia noastră de pâine prăjită. Şi nici unul dintre noi nu voia să aştepte atât de mult. Aşa că, într-o bună zi, am făcut-o pur şi simplu, povesteşte Peeta. Şi, în ochii noştri, asta ne-a unit într-o mult mai mare măsură decât ar fi făcut-o orice act oficial sau o mare petrecere.
― Şi asta s-a petrecut înainte de anunţul regulilor Jubileului? spune Caesar.
― Bineînţeles că înainte. Sunt sigur că n-am mai fi făcut-o după ce am aflat, spune Peeta, începând să se înnegureze. Dar cine şi-ar fi putut închipui ce-o să urmeze? Nimeni. Am luat parte la Jocuri, suntem învingători, toată lumea părea atât de încântată să ne vadă împreună şi apoi, din senin – vreau să spun, cum am fi putut anticipa una ca asta?
― N-aţi fi putut, Peeta. Caesar îl cuprinde cu braţul de umeri. Aşa cum spuneai, nimeni n-ar fi putut. Dar trebuie să mărturisesc că mă bucur fiindcă aţi avut parte măcar de câteva luni de fericire împreună.
Aplauze colosale. Ca şi cum aş fi fost încurajată, îmi ridic ochii dintre falduri şi-i las pe spectatori să-mi vadă surâsul tragic de mulţumire. Fumul rămas în pene m-a făcut să lăcrimez, ceea ce adaugă un efect superb.
― Eu nu mă bucur, spune Peeta. Îmi doresc să fi aşteptat până se făcea totul oficial.
Asta îl ia prin surprindere până şi pe Caesar.
― Un scurt răstimp e cu siguranţă mai mult decât nimic, nu?
― Poate aş fi gândit şi eu aşa, Caesar, ripostează Peeta cu amărăciune, dacă n-ar fi fost copilul.
Gata. A făcut-o din nou. A aruncat o bombă care anulează toate strădaniile fiecărui tribut dinaintea lui. Ei, sau poate că nu. Poate anul ăsta n-a făcut altceva decât să aprindă fitilul unei bombe făurite de toţi învingătorii. Făurită cu speranţa că va reuşi cineva s-o detoneze. Poate gândindu-se că detonatorul s-ar fi putut afla în rochia mea de mireasă. Fără să ştie cât de mult mă bizui eu pe talentele lui Cinna, pe când Peeta n-are nevoie de nimic mai mult decât propria lui minte abilă.
Când explodează, bomba îşi trimite în toate direcţiile acuzaţiile de nedreptate, de barbarie şi de cruzime. Până şi cei mai mari iubitori ai Capitoliului, cei mai mari amatori de Jocuri şi mai însetaţi de sânge nu mai pot ignora, măcar pe moment, grozăvia întregii situaţii.
Sunt însărcinată.
Publicul nu poate înţelege vestea dintr-odată. Trebuie să îi izbească, să le pătrundă în gânduri şi să le fie confirmată de alte voci înainte de a începe să pară o turmă de animale rănite, gemând, scoţând ţipete ascuţite, strigând după ajutor. Iar eu? Ştiu că faţa îmi apare în prim-plan pe ecrane, dar nu fac nici cel mai mic efort de a mi-o ascunde. Fiindcă, pentru o clipă, până şi eu mă chinuiesc să înţeleg spusele lui Peeta. Nu e lucrul care m-a înspăimântat cel mai mult în privinţa nunţii, în privinţa viitorului – pierderea copiilor mei în timpul Jocurilor? Iar acum totul ar putea fi adevărat, nu-i aşa? Dacă nu mi-aş fi petrecut viaţa înălţând un zid de apărare după altul, până când am ajuns să mă retrag chiar şi în faţa unei aluzii la căsătorie şi la familie?
Caesar nu mai poate stăpâni mulţimea, nici măcar atunci când se aude soneria. Peeta dă din cap în semn de rămas-bun şi se întoarce la locul lui fără nici un alt schimb de cuvinte. Văd buzele prezentatorului mişcându-se, dar haosul a cuprins totul şi nu desluşesc nici măcar o vorbă. Numai răsunetul imnului, ale cărui prime acorduri sunt atât de puternice încât le simt vibraţia în oase, ne dă de ştire că ne aflăm în timpul programului televizat. Mă ridic de la sine şi, în acest timp, îl simt pe Peeta întinzându-şi mâna către mine. Când i-o prind, lacrimile îi şiroiesc pe obraz. Cât de sincere sunt? E o recunoaştere că temerile care mă bântuie îl hărţuiesc şi pe el, deopotrivă? Că îl hărţuiesc pe fiecare învingător? Fiecare părinte din fiecare district al Panemului?
Privesc din nou mulţimea, dar feţele părinţilor lui Rue îmi plutesc înaintea ochilor. Tristeţea lor. Pierderea pe care au suferit-o. Mă întorc spontan către Chaff şi îi întind mâna. Îmi simt degetele închizându-se în jurul ciotului de lemn care îi completează braţul şi îl strâng cu putere.
Şi apoi se întâmplă. Dintr-un capăt într-altul al şirului, învingătorii încep să se prindă de mâini. Unii imediat, ca morfinomanii sau ca Wiress şi Beetee. Alţii, ca Brutus şi Enobaria, nesiguri, dar siliţi de insistenţa celor de alături. Când imnul ajunge la ultimele acorduri, toţi douăzeci şi patru formează un lanţ neîntrerupt, care e probabil prima manifestare publică a unităţii districtelor din Zilele Negre încoace. Ne putem da seama că acest lucru a fost înţeles când ecranul începe să se întunece. Dar e prea târziu. În confuzia stârnită, n-au întrerupt transmisia la timp. Toată lumea a văzut.
Acum e zăpăceală şi pe scenă, când luminile se sting şi suntem lăsaţi să ne întoarcem în centrul de antrenament pe bâjbâite. Mă pierd de Chaff, dar Peeta mă călăuzeşte către un ascensor. Finnick şi Johanna încearcă să ni se alăture, dar un Apărător al Păcii supărat le taie calea şi urcăm singuri.
Când ieşim din lift, Peeta mă strânge de umeri.
― N-avem prea mult timp, aşa că trebuie să-mi spui acum. E cazul să-mi cer iertare pentru ceva?
― Pentru nimic, îi răspund.
A făcut un pas uriaş fără acordul meu, dar sunt bucuroasă că n-am ştiut, că n-am avut când să mă opun, când să las orice sentiment de vinovăţie faţă de Gale să ştirbească tot ceea ce simt de fapt faţă de gestul lui Peeta. Care a fost îndreptăţit.
Undeva, foarte departe, există un loc numit Districtul 12, unde mama, sora şi prietenii mei vor trebui să înfrunte urmările acestei nopţi. La o distanţă scurtă pentru o aeronavă există o arenă unde eu, Peeta şi celelalte tributuri ne vom înfrunta mâine propria formă de pedeapsă. Dar, chiar dacă vom avea cu toţii parte de un sfârşit cumplit, în seara asta s-a petrecut ceva care nu poate fi distrus. Noi, învingătorii, ne-am pus în scenă propria rebeliune şi, poate, doar poate, Capitoliul nu va reuşi s-o ţină sub control.
Aşteptăm să se întoarcă şi ceilalţi, dar, când se deschid uşile ascensorului, nu apare decât Haymitch.
― Afară e o adevărată nebunie. Toată lumea e trimisă acasă şi au anulat redi-fuzarea interviurilor la televiziune.
Eu şi Peeta ne repezim la fereastră şi încercăm să dăm un sens agitaţiei de pe străzile aflate jos, la mare distanţă.
― Ce spun? întreabă Peeta. Îi cer preşedintelui să anuleze Jocurile?
― Nu cred că ştiu ce să ceară. Situaţia e fără precedent. Până şi ideea de a se opune planurilor Capitoliului îi derutează pe oamenii de aici, spune Haymitch. Dar Snow n-o să anuleze sub nici o formă Jocurile. Ştiţi asta, nu?
Eu o ştiu. Bineînţeles că acum nu mai poate renunţa. Nu mai poate decât să riposteze, şi asta cu toată forţa.
― Ceilalţi au plecat acasă? sunt eu curioasă.
― Li s-a ordonat să plece. Nu ştiu câte şanse au să răzbată prin mulţime, răspunde Haymitch.
― Atunci n-o s-o mai revedem niciodată pe Effie, spune Peeta.
Anul trecut n-am văzut-o deloc în dimineaţa Jocurilor.
― Să-i transmiţi mulţumirile noastre.
― Mai mult decât atât. Fă-o într-un mod cu totul aparte. La urma urmelor, e vorba de¬spre Effie, intervin eu. Spune-i cât de mult o apreciem şi că a fost cea mai bună însoţitoare din câte au existat vreodată şi că… spune-i că îi trimitem toată dragostea noastră.
Pentru o vreme stăm pur şi simplu în tăcere, amânând inevitabilul. Pe urmă Haymitch îi dă glas.
― Cred că ăsta e momentul în care ne spunem şi noi rămas-bun.
― Vreun ultim sfat? întreabă Peeta.
― Rămâneţi în viaţă, răspunde Haymitch, cu asprime în glas.
Ceea ce e aproape ca o glumă veche pentru noi. Ne îmbrăţişează scurt, pe fiecare, şi îmi dau seama că mai mult de atât nu poate suporta.
― Duceţi-vă la culcare. Aveţi nevoie de odihnă.
Ştiu că ar trebui să-i spun o grămadă de lucruri lui Haymitch, dar nu mă pot gândi la nimic pe care să nu-l ştie deja şi îmi simt gâtlejul atât de crispat încât oricum mă îndoiesc că aş putea scoate vreun cuvânt. Aşa că îl las încă o dată pe Peeta să vorbească pentru noi amândoi.
― Să ai grijă de tine, Haymitch, zice el.
Traversăm încăperea, dar vocea lui Haymitch ne opreşte când ajungem în prag.
― Katniss, când o să fii în arenă…, începe el.
Pe urmă se întrerupe. Se încruntă într-un asemenea mod încât mă face să fiu sigură că l-am dezamăgit deja.
― Ce să fac? întreb, intrând în defensivă.
― Doar să nu uiţi cine e duşmanul, îmi spune. Asta-i tot. Acum duceţi-vă. Plecaţi de-aici.
O pornim de-a lungul holului. Peeta vrea să se oprească în camera lui ca să-şi spele machiajul şi să ne reîntâlnim peste câteva minute, dar nu-l las. Sunt sigură că, dacă o uşă apucă să se închidă între noi, va fi încuiată, iar eu voi fi nevoită să-mi petrec noaptea singură. Pe lângă asta, am duş în camera mea. Refuz să-mi desprind mâna de a lui.
Dormim? Nu ştiu. Ne petrecem noaptea ţinându-ne în braţe, pe un soi de tărâm aflat la jumătatea drumului dintre vis şi trezie. Nu vorbim. Fiecare se teme să-l deranjeze pe celălalt, cu speranţa că vom reuşi să adunăm câteva minute preţioase de odihnă.
Cinna şi Porţia sosesc odată cu zorile şi ştiu că Peeta trebuie să plece. Fiecare tribut intră în arenă de unul singur. El mă sărută uşor.
― Pe curând! îmi spune.
― Pe curând! îi răspund.
Cinna, care mă va ajuta să mă îmbrac pentru Jocuri, mă însoţeşte pe acoperiş. Sunt pe punctul de a mă urca pe scara aeronavei când îmi aduc aminte.
― Nu i-am spus adio Porţiei.
― Îi spun eu, zice Cinna.
Curentul electric mă paralizează pe scară până când îmi injectează doctorul cipul de urmărire în braţul stâng. Acum vor putea să mă localizeze oricând în arenă. Aeronava decolează, şi eu privesc pe fereastră până când o întunecă. Cinna insistă întruna să mănânc şi, după ce vede că nu are succes, să beau. Reuşesc să sorb necontenit apă, gândindu-mă la zilele de deshidratare care au fost gata să mă ucidă anul trecut. Ştiind că o să am nevoie de putere ca să-l păstrez pe Peeta în viaţă.
Când ajungem în Camera de Lansare din arenă, fac un duş. Cinna îmi împleteşte părul în coada lăsată pe spate şi mă ajută să-mi pun lenjeria simplă de corp. Anul ăsta, costumul tributurilor e o salopetă albastră, dintr-un material diafan, cu fermoar în faţă. O centură vătuită, lată de cincisprezece centimetri, din plastic strălucitor, violet. O pereche de pantofi de nailon, cu tălpi de cauciuc.
― Ce părere ai? întreb, întinzând materialul către Cinna, ca să-l poată examina.
El se încruntă şi freacă între degete ţesătura destul de subţire.
― Nu ştiu. O să ofere foarte puţină protecţie împotriva frigului şi a apei.
― Dar împotriva soarelui? zic eu, imaginându-mi un astru arzător deasupra unui deşert arid.
― Poate. Dacă e tratată, zice el. Oh, aproape că era să uit.
Scoate din buzunar broşa mea de aur cu gaiţa-zeflemitoare şi mi-o prinde de salopetă.
― Rochia mea a fost fantastică azi-noapte, spun eu.
Fantastică şi nesăbuită. Dar Cinna ştie probabil asta.
― M-am gândit că s-ar putea să-ţi placă, răspunde, cu un zâmbet impenetrabil.
Ne aşezăm, aşa cum am făcut şi anul trecut, ţinându-ne de mână până când vocea îmi spune să mă pregătesc de lansare. El mă conduce spre placa rotundă de metal şi îmi închide bine fermoarul costumului, trăgându-mi-l până la gât.
― Nu uita, fată din foc, îmi spune. Eu tot pe tine pariez.
Mă sărută pe frunte şi se retrage cu un pas în timp ce cilindrul de sticlă coboară, alunecând în jurul meu.
― Mulţumesc, zic eu, deşi probabil că el nu mă mai poate auzi.
Îmi înalţ bărbia, ţinându-mi capul sus, aşa cum mă sfătuieşte el întotdeauna, şi aştept să se ridice platoul. Dar nu o face. Şi rămâne în continuare neclintit.
Mă uit la Cinna, cerând o explicaţie prin înălţarea sprâncenelor. El clatină uşor din cap, tot atât de nedumerit ca mine. Ce e cu întârzierea asta?
Uşa din spatele lui se deschide violent, pe neaşteptate, şi de dincolo de ea ţâşnesc trei Apărători ai Păcii. Doi ţintuiesc braţele lui Cinna la spate şi îl încătu-şează, în vreme ce al treilea îl pocneşte în tâmplă cu o asemenea forţă încât îl trânteşte în genunchi. Dar toţi îl lovesc în continuare cu mănuşile lor cu ţinte metalice, spintecându-i adânc faţa şi trupul. Ţip din toate puterile, izbind în sticla dură, încercând să ajung la el. Apărătorii Păcii mă ignoră cu desăvârşire şi târăsc trupul inert al lui Cinna afară din încăpere. Nu lasă în urmă decât petele de sânge de pe podea.
Îngreţoşată şi îngrozită, simt că placa începe să se ridice. Încă mă mai sprijin de sticlă când vântul îmi pătrunde în păr şi mă sileşte să mă îndrept. Exact la timp, pentru că acum cilindrul se retrage, şi eu stau liberă în arenă. Dar, în privinţa vederii mele, ceva pare să nu fie în ordine. Pământul e prea strălucitor, prea lucios, şi se ondulează întruna. Trag cu ochiul către picioare şi văd că placa mea de metal e înconjurată de valuri albastre, care îmi mângâie pantofii. Îmi înalţ încet fruntea şi cuprind cu privirea apa care se întinde în toate direcţiile.
Reuşesc să încheg doar un singur gând coerent.
Ăsta nu e locul potrivit pentru o fată din foc.