VDMxxxStingerea4

Concertul ieşi grozav. Petrecerea de după fu copleşitoare, în principal deoarece Claire nu ştiuse că avea să se organizeze aşa ceva, şi nu era pregătită să fie fixată cu privirea de câteva sute de necunoscuţi, care se înghesuiau cu toţii, încercând să ajungă la Michael şi întrebându-se ce avea ea atât de special, încât să stea de cealaltă parte a mesei pentru autografe, în loc să fie printre ei.
După ce, în sfârşit, amatorii de autografe începură să se mai rărească, rămaseră doar câteva persoane. Una dintre ele era şi Pennywell, care stătea rezemat de o coloană din marmură, la vreo treizeci de metri mai încolo, cu o înfăţişare plictisită, dar perenă, ca şi cum ar fi fost dispus să mai aştepte încă zece mii de ani, dac-ar fi fost nevoie, fără măcar să-şi schimbe lenjeria. O alta era Kim, prinsă într-o însufleţită conversaţie cu doi tipi de la TPU, care arătau, după părerea lui Claire, a studenţi la ştiinţe umaniste. Kim tot arunca priviri spre micul lor grup, şi Claire îşi închipui că dintr-o clipă în alta, îşi va trimite la plimbare anoştii interlocutori şi se va îndrepta glonţ spre Shane.
O a treia persoană, totuşi, era un bărbat normal: un tip mai în vârstă, cu o haină neagră din piele ajustată pe corp şi blugi; oarecum, genul de afacerist dur, dacă există aşa ceva. Părul îi stătea grozav şi avea un zâmbet din acelea simpatice, cumpănite, strălucitor de albe, ale participanţilor de la show-urile de televiziune; plus că era bronzat.
— Michael, grozav concert, zise omul, aplecându-se peste masă ca să-i strângă mâna. Serios, a fost ceva ieşit din comun. Numele meu este Harry Sloan; fiica mea, Hillary, la şcoala de-aici. A insistat să vin să te văd, şi trebuie să recunosc, am fost foarte impresionat.
— Mulţumesc, răspunse Michael.
Părea puţin cam obosit; acum, nu mai era puternicul zeu al chitarei pe care-l văzuseră pe scenă, şi Claire avu impresia că nu-şi doreşte decât să termine cu toate acestea şi să ajungă acasă.
— Vă mulţumesc foarte mult, domnule Sloan.
Domnul Sloan scoase la iveală o carte de vizită, pe care o făcu să alunece pe masă până spre mâna lui Michael.
— Mda, uite care-i treaba. Sunt de părere că ai un veritabil potenţial, Michael. Lucrez pentru o importantă companie discografică, şi vreau să mă întorc cu un CD demo la mine.
Urmă un moment în care toţi îl priviră holbaţi, iar apoi Michael repetă, pe un ton inexpresiv:
— Un CD demo?
— N-ai aşa ceva?
— Nu. Am fost...
Michael nu prea ştia cum să-şi sfârşească propoziţia.
— Ocupat, zise, până la urmă.
Ocupat să se lase omorât, apoi transformat într-o fantomă, iar pe urmă, prefăcut în vampir. Ocupat cu războaiele locale. Şi aşa mai departe.
— Chiar e cazul să intri în studio, omule, şi fără întârziere. Aranjez eu: e unul bun în Dallas. Te programez dacă-mi spui datele când eşti disponibil. Dar vreau neapărat să-ţi duc materialul la următoarea noastră şedinţă pe tema noilor descoperiri. Chiar cred că putem să facem treabă. Gândeşte-te la asta, bine? În primul rând, să faci CD-ul demo. Mă suni, da?
Îi întinse încă o dată mâna, iar Michael i-o strânse. Arăta palid, şi puţin absent, după cum i se păru lui Claire. Domnul Sloan îi fulgeră din nou cu zâmbetul acela marca Hollywood, îşi puse pe nas o extrem de scumpă pereche de ochelari de soare şi plecă.
— Nu se poate, exclamă Eve. E o glumă, nu? O glumă cum înţelege să facă Monica, sau cam aşa ceva.
Michael îi întinse cartea de vizită. Eve o examină, clipi mărunt şi i-o pasă lui Shane, care, la rândul lui, i-o trecu lui Claire.
— Vicepreşedinte, citi cu voce tare Claire. Uau!
— Nu e o glumă, zise Michael. A apărut un articol despre el în Rolling Stone, acum vreo lună şi jumătate.
Se ridică încet în picioare, şi adevărul i se dezvălui de-a binelea.
— Vrea să-mi propună un contract. Ca muzician.
Shane îi întinse palma desfăcută, şi Michael i-o plesni, după care o înhăţă pe Eve şi începu s-o rotească, într-un vârtej de catifea şi ţipete. Deodată, rămase nemişcat, îngropându-şi faţa în strălucirea moale a părului ei şi ţinând-o în braţe.
— Toată viaţa, zise. Toată viaţa am aşteptat asta.
— Ştiu, zise Eve, sărutându-l. Nu-ţi imaginezi cât sunt de mândră de tine.
Dincolo de cei vreo treizeci de metri de covor demodat, domnul Pennywell începu să bată din palme. Sunetul semăna cu cel aspru, înspăimântător, al focurilor de armă.
Cei doi băieţi cu care sporovăia Kim descoperiră dintr-odată că aveau treburi prin alte părţi şi se repeziră spre ieşire, dispărând în noapte; Kim, exact cum se temu Claire, se îndreptă spre ei. Pennywell se opri din aplauze şi zise:
— Îţi dai seama, desigur, că ei nu-ţi vor permite niciodată să pleci, nu?
Michael îşi înălţă capul, şi Claire avu impresia că ei toţi, ceilalţi, dispărură din univers. Nu mai rămăseseră decât Michael şi Pennywell.
— Ei? repetă Michael. Te referi la Oliver şi la Amelie
— Ei vor ca toţi vampirii să rămână aici, sub control lor. Sub îngrijirea lor, adăugă Pennywell, al cărui rânjet batjocoritor era ca o palmă peste faţă. Doi căţeluşi înfricoşaţi, încercând să controleze o haită de lupi. Tu eşti un animal de haită, Michael? Eu, personal, nu sunt.
— Ce vrei? îl întrebă Michael.
— De la tine? Nimic. Tu nu eşti decât un căţel care dă fuga să se culce la picioarele stăpânilor, replică Pennywell a cărui privire goală se desprinse de Michael şi se fixă brusc, asupra lui Claire. Pe ea o vreau, declară el.
Shane, Michael şi Eve strânseră rândurile în faţa lui Claire, înainte ca ea să poată inspira încă o dată. Pennywell plescăi din limbă.
— Nu, nu, copii. Asta ar însemna o risipă inutilă de sânge. V-aş omorî pe toţi — da, chiar şi pe tine, bobocule — şi lua oricum ceea ce vreau. Tu, fato... chiar vrei să-ţi vezi prietenii morţi pe covorul acesta mizerabil?
— N-ai şanse, interveni Shane. Ţi-am mai scărmănat fundul o dată, ai uitat? Du-te să-l întrebi pe Bishop cum i-a mers, dacă ţie ţi-e frică şi să te gândeşti la asta.
Pennywell îi aruncă o privire plină de un dispreţ pârjolitor.
— Atunci n-aţi fost singuri, băiete. Aţi avut aliaţi. Aici, aveţi…
Se întoarse lent, în cerc, concentrându-şi privirea asupra lui Kim.
— O aveţi pe ea. Şi poate că nu e tocmai cel mai convingător argument în favoarea voastră.
Tonul îi deveni sinistru de liniştit, şi extrem de grav, după ce-şi întoarse la loc privirea spre Claire.
— Sunt în viaţă de şapte sute de ani, şi am devenit ucigaş când am avut vârsta necesară ca să ţin o spadă în mână. Am vânat vrăjitoare şi eretici prin toată Europa. I-am nimicit pe alţii mai puternici decât voi, în vremuri mai grele. Nu mă înţelegeţi greşit când vă spun că nu vă voi mai da şi o a doua şansă.
Claire înghiţi în sec şi ieşi în faţă, din spatele lui Shane. El încercă s-o prindă de braţ, însă ea se trase, fără să-şi ia pentru o clipă măcar privirea de la Pennywell.
— Nu le face rău, îi ceru acestuia. Ce vrei?
— Vreau să vii cu mine, îi răspunse vampirul, şi răbdarea mea s-a consumat în întregime. Imediat.
Claire îşi întinse mâinile, cu palmele desfăcute înspre prietenii ei. Michael, în straiele lui de star rock, palid, concentrat şi ameninţător. Eve, în cascada ei de catifea neagră, părea o vedetă de film mut, inclusiv prin expresia înfricoşată de pe chip. Shane, practic, o implora să nu se ducă. Nevoia lui de a proteja o atrăgea ca o forţă gravitaţională.
— N-o să-mi facă nimic, zise ea. Va sun imediat cum o să pot. Voi duceţi-vă acasă. Vă rog.
— Claire...
— Shane, du-te.
Spre totala ei groază, o văzu pe Kim apropiindu-se de prietenii săi şi oprindu-se exact lângă Shane. Kim îi puse o mână pe braţ, iar Shane îşi coborî privirea spre ea.
— Las-o să se ducă, îi zise Kim. N-o să păţească nimic.
Claire ştia că nu era momentul potrivit să urle ia-ţi labele de pe iubitul meu, căţea afurisită, însă tot ceea ce putu să facă fu să-şi zăgăzuiască vorbele înăuntru.
Degetele lui Pennywell i se strânseră în jurul încheieturii, reci şi dure precum cătuşele, şi în timp ce încerca s-o tragă după el, Claire îi întâlni pentru o ultimă oară privirea lui Shane.
— Mă întorc, îi zise. Să nu faci vreo nebunie.
El, probabil, crezu că ea îi cerea să nu se lupte cu vampirii.
Dar, de fapt, ceea ce voia ea cu adevărat, din adâncul sufletului, să-i spună, era: Să nu te îndrăgosteşti de Kim.


Cinci

Pennywell o conduse afară din sala de concert, scoţând-o în frigul nopţii. Prin aer plutea miros de ploaie şi se auzea tunetul rostogolindu-se în depărtare. Un fulger sfâşie cerul, transformându-l pentru scurt timp pe Pennywell într-o siluetă luminoasă, iar după ce clipi, alungându-şi strălucirea din ochi, Claire observă el o trăgea spre o limuzină parcată lângă bordură, aflată în aşteptare.
— Urcă, se răsti el, îmbrâncind-o pe portiera din spate, deschisă.
Claire îşi pierdu echilibrul, dar se redresă şi se strecură înăuntru. Unde era întuneric, evident. Şi mirosea a fum de trabuc.
Pennywell se sui degrabă lângă ea, agil ca un păianjen, şi trânti portiera în urma lui.
Impozantul automobil se îndepărtă în viteză de trotuar.
— Unde mergem? se interesă Claire.
— Nicăieri, îi răspunse o voce din întuneric: vocea lui Oliver.
Luminile din spate prinseră viaţă cu încetineală, scoţându-l la iveală, aşezat pe bancheta de vizavi de ea. Lângă el se afla sursa fumului, cineva care-i zâmbi cu un aer superior în timp ce trăgea prelung din trabuc. Myrnin îmbrăcase un sacou rubiniu, de seară, cu broderii complicat. De fapt, arăta aproape normal. Purta până şi pantofii potriviţi cu vestimentaţia.
Cu toate acestea, în zâmbetul lui nu exista nimic normal.
— Cohiba ? o întrebă el, scoţând din buzunarul sacoului un trabuc neînceput şi oferindu-i-l.
Claire scutură cu violenţă din cap.
— Păcat, zise Myrnin. Ştii, femeile îndrăzneţe obişnuiau să fumeze.
— Cancerul nu e deloc sexy, replică ea.
Myrnin ridică alene din umeri.
— Voi toţi muriţi de câte ceva, zise. Şi toţi plătim pentru plăcerile noastre, într-un fel sau în altul.
— Myrnin, ce naiba se-ntâmplă? L-ai trimis pe ciudatul ăsta să mă răpească...
— De fapt, interveni Oliver, eu l-am trimis pe Pennywell. Mi s-a părut că ar fi acela dintre noi cu care tu şi prietenii tăi ar fi cel mai puţin înclinaţi să discute în contradictoriu.
Pennywell începu să râdă.
— Aici te-ai înşelat.
— N-am afirmat niciodată că va fi uşor, ripostă Oliver, încheind conversaţia ca şi cum ar fi trântit uşa peste ea, după care-şi îndreptă din nou atenţia asupra lui Claire.
Se aplecă în faţă, rezemându-se cu coatele pe genunchi, iar ea se strădui să nu se lase intimidată.
— Myrnin şi cu mine vrem să te întrebăm ceva despre Amelie, îi explică vampirul.
— Despre Amelie, repetă Claire, privindu-l fără să înţeleagă şi, în acelaşi timp, simţind primele furnicături de alarmă. Ce e cu ea?
— Despre demonstraţia ei de nesăbuinţă de azi-noapte. Cum de ai ştiut ce făcea? Eu n-am ştiut.
— Cred că datorită brăţării. Nu ştiu. Poate...
Poate că Ada a fost la mijloc, continuă în sinea ei, dar nu-şi rosti gândul şi cu voce tare. Myrnin o fixă cu o privire gânditoare pe sub pleoapele pe jumătate lăsate şi suflă un nor de fum spre capota automobilului.
— Poate că ea însăşi a vrut să ştiu, reveni Claire. Undeva, în interiorul ei. Poate că voia s-o împiedice cineva.
— S-a mirat să te vadă? se interesă Myrnin, şi Claire încuviinţă încetişor. Atunci, înseamnă că nu ea te-a chemat, fie conştient, fie inconştient. Interesant.
— Ceva teorii? întrebă Oliver.
— Nu, în momentul de faţă, răspunse Myrnin, ridicând din umeri; deodată, aerul lui nepăsător se risipi, când zări ceva afară, prin geamurile limuzinei, şi se lumină faţă ca im ţânc de trei ani care tocmai a primit o jucărie nouă. O, ia priviţi, un fast-food cu program non-stop! Mi-ar prinde bine să ucid un cheeseburger. Nu-i aşa că secolul ăsta e de-a dreptul adorabil?
— Concentrează-te, zevzecule, îl apostrofă Oliver printre dinţi. Ce are de gând Amelie? E potrivită să rămână la conducere?
— Ce te face să crezi că e la conducere? i-o întoarse Myrnin, cu un aer absent, dar brusc o privi încruntat pe Claire. Ce-ai păţit la faţă?
— Din cauza ta, se răsti fata. Ai uitat?
— Sunt sigur că nu ţi-am dat eu ordin să stai la soare. La ce-ar fi putut să-mi folosească?
— Dar cutia? Bomba cu ultraviolete? Astea nu-ţi sună cunoscute?
— A! exclamă Myrnin, gândindu-se concentrat, după care oftă. Da, recunosc. A cam fost vina mea. Îmi pare foarte rău. Despre ce vorbeam?
— Despre Amelie, îi aminti Oliver, aproape mârâind. Este potrivită să conducă?
Myrnin îşi stinse trabucul în paharul cu vin.
— Ai grijă, vechiul meu prieten, îi atrase atenţia. Ai fost la un pas să spui un lucru pe care l-ai fi regretat. Nu sunt robul tău.
— Nu, îl aprobă Myrnin. Eşti robul ei, până-n măduva oaselor. Tu i-ai clădit ospiciul ăsta de oraş. Presupun că tot tu ai putea să-l şi distrugi, dacă te-ai hotărî.
Întreaga atenţie a lui Myrnin părea să se concentreze asupra strivirii trabucului până la capitularea finală.
— Unde vrei să baţi?
— Amelie a afirmat ea însăşi că Morganville a fost construit experimental, ca să vedem dacă e posibil ca vampirii şi oamenii să trăiască împreună în mod deschis, şi în pace. Ei bine, eu sunt de părere că, după tot acest timp, ştim răspunsul la întrebare. Unica modalitate de a avea control asupra oamenilor constă în provocarea fricii, în intimidare, ca şi în exploatarea lăcomiei lor. Experimentul acesta nu ne-a făcut mai puternici: dimpotrivă, ne-a slăbit.
— Eram deja muribunzi, preciză Myrnin. În lumea largă.
Pennywell, care vorbise foarte puţin de când urcase în limuzină, râse batjocoritor.
— Unii dintre noi, zise el. În timp ce alţii omorau.
— Orice prost e capabil să omoare. În schimb, ca să creezi, ai nevoie de geniu.
— Hei! interveni Claire. Dar cu mine ce-aveţi? De ce m-aţi răpit?
— Încă dezbatem problema, îi răspunse Myrnin.
Oliver părea într-atât de iritat, încât ar fi fost capabil să zgârie oţelul cu ghearele.
— Ba nu, nu dezbatem nimic. E clar că fata are o anumită legătură cu Amelie. E singura cale prin care putem şti sigur că va veni la noi.
— Nu fi ridicol. E posibil ca Amelie să aibă o anumită legătură cu ea, însă Claire este absolut substituibilă, replică Myrnin. Nu te supăra, draga mea: eşti o fiinţă umană. Şi fiinţele umane sunt, prin definiţie, substituibile.
— La fel şi vampirii, zise Pennywell. Inclusiv tu, epavă smintită.
— Eu n-am fost niciodată la ospiciu, ripostă Myrnin în schimb, am auzit că tu ai fi apelat la colegii de-acolo când au început să se împuţineze şobolanii.
Asta probabil că fusese o gravă insultă din jargon vampirilor, fiindcă Pennywell se azvârli prin aer şi încleştă mâinile de gâtul lui Myrnin.
Iar Myrnin nici măcar nu se sinchisi să reacţioneze. Dimpotrivă, căscă.
— Oliver, zise, stăpâneşte-ţi fiara, ca să nu fiu eu obligat s-o fac.
Pennywell îşi dezgoli colţii, care-i ţâşniră brusc.
Ochii lui Myrnin aruncară scântei roşiatice. Îl apucă pe Pennywell de încheietura mâinii şi i-o răsuci.
Oasele trosniră. Pennywell scoase un urlet, evident şocat de forţa lui Myrnin. După expresia feţei, se părea că nici Oliver nu se aşteptase, în realitate. Apoi, Myrnin îl îmbrânci pe Pennywell înapoi la locul lui şi-i zâmbi, îndreptându-şi un deget spre el.
— Data viitoare, o să-ţi iau colţii, îl ameninţă. Atunci, o să fii un tigru fără colţi. Şi nu cred că o să-ţi placă. Poartă-te frumos, vânătorule de vrăjitoare.
— Băieţi, îi apostrofa Oliver, pe un ton glacial, întrebarea momentului este una importantă: îi vom permite Ameliei să conducă în continuare oraşul Morganville? Sau ne vom folosi de fată şi-o vom îndepărta de la conducere, o dată pentru totdeauna?
Myrnin oftă.
— Tu nu înţelegi că Amelie îţi cunoaşte intenţiile? Că şi-a pregătit planurile pentru eventuala ta răzvrătire? Fiindcă e limpede ca lumina lunii că o vei trăda, mai devreme sau mai târziu.
— Mi-ar părea rău să te dezamăgesc, replică Oliver. Iar Amelie a devenit slabă. Şi cei slabi nu pot să rămână la conducere.
— O cunosc pe Amelie de foarte mult timp, şi niciodată n-aş fi catalogat-o ca fiind slabă, zise Myrnin, şi-şi aprinse o nouă ţigară de foi, cu ajutorul unei brichete care scoase o lumină de un albastru incandescent, şi al unei serii de pufăituri.
Claire aproape că se înecă din cauza fumului. Ochii o usturau şi începeau să-i lăcrimeze, aşa că fu nevoită să şi-i şteargă ca să vadă limpede.
— Rănită, poate, continuă Myrnin. Mai puţin sigură pe ea ca înainte. Dar nu slabă, ceea ce vei descoperi dac-o vei stârni.
Oliver se încruntă spre el.
— Eu crezusem că eşti alături de mine în povestea asta.
— Am spus eu aşa ceva? Ei bine, nu sunt o persoană demnă de încredere, după cum ştii, zise Myrnin, închizând ochii de încântare când trase din trabuc. Ai fost cât pe ce să mă mituieşti cu aceste excelente trabucuri cubaneze. N-am mai avut aşa ceva încă de la începutul secolului al douăzecilea. Dar, până la urmă, trebuie să-i rămân credincios domniţei mele. Şi zău că nu-ţi pot permite să-mi chinuieşti ucenica. La urma urmei, asta e misiunea mea.
— M-am gândit că ar putea fi cazul, zise Oliver.
Şi atunci, scoase o ţepuşă dintr-un buzunar interior al hainei şi o repezi cu putere în pieptul lui Myrnin.

† † †

Claire scoase un ţipăt şi se aruncă spre Oliver; sau, cel puţin, dădu să se arunce; limuzina coti cu o mişcare violentă, făcându-i să zboare cât colo, şi Claire ajunse pe podeaua mochetată, cu inertul trup al lui Myrnin deasupra ei. Ceva îi lovi cu putere, şi Claire simţi cum automobilul se înalţă, se răsuceşte prin aer, apoi se trânteşte, cu josul în sus, expediindu-i, pe ea şi pe Myrnin, învălmăşiţi, până în capota maşinii.
Oliver şi Pennywell reuşiseră, cumva, să rămână pe locurile lor; după toate aparenţele, prin forţă. Claire se zbătu să scape de sub trupul lui Myrnin, gâfâind, dezorientată. Nu fusese vătămată, sau cel puţin nu se simţea vătămată, însă totul i se părea puţin cam neobişnuit. Prea strălucitor. Prea ascuţit. Ochii lui Pennywell căpătaseră o nuanţă de roşu aprins, şi colţii îi erau scoşi.
La rândul lui, şi Oliver o privea ca pe masa de prânz.
Geamul de pe partea lor se spărsese în timp ce se rostogolise maşina. Claire îl apucă de umeri pe Myrnin, se târî de-a-ndăratelea spre geamul distrus şi-l trase după ea. Imediat cum reuşi să-l scoată cu pieptul din limuzină, apucă ţepuşa cu ambele mâini şi-o smulse cu putere.
— Aaaaaahhh! urlă Myrnin, ridicându-şi torsul în poziţie verticală şi plesnindu-se cu amândouă mâinile peste piept. Dumnezeule, detest chestia asta!
Pennywell i se aruncă peste picioare, agil ca un păianjen săritor palid. Myrnin îi repezi o gheată peste faţă şi se strecură afară din limuzina distrusă, apucând-o de mână pe Claire în timp ce se punea pe picioare. Cămaşa îi era pătată de sânge, ca şi faţa, pe alocuri, unde fusese tăiat de cioburi, însă în rest arăta chiar bine.
Dar şi al naibii de furios, totuşi.
Pennywell se târî afară din limuzină. Expresia ochilor lui nu mai era pustie: acum, era plină de ură.
— Ereticule, şuieră el. Vrăjitorule. O să am grijă să arzi, cu lot cu familiara ta, adăugă, îndreptând o privire plină de venin şi spre Claire, care înghiţi în sec.
— Ce-i aia familiară? îl întrebă ea pe Myrnin.
— Un spirit demonic, care ajută un vrăjitor, sau o vrăjitoare, îi explică el. De obicei, ia forma unei pisici negre, dar presupun că te-ai încadra şi tu. Cu toate că, din experienţa mea, aş afirma că nu eşti nici pe departe suficient de demonică.
— Mersi.
— N-ai pentru ce, răspunse Myrnin, după care-şi înălţă sprâncenele şi împunse aerul cu bărbia în direcţia lui Pennywell. Ei bine? Ce faci, îţi aştepţi gloata pentru linşaj, ca să-ţi dea vlagă?
Claire avu o extrem de supărătoare intuiţie fulgerătoare.
— Oliver unde e?
Şi atunci, o mână rece îi cuprinse beregata, tăindu-i respiraţia şi declanşându-i pe dinăuntru o panică oarbă. Se simţi smucită, complet dezechilibrată şi fără pic de control, şi-l văzu pe Myrnin răsucindu-se spre ea, dar nu îndeajuns de iute: se îndepărta de el, prin întuneric...
Totul în jurul ei parcă încremeni, ca într-un stop-cadru: Myrnin, însângerat, privind-o cu ochii mari şi întinzându-se după ea. Pennywell, rânjind cu superioritate din locul lui, de lângă limuzina zdrobită. Berlina neagră, fumegândă, care făcuse limuzina să se rostogolească... avea capota mototolită ca o foiţă de staniol aruncată.
Şi era o maşină de-a vampirilor.
Iar portiera din dreptul volanului era deschisă.
Claire se sufocă, icni, căutând aer, şi încercă să zgârie mâna care-o strângea de gât. Fără succes. Unghiile ei nu-1 deranjară mai mult decât călcâiele, când încercă să izbească în spate cu picioarele.
— Cuminte, o mustră Oliver, strângând-o şi mai tare. Mi-ar plăcea să-ţi spun că mă doare mai tare decât pe tine, dar atunci n-aş mai respecta adevărul cu stricteţe...
Se întrerupse cu un icnet de uluire, şi mâna îi alunecă de pe gâtul lui Claire. Fata făcu vreo doi paşi împleticiţi înapoi, ţinându-şi gâtul îndurerat cu ambele mâini, şi abia apoi privi într-acolo.
Oliver se holba în jos, spre propriul piept, unde se vedea vârful unei ţepuşe răsărindu-i prin cutia toracică.
— Fir-ar să fie, exclamă, şi se prăbuşi în genunchi, zbătându-se.
Michael era în spatele lui.
Michael tocmai îl străpunsese cu ţepuşa pe Oliver.
Se repezi prin spatele vampirului mai vârstnic şi o apucă de umeri pe Claire.
— Eşti OK? se interesă el.
Ea nu putu să articuleze vreun cuvânt, din cauza gâtului strivit, dar încuviinţă, privindu-l cu ochii mari.
În câteva clipe, ajunse şi Myrnin lângă ea; o ridică şi-o azvârli, fără pic de menajamente, în braţele lui Michael.
— Ia-o de-aici, zise. Oliver n-o să fie deloc încântat, băiete. E mai bine să plecaţi.
— Am fost obligat, se apără Michael. Trebuia să-l străpung. Ar fi omorât-o.
— Adevărul este că nu; avea de gând să-i provoace o durere atât de puternică, încât s-o resimtă şi Amelie, doar atât. Dar nu la asta mă refeream. Ai intrat cu o maşină în limuzina lui. Oliver îşi adora limuzina.
Michael deschise gura, dar o închise la loc, fiindcă nu-i trecea prin minte ce-ar mai fi putut să spună.
Myrnin, cu ochii pe Pennywell, zise:
— Michael, ia-o pe fată şi pleacă. Eu am ceva de rezolvat aici. Lasă ţepuşa acolo unde e: nu vreau ca Oliver să se amestece, deocamdată. Am anumite datorii vechi de lichidat cu vânătorul de vrăjitoare.
Şi, văzând că Michael încă ezită, ochii întunecaţi ai lui Myrnin aruncară spre el fulgere poruncitoare.
— Ia-o şi du-te.
Michael făcu un semn de încuviinţare şi, imediat, Claire îşi pierdu orice simţ al orientării; nu mai ştia decât că el o ţinea cu fermitate în braţe, şi că se deplasa rapid. Mai multe lumini fulgerară pe lângă ei, dar prea repede ca să se poată concentra asupra lor. Arsura din gât i se potoli treptat, de la arşiţa unui rug, până la un clocot molcom. Încercă să tuşească. Se simţi de parcă ar fi făcut gargară cu cioburi, însă tot izbuti să scoată un sunet slab.
Michael încetini până la nivelul unei alergări normale, omeneşti, apoi la pas, şi Claire izbuti să-şi dea seama că se întorceau la sala de spectacole de la TPU. Eve, Shane şi Kim aşteptau în faţa maşinii lui Eve. Primii doi arătau şocaţi; Kim părea doar că n-o interesează absolut deloc.
— Claire! strigă Shane, care ajunse primul la ea, o luă din braţele lui Michael şi o puse uşurel pe picioare.
Văzând-o că se clatină, o ţinu bine, examinând-o îngrijorat.
— Ce naiba s-a întâmplat, Michael?
— Accident, răspunse în şoaptă Claire. Accident de maşină. Bună.
— Bună, zise şi Shane. Cum adică, accident de maşină? Dumnezeule, Michael, ţi-ai ciocnit maşina?
— De limuzină, îl lămuri Claire.
I se părea important să facă precizarea, din cine ştie ce motiv.
— M-a salvat, adăugă.
Oarecum, în orice caz. Ea chiar nu ştia sigur ce i s-ar fi putut întâmpla dacă Oliver ar fi izbutit să-l scoată din luptă pe Myrnin şi ar fi avut timp să-şi ducă la îndeplinire planul dezagreabil, sau dacă Pennywell ar fi reuşit să pună mâna pe ea. Erau destule variante prea puţin plăcute.
— Trebuie să dispărem de-aici, zise Michael. Imediat. Eve?
Eve îşi scoase cheile automobilului din minuscula ei poşetă neagră, îşi ridică fusta din catifea şi urcă la volanul impunătoarei şi butucănoasei sale berline. Kim îşi adjudecă lesne locul din dreapta ei, lăsând-o pe Claire în spate, făcută sandvici între Shane şi Michael... ceea ce nu era deloc rău, în definitiv. Claire îşi dădu seama că tremura. Bănui că era din cauza şocului, sau cam aşa ceva. Shane o ţinea de mâna stângă, iar Michael de dreapta, şi ea închise ochii încă din clipa in care Eve demară, scoţând fum din cauciucuri, plecând din parcare în direcţia casei.