Revolta12

23
Pe cine voia femeia să cheme rămâne un mister, fiindcă după ce căutăm în tot apartamentul descoperim că era singură. Poate strigătul îi era adresat vecinului de alături, sau nu era decât o expresie a spaimei. În orice caz, aici nu e nimeni, n-avea cine s-o audă.
Apartamentul ar putea fi o ascunzătoare excelentă pentru o vreme, dar nu ne putem permite un asemenea lux.
― Cât timp credeţi c-avem la dispoziţie până când îşi vor da seama că e posibil să fi supravieţuit unii dintre noi? întreb.
― Cred că şi-ar putea face apariţia aici oricând, spune Gale. Ştiau că urcam la suprafaţă. Explozia o să-i deruteze probabil pentru câteva minute, apoi vor începe să caute locul prin care-am ieşit.
Mă apropii de fereastra dinspre stradă şi, când mă uit printre jaluzele, nu dau cu ochii de Apărători ai Păcii, ci de o mulţime de oameni grăbiţi, care-şi văd de treburile lor. În timpul călătoriei noastre subterane, am lăsat cu mult în urmă părţile evacuate şi am ieşit la suprafaţă într-o zonă aglomerată a Capitoliului. Mulţimea ne oferă singura şansă de scăpare. Nu am un holo, dar o am pe Cressida. Ea mi se alătură lângă fereastră, îmi confirmă că ştie unde ne aflăm şi îmi dă o veste bună spunând că nu ne mai despart multe cvartale de vila preşedintelui.
E suficient să arunc o singură privire către însoţitorii mei ca să-mi dau seama că momentul nu e potrivit pentru un atac pe ascuns împotriva lui Snow. Gale continuă să piardă sânge din rana de la gât, pe care n-am apucat s-o curăţăm. Peeta e aşezat pe o canapea de catifea, cu dinţii încleştaţi de o pernă, fie luptându- se cu nebunia, fie stăpânindu-şi un ţipăt. Pollux plânge, sprijinit de poliţa unui şemineu bogat ornamentat. Cressida stă hotărâtă alături de mine, dar e atât de palidă încât are buzele livide. Mie ura îmi dă aripi. Când energia ei o să intre în declin, n-o să mai fiu bună de nimic.
― Să ne uităm în dulapuri, spun.
Într-un dormitor găsim sute de haine femeieşti şi de perechi de pantofi, un curcubeu de peruci, fard suficient ca să vopsim o casă. În dormitorul din partea opusă a holului e un sortiment similar pentru bărbaţi. Poate lucrurile sunt ale soţului ei. Sau ale unui iubit care-a avut norocul să lipsească de-acasă în dimineaţa asta.
Îi chem de ceilalţi să se îmbrace. La vederea încheieturilor însângerate ale mâinilor lui Peeta, îmi caut în buzunar cheia cătuşelor, dar el se îndepărtează brusc.
― Nu, îmi spune. Nu face asta. Mă ajută să mă adun.
― S-ar putea să ai nevoie de mâini, zice Gale.
― Când simt că alunec, îmi apăs încheieturile de cătuşe şi durerea mă ajută să mă concentrez, ne explică Peeta.
I le las.
Din fericire afară e frig, aşa că paltoanele şi pelerinele bogate ne acoperă cea mai mare parte a uniformelor şi a armelor. Ne agăţăm bocancii de gât cu ajutorul şireturilor, ascunzându-i, şi ne încălţăm în schimb cu pantofi caraghioşi. Însă adevărata provocare e reprezentată, bineînţeles, de feţele noastre. Cressida şi Pollux riscă să fie recunoscuţi de cunoştinţe. Figura lui Gale le-ar putea fi familiară celor care l-au văzut în prop-uri şi la ştiri, iar pe mine şi pe Peeta ne ştiu toţi locuitorii Panemului. Ne ajutăm în grabă unii pe alţii, aplicându-ne straturi groase de fard şi punându-ne peruci şi ochelari de soare. Cressida se ocupă de mine şi de Peeta, înfăşurându-ne eşarfe în jurul nasului şi al gurii.
Simt din nou tic-tac-ul ceasului, dar întârzii câteva minute ca să-mi umplu buzunarele cu mâncare şi cu articole de prim ajutor.
― Nu vă răzleţiţi, spun, la uşa din faţă.
Apoi ieşim direct în stradă.
A început să ningă în rafale. Pe lângă noi se învârtejesc oameni neliniştiţi, vorbind de¬spre rebeli, de¬spre foamete şi de¬spre mine cu accentul lor afectat din Capitoliu. Traversăm strada, trecem pe lângă alte câteva apartamente. Exact când dăm colţul, pe lângă noi se perindă trei duzini de Apărători ai Păcii. Ne grăbim să ne retragem din calea lor, aşa cum fac cetăţenii veritabili, aşteptând până când îşi reia mulţimea fluxul normal, şi ne continuăm drumul.
― Cressida, şoptesc. Te poţi gândi repede la o ascunzătoare?
― Încerc, răspunde ea.
Parcurgem un alt cvartal, apoi încep să sune sirenele. Prin fereastra unui apartament, vedem un comunicat urgent şi fotografiile noastre afişate pe ecran într-o succesiune rapidă. Încă n-au identificat morţii, fiindcă îi vedem şi pe Castor şi pe Finnick. În curând, orice trecător va fi la fel de periculos ca un Apărător al Păcii.
― Cressida?
― Există un loc. Nu e ideal. Dar putem încerca, spune ea.
O urmăm de-a lungul mai multor cvartale şi intrăm pe o poartă în ceea ce pare a fi o reşedinţă particulară. Însă e vorba de un soi de scurtătură, fiindcă, după ce trecem printr-o grădină bine îngrijită, ajungem la o altă poartă şi ieşim pe o străduţă laterală, care uneşte două bulevarde principale. Vedem câteva magazine mărunte – unul care cumpără obiecte uzate, altul care vinde bijuterii false. Nu întâlnim decât doi oameni, care nu ne dau nicio atenţie. Cressida începe să pălăvrăgească cu voce stridentă de¬spre lenjeria din blană, subliniind ce importantă e în lunile de iarnă.
― Aşteaptă să vezi preţurile! Crede-mă, sunt la jumătate faţă de cât plăteşti pe bulevarde!
Ne oprim în faţa unei vitrine murdare, plină de manechine în lenjerie de blană. Magazinul nici măcar nu pare să fie deschis, dar Cressida împinge uşa din faţă şi intră, declanşând sunetul disonant al unui clopoţel. În prăvălia întunecoasă şi îngustă, cu pereţii plini de rafturi cu marfă, mirosul de piele neprelucrată îmi umple nările. Probabil că afacerile nu merg prea bine, fiindcă suntem singurii clienţi. Cressida se îndreaptă direct către o siluetă gârbovită, aflată în spatele sălii. Eu o urmez, măturând cu degetele veşmintele moi.
În spatele unei tejghele stă cea mai bizară fiinţă omenească pe care am văzut- o vreodată. E un exemplu extrem de îmbunătăţire chirurgicală eşuată, fiindcă e sigur că faţa ei nu e considerată frumoasă nici măcar la Capitoliu. Pielea a fost puternic întinsă şi tatuată cu dungi negre şi aurii. Nasul e atât de turtit încât abia dacă mai există. Am mai văzut mustăţi de pisică la oamenii din Capitoliu, dar niciunele atât de lungi. Rezultatul e o mască grotescă, semifelină, care ne studiază acum bănuitoare, cu ochii îngustaţi.
Cressida îşi scoate peruca, dezvăluindu-şi lujerii.
― Tigris, spune ea, avem nevoie de ajutor.
Tigris. În adâncul minţii mele, numele aprinde un beculeţ. A fost un personaj bine cunoscut – ca versiune mai tânără şi mai puţin tulburătoare a ei înseşi, în timpul celei mai vechi ediţii a Jocurilor Foamei de care-mi aduc aminte. O stilistă, cred. Nu-mi amintesc pentru ce district. A făcut probabil cu o operaţie prea mult, trecând hotarul în teritoriul repulsiei.
Prin urmare, iată unde ajung stiliştii dacă trăiesc mai mult decât sunt necesari. În magazine deprimante de lenjerie, unde îşi aşteaptă moartea. Sau faima.
Mă holbez la faţa ei, întrebându-mă dacă Tigris e într-adevăr numele pe care i l-au ales părinţii, inspirându-i mutilarea, sau dacă şi-a ales stilul şi şi-a schimbat apoi numele, căutând unul potrivit cu dungile.
― Plutarch a spus că putem avea încredere în tine, adaugă Cressida.
Grozav, se numără printre oamenii lui Plutarch. Aşa că, dacă prima ei mişcare n-o să fie alertarea Capitoliului, atunci o să-l anunţe pe Plutarch şi, prin extensie, pe Coin, unde ne aflăm. Nu, Tigris nu e ideală, dar e tot ce avem pe moment. Dacă o să ne ajute. Ne studiază cu atenţie printre tejghea şi un televizor vechi, parcă întrebându-se de unde să ne ia. Ca să-i dau o mână de ajutor, îmi trag în jos eşarfa, îmi scot peruca şi mă apropii cu încă un pas, astfel încât lumina ecranului să-mi cadă pe faţă.
Tigris scoate un mârâit gros, nu prea deosebit de cel cu care m-ar fi întâmpinat Buttercup. Se lasă să alunece de pe taburetul ei şi dispare în spatele unui stelaj cu jambiere căptuşite cu blană. Se aude ceva alunecând, apoi apare mâna ei, făcându-ne semn să înaintăm. Cressida se uită la mine, parcă întrebându-mă: Eşti sigură? Dar ce alternativă avem? În condiţiile astea, întoarcerea pe străzi înseamnă capturarea sau moartea. Îmi fac loc printre blănuri şi văd că Tigris a împins în spate un panou de la baza peretelui. Dincolo de el pare să fie ultima treaptă a unei scări din piatră. Ea îmi face semn să intru.
Întreaga situaţie miroase a capcană. Am un moment de panică şi mă întorc spre Tigris, cercetându-i ochii de culoarea pielii tăbăcite. De ce face asta? Nu e un soi de Cinna, nu e dornică să se sacrifice pentru alţii. A fost întruchiparea superficialităţii Capitoliului. A fost una dintre stelele Jocurilor Foamei până când… până când n-a mai fost. Şi atunci, de¬spre ce e vorba? Amărăciune? Ură? Răzbunare? De fapt, ideea mă linişteşte. Nevoia de răzbunare te mistuie îndelung, e fierbinte. Mai ales când o reînnoieşte fiecare privire în oglindă.
― Snow ţi-a interzis să iei parte la Jocuri? întreb.
Ea se mulţumeşte să se holbeze la mine. Undeva, coada ei de tigru se agită a nemulţumire.
― Fiindcă o să-l omor, ştii?
Gura i se lăţeşte în ceea ce iau drept zâmbet. Asigurată că gestul meu nu e nebunie curată, mă strecor în spaţiul arătat.
Cam pe la jumătatea treptelor, dau cu nasul de un lănţişor atârnat şi trag de el, răspândind în încăpere lumina pâlpâitoare a unui bec fluorescent. Locul e o pivniţă mică, fără uşi şi fără ferestre. Scundă şi lată. Probabil nimic altceva decât un gol între două niveluri ale clădirii. Un loc a cărui existenţă poate trece neobservată, dacă nu ai un simţ foarte ascuţit al volumului. E rece şi umed, plin cu mormane de blănuri netăbăcite, de¬spre care presupun că n-au mai văzut lumina zilei de ani buni. Dacă Tigris nu ne trădează, cred că aici nu ne poate găsi nimeni. În clipa când pun piciorul pe podeaua de beton, însoţitorii mei sunt pe trepte. Panoul alunecă la locul lui. Aud scârţâitul rotilelor stelajului cu lenjerie de blană, căruia tocmai i se alege poziţia potrivită. Apoi paşii lui Tigris către taburet. Am fost înghiţiţi de magazinul ei.
Exact la timp, fiindcă Gale pare gata să leşine. Îi facem un pat din blănuri, îl scăpăm de arme şi îl ajutăm să se întindă pe spate. În capătul pivniţei e un robinet plasat cam la treizeci de centimetri deasupra podelei, cu un orificiu de scurgere dedesubt. Îl deschid şi, după ce scuipă o grămadă de aer şi lasă să se reverse rugină din belşug, apa începe să curgă curată. Curăţ rana de pe gâtul lui Gale şi îmi dau seama că nu e de-ajuns să-l bandajez. O să aibă nevoie de câteva cusături. În trusa de prim ajutor sunt un ac şi aţă sterilă, ceea ne lipseşte e un vindecător. Îmi trece prin minte s-o recrutez pe Tigris. Ca stilistă, trebuie să ştie cum să folosească un ac. Dar asta ar însemna să nu mai rămână nimeni în magazin, şi ea face deja destul pentru noi. Accept că eu sunt probabil cea mai calificată persoană pentru o asemenea misiune, strâng din dinţi şi fac o cusătură în zigzag. N-arată bine, dar e funcţională. O ung cu alifie şi o bandajez. Îi dau lui Gale nişte tranchilizante.
― Acum poţi să te odihneşti. Locul e sigur, îi spun.
Adoarme imediat, ca acţionat de un comutator.
În timp ce Cressida şi Pollux fac câte un cuib de blană pentru fiecare dintre noi, mă ocup de încheieturile mâinilor lui Peeta. Curăţ cu delicateţe sângele, pun un antiseptic şi îl bandajez pe sub cătuşe.
― Trebuie să le ţii curate, altfel infecţia se poate răspândi şi…
― Ştiu ce e o infecţie a sângelui, Katniss, zice Peeta. Deşi mama mea nu e o vindecătoare.
Sunt aruncată înapoi, în timp, către o altă rană, către alte bandaje.
― Ai spus exact acelaşi lucru în arenă, la primele Jocuri ale Foamei. Adevărat sau nu?
― Adevărat, răspunde el. Iar tu ţi-ai riscat viaţa ca să-mi aduci medicamentul care m-a salvat?
― Adevărat. Ridic din umeri. Datorită ţie eram vie şi puteam s-o fac.
― Oare?
Comentariul îl aruncă într-o stare de confuzie. Probabil că o amintire strălucitoare se zbate ca să-i capteze atenţia, fiindcă trupul i se crispează şi încheieturile proaspăt bandajate i se încordează în cătuşe. Pe urmă toată vigoarea i se scurge din corp.
― Sunt atât de obosit, Katniss.
― Culcă-te, îi spun.
N-o face, până când nu îi repotrivesc cătuşele, înlănţuindu-l de unul dintre stâlpii de susţinere ai scării. Nu poate fi confortabil, să stea întins aşa, cu braţele deasupra capului. Dar peste câteva minute adoarme şi el.
Cressida şi Pollux au pregătit paturi pentru noi, au aranjat mâncarea şi medicamentele şi acum mă întreabă cum vreau să facem de pază. Mă uit la chipul palid al lui Gale, la cătuşele lui Peeta. Pollux n-a dormit de mai multe zile, iar eu şi Cressida n-am aţipit decât câteva ore. Dacă la uşă apare o trupă de Apărători ai Păcii, o să fim prinşi în cursă ca nişte şobolani. Suntem pe deplin la mila unei femei-tigru decrepite, condusă de ceea ce sper că este o dorinţă întru totul mistuitoare de a-l vedea mort pe Snow.
― Ca să fiu sinceră, nu cred că e necesar să stea cineva de pază. Să-ncercăm pur şi simplu să dormim, spun.
Ei încuviinţează amorţiţi şi ne afundăm cu toţii în blănuri. Focul meu interior s-a stins pâlpâind, luându-mi cu sine toată puterea. Mă abandonez în blana moale, mucegăită, şi în uitare.
Am un singur vis pe care-l ţin minte. Ceva nesfârşit, obositor, în care încerc să ajung în Districtul 12. Casa mea, pe care o caut, e intactă, oamenii sunt în viaţă. Effie Trinket, care atrage privirile cu o perucă de un roz strălucitor şi cu hainele ei de comandă, călătoreşte împreună de mine. Încerc să scap de ea în repetate rânduri, dar îmi reapare inexplicabil alături, repetând insistent că, în calitatea ei de însoţitoare, poartă răspunderea încadrării mele în program. Numai că programul se schimbă întruna, luând-o razna pentru că ne lipseşte o viză oficială, sau fiind decalat când Effie îşi rupe unul dintre tocurile înalte. Ne facem tabăra, pentru mai multe zile, pe o bancă din gara cenuşie a Districtului 7, aşteptând un tren care nu mai vine niciodată. Când mă trezesc, mă simt cumva mai vlăguită după visul ăsta decât după obişnuitele mele coşmaruri din tărâmul sângelui şi al groazei.
Cressida, singura care e trează, îmi spune că suntem către sfârşitul după- amiezii. Mănânc o conservă cu tocană de vită şi beau multă apă. Pe urmă mă sprijin de peretele pivniţei şi reconstitui evenimentele zilei. Mergând de la o moarte la alta. Le număr pe degete. Unu, doi – Mitchell şi Boggs, pe care i-am pierdut în cvartal. Trei – Messalla, topit de cocon. Patru, cinci – Leeg 1 şi Jackson, sacrificându-se la Maşina de Tocat. Şase, şapte, opt – Castor, Homes şi Finnick, decapitaţi de şopârlele-mutant cu miros de trandafiri. Opt morţi în douăzeci şi patru de ore. Ştiu că s-a întâmplat, şi totuşi pare ireal. Castor doarme cu siguranţă sub grămada aia de blănuri, Finnick o să apară peste un minut, coborând treptele în fugă, Boggs o să-mi spună cum a plănuit să scăpăm de aici.
Să-i cred morţi înseamnă să accept că i-am omorât. OK, poate nu pe Mitchell şi pe Boggs – au murit în timpul unei misiuni reale. Dar ceilalţi şi-au pierdut vieţile apărându-mă, în cadrul unei misiuni inventate de mine. Planul meu de a-l asasina pe Snow pare acum atât de stupid. Atât de stupid, încât stau în pivniţa asta tremurând, ţinând scorul pierderilor şi jucându-mă cu ciucurii cizmelor argintii, înalte până la genunchi, pe care le-am furat din casa femeii. Oh, da – uitasem de asta. Şi pe ea am ucis-o. Acum am început să omor oameni neînarmaţi.
Mă gândesc că e timpul să mă predau.
Când se trezeşte în sfârşit toată lumea, mărturisesc. Că am minţit în privinţa misiunii, că mi-am urmărit răzbunarea punându-i pe ceilalţi în pericol. După ce termin, se lasă o tăcere îndelungată. Pe urmă Gale spune:
― Katniss, ştiam cu toţii că minţi, că nu te-a trimis Coin să-l asasinezi pe Snow.
― Poate că voi ştiaţi. Dar soldaţii din Treisprezece nu ştiau, ripostez.
― Tu chiar crezi că Jackson a crezut că aveai ordine de la Coin? întreabă Cressida. Bineînţeles că nu. Dar avea încredere în Boggs, şi era clar că el voia să mergi mai departe.
― Nu i-am spus niciodată lui Boggs ce plan aveam!
― Le-ai spus-o tuturor celor din Comandament! exclamă Gale. A fost una dintre condiţiile pe care le-ai pus ca să fii Gaiţa Zeflemitoare. Pe Snow îl ucid eu.
Mi se pare că e vorba de¬spre două lucruri fără nicio legătură între ele. Nego-cierea cu Coin pentru privilegiul de a-l executa pe Snow după război şi această goană neautorizată prin Capitoliu.
― Dar nu aşa, spun. E un dezastru total.
― Eu cred că poate fi considerat o misiune de mare succes, mă contrazice Gale. Ne-am infiltrat în tabăra duşmanului, demonstrând că în sistemul de apărare al Capitoliului se pot crea breşe. I-am făcut să difuzeze reportaje de¬spre noi în toate emisiunile lor de ştiri. Am aruncat în haos întregul oraş, în încercarea de a ne găsi.
― Crede-mă, Plutarch e încântat, adaugă Cressida.
― Pentru că lui Plutarch nu-i pasă cine moare, subliniez eu. Atâta vreme cât Jocurile lui sunt un succes.
Cressida şi Gale aduc tot felul de argumente încercând să mă convingă. Pollux îi susţine dând din cap ca să le întărească cuvintele. Numai Peeta nu-şi spune părerea.
― Tu ce crezi, Peeta? îl întreb, în cele din urmă.
― Cred… tu încă n-ai idee. Nu ştii ce efect ai asupra altora. Îşi împinge cătuşele în josul stâlpului de susţinere şi se trage în poziţia şezând. Niciunul dintre oamenii pe care i-am pierdut nu era idiot. Ştiau cu toţii ce fac. Te-au urmat fiindcă erau convinşi că-l poţi ucide pe Snow.
Nu ştiu de ce vocea lui ajunge la mine atunci când nicio alta nu reuşeşte. Dar dacă are dreptate, şi cred că are, am faţă de ceilalţi o datorie care nu se poate plăti decât într-un singur mod. Îmi scot harta de hârtie din buzunarul uniformei şi o întind pe podea cu o nouă hotărâre.
― Unde suntem, Cressida?
Magazinul lui Tigris se află la vreo cinci cvartale distanţă de Piaţa Oraşului şi de vila lui Snow.
Distanţa e uşor de străbătut, într-o zonă în care coconii au fost dezactivaţi pentru siguranţa rezidenţilor. Deghizările care ne stau la dispoziţie, poate cu câteva îmbunătăţiri din stocul de blănuri deţinut de Tigris, ne pot ajuta să ajungem la destinaţie fără riscuri. Dar pe urmă ce facem? Vila e cu siguranţă foarte bine păzită, supravegheată în permanenţă de camere de luat vederi şi dotată cu o reţea de coconi care prind viaţă la o simplă apăsare pe comutator.
― Să-l scoatem afară, la loc deschis – de asta avem nevoie, îmi spune Gale. Pe urmă unul dintre noi îl poate doborî.
― Mai apare în public? întreabă Peeta.
― Nu cred, răspunde Cressida. Cel puţin în toate discursurile recente pe care le-am văzut era în vilă. Chiar şi înainte de a ajunge rebelii aici. Cred că a devenit mult mai vigilent de când i-a dezvăluit Finnick crimele la televizor.
Are dreptate. Acum în Capitoliu nu sunt doar cei ca Tigris care să-l urască pe Snow, există o întreagă reţea de oameni care ştiu ce le-a făcut prietenilor şi rudelor lor. Afară nu l-ar putea momi decât ceva aproape miraculos. Cum ar fi…
― Pariez că ar ieşi din casă pentru mine, spun. Dacă aş fi capturată. Ar dori să facă din asta un spectacol cât mai public cu putinţă. I-ar plăcea să mă execute pe treptele din faţă ale vilei, îmi las cuvintele să-şi facă efectul.
― Pe urmă Gale l-ar putea împuşca din rândurile spectatorilor.
Peeta clatină din cap.
― Scenariul ăsta poate avea prea multe deznodăminte alternative. Snow ar putea decide să te păstreze şi să-ţi smulgă informaţii prin tortură. Sau să te execute public fără să fie de faţă. Sau să te omoare în vilă şi să-ţi expună apoi cadavrul.
― Gale? întreb.
― În cazul unei asemenea soluţii extreme, nu mi se pare potrivit să luăm o decizie imediată, răspunde el. Poate numai dacă orice altceva dă greş. Să ne mai gândim.
În tăcerea care urmează, aud deasupra capului paşii uşori ai lui Tigris. Probabil e ora închiderii. Încuie magazinul, poate zăvorăşte obloanele. O clipă mai târziu, panoul din capul scărilor glisează, deschizându-se.
― Veniţi sus, spune o voce hârjâită. Am ceva de mâncare pentru voi.
De când am sosit, vorbeşte pentru prima oară. Nu ştiu dacă glasul ei a fost aşa dintotdeauna sau e rezultatul mai multor ani de exerciţiu, dar are ceva din torsul unei pisici.
― Ai luat legătura cu Plutarch, Tigris? întreabă Cressida în timp ce urcăm scările.
― N-am cum. Gazda noastră ridică din umeri. O să deducă el că sunteţi într-o casă sigură. Nu vă faceţi griji.
Să-mi fac griji? Simt o imensă uşurare aflând că nu voi primi ordine directe din Treisprezece – şi nu voi fi nevoită să le ignor. Sau să născocesc o justificare viabilă a deciziilor pe care le-am luat în ultimele două zile.
Pe tejgheaua magazinului se află câteva felii de pâine veche, o bucată triunghiulară de brânză mucegăită şi o jumătate de sticlă de muştar. Ceea ce îmi aduce aminte că, în prezent, nu mai există pentru toată lumea din Capitoliu mâncare din belşug. Mă simt obligată să-i spun de¬spre rezervele de hrană care ne-au rămas, dar ea îmi respinge obiecţiile cu o fluturare a mâinii.
― Eu mănânc foarte puţin, aproape nimic. Şi, oricum, numai carne crudă.
Mi se pare că se identifică puţin cam prea mult cu personajul, dar nu pun întrebări de¬spre asta. Mă mulţumesc să răzui mucegaiul de pe brânză şi împart mâncarea între noi, ceilalţi.
În timp ce mâncăm, urmărim ultimele ştiri difuzate de Capitoliu. Guvernul a redus numărul rebelilor supravieţuitori la noi cinci. Se oferă recompense enorme pentru orice informaţie care ar putea ajuta la capturarea noastră. Reporterii subliniază cât de periculoşi suntem. Arată schimbul nostru de focuri cu Apărătorii Păcii, dar nu şi mutanţii care smulg capetele. Îi aduc un elogiu tragic femeii care zace acolo unde am lăsat-o noi, cu săgeata mea încă înfiptă în inimă. Cineva i-a refăcut machiajul pentru camerele de filmat.
Districtul 13 lasă emisiunea Capitoliului să ruleze fără întreruperi.
― Rebelii au făcut vreo declaraţie astăzi? o întreb pe Tigris.
Ea clatină din cap.
― Mă îndoiesc că preşedinta Coin ştie ce să facă cu mine acum, după ce a aflat că sunt încă în viaţă.
Tigris îmi răspunde cu un chicotit gutural.
― Nimeni nu ştie ce să facă cu tine, fetiţo.
Pe urmă mă convinge să accept o pereche de jambiere îmblănite, deşi nu le pot plăti. E genul de dar care nu se poate refuza. Şi, oricum, e frig în pivniţa aia.
După cină, la subsol, continuăm să ne stoarcem creierii în căutarea unui plan. Nu avem nicio idee destul de bună, dar cădem de acord că nu mai putem continua să acţionăm ca un singur grup de cinci persoane şi că ar trebui să încercăm o infiltrare în vila preşedintelui înainte de a mă transforma pe mine însămi în momeală. Accept acest al doilea punct ca să evit alte discuţii. Dacă o să hotărăsc să mă predau, n-o să cer nici permisiunea, nici participarea altcuiva.
Schimbăm bandajele, îl încătuşăm din nou pe Peeta de stâlpul scării şi ne instalăm în culcuşuri. Peste câteva ore mă trezesc şi îmi dau seama că două persoane discută cu voci scăzute. Peeta şi Gale. Nu pot să nu trag cu urechea.
― Mulţumesc pentru apă, spune Peeta.
― Nicio problemă, răspunde Gale. Oricum mă trezesc de zece ori pe noapte.
― Ca să te asiguri că n-a plecat Katniss? întreabă Peeta.
― Cam aşa ceva, recunoaşte Gale.
Urmează o pauză lungă, înainte de a vorbi din nou Peeta.
― A fost amuzat, ştii, ce-a zis Tigris. Că nimeni nu ştie ce să facă cu ea.
― Ei, noi doi n-am ştiut niciodată, spune Gale.
Râd amândoi. E ciudat să-i aud stând de vorbă aşa. Aproape ca nişte prieteni. Ceea ce nu sunt. N-au fost niciodată. Deşi nu sunt nici tocmai duşmani.
― Te iubeşte, ştii, zice Peeta. Aproape că mi-a spus-o după ce te-au biciuit.
― Nu cred, ripostează Gale. Felul în care te-a sărutat la Jubileul Pacificării… ei bine, pe mine nu m-a sărutat niciodată aşa.
― A făcut pur şi simplu parte din spectacol, îi spune Peeta, deşi în vocea lui se simte o umbră de îndoială.
― Nu, tu ai câştigat-o. Ai renunţat la orice pentru ea. Poate numai aşa se convinge c-o iubeşti. Urmează o altă pauză îndelungată. Ar fi trebuit să mă ofer voluntar în locul tău, în primele Jocuri. Şi apoi s-o protejez.
― N-ai fi putut, spune Peeta. Nu te-ar fi iertat niciodată. Trebuia să ai grijă de sora şi de mama ei. Pentru ea sunt mai importante decât propria viaţă.
― Ei, asta n-o să mai fie multă vreme o problemă. Cred că e puţin probabil să supravieţuim toţi trei până la sfârşitul războiului. Şi, dac-o să supravieţuim, o să fie problema lui Katniss. Pe cine să aleagă. Gale cască. Ar trebui să dormim.
― Da. Aud cătuşele lui Peeta alunecând în josul stâlpului de susţinere când se întinde în culcuş. Mă întreb cum o să se hotărască.
― Oh, asta o ştiu. Abia desluşesc ultimele cuvinte ale lui Gale, care răzbat printr-un strat de blană. Katniss o să-l aleagă pe cel fără de care crede ea că nu poate supravieţui.
24
Mă străbate un fior de gheaţă. Sunt într-adevăr atât de rece şi de calculată? Gale n-a spus: „Katniss o să-l aleagă pe cel la care nu poate să renunţe, fiindcă i se frânge inima”, sau măcar „fără de care nu poate trăi”. Asta ar fi indicat că sunt motivată de un soi de pasiune. Dar cel mai bun prieten al meu prezice c-o să aleg bărbatul „fără de care nu pot supravieţui”. Fără nici cea mai mică aluzie că la mijloc ar fi dragostea, sau dorinţa, sau măcar compatibilitatea. O să iau pur şi simplu în considerare ceea ce-mi pot oferi potenţialii parteneri. Ca şi cum în final s-ar pune întrebarea cine mă poate ajuta să trăiesc mai mult, un brutar sau un vânător. E oribil din partea lui Gale să spună aşa ceva, şi din a lui Peeta să nu-l contrazică. Mai ales după ce toate emoţiile mele au fost luate în considerare şi exploatate de Capitoliu sau de rebeli. Pe moment, alegerea ar fi simplă. Pot supravieţui în condiţii foarte bune fără niciunul dintre ei.
În dimineaţa următoare, n-am nici timpul, nici energia necesare ca să mă ocup de sentimentele mele rănite. Luăm micul dejun înainte de a se ivi zorile, mâncând pateu de ficat şi prăjituri, adunaţi în jurul televizorului pentru una dintre pătrunderile lui Beetee în reţea. Războiul a luat o nouă întorsătură. După toate aparenţele inspiraţi de valul negru, câţiva comandanţi rebeli întreprinzători au venit cu ideea de a confisca automobilele abandonate, pentru a le trimite apoi pe străzi fără oameni la bord. Maşinile nu declanşează toţi coconii, dar îi pun în funcţiune pe cei mai mulţi. În jurul orei patru dimineaţa, rebelii încep să croiască trei căi diferite de acces – numite simplu liniile A, B şi C – către inima Capitoliului. Ca urmare, iau în stăpânire cvartal după cvartal, cu foarte puţine pierderi de vieţi omeneşti.
― Asta nu poate dura, spune Gale. De fapt sunt surprins c-a mers atât de mult. Capitoliul o să se adapteze, dezactivând anumiţi coconi şi declanşându-i apoi manual când pătrund ţintele în raza de acţiune.
La numai câteva minute după predicţia lui, o vedem materializându-se pe ecran. Un detaşament trimite o maşină, care parcurge un cvartal, declanşând patru coconi. Totul pare să meargă perfect. E urmată de trei cercetaşi, care ajung cu bine în celălalt capăt al străzii. Dar grupul de douăzeci de soldaţi rebeli care le calcă pe urme e aruncat în aer de un şir de tufe de trandafiri plantate în ghivece în faţa unei florării.
― Fac pariu că Plutarch moare de ciudă fiindcă de data asta nu e în camera de control, spune Peeta.
Beetee lasă Capitoliul să-şi reia controlul asupra emisiei şi o reporteră cu chip sumbru anunţă din ce cvartale trebuie evacuaţi civilii. Între anunţul ei şi reportajul precedent, am avut timp să marchez pe hartă poziţiile relative ale celor două armate.
Aud zgomot de paşi învălmăşiţi pe stradă, mă duc la fereastră şi trag cu ochiul printr-o crăpătură din oblon. În lumina zorilor, văd un spectacol bizar. Refugiaţii din cvartalele acum cucerite ale Capitoliului se revarsă către centru. Cei cuprinşi de panică într-o mai mare măsură nu poartă nimic altceva în afară de cămăşi de noapte şi papuci, în timp ce alţii, mai bine pregătiţi, sunt împachetaţi în numeroase straturi de haine. Sunt împovăraţi cu de toate, de la câini de casă până la cutii cu bijuterii şi plante în ghivece. Un bărbat într-un halat pufos cară un bananier bătrân. Copii derutaţi, somnoroşi, merg împleticindu-se pe lângă părinţii lor, prea buimaci sau prea nedumeriţi ca să plângă. Văd frânturi din ei trecând prin dunga la care se reduce câmpul meu vizual. Doi ochi mari, căprui. Un braţ strângând păpuşa preferată. Două picioare desculţe, învineţite de frig, împiedicându-se de pietrele inegale ale pavajului. Vederea lor îmi aduce aminte de copiii din Doisprezece, care-au murit fugind de bombele incendiare. Plec de la fereastră.
Tigris se oferă să fie spionul nostru în timpul zilei, de vreme ce e singura pe capul căreia nu s-a pus o recompensă. După ce ne lasă la subsol, în siguranţă, pleacă în oraş, să adune informaţii utile.
Măsor pivniţa cu pasul, de la un cap la altul, înnebunindu-i pe ceilalţi. Ceva îmi spune că e o greşeală să nu profităm de fluxul de refugiaţi. Ce altă acoperire mai bună am putea găsi? Pe de altă parte, fiecare dintre oamenii plecaţi către un alt adăpost vânzolindu-se pe străzi înseamnă o altă pereche de ochi în căutarea celor cinci rebeli aflaţi în libertate. Şi totuşi, ce câştigăm stând aici? Nu facem nimic altceva decât să ne epuizăm mica rezervă de hrană şi să aşteptăm… ce? Să cucerească rebelii Capitoliul? Până atunci ar putea trece săptămâni, şi nu ştiu sigur ce-aş face dacă s-ar întâmpla. Coin m-ar expedia înapoi, în Treisprezece, înainte de a apuca să spun „lacătul-întunericului, lacătul-întunericului, lacătul- întunericului”. Şi n-am bătut atâta drum, şi n-am pierdut atâţia oameni, ca să mă predau în mâinile acelei femei. Pe Snow îl ucid eu. În plus, nu mi-ar fi uşor să găsesc explicaţii pentru o grămadă de lucruri petrecute în ultimele câteva zile. Iar printre acestea există câteva care, odată ieşite la lumină, ar anula cu desăvârşire înţelegerea care garantează imunitatea învingătorilor. Şi, lăsându-mă deoparte pe mine, am sentimentul că alţii vor avea nevoie de ea. Cum ar fi Peeta. Indiferent cum ai răsuci lucrurile, poate fi văzut în înregistrarea filmată aruncându-l pe Mitchell în coconul ăla cu plasa de sârmă. Îmi pot imagina ce-ar scoate din asta tribunalul de război al lui Coin.
Către sfârşitul după-amiezii, neliniştea începe să pună stăpânire pe noi, fiindcă absenţa lui Tigris se prelungeşte atât de mult. Stăm de vorbă, spunându-ne că e posibil să fi fost arestată, să ne fi trădat de bunăvoie, sau să fi fost rănită în mijlocul valului de refugiaţi. Dar pe la ora şase o auzim întorcându-se. Deasupra capetelor noastre răsună paşi, apoi ea deschide panoul. Mirosul încântător de carne friptă umple aerul. Ne-a pregătit o musaca din şuncă şi cartofi. E prima masă caldă de care avem parte după zile întregi şi, în timp ce aştept să-mi umple farfuria, sunt în pericol să-ncep să salivez.
Mestec încercând să-mi concentrez atenţia asupra lui Tigris, care ne povesteşte cum a făcut rost de mâncare, dar reţin în primul rând că lenjeria de blană a devenit pe moment o marfă de valoare. Mai ales pentru cei care şi-au părăsit casele dezbrăcaţi. Mulţi sunt încă afară, pe străzi, încercând să-şi găsească un adăpost pentru noapte. Locatarii apartamentelor elegante din centru nu şi-au deschis uşile ca să-i găzduiască pe cei rămaşi pe drumuri. Dimpotrivă, cei mai mulţi şi le-au zăvorât şi şi-au lăsat obloanele, pretinzând că lipsesc de acasă. Piaţa Oraşului e acum ticsită de refugiaţi şi Apărători ai Păcii îi repartizează, mergând din uşă-n uşă şi spărgându-le atunci când sunt nevoiţi.
La televizor vedem un comandant al Apărătorilor Păcii expunând pe scurt o serie de reguli legate de numărul de oameni pe metru pătrat pe care trebuie să-i adăpostească fiecare rezident. Le reaminteşte cetăţenilor Capitoliului că în timpul nopţii temperatura va scădea cu mult sub punctul de îngheţ şi îi avertizează că preşedintele lor se aşteaptă ca, în aceste momente de criză, să fie cu toţii gazde nu doar binevoitoare, ci şi entuziaste. Apoi sunt prezentate câteva instantanee drama-tice în care cetăţeni plini de solicitudine îi întâmpină pe refugiaţii recunoscători la intrarea în casele lor. Comandantul Apărătorilor Păcii spune că preşedintele însuşi a ordonat ca o parte a vilei sale să fie pregătită pentru găzduirea refugiaţilor, începând de mâine. Şi adaugă că proprietarii magazinelor trebuie să fie gata să-şi dea spaţiul cu împrumut, dacă li se va cere.
― Tigris, asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, spune Peeta.
Îmi dau seama că are dreptate. Că până şi prăvălia asta ca un culoar îngust ar putea fi rechiziţionată dacă se îngroaşă numărul refugiaţilor. Şi atunci am fi cu adevărat captivi în pivniţă, riscând în permanenţă să fim descoperiţi. Câte zile mai avem la dispoziţie? Una? Poate două?
Comandantul Apărătorilor Păcii revine, cu alte instrucţiuni pentru populaţie. Se pare că în seara asta a avut loc un incident tragic, mulţimea a omorât în bătaie un tânăr care semăna cu Peeta. De acum înainte, orice asemănare cu rebelii va fi anunţată imediat autorităţilor, care se vor ocupa de identificarea şi de arestarea suspectului. Arată o fotografie a victimei. În afară de buclele evident oxigenate, seamănă cu Peeta cam atât cât semăn eu.
― Oamenii au înnebunit, murmură Cressida.
Urmărim o ştire succintă, prezentată de rebeli, din care aflăm că astăzi au mai fost luate în stăpânire o serie de cvartale. Notez intersecţiile pe hartă şi o studiez.
― Linia C e la numai patru cvartale de aici, anunţ.
Asta mă nelinişteşte cumva mult mai mult decât gândul la Apărătorii Păcii în căutare de gazde pentru refugiaţi. Devin foarte binevoitoare.
― Spăl eu vasele.
― Îţi dau o mână de ajutor. Gale strânge farfuriile.
Simt privirile lui Peeta urmărindu-ne când părăsim încăperea. În bucătăria strâmtă din spatele magazinului lui Tigris, umplu chiuveta cu apă fierbinte şi clăbuc.
― Crezi că e adevărat? întreb. Că Snow o să primească refugiaţi în vila lui?
― Cred că acum trebuie s-o facă, măcar pentru aparatul de filmat, spune Gale.
― Plec mâine dimineaţă, îl anunţ.
― Vin cu tine. Ce facem cu ceilalţi?
― Pollux şi Cressida ne-ar putea fi de folos. Sunt ghizi buni.
De fapt, nu sunt ei problema.
― Dar Peeta e prea…
― Imprevizibil, completează Gale. Crezi că încă mai e de acord să-l lăsăm în urmă?
― Am putea argumenta că ne pune în pericol. E posibil să rămână aici, dacă suntem convingători.
Peeta se dovedeşte extrem de raţional în privinţa sugestiei noastre. E imediat de acord că prezenţa lui e un risc pentru ceilalţi patru. Mă gândesc c-o să meargă, că poate rămâne până la sfârşitul războiului în pivniţa lui Tigris, când el ne anunţă că va pleca pe cont propriu.
― Şi ce vrei să faci? întreabă Cressida.
― Nu ştiu cu certitudine. Singurul lucru totuşi util pe care l-aş putea face ar fi să creez o diversiune. Aţi văzut ce s-a-ntâmplat cu bărbatul care semăna cu mine.
― Şi dacă… îţi pierzi controlul? spun eu.
― Adică… dacă mă transform în mutant? Păi, dacă simt că sunt pe cale s-o fac, încerc să mă-ntorc aici, mă asigură el.
― Şi dacă te prinde iarăşi Snow? întreabă Gale. Nici măcar n-ai o armă.
― O să risc, răspunde Peeta. Ca şi voi, ceilalţi.
Cei doi se privesc îndelung, apoi Gale îşi duce mâna în buzunarul de la piept. Îşi pune tableta lacătul-întunericului în mâna lui Peeta. El o ţine în palma deschisă, fără s-o respingă şi fără s-o accepte.
― Şi tu?
― Nu-ţi face griji. Beetee m-a învăţat să detonez săgeţile explozive cu mâna. Iar dacă asta dă greş, am cuţitul. Şi o s-o am pe Katniss, spune Gale cu un zâmbet. Ea n-o să le dea satisfacţia să mă prindă viu.
Gândul la Apărătorii Păcii târându-l pe Gale departe de mine îmi aduce din nou în minte cântecul…

Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit.

― Ia-o, Peeta, îl îndemn, cu voce nefirească, întind mâna şi îi închid degetele deasupra pilulei. N-o să aibă cine să te-ajute.
Petrecem o noapte agitată, în care coşmarurile fiecăruia dintre noi îi trezesc pe ceilalţi, iar planurile pentru ziua de mâine ne zumzăie în minte. Mă simt uşurată când soseşte ora cinci şi putem începe indiferent ce ne va aduce ziua de azi. Mâncăm din toate câte ceva, punând laolaltă proviziile care ne-au mai rămas – piersici conservate, pişcoturi şi melci – şi lăsăm o conservă de somon pentru Tigris, ca slabă mulţumire pentru tot ce-a făcut. Gestul pare s-o impresioneze într-un anumit fel. Faţa i se contorsionează în mod ciudat şi trece la acţiune. Îşi petrece următoarea oră remodelându-ne pe toţi cinci. Ne reîmbracă, astfel încât hainele obişnuite ne ascund uniformele chiar înainte de a ne pune paltoanele şi pelerinele. Ne acoperă bocancii militari cu un soi de şoşoni din blană. Ne fixează perucile cu agrafe.
Ne curăţă rămăşiţele fardului de prost gust pe care ni l-am aplicat pe feţe cu atâta grabă şi ne machiază din nou. Ne drapează veşmintele exterioare ca să ne-ascundă armele. Apoi ne dă genţi şi boccele cu diverse mărunţişuri. În final, arătăm exact ca refugiaţii care fug de rebeli.
― Să nu subestimezi niciodată puterea unui stilist genial, zice Peeta.
E greu de spus, dar cred că s-ar putea ca Tigris să fi roşit cu adevărat sub dungile ei.
Televizorul nu ne oferă nicio ştire utilă, dar aleea pare să fie la fel de plină de refugiaţi ca în dimineaţa precedentă. Planul nostru e să ne strecurăm în mulţime în trei grupuri. Mai întâi Cressida şi Pollux, care ne vor servi drept ghizi şi vor deschide drumul, păstrând o distanţă sigură faţă de noi. Pe urmă eu şi Gale, cu intenţia de a ne plasa printre refugiaţii repartizaţi azi în vila preşedintelui. Şi apoi Peeta, care va merge în urma noastră, gata să creeze agitaţie dacă va fi necesar.
Tigris se uită prin crăpătura oblonului, pândind momentul potrivit, trage zăvorul uşii şi face un semn din cap către Cressida şi Pollux.
― Fiţi prudenţi, spune Cressida, şi cei doi dispar.
Îi vom urma peste un minut. Scot cheia, descui cătuşele lui Peeta şi mi le îndes în buzunar.
El îşi freacă încheieturile. Şi le roteşte. Simt cum mă cuprinde un soi de disperare. De parcă m-aş fi întors la Jubileul Pacificării, în momentul când Beetee ne-a dat mie şi Johannei bobina de sârmă.
― Ascultă-mă, îi spun. Să nu faci vreo prostie.
― Nu. Pilula e pentru situaţii disperate. Doar pentru aşa ceva.
Îl cuprind cu braţele de gât şi le simt pe ale lui ezitând înainte de a mă îmbrăţişa. Nu sunt la fel de ferme ca altădată, dar sunt încă afectuoase şi puternice. O mie de clipe îmi trec prin minte. Toate momentele în care braţele astea au fost singurul meu refugiu din lume. Poate nu pe deplin apreciat atunci, dar atât de dulce în amintire, şi apoi pierdut pentru totdeauna.
― Bine.
Îi dau drumul.
― E timpul, spune Tigris.
O sărut pe obraz, îmi închei pelerina roşie cu glugă, îmi trag eşarfa peste nas şi ies în urma lui Gale în aerul îngheţat.
Fulgii de zăpadă înţepători şi reci ca gheaţa îmi muşcă pielea expusă. Soarele abia răsărit încearcă să străpungă întunecimea fără prea mare succes. Lumina e suficientă ca să vezi siluetele înfofolite aflate alături sau cu puţin mai departe. Condiţii cu adevărat perfecte, numai că nu-i pot descoperi pe Cressida şi pe Pollux. Eu şi Gale ne lăsăm capetele în jos şi ne târşâim picioarele alături de alţi refugiaţi. Aud ceea ce mi-a scăpat ieri, când trăgeam cu ochiul din spatele oblonului. Ţipete, gemete, respiraţii greoaie. Şi, nu prea departe, focuri de armă.
― Unde mergem, unchiule? i se adresează un băieţel înfrigurat unui bărbat împovărat de un mic seif.
― La vila preşedintelui. Ne vor repartiza o altă locuinţă, gâfâie bărbatul.
Ieşim de pe alee în mijlocul gloatei ce se revarsă pe unul dintre bulevardele principale.
― Rămâneţi pe dreapta, ordonă o voce şi văd Apărătorii Păcii răspândiţi prin mulţime, dirijând fluxul de oameni.
Feţe speriate privesc din vitrinele magazinelor deja ocupate de numeroşi refugiaţi. În ritmul ăsta, Tigris ar putea avea oaspeţi noi înainte de prânz. E mai bine pentru toată lumea că am plecat la timp.
Acum e mai multă lumină, chiar şi cu ninsoarea care continuă să cadă. Îi întrezăresc pe Cressida şi pe Pollux la vreo treizeci de metri în faţa noastră, înaintând cu greu prin mulţime. Îmi întind gâtul şi îmi rotesc capul, încercând să-l localizez pe Peeta. Nu reuşesc, dar întâlnesc privirea iscoditoare a unei fetiţe cu un palton galben ca lămâia. Îl înghiontesc pe Gale şi îmi încetinesc întru câtva paşii, lăsând să se formeze între noi un zid de oameni.
― S-ar putea să fim nevoiţi să ne despărţim, şoptesc. O fată…
Gloanţele spintecă mulţimea şi mai mulţi oameni de lângă mine cad grămadă la pământ. Ţipetele străpung aerul când o a doua rafală seceră un alt grup din spatele nostru. Eu şi Gale ne aruncăm pe caldarâm, apoi alergăm pe cei zece metri care ne despart de magazine şi ne găsim adăpost în spatele vitrinei cu cizme cu toc cui din faţa unui magazin cu încălţăminte.
Un şir de încălţări cu pene blochează vederea lui Gale.
― Cine trage? Vezi? mă întreabă.
Tot ce văd, printre perechi de cizme de culoarea levănţicii, alternând cu altele, verzi ca menta, e o stradă plină de cadavre. Fetiţa care mă privea îngenunchează alături de o femeie nemişcată, ţipând şi încercând s-o trezească. Un alt val de gloanţe brăzdează pieptul paltonului ei galben, pătându-l cu roşu, trântind-o pe spate. Privindu-i silueta măruntă, mototolită la pământ, îmi pierd pentru o clipă capacitatea de a articula cuvinte. Gale mă împunge cu cotul.
― Katniss?
― Se trage de pe acoperişul de deasupra noastră, îi spun.
Privesc alte câteva rafale, văd uniformele albe prăbuşindu-se pe străzile acoperite de zăpadă.
― Încearcă să lichideze Apărătorii Păcii, dar nu s-ar putea spune că sunt trăgători de elită. Trebuie să fie rebelii.
Nu mă simt cuprinsă de bucurie, deşi teoretic aliaţii mei au străpuns apărarea oraşului. Sunt paralizată de imaginea paltonului galben ca lămâia.
― Dacă începem să tragem, s-a zis, spune Gale. Toată lumea o să ştie cine suntem.
E adevărat. Suntem înarmaţi numai cu arcurile noastre fabuloase. A slobozi o săgeată ar fi totuna cu a anunţa ambele părţi că suntem aici.
― Nu, spun, cu tărie. Trebuie s-ajungem la Snow.
― Atunci ar fi mai bine să ne punem în mişcare înainte de a sări în aer tot cvartalul.
Ne continuăm drumul de-a lungul străzii lipiţi de perete. Numai că peretele e alcătuit mai ales din vitrine. Un model cu palme asudate şi feţe cu gurile căscate de uimire lipite de geam. Îmi trag eşarfa mai sus, peste pomeţi, în timp ce alergăm în salturi de la o vitrină exterioară la alta.
În spatele unui stelaj cu fotografiile lui Snow înrămate dăm peste un Apărător al Păcii rănit, sprijinit de fâşia din cărămidă a zidului. Ne cere ajutor. Gale îl loveşte cu genunchiul în tâmplă şi îi ia pistolul. Într-o intersecţie împuşcă un alt Apărător al Păcii, şi avem amândoi arme de foc.
― Şi acum cine se presupune că suntem? îl întreb.
― Cetăţeni disperaţi ai Capitoliului, îmi răspunde el. Apărătorii Păcii îşi vor imagina că suntem de partea lor şi să sperăm că rebelii vor avea ţinte mai interesante.
În vreme ce traversăm în fugă intersecţia, meditez asupra înţelepciunii de care dăm dovadă asumându-ne acest ultim rol, dar, odată ajunşi în cvartalul următor, nu mai contează cine suntem noi. Cine e oricine altcineva. Fiindcă nimeni nu mai priveşte chipurile. Rebelii sunt aici, fără nicio îndoială. Se revarsă pe bulevard, se adăpostesc în cadrele uşilor, în spatele vehiculelor, trag fără încetare, dau ordine cu voci răguşite, pregătindu-se să înfrunte o armată de Apărători ai Păcii care mărşăluieşte către noi. Prinşi în focul încrucişat sunt refugiaţii, neînarmaţi, dezorientaţi, majoritatea răniţi.
În faţa noastră, un cocon activat eliberează un şuvoi de abur care îi opăreşte pe toţi cei de pe traseul lui, lăsând în urmă victime de culoarea roz a intestinelor, şi cât se poate de moarte. Apoi puţina ordine care mai exista dispare. Când şuviţele de aburi rămase se împletesc cu zăpada, vizibilitatea se extinde exact până la vârful ţevii propriei arme. Apărător al Păcii, rebel, cetăţean, cine poate şti? Tot ce mişcă e o ţintă. Oamenii trag din reflex, iar eu nu fac excepţie. Cu inima bubuind, cu adrenalina arzându-mi în tot trupul, oricine îmi e duşman. Cu excepţia lui Gale. Tovarăşul meu de vânătoare, singurul om care îmi vede spatele. Nu ne rămâne nimic altceva decât să înaintăm, omorând pe oricine ne stă în drum. Oameni urlând, oameni sângerând, morţi pretutindeni. Când ajungem la colţul următor, întregul cvartal din faţa noastră e scăldat într-o strălucire bogată, purpurie. Batem în retragere, ne ghemuim şi privim cu ochii mijiţi în lumină. Cu cei pe care-i cuprinde se întâmplă ceva. Sunt atacaţi de… ce? Un sunet? O undă? Un laser? Armele le cad din mâini, degetele li se încleştează de faţă în timp ce sângele le ţâşneşte din toate orificiile vizibile – ochi, nas, gură, urechi. În mai puţin de un minut, toată lumea e moartă şi lumina dispare. Strâng din dinţi şi alerg, sărind peste leşuri, cu tălpile alunecându-mi pe sângele închegat. Vântul învârtejeşte zăpada în trombe orbitoare, dar nu acoperă zgomotul unui alt val de bocanci care vine spre noi.
― La pământ! îi şuier lui Gale.
Ne aruncăm imediat pe caldarâm. Faţa îmi aterizează într-o baltă de sânge cald încă, dar o fac pe moarta, rămân neclintită în timp ce bocancii mărşăluiesc către noi. Unii ocolesc cadavrele. Alţii îmi apasă mâna, spatele, îmi pocnesc în trecere ţeasta. Când zgomotul paşilor se pierde în depărtate, deschid ochii şi fac un semn din cap către Gale.
În cvartalul următor, întâlnim refugiaţi mai îngroziţi, dar mai puţini soldaţi. Tocmai când se pare că s-ar putea să avem parte de un răgaz, se aude un trosnet, ca atunci când loveşti un ou de marginea unui castron, dar amplificat de o mie de ori. Ne oprim şi ne uităm în jur, după cocon. Nu se vede nimic. Apoi încep să-mi simt vârfurile bocancilor înclinându-se uşor.
― Fugi! îi strig lui Gale.
Nu e timp pentru explicaţii, dar în câteva secunde natura coconului devine clară pentru toată lumea. În centrul cvartalului s-a desfăcut pavajul. Cele două jumătăţi ale străzii pavate cu dale se lasă în jos ca nişte trape, aruncând încet oamenii în indiferent ce s-o fi aflând dedesubt.
Nu ştiu dacă să alerg în linie dreaptă spre următoarea intersecţie, sau să-ncerc s-ajung la uşile de pe margine şi să intru cu forţa într-o clădire. Ca urmare, sfârşesc prin a înainta uşor în diagonală. Pe măsură ce trapa continuă să se încline, descopăr că picioarele mele fac eforturi din ce în ce mai puternice ca să se poată propulsa în susul dalelor alunecoase. E ca şi cum ai alerga pe gheaţa de pe coasta unui deal care devine din ce în ce mai abrupt la fiecare pas. Ambele mele destinaţii – intersecţia şi clădirile – se află la nici doi metri distanţă, când simt trapa fugindu-mi de sub tălpi. Nu mai e nimic de făcut, în afară de a folosi ultimele mele secunde de contact cu dalele ca să mă împing spre intersecţie. În timp ce mâinile mi se încleştează de margine, îmi dau seama că trapele s-au rotit şi atârnă drept în jos. Picioarele mi se leagănă în aer, fără niciun sprijin nicăieri. De jos, de la cincisprezece metri adâncime, se înalţă şi-mi izbeşte nările o duhoare scârboasă, de hoituri putrezite în căldura verii. În întuneric se târăsc siluete negre, amuţindu-i pe toţi cei care au supravieţuit căderii.
Din gâtlej îmi iese un strigăt sugrumat. Nimeni nu-mi vine în ajutor. Simt că nu mă mai pot ţine de marginea rece ca gheaţa, când văd că mă aflu la ceva mai puţin de doi metri de colţul coconului. Mă străduiesc să ignor zgomotele îngrozi-toare care se aud de dedesubt şi îmi deplasez încet mâinile pe muchie. Când le simt la colţ, îmi balansez piciorul drept şi bocancul îmi ajunge dincolo de margine. Se agaţă de ceva şi mă salt, cu mare efort, până la nivelul străzii. Gâfâind şi tremurând, mă târăsc afară şi îmi înfăşor braţele în jurul unui stâlp de felinar, deşi terenul e perfect plat.
― Gale? strig către abis, fără să-mi pese că am putea fi recunoscuţi. Gale?
― Aici!
Mă uit uimită în stânga. Flapsul susţinea tot ce se afla pe stradă, chiar până la baza clădirilor. În jur de o duzină de oameni au reuşit s-ajungă până acolo şi acum atârnă de orice s-au putut agăţa. De mânerele uşilor, de inelele ce ţin loc de sonerie, de fantele cutiilor de scrisori. La trei apartamente distanţă de mine, Gale se ţine de grilajul decorativ de fier din jurul uşii. Ar putea intra cu uşurinţă dacă ar fi deschisă. Dar, deşi o loveşte cu picioarele în repetate rânduri, nimeni nu-i vine în ajutor.
― Fereşte-te!
Îmi ridic arma. El se răsuceşte şi eu trag în încuietoare, până ce văd uşa deschizându-se spre interior. Gale se leagănă în cadrul ei, aterizând dintr-un salt pe podea. Jubilez pentru o clipă, crezându-l salvat. Pe urmă e înşfăcat de mâini cu mănuşi albe.
Gale îmi întâlneşte privirea şi buzele lui mimează ceva pe care nu pot să-l desluşesc. Nu ştiu ce să fac. Nu-l pot părăsi, dar nici nu pot ajunge la el.
Buzele lui se mişcă din nou. Clatin din cap, dând de înţeles că sunt derutată. Apărătorii Păcii pot realiza în orice clipă pe cine au capturat. Acum îl târăsc în interior.
― Pleacă! îl aud strigând.
Mă răsucesc şi fug, îndepărtându-mă de cocon. De data asta cu desăvârşire singură. Gale e prizonier. Cressida şi Pollux ar fi putut muri până acum de zece ori. Şi Peeta? N-am dat cu ochii de el de când am plecat de la Tigris. Mă agăţ de ideea că e posibil să se fi întors. A simţit apropierea unui atac şi s-a retras în pivniţă, câtă vreme încă se mai putea controla. Şi-a dat seama că nu e nevoie de o diversiune când Capitoliul ne oferă atât de multe. Nu e necesar să fie momeală şi să se vadă nevoit să ia lacătul-întunericului – lacătul-întunericului! Gale nu mai are nicio pilulă. Cât de¬spre detonarea săgeţilor cu mâna, n-o să aibă niciodată ocazia. Primul lucru pe care-l vor face Apărătorii Păcii va fi să-i ia armele.
Mă prăbuşesc pe pragul unei uşi, cu lacrimile înţepându-mi ochii. Împuşcă- mă. Asta a mimat el. Era de aşteptat să-l împuşc! Asta era misiunea mea. Era promisiunea noastră nerostită, a tuturor, unii faţă de alţii. Dar eu n-am făcut-o şi acum Capitoliul o să-l ucidă, sau o să-l tortureze sau o să-l viespchestreze sau – fisurile încep să-şi întindă ramificaţiile în interiorul meu, ameninţând să mă spargă în bucăţi. Nu mai am decât o singură speranţă. Să cadă Capitoliul, să depună armele şi să elibereze prizonierii înainte de a-i face vreun rău lui Gale. Dar nu văd cum s-ar putea întâmpla asta atâta vreme cât trăieşte Snow.
Doi Apărători ai Păcii trec pe lângă mine în fugă, abia aruncând o privire către fata din Capitoliu care plânge ghemuită sub cadrul unei uşi. Îmi înăbuş lacrimile, le şterg pe cele care mi-au ajuns pe obraji înainte de a apuca să îngheţe şi reuşesc să mă adun din nou. OK, încă mai sunt o refugiată anonimă. Sau Apărătorii Păcii care l-au capturat pe Gale m-au întrezărit cumva când am rupt-o la fugă? Îmi scot pelerina şi o întorc pe dos, lăsând la vedere căptuşeala neagră în locul exteriorului roşu. Îmi aranjez gluga, astfel încât să-mi ascundă faţa. Inspectez cvartalul, strângându-mi arma mai tare la piept. Nu văd decât o mână de soldaţi răzleţiţi, cu figuri uluite. Merg la mică distanţă în spatele a doi bătrâni, care nici măcar nu mă observă. Nimeni nu s-ar aştepta să mă aflu în compania unor oameni în vârstă. Când ajungem la următoarea intersecţie, se opresc brusc şi sunt cât pe ce să dau peste ei. E Piaţa Oraşului. Dincolo de întinderea vastă, înconjurată de clădiri impozante, se află vila preşedintelui.
Piaţa e plină de oameni care se foiesc, se văicăresc sau stau pur şi simplu, lăsând zăpada să se troienească în jurul lor. E un loc în care mă încadrez perfect. Mă îndrept spre vilă pe o traiectorie şerpuitoare, păşind peste comori abandonate sau peste crengi acoperite de zăpadă îngheţată. După ce străbat cam jumătate din distanţă, devin conştientă de existenţa unei baricade din beton. Are cam un metru şi un sfert înălţime şi conturează un dreptunghi imens în faţa vilei preşedintelui. Te-ai aştepta să fie gol, dar e ticsit de refugiaţi. Poate e grupul ales pentru a fi adăpostit în clădire. Dar, când ajung mai aproape, observ altceva. În interiorul baricadei sunt numai copii. De la ţânci până la adolescenţi. Speriaţi şi pe jumătate îngheţaţi. Îngrămădiţi în grupuri sau legănându-se amorţiţi, aşezaţi pe pământ. Nu li se îngăduie să intre în vilă. Sunt ţinuţi în ţarc, păziţi din toate părţile de Apărători ai Păcii. Ştiu imediat că nu îi protejează. Dacă intenţia Capitoliului ar fi fost să-i plaseze într-un loc sigur, s-ar afla undeva, într-un buncăr. Aici e vorba de protecţia lui Snow. Copiii alcătuiesc scutul lui uman.
Se stârneşte agitaţia şi mulţimea curge spre stânga. Sunt prinsă între trupuri mai puternice, purtată în lateral, abătută din drum. Aud strigându-se „Rebelii! Rebelii!” şi ştiu că trebuie să fi străpuns apărarea centrului. Sunt împinsă, impulsul mă izbeşte de stâlpul unui steag, şi mă agăţ de el. Mă folosesc de frânghia care atârnă din vârf şi mă cocoţ deasupra îngrămădelii de trupuri. Da, văd armata rebelilor revărsându-se în piaţă, împingând refugiaţii înapoi, pe bulevarde. Inspectez zona, în căutarea unor coconi care se vor declanşa cu siguranţă. Dar asta nu se întâmplă. Iată ce se petrece:
O aeronavă purtând stema Capitoliului se materializează exact deasupra copiilor baricadaţi. Spre ei coboară în ploaie zeci de paraşute argintii. Până şi în haosul ăsta, copiii ştiu ce conţin paraşutele. Mâncare. Medicamente. Daruri. Le ridică nerăbdători în mâini, degetele lor îngheţate se luptă cu sforile. Aeronava dispare, trec cinci secunde, apoi în jur de douăzeci de paraşute explodează simultan.
Din mulţime se înalţă un vaiet. Zăpada e roşie şi presărată cu bucăţi de trupuri subdimensionate. Mulţi copii mor pe loc, dar alţii zac pe pământ, în agonie. Alţii ezită, tăcuţi, holbându-se la restul paraşutelor, pe care le ţin în mâini, de parcă încă s-ar mai gândi că ascund ceva preţios. Îmi dau seama că Apărătorii Păcii nu se aşteptau să se întâmple aşa ceva, fiindcă smulg baricadele, creând o cale de ieşire pentru copii. Prin deschidere pătrunde un alt grup de uniforme albe. Dar nu sunt Apărători ai Păcii. Sunt medici. Medici rebeli. Aş recunoaşte uniformele oricând. Mişună printre copii, cu truse medicale în mâini.
Mai întâi îi întrezăresc coada împletită, blondă, atârnându-i pe spate. Pe urmă, când îşi scoate haina ca s-acopere un copil care plânge, observ cămaşa care îi iese peste centură, ca o coadă de raţă. Reacţionez exact ca în momentul când i-am auzit numele strigat de Effie Trinket, la extragere. Sau cel puţin cred că îmi pierd vlaga, fiindcă mă trezesc la baza stâlpului, incapabilă să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în ultimele câteva secunde. Pe urmă mă împing prin mulţime, exact aşa cum am făcut înainte. Încerc să-i strig numele, acoperind vacarmul. Când ajung la mică distanţă, aproape lângă baricadă, am impresia că mă aude. Fiindcă mă întrezăreşte pentru o clipă şi buzele ei îmi articulează numele.
Şi atunci explodează restul paraşutelor.