Sfidarea05

Partea a doua

PACIFICAREA


10
E lipsit de sens.
Pasărea mea, coaptă, sub formă de pâine. Spre deosebire de reproducerile elegante pe care le-am văzut la Capitoliu, asta nu are, cu siguranţă, nimic de-a face cu moda.
― Ce e? Ce înseamnă? întreb cu voce aspră, încă pregătită să ucid.
― Înseamnă că suntem de partea ta, spune o voce tremurătoare din spatele meu.
N-am văzut-o când am venit. Trebuie să fi fost în casă. Nu-mi iau ochii de la actuala mea ţintă. Probabil că nou-venita e înarmată, dar ştie că, dacă ar lăsa să-mi ajungă la urechi declicul armei, anunţând moartea mea iminentă, i-aş ucide instantaneu însoţitoarea.
― Vino aici, să te văd! poruncesc.
― Nu poate, e… dă să spună femeia cu biscuitul.
― Vino aici! ţip.
Urmează zgomotul unui pas şi un sunet târşâit. Aud efortul impus de mişcare. O altă femeie sau mai bine zis o fată, fiindcă pare cam de vârsta mea, îşi face apariţia şchiopătând. E îmbrăcată într-o uniformă de Apărător al Păcii completă, cu mantia de blană albă, numai că nu-i vine bine, e cu câteva numere prea mare pentru silueta ei subţire. Nu are nici o armă vizibilă. Mâinile îi sunt ocupate, strâng ferm o cârjă rudimentară, făcută dintr-o creangă bifurcată. Nu-şi poate ridica vârful cizmei stângi din zăpadă, de aceea îl târăşte.
Îi studiez faţa, strălucitor de roşie din cauza frigului. Are dinţii strâmbi şi un semn din naştere, ca o căpşună, deasupra unuia dintre ochii săi căprui, de culoarea ciocolatei. Nu e o Apărătoarea Păcii. Nici o cetăţeancă a Capitolului.
― Cine sunteţi? întreb, cu prudenţă, dar mai puţin războinică.
― Numele meu e Twill, răspunde femeia. E mai vârstnică. Pare de vreo treizeci şi cinci de ani. Şi ea e Bonnie. Am fugit din Districtul 8.
Districtul 8! Probabil că ştiu de¬spre revoltă!
― Unde-aţi găsit uniformele? întreb.
― Le-am furat din fabrică, îmi povesteşte Bonnie. Noi le facem, acolo. Dar am crezut că asta o să fie… pentru altcineva. De-aia îmi vine atât de rău.
― Arma e a unui Apărător al Păcii mort, spune Twill, urmărindu-mi privirea.
― Biscuitul din mâna ta. Cu pasărea. Ce e cu el? o întreb.
― Nu ştii, Katniss?
Bonnie pare sincer nedumerită.
M-au recunoscut. Bineînţeles că m-au recunoscut. Am faţa descoperită şi stau aici, în afara Districtului 12, îndreptând către ele o săgeată. Cine altcineva aş putea fi?
― Ştiu că seamănă cu broşa pe care-am purtat-o în arenă.
― Nu ştie, spune Bonnie, cu voce scăzută. Poate nu ştie absolut nimic.
Simt brusc nevoia să dau impresia că am totul sub control.
― Ştiu că aţi avut o revoltă în Opt.
― Da, de asta am fost nevoite să plecăm, spune Twill.
― Ei, acum aţi ajuns foarte departe. Ce-aveţi de gând? întreb.
― Ne îndreptăm spre Districtul 13, mă informează Twill.
― Treisprezece? fac eu. Nu mai există nici un Treisprezece. A fost ras de pe faţa pământului.
― Acum şaptezeci şi cinci de ani, subliniază Twill.
Bonnie îşi schimbă poziţia cârjei şi se crispează de durere.
― Ce-ai păţit la picior? o întreb.
― Mi-am scrântit glezna. Cizmele sunt prea mari, spune ea.
Îmi muşc buza. Instinctul mă asigură că femeile spun adevărul. Iar în spatele acelui adevăr sunt o mulţime de informaţii pe care aş vrea să le obţin. Totuşi, înainte de a-mi lăsa arcul jos fac un pas înainte şi recuperez arma lui Twill. Pe urmă ezit o clipă, cu gândul la o altă zi din această pădure, când eu şi Gale am văzut o aeronavă apărând din senin şi capturând doi evadaţi din Capitoliu. Băiatul a fost ucis, străpuns cu o suliţă. Pe fata cu părul roşu am regăsit-o când am ajuns la Capitoliu, mutilată şi transformată într-o servitoare mută, numită avox.
― V-a urmărit cineva?
― Credem că nu. Probabil şi-au închipuit c-am fost ucise într-o explozie din fabrică, spune Twill. Am scăpat numai printr-un noroc.
― Bine, haideţi înăuntru, spun, arătând către casa din beton.
Intru în urma lor, aducând arma.
Bonnie se duce drept la şemineu şi se aşază pe o mantie de Apărător al Păcii aflată în faţa lui.
Îşi întinde mâinile spre flacăra plăpândă care arde la capătul unui buştean carbonizat. Are pielea atât de palidă încât e translucidă, şi prin carnea ei văd strălucirea focului. Twill încearcă să strângă mantia, probabil a ei, în jurul fetei care tremură.
O cutie de tablă de un galon a fost tăiată în jumătate, şi buza e periculos de zimţată. Stă în cenuşă, umplută cu apă în care pluteşte o mână de ace de pin.
― Faceţi ceai? întreb.
― De fapt, nu suntem sigure. Îmi amintesc că am văzut pe cineva făcând asta cu ace de pin la Jocurile Foamei, cu câţiva ani în urmă. Cel puţin, cred că erau ace de pin, spune Twill, încruntându-se.
Îmi aduc aminte de Districtul 8, un oraş urât, îmbâcsit de duhoarea fumului din coşurile fabricilor, cu oamenii adăpostiţi în case şubrede. Abia dacă poţi zări câte un fir de iarbă. Un loc unde n-ai niciodată ocazia să înveţi câte ceva de¬spre natură. E un miracol că aceste două femei au ajuns atât de departe.
― Aţi rămas fără mâncare?
Bonnie dă din cap.
― Am luat ce-am putut, dar alimentele erau atât de puţine! S-au terminat de ceva vreme.
Tremurul din vocea ei îmi topeşte ultimele rezerve. Nu e decât o fată lihnită de foame şi rănită, care fuge de Capitoliu.
― Ei, atunci asta-i ziua voastră norocoasă, spun, lăsând sacul de vânătoare să-mi cadă pe podea.
Oamenii flămânzesc în tot districtul şi noi încă avem mai mult decât suficientă mâncare. Aşa că împart câte ceva. Am priorităţile mele: familia lui Gale, Sae Unsuroasa, câţiva dintre ceilalţi negustori din Vatră cărora le-au fost închise tarabele. Mama are alţi oameni, mai ales pacienţi de-ai ei, pe care vrea să-i ajute. În dimineaţa asta mi-am îndesat înadins în sac mai multe provizii decât mi-ar fi trebuit, ştiind că mama o să vadă cămara golită şi-o să-şi închipuie că-mi fac rondul obişnuit, pe la prietenii flămânzi. De fapt, mi-am asigurat un răgaz, vrând să pot ajunge la lac fără ca ea să-şi facă griji. Aveam de gând să împart mâncarea seara, la întoarcere, dar acum îmi dau seama că n-o să fie aşa.
Scot din sac două checuri proaspete, cu un strat de brânză rumenită deasupra. Am întotdeauna o provizie, de când şi-a dat Peeta seama că sunt preferatele mele. Îi arunc unul lui Twill, dar traversez încăperea şi îl pun pe celălalt în poala lui Bonnie, căci coordonarea mişcărilor ei pare oarecum îndoielnică şi n-aş vrea ca obiectul să aterizeze în foc.
― Oh, spune ea. Oh, ăsta tot e numai pentru mine?
În sufletul meu se frânge ceva când îmi amintesc o altă voce. Rue. În arenă. Când i-am dat un picior de gâsculiţă.
― Oh, până acum n-am mai primit niciodată un copan întreg numai pentru mine.
Neîncrederea omului întotdeauna chinuit de foame.
― Da, mănâncă, răspund.
Bonnie ţine checul de parcă nu i-ar veni să creadă că e real, apoi îşi afundă dinţii în el iarăşi şi iarăşi, incapabilă să se oprească.
― E mai bun când îl mesteci.
Ea dă din cap, străduindu-se să-şi domolească pofta, dar ştiu ce greu îţi e când ai stomacul atât de gol.
― Cred că e gata ceaiul vostru.
Scot cutia de tablă din cenuşă cu o mişcare rapidă. Twill găseşte în rucsacul ei două căni de tinichea, şi eu las ceaiul jos, aşezându-l pe podea ca să se răcească. Ele se strâng una într-alta, mâncând, suflând în căni şi sorbind puţin câte puţin din ceaiul fierbinte în timp ce eu fac focul. Aştept până când îşi ling degete unsuroase, apoi întreb:
― Aşadar, care e povestea voastră?
Şi ele mi-o spun.
Încă de la sfârşitul Jocurilor Foamei, nemulţumirea din Districtul 8 a fost în continuă creştere. Bineînţeles că existase dintotdeauna, într-o anumită măsură. Dar acum vorbele nu mai erau de ajuns, şi ideea de a trece la acţiune s-a transformat din dorinţă în faptă. În fabricile de textile care lucrează pentru Panem zgomotul maşinilor e puternic şi permite ca vorbele să circule în siguranţă, o pereche de buze în apropierea unei urechi, cuvinte care trec neobservate, necenzurate. Twill preda la şcoală, Bonnie se număra printre elevele ei şi amândouă munceau, vreme de patru ore, la o fabrică specializată în confecţionarea uniformelor pentru Apărătorii Păcii. Bonnie, care lucra pe platforma friguroasă de control, a avut nevoie de câteva luni ca să pună deoparte două uniforme, azi o pereche de cizme, mâine una de pantaloni. Erau pregătite pentru Twill şi soţul ei, căci vestea de¬spre revolta odată stârnită trebuia să ajungă în afara districtului, pentru a se răspândi şi a avea succes.
Ziua când eu şi Peeta am ajuns acolo, făcându-ne apariţia în Turneul Triumfal, a fost un soi de repetiţie generală. Mulţimea s-a adunat formând echipe în preajma clădirilor alese drept ţinte pentru începerea rebeliunii. Ăsta era planul: să preia controlul asupra unor centre ale puterii din oraş, cum sunt clădirea Justiţiei, Cartierul General al Apărătorilor Păcii şi Centrul de Comunicaţii din piaţă. Şi al altor zone din district: calea ferată, hambarele, uzina electrică şi cea de armament.
Noaptea logodnei mele, noaptea când Peeta a căzut în genunchi şi şi-a declarat dragostea nepieritoare în faţa camerelor de luat vederi din Capitoliu a fost noaptea începerii revoltei. Aveau o acoperire ideală. Erau obligaţi să urmărească interviul pe care ni-l lua Caesar Flickerman în cadrul Turneului Triumfal. Ceea ce le oferea locuitorilor Districtului 8 un motiv de a se afla pe străzi după căderea întunericului, adunându-se fie în piaţă, fie în diverse centre comunitare pentru a ne privi. În mod obişnuit, o asemenea activitate ar fi stârnit prea multe suspiciuni, însă cu această ocazie toată lumea s-a aflat la locul stabilit la ora întâlnirii, opt seara, când măştile au căzut şi s-a dezlănţuit Iadul.
Luaţi prin surprindere şi copleşiţi numericeşte, Apărătorii Păcii au fost iniţial înfrânţi de mulţime. Centrul de Comunicaţii, hambarele şi uzina electrică au intrat pe mâini sigure. Pe măsură ce cădeau Apărătorii Păcii, rebelii le luau armele în stăpânire. Exista speranţa că nu săvârşiseră un act de nebunie, că, într-un fel sau altul, dacă puteau lua legătura cu celelalte districte, ar fi fost realmente posibilă o răsturnare a guvernului de la Capitoliu.
Însă apoi a căzut securea. Apărătorii Păcii au început să vină cu miile. Aeronavele au bombardat punctele de rezistenţă ale rebelilor, transformându-le în cenuşă. În haosul deplin care a urmat, oamenii n-au mai putut face altceva decât să încerce să ajungă vii acasă. A fost nevoie de mai puţin de patruzeci şi opt de ore pentru a supune oraşul. Pe urmă, totul a fost blocat, vreme de o săptămână. Nici mâncare, nici cărbune, şi tuturor le-a fost interzis să-şi părăsească locuinţele. Singurul moment când televiziunea a emis altceva în afară de paraziţi a fost cel al spânzurării oamenilor bănuiţi de instigare, în piaţa oraşului. Apoi, într-o noapte, când întregul district era la un pas de moartea prin înfometare, a sosit ordinul de a se întoarce la lucru, ca de obicei.
Ceea ce, pentru Twill şi Bonnie, însemna să meargă la şcoală. O stradă blocată în urma bombardamentului le-a făcut să întârzie la intrarea în schimbul de la fabrică şi încă se mai aflau la o sută de metri distanţă când clădirea a sărit în aer, ucigându-i pe toţi cei dinăuntru – printre care se aflau soţul lui Twill şi întreaga familie a lui Bonnie.
― Cineva trebuie să fi anunţat Capitoliul că ideea revoltei a pornit de acolo, îmi spune Twill, cu voce slabă.
Cele două femei au fugit înapoi, la Twill acasă, unde încă se mai aflau la păstrare uniformele de Apărători ai Păcii. Au adunat toate proviziile pe care le-au putut găsi, furând nestingherite de la vecinii de¬spre care ştiau acum că muriseră, şi au reuşit să ajungă la gară. Au îmbrăcat costumele de Apărători ai Păcii într-un depozit din apropierea şinelor şi, odată deghizate, au reuşit să se urce într-un vagon de marfă plin cu stofe al unui tren care pleca spre Districtul 6. Au fugit din tren când s-a oprit pentru alimentare şi şi-au continuat drumul pe jos. Au mers la adăpostul pădurii, folosindu-se totuşi de calea ferată pentru orientare, şi au ajuns la marginea Districtului 12 cu două zile în urmă, când au fost nevoite să se oprească pentru că şi-a scrântit Bonnie glezna.
― Am înţeles de ce-aţi fugit, dar ce vă aşteptaţi să găsiţi în Districtul 13? le întreb.
Ele schimbă o privire nervoasă.
― Nu suntem foarte sigure, îmi răspunde Twill.
― Nu e nimic altceva decât moloz, spun eu. Am văzut cu toţii filmul.
― Tocmai asta e. Se folosesc de acelaşi film de când îşi poate aduce aminte oricare dintre locuitorii Districtului 8, zice Twill.
― Da?
Încerc să mă întorc cu gândul în urmă, să-mi aduc aminte toate imaginile din Districtul 13 prezentate la televizor.
― Ştii că arată întotdeauna clădirea Justiţiei? continuă Twill.
Dau din cap. Am văzut-o de o mie de ori.
― Dacă te uiţi cu foarte mare atenţie, o s-o zăreşti. La margine, în colţul din dreapta sus.
― Ce-o să zăresc? întreb.
Twill ridică din nou biscuitul cu pasărea.
― O gaiţă-zeflemitoare. Se întrevede în zbor. E întotdeauna aceeaşi.
― Noi, acasă, credem că folosesc acelaşi film vechi fiindcă nu pot arăta ceea ce se află de fapt acum acolo, spune Bonnie.
Scot un mormăit, nevenindu-mi să cred.
― Vă duceţi în Districtul 13 bazându-vă pe asta! Pe un cadru de film cu o pasăre? Credeţi că veţi găsi un oraş nou, cu oameni plimbându-se în voie? Şi că aşa ceva e acceptat de Capitoliu?
― Nu, îmi răspunde Twill, cu toată seriozitatea. Credem că oamenii s-au mutat sub pământ când tot ce se afla la suprafaţă a fost distrus. Credem că au reuşit să supravieţuiască. Şi că sunt lăsaţi în pace de Capitoliu pentru că, înainte de Zilele Negre, principala industrie din Districtul 13 era cea nucleară.
― Aveau mine de grafit, spun eu, apoi ezit, fiindcă asta e o informaţie primită de la Capitoliu.
― Da, aveau câteva mine mici. Dar nu destul de multe ca să justifice o populaţie atât de numeroasă. Cred că ăsta e singurul lucru sigur pe care-l ştim, spune Twill.
Inima îmi bate prea repede. Şi dacă au dreptate? Ar putea fi adevărat? Ar putea exista şi un alt loc în care să fugi, în afara ţinuturilor sălbatice? Un loc sigur? Dacă în Districtul 13 există o comunitate, n-ar fi mai bine să plec acolo, unde aş putea realiza ceva, în loc să stau aici, aşteptându-mi moartea? Dar… dacă în Districtul 13 sunt oameni, cu arme redutabile…
― De ce nu ne-au ajutat? întreb, furioasă. Dacă e adevărat, de ce ne lasă să trăim aşa? Cu foamea, cu omorurile şi cu Jocurile?
Şi încep dintr-odată să urăsc acest oraş subteran imaginar din Districtul 13 şi pe cei care stau acolo, fără să intervină, privind cum murim. Nu sunt cu nimic mai buni decât Capitoliul.
― Nu ştim, şopteşte Bonnie. În clipa asta, nu facem decât să ne agăţăm de speranţa că există.
Vorbele ei mă fac să-mi vin în fire. Toate astea sunt amăgiri. Districtul 13 nu există, Capitoliul nu i-ar îngădui niciodată să existe. Probabil că ele se înşală în privinţa cadrului din film. Gaiţele-zeflemitoare nu sunt mai puţine decât pietrele. Şi sunt tot atât de rezistente. Dacă au putut supravieţui după bombardamentele iniţiale din Treisprezece, probabil că acum le merge mai bine decât oricând.
Bonnie nu mai are casă. Familia ei a murit. Îi este imposibil să se întoarcă în Districtul 8 sau să fie asimilată în alt district. Bineînţeles că ideea unui District 13 independent şi prosper o atrage. Nu mă pot hotărî să-i spun că alergă după un vis tot atât de lipsit de substanţă precum o dâră de fum. Poate că ea şi Twill îşi vor putea făuri, cumva, o viaţă în pădure. Mă îndoiesc, dar îmi inspiră atâta milă încât trebuie să-ncerc să le ajut.
Mai întâi le dau toată mâncarea pe care o am în sac – mai ales cereale şi fasole uscată –, dar e destul de multă ca să le ajungă o vreme, dacă fac economie. Pe urmă o duc pe Twill în pădure şi încerc să-i explic principiile de bază ale vânătorii. Are o armă care, dacă e necesar, converteşte energia solară în raze electrice letale, aşa că ar putea fi folosită la nesfârşit. Când reuşeşte să împuşte prima ei veveriţă, biata creatură e aproape o masă informă, carbonizată, pentru că a primit o lovitură directă, în corp. Dar îi arăt cum s-o jupoaie şi cum s-o cureţe. Cu ceva exerciţiu, o să se descurce. Tai o cârjă nouă pentru Bonnie. Când ajungem înapoi, în casă, scot o pereche de şosete de rezervă şi i le dau fetei, sfătuind-o să şi le îndese în vârfurile cizmelor ca să poată merge şi să le poarte noaptea. În cele din urmă, le învăţ cum să facă un foc ca lumea.
Mă imploră să le dau detalii de¬spre situaţia din Districtul 12 şi le povestesc de¬spre viaţa sub Thread. Îmi dau seama că ele consideră asta o informaţie importantă, pe care le-o pot oferi conducătorilor Districtului 13, şi intru în joc ca să nu le distrug speranţele. Dar, când lumina soarelui îmi dă de ştire că se apropie sfârşitul după-amiezii, îmi dau seama că nu mai am timp să le aduc într-o stare sufletească mai bună.
― Acum trebuie să plec.
Mă copleşesc cu mulţumiri şi mă îmbrăţişează. Din ochii lui Bonnie izvorăsc lacrimi.
― Nu-mi vine să cred că te-am întâlnit cu adevărat. De¬spre tine vorbeşte, practic, toată lumea, de când…
― Ştiu. Ştiu. De când am scos fructele alea de pădure, spun eu, obosită.
La întoarcere, abia dau atenţie drumului, deşi începe să cadă o ninsoare apoasă. Gândurile gravitează în jurul noilor informaţii de¬spre revolta din Districtul 8 şi de¬spre neverosimila, dar aţâţătoarea posibilitate a existenţei Districtului 13.
Spusele lui Bonnie şi Twill mi-au confirmat un singur lucru: preşedintele Snow m-a făcut să trec drept o proastă. Toate sărutările şi dezmierdările din lume n-ar fi putut schimba sensul forţei care se acumula în Districtul 8. Da, fructele mele au fost scânteia, dar nu aveam cum să ţin focul sub control. El trebuie să fi ştiut asta. Şi atunci de ce m-a vizitat acasă, de ce mi-a ordonat să conving mulţimile de dragostea mea pentru Peeta? A fost, evident, un şiretlic, ca să-mi distragă atenţia şi să mă împiedice să fac orice altceva care să instige districtele la revoltă. Şi ca să-i distreze pe locuitorii Capitoliului, fireşte. Presupun că nunta e, pur şi simplu, o prelungire necesară a spectacolului.
Am ajuns aproape de gard când o gaiţă-zeflemitoare coboară pe o creangă, şi trilurile ei par să mi se adreseze. Văzând-o, îmi aduc aminte că n-am primit o explicaţie completă în privinţa păsării de pe biscuit şi a semnificaţiei sale.
― Înseamnă că suntem de partea ta.
Asta a spus Bonnie. Am oameni de partea mea? Care parte? Sunt, fără s-o ştiu, imaginea mult-aşteptatei rebeliuni? Gaiţa-zeflemitoare de pe broşa mea a devenit un simbol al împotrivirii? Dacă e aşa, partea mea n-o duce foarte bine. E suficient să iau în seamă ceea ce s-a petrecut în Opt ca să ştiu asta.
Îmi ascund armele în buşteanul scorburos cel mai apropiat de fosta mea casă din Filon şi mă îndrept spre gard. Mă ghemuiesc, lăsându-mă într-un genunchi şi pregătindu-mă să mă întorc pe Pajişte, dar sunt încă prea preocupată de evenimentele zilei şi e nevoie de ţipătul neaşteptat al unei bufniţe ca să-mi revin.
În lumina tot mai palidă, gardul de plasă pare la fel de inofensiv ca de obicei, însă ceea ce mă face să-mi retrag mâna cu o tresărire e un sunet aidoma bâzâitului dintr-un copac plin de cuiburi ale viespoilor-copoi care îmi dă de ştire că gardul e încărcat cu electricitate.
11
Picioarele mă poartă înapoi de la sine şi mă pierd printre copaci. Îmi acopăr gura cu mănuşa pentru a dispersa aburul alb al răsuflării în aerul îngheţat. Adrenalina îmi aleargă prin vene, ştergându-mi din minte toate grijile zilei în timp ce mă concentrez asupra ameninţării imediate care-mi stă înainte. Ce se petrece? Thread a activat gardul ca măsură suplimentară de precauţie? Sau a aflat cumva că i-am scăpat azi din plasă? E hotărât să mă lase în afara Districtului 12 până când reuşeşte să mă prindă şi să mă aresteze? Vrea să mă târască în piaţă ca să fiu pusă în butuci sau biciuită, sau spânzurată?
Calmează-te, îmi poruncesc. Nu e prima dată când sunt blocată în afara districtului de gardul electrificat. De-a lungul anilor, s-a mai întâmplat de vreo câteva ori, dar Gale a fost întotdeauna cu mine. Am ales împreună un copac în care să stăm confortabil până la întreruperea curentului, ceea ce s-a întâmplat întotdeauna până la urmă. Prim căpătase chiar obiceiul de a se duce pe Pajişte când întârziam, ca să vadă dacă gardul era electrificat, pentru ca mama să nu-şi facă griji.
Însă astăzi familia mea nici măcar n-o să-şi imagineze că aş putea fi în pădure. Am luat măsuri ca să le induc în eroare. Aşa că se vor îngrijora dacă nu apar. Şi o parte din mine e îngrijorată, fiindcă nu sunt sigură că recuplarea la curent tocmai în ziua când am plecat în pădure e o coincidenţă. Credeam că nu m-a văzut nimeni furişându-mă pe sub gard, dar cine poate şti? Se găseşte întotdeauna cineva dispus să se angajeze ca spion. Cineva a raportat când m-a sărutat Gale, exact în locul ăsta. Dar asta s-a întâmplat totuşi pe lumină şi înainte de a începe să am mai multă grijă cum mă port. Ar fi posibil să existe camere de supraveghere? Aşa a aflat preşedintele Snow de¬spre sărut? Când am trecut pe sub gard era întuneric şi aveam faţa acoperită cu o eşarfă. Dar lista persoanelor bănuite de încălcarea hotarelor pădurii e, probabil, foarte scurtă.
Ochii mei cutreieră printre copaci, pe Pajiştea din partea cealaltă a gardului. Nu reuşesc să zăresc decât zăpada umedă, strălucind ici şi colo în lumina ferestrelor de la marginea Filonului. Nici un Apărător al Păcii la vedere, nimic care să sugereze că aş fi urmărită. Îmi dau seama că, indiferent dacă Thread ştie sau nu că am ieşit azi din district, trebuie să acţionez în acelaşi mod: să mă întorc dincolo de gard fără să fiu văzută şi să pretind că n-am ieşit niciodată.
Orice contact cu gardul de plasă sau cu buclele de sârmă ghimpată de deasupra ar însemna electrocutarea instantanee. Nu cred că pot săpa o ieşire sub gard fără riscul de a fi observată şi, oricum, pământul îngheţat e tare. Ceea ce îmi lasă o singură opţiune. Trebuie să trec, cumva, pe deasupra lui.
Încep să merg de-a lungul lizierei, în căutarea unui copac cu o creangă suficient de înaltă şi de lungă pentru a se potrivi cu nevoile mele. După vreun kilometru şi jumătate, dau de un arţar bătrân care ar putea fi ceea ce îmi trebuie, însă trunchiul e prea gros şi prea plin de gheaţă ca să mă pot urca, iar în partea de jos nu are nici o creangă. Mă urc într-un copac de alături şi fac un salt periculos către arţar, cu mâinile cât pe ce să mi se desprindă de scoarţa alunecoasă. Dar reuşesc să găsesc ceva de care să mă prind şi încep să înaintez centimetru cu centimetru pe creanga care atârnă deasupra sârmei ghimpate.
Când mă uit în jos, îmi aduc aminte de ce eu şi Gale preferam întotdeauna să aşteptăm în pădure în loc de a încerca să sărim peste gard. Dacă te urci destul de sus ca să nu fii prăjit, înseamnă că ajungi la cel puţin şase metri înălţime. Cred că ramura pe care sunt eu trebuie să fie la vreo şapte şi jumătate. E o distanţă primejdioasă chiar şi pentru cineva care practică de ani de zile căţăratul în copaci. Dar ce altceva am de ales? Aş putea căuta o altă creangă, însă acum e aproape întuneric. Ninsoarea o s-ascundă lumina lunii. Aici pot cel puţin să văd că există un troian de zăpadă care să-mi amortizeze aterizarea. Chiar dacă o să găsesc un alt copac, ceea ce e îndoielnic, cine ştie în ce s-ar putea să sar? Îmi agăţ de gât sacul gol pentru vânat şi mă las încet în jos, până ce ajung să atârn de mâini. Mă opresc o clipă, adunându-mi curajul. Apoi îmi desfac degetele.
Urmează senzaţia de cădere, după care izbesc solul simţind cum mi se propagă zdruncinătura pe şira spinării. O secundă mai târziu, mă lovesc cu fundul de pământ. Stau întinsă pe zăpadă, încercând să-mi apreciez vătămările. Fără să mă ridic, pot spune, după durerea din călcâiul stâng şi din noadă, că sunt rănită. Singura întrebare e cât de rău. Sper că totul se rezumă la vânătăi, dar, când îmi impun să mă salt în picioare, bănuiesc că am şi ceva rupt. Pot totuşi să merg, aşa că mă pun în mişcare, încercând să-mi ascund şchiopătatul cât mai bine cu putinţă.
Mama şi Prim nu trebuie să afle c-am fost în pădure. E necesar să-mi pregătesc un soi de alibi, indiferent cât de firav. Câteva dintre prăvăliile din piaţă sunt încă deschise, aşa că intru în una şi cumpăr pânză albă, pentru bandaje. Oricum nu mai aveam prea multă. Din alta cumpăr o pungă cu dulciuri pentru Prim. Îmi vâr una dintre bomboane în gură, simţind cum mi se topeşte menta pe limbă, şi îmi dau seama că e primul lucru pe care-l mănânc pe ziua de astăzi. Am avut de gând să-mi pregătesc o masă lângă lac, dar, când am văzut în ce stare erau Bonnie şi Twill, era păcat să le lipsesc fie şi de o singură îmbucătură.
În momentul când ajung acasă, călcâiul meu stâng nu mai poate susţine nici cea mai mică greutate. Mă hotărăsc să-i spun mamei că am încercat să repar o gaură din acoperişul vechii noastre case şi am alunecat. Cât de¬spre mâncarea lipsă, o să dau explicaţii cât mai vagi în privinţa celor cărora le-am împărţit-o. Mă târăsc dincolo de uşă, gata să mă prăbuşesc în faţa focului. În schimb, am parte de un alt şoc.
În cadrul uşii de la bucătărie stau doi Apărători ai Păcii, un bărbat şi o femeie. Femeia rămâne impasibilă, dar observ tresărirea de surprindere de pe faţa bărbatu-lui. Nu mă aşteptau. Ştiu că am fost în pădure şi că acum ar trebui să fiu blocată acolo.
― Bună, spun, cu voce neutră.
Mama apare în spatele celor doi, dar păstrând distanţa faţă de ei.
― Iat-o, exact la timp pentru cină, spune, ceva cam prea încântată.
Am întârziat foarte mult la cină. Mă gândesc dacă să-mi scot cizmele, aşa cum aş face în mod firesc, dar mă îndoiesc că aş izbuti să nu-mi trădez rănile. Mă mulţumesc să-mi las pe spate gluga udă şi să-mi scutur zăpada din păr.
― Vă pot ajuta cu ceva? îi întreb pe Apărătorii Păcii.
― Comandantul Thread ne-a trimis să vă aducem un mesaj, spune femeia.
― Te aşteaptă de ore întregi, adaugă mama.
Aşteaptă să nu reuşesc să mă-ntorc. Să se confirme că am fost electrocutată de gard sau blocată în pădure, ca să-mi poată ridica familia pentru interogatoriu.
― Trebuie să fie un mesaj important, comentez.
― Pot să vă întreb unde aţi fost, domnişoară Everdeen? spune femeia.
― E mai simplu dacă mă întrebaţi unde n-am fost, îi răspund, cu o notă de exasperare în glas.
Traversez încăperea către bucătărie, străduindu-mă să-mi folosesc piciorul ca de obicei, deşi fiecare pas e un chin. Trec printre Apărătorii Păcii şi reuşesc să ajung cu bine lângă masă. Îmi arunc sacul jos şi mă întorc spre Prim, care stă, băţoasă, lângă şemineu. Haymitch şi Peeta sunt şi ei aici, aşezaţi pe două balansoare identice şi jucând o partidă de şah. Au venit din întâmplare sau i-au „invitat” Apărătorii Păcii? Oricum ar fi, mă bucur să-i văd.
― Şi unde n-ai fost? zice Haymitch plictisit.
― Ei bine, n-am fost să vorbesc cu Moş Capră de¬spre ducerea caprei lui Prim la un ţap, fiindcă am primit informaţii complet greşite de¬spre locul unde locuieşte, îi spun lui Prim, cu vehemenţă.
― Nu, nu e aşa, ripostează ea. Eu ţi-am explicat cu exactitate.
― Ai zis că stă lângă intrarea dinspre vest a minei.
― Intrarea dinspre est, mă corectează ea.
― Ai spus clar vest, pentru că, pe urmă, te-am întrebat: „Lângă mormanul de zgură?”, iar tu ai zis „Da”.
― Mormanul de zgură e alături de intrarea dinspre est, spune Prim, cu răbdare.
― Nu. Când ai zis asta? întreb eu.
― Aseară, se amestecă Haymitch.
― A fost clar vorba de¬spre est, adaugă Peeta.
Se uită la Haymitch şi râd amândoi. Îl privesc cu asprime, şi el se străduieşte să pară plin de remuşcări.
― Îmi pare rău, dar chiar asta am spus. Nu asculţi când îţi vorbesc oamenii.
― Fac pariu că ţi s-a spus şi azi că nu stă acolo, şi tu iar n-ai ascultat, zice Haymitch.
― Tacă-ţi fleanca, Haymitch! fac eu, demonstrând limpede că are dreptate.
El şi Peeta nu-şi stăpânesc râsul, iar Prim îşi permite un zâmbet.
― Perfect. N-are decât să se ocupe altcineva de umflatul burţii caprei ăleia proaste, spun, stârnindu-le şi mai tare râsul. De-asta s-au descurcat până acum Haymitch şi Peeta, cuget eu. Nimic nu-i poate deruta.
Mă uit la Apărătorii Păcii. Bărbatul zâmbeşte, dar femeia nu pare convinsă.
― Ce e în sac? mă întreabă, cu voce tăioasă. Ştiu că speră să găsească vânat sau plante de câmp. Ceva care să mă încrimineze fără dubiu. Răstorn conţinutul pe masă.
― Uitaţi-vă singuri.
― O, ce bine, se bucură mama, examinând pânza. Mai aveam foarte puţine bandaje.
Peeta se apropie de masă şi deschide punga cu dulciuri.
― Ooh, bomboane de mentă! spune, azvârlindu-şi una în gură.
― Sunt ale mele.
Dau să înşfac punga. El i-o aruncă lui Haymitch care îşi îndeasă în gură un pumn de dulciuri înainte de a-i da punga lui Prim care chicoteşte.
― Nici unul dintre voi nu merită dropsuri! spun.
― De ce, fiindcă avem dreptate?
Peeta mă cuprinde cu braţele. Scot un mic scâncet de durere când noada mea protestează, încerc să-l transform într-un sunet care trădează indignarea, dar el nu ştie că sunt rănită, i-o citesc în ochi.
― OK, Prim a spus vest. Eu am auzit-o spunând clar vest. Suntem cu toţii nişte idioţi. Cum îţi sună asta?
― Mai bine, răspund, lăsându-l să mă sărute.
Pe urmă mă uit la Apărătorii Păcii şi-mi amintesc brusc ce caută aici.
― Aveţi un mesaj pentru mine?
― De la comandantul Thread, spune femeia. Vrea să ştiţi că, de acum înainte, gardul care înconjoară Districtul 12 va fi electrificat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
― Nu era deja? întreb, cu poate cam prea multă inocenţă.
― S-a gândit că aţi putea fi interesată să-i transmiteţi informaţia vărului dumneavoastră, adaugă femeia.
― Mulţumesc. O să-i spun. Sunt sigură c-o să dormim cu toţii ceva mai liniştiţi acum, după ce securitatea a reparat această neglijenţă.
Ştiu că împing prea departe lucrurile, dar comentariul îmi oferă o anumită satisfacţie.
Fălcile femeii se crispează. Nimic n-a mers conform planului, dar ea nu mai are alte ordine. Mă salută dând scurt din cap şi se îndepărtează, cu bărbatul pe urmele ei. Când închide mama uşa în urma lor, mă prăbuşesc, sprijinindu-mă de masă.
― Ce e? întreabă Peeta, susţinându-mă ca să-mi păstrez echilibrul.
― Oh, m-am lovit la piciorul stâng. La călcâi. Şi noada mea a avut o zi proastă.
El mă ajută să ajung lângă unul dintre balansoare şi mă las pe suprafaţa capitonată. Mama îmi scoate cizmele.
― Ce s-a-ntâmplat?
― Am alunecat şi-am căzut.
Patru perechi de ochi mă privesc cu neîncredere.
― Pe gheaţă.
Ştim cu toţii că în casă s-ar putea să fie microfoane şi că nu e sigur să vorbim deschis. Nu aici şi nu acum.
După ce mi-a scos şoseta, degetele mamei îmi cercetează oasele din călcâiul stâng şi tresar de durere.
― S-ar putea să fie o fractură, spune ea. Îmi verifică şi celălalt picior. Ăsta pare teafăr.
E de părere că noada mea are vânătăi urâte. Prim e trimisă să-mi aducă pijamaua şi halatul. După ce mă schimb, mama pregăteşte un pacheţel cu zăpadă pentru călcâiul meu stâng şi îl fixează cu o perniţă. Mănânc trei farfurii cu tocană şi o jumătate de pâine. Ceilalţi iau cina stând la masă. Mă holbez la foc, cu gândul la Bonnie şi Twill, sperând că zăpada grea şi umedă mi-a şters urmele.
Prim vine să se aşeze pe podea, lângă mine, sprijinindu-şi capul de genunchiul meu. Sugem bomboane de mentă, şi eu îi mângâi părul blond, mătăsos, dându-i-l după ureche.
― Cum a fost la şcoală? o întreb.
― Bine. Am învăţat de¬spre produsele secundare obţinute odată cu cărbunele, răspunde ea.
O vreme rămânem amândouă cu ochii la foc.
― Ai de gând să-ţi probezi rochiile de mireasă?
― Nu azi. Probabil mâine, îi răspund.
― Să aştepţi până ajung şi eu acasă, OK? îmi cere ea.
― Sigur.
Dacă nu mă arestează între timp.
Mama îmi dă o cană cu ceai de muşeţel în care a strecurat o doză de sirop-somnifer, şi ochii încep imediat să mi se închidă. Ea îmi bandajează piciorul rănit, şi Peeta se oferă să mă ducă în pat. La început mă sprijin de umărul lui, dar şchiopătez atât de rău încât mă saltă pe braţe şi mă duce la etaj. Mă înveleşte şi îmi spune noapte bună, dar îl prind de mână şi îl ţin locului. Ca efect secundar, siropul-somnifer te scapă de inhibiţii, ca şi votca, şi ştiu că va trebui să-mi ţin limba sub control. Dar nu vreau să plece Peeta. De fapt, aş vrea să se urce în pat, lângă mine, să fie acolo la noapte, când încep coşmarurile. Dar, dintr-un anumit motiv, pe care nu sunt în stare să-l exprim, ştiu că nu-mi e permis să-i cer asta.
― Nu pleca încă. Nu înainte să adorm, spun.
Peeta se aşază pe marginea patului, încălzindu-mi mâna într-ale lui.
― Astăzi am fost cât pe ce să cred că te-ai răzgândit. Când ai întârziat la cină.
Am mintea înceţoşată, dar intuiesc ce vrea să spună. Cu gardul conectat la curent, cu întârzierea mea şi cu Apărătorii Păcii aşteptându-mă, a crezut c-am fugit, poate împreună cu Gale.
― Nu, ţi-aş fi spus, îi răspund.
Îi trag mâna în sus şi îmi sprijin obrazul de dosul palmei lui, trăgând în nări mirosul vag de scorţişoară şi de mărar al pâinilor pe care trebuie să le fi copt azi. Vreau să-i povestesc de¬spre Twill şi Bonnie, de¬spre revoltă şi de-spre fantezia cu Districtul 13, dar n-ar fi prudent şi simt cum mă fură somnul, aşa că abia mai reuşesc să rostesc o singură propoziţie.
― Stai cu mine.
Îl aud şoptindu-mi o vorbă de răspuns în vreme ce tentaculele siropului mă afundă în somn, dar nu reuşesc s-o pricep.
Mama mă lasă să dorm până la amiază, apoi mă trezeşte ca să-mi examineze călcâiul. Îmi cere să mă odihnesc o săptămână, rămânând în pat, şi nu obiectez, fiindcă mă simt atât de mizerabil. Nu e vorba doar de¬spre călcâi şi de¬spre noadă. Mă doare tot trupul şi sunt istovită. Aşa că o las pe mama să mă doftoricească, să-mi aducă micul dejun la pat şi să mai pună pe mine încă o pătură. Pe urmă mă mulţumesc să zac acolo, cu ochii pironiţi de cerul iernii de dincolo de geamuri, cugetând asupra întorsăturii pe care o vor lua lucrurile. Mă gândesc îndelung la Bonnie şi la Twill şi la mormanul de rochii de mireasă de la parter, întrebându-mă dacă Thread o să descopere cum m-am întors şi o să mă aresteze. E ciudat, fiindcă oricum m-ar putea aresta în baza infracţiunilor din trecut, dar, fiindcă sunt o învingătoare, are poate nevoie de o dovadă incontestabilă. Mă întreb şi dacă preşedintele Snow ţine legătura cu Thread. Mă gândesc că e puţin probabil ca el să fi ştiut vreodată de existenţa bătrânului Cray, dar, în momentul de faţă, când eu am devenit o asemenea problemă naţională, are oare grijă să-i dea instrucţiuni lui Thread? Sau comandantul Apărătorilor Păcii acţionează din proprie iniţiativă? În orice caz, nu mă îndoiesc că sunt amândoi de acord să folosească gardul ca să mă ţină în interiorul districtului. Chiar dacă aş găsi o cale de evadare – poate să agăţ o frânghie de creanga aia de arţar şi să mă caţăr – acum nu mai pot fugi împreună cu familia şi cu prietenii. Şi, oricum, i-am promis lui Gale c-o să rămân şi-o să lupt.
În următoarele zile, tresar ori de câte ori se aude o bătaie la uşă. Totuşi, nu apare nici un Apărător al Păcii care să mă aresteze, aşa că, în cele din urmă, încep să mă calmez. Sunt şi mai liniştită când Peeta îmi povesteşte, cu nepăsare, că în anumite zone ale gardului e întrerupt curentul fiindcă se lucrează la fixarea bazei plasei de sârmă de pământ. Thread îşi închipuie, probabil, că am trecut cumva pe sub gard, chiar şi când era străbătut de curentul letal. Districtul se bucură de un moment de respiro, Apărătorii Păcii având încă o ocupaţie pe lângă maltratarea locuitorilor.
Peeta vine în fiecare zi, îmi aduce checuri cu brânză şi începe să-mi dea o mână de ajutor la cartea familiei. E un caiet vechi, din pergament legat în piele. A fost începută cu ere în urmă, de nişte botanişti specializaţi în plante medicinale din familia mamei. Pagină după pagină, cartea conţine desene în cerneală ale unor plante, alături de descrierea întrebuinţării lor medicale. Tata a adăugat o parte cu plante comestibile care mi-a folosit drept ghid, ajutându-ne să supravieţuim după moartea lui. Vreau de mult să-mi notez în ea propriile cunoştinţe. Lucruri pe care le-am învăţat din experienţă sau de la Gale şi informaţiile pe care le-am primit în timpul antrenamentului pentru Jocuri. N-am făcut-o, pentru că nu sunt artistă şi exactitatea detaliilor fiecărui desen are o importanţă crucială. Aici intră în joc Peeta. Unele plante îi sunt deja cunoscute, din altele am mostre uscate, iar pe restul trebuie să i le descriu. Face schiţe pe bucăţi de hârtie până sunt satisfăcută de acurateţea lor şi îl las să le deseneze în carte. Pe urmă scriu, cu grijă, tot ce ştiu de¬spre planta respectivă.
E o activitate captivantă, făcută în tăcere, care mă ajută să nu mă gândesc la problemele mele. Îmi place să-i privesc mâinile când desenează, făcând o pagină albă să înflorească în linii de cerneală, adăugând tuşe de culoare cărţii până acum doar cu schiţe negre pe filele gălbui. Când se concentrează, chipul lui capătă o înfăţişare aparte. Obişnuita lui expresie degajată e înlocuită de ceva mult mai intens şi mai îndepărtat, care sugerează o întreagă lume zăvorâtă înlăuntrul lui. Am mai întrezărit câte ceva din ea şi înainte: în arenă sau când s-a adresat unei mulţimi de oameni sau când a îndepărtat armele Apărătorilor Păcii de mine, în Districtul 11. Nu ştiu exact ce să înţeleg din asta. Şi capăt o uşoară obsesie pentru genele lui, care nu prea se observă de obicei, pentru că sunt atât de blonde. Însă, privite de aproape, în lumina soarelui care pătrunde pieziş pe fereastră, au o culoare aurie şi sunt atât de lungi încât nu pricep cum de nu se încâlcesc când clipeşte.
Într-o după-amiază, Peeta se întrerupe dintr-odată în timp ce adaugă umbre desenului unei flori şi îşi ridică privirea atât de brusc încât tresar, ca şi cum aş fi fost prinsă spionându-l, ceea ce poate că şi fac, într-un mod oarecum bizar.
Dar el nu spune decât:
― Ştii, cred că asta e prima dată când facem ceva normal împreună.
― Da, încuviinţez eu.
Relaţia noastră a fost alterată, în totalitate, de Jocuri. N-a inclus niciodată normalitatea.
― E o schimbare plăcută.
În fiecare după-amiază, Peeta mă duce la parter pentru o variaţie de decor, şi eu enervez pe toată lumea deschizând televizorul. De obicei nu ne uităm decât atunci când e obligatoriu, pentru că amestecul de propagandă şi etalări ale puterii Capitoliului – inclusiv clipurile din cei şaptezeci şi patru de ani de Jocuri ale Foamei – e atât de odios. Dar acum caut ceva aparte. Gaiţa-zeflemitoare pe care se bazează speranţele lui Bonnie şi Twill. Ştiu că e probabil o prostie, dar, dacă e aşa, vreau s-o pot exclude. Şi să-mi scot definitiv din minte ideea unui District 13 înfloritor.
O zăresc pentru prima dată într-un reportaj de¬spre Zilele Negre. Văd ruinele clădirii Justiţiei arzând mocnit şi întrezăresc partea interioară, albă cu negru, a aripii unei gaiţe-zeflemitoare care traversează în zbor colţul din dreapta sus. Dar adevărul e că asta nu demonstrează absolut nimic. E doar un film vechi, care însoţeşte o poveste veche.
Totuşi, peste câteva zile, atenţia îmi e atrasă de altceva. Reporterul citeşte o ştire de¬spre criza de grafit care afectează fabricile din Districtul 3. E întrerupt pentru a se difuza ceea ce ar trebui să fie un reportaj în direct, prezentat de o femeie în costum de protecţie, aflată în faţa ruinelor clădirii Justiţiei din Treisprezece. Prin mască, relatează că, din nefericire, un studiu tocmai a demonstrat că în minele din Districtul 13 mediul rămâne în continuare prea toxic pentru a putea fi utilizate. Sfârşitul reportajului. Dar, chiar înainte de a reveni cu transmisia la reporterul din studio, văd fâlfâirea inconfundabilă a aceleiaşi aripi de gaiţă-zeflemitoare.
Reportera a fost pur şi simplu încorporată în vechiul film. Nu se află nicidecum în Districtul 13. Ceea ce ridică o întrebare: atunci ce se află acolo?