Lucian BLAGA: Revolta fondului nostru nelatin
Un prieten îmi vorbia despre înrâurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndârjit la altarul latinității – clare și măsurate – el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin „maximalismul slav”, cum ne-am învoit să caracterizăm în bloc felul mistic, adânc, irațional, nestăvilit și extremist al straniului popor. În entuziasmul de-o clipă al învierii – sunt foarte mulți cei ce împărtășesc esclusivismul latin, care cu finețea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasă ciudățenie.
Se exagerează. Și nu înțelegem dece.
Acest orgoliu al latinității noastre e moștenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari cu orice preț ne voiau subjugați. Azi e lipsit de bun simț. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raționali, cumpătați, iubitori de formă, clasici, dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul procent de sânge slav și trac, ce clocotește în ființa noastră constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăsneală. Tinerețea ne îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulți îngâmfați, aruncându-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinerețea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiți-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv – și că miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.
Cunoaștem experimentul încrucișării unei flori albe cu o floare roșie a aceleiași varietăți. Biologii vorbesc despre așa numitele dominante. Ce înseamnă cuvântul acesta ? Că în generațiile nouă ce se nasc din împreunarea celor două flori – însușirile uneia din ele sunt stăpânitoare; bună-oară cele mai multe vor fi albe. S'a dovedit însă că din când în când cu oareșicare ciudată regularitate reapar și însușirile curate ale celeilalte flori. E o isbucnire din Mister, când nici nu te aștepți. Vechile însușiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuș din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. – Într'o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atât de convingător în simplitatea sa – se poate spune, că în spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniștită și prin excelență culturală. Avem însă și un bogat fond latent slavo-trac exuberant și vital care oricât ne-am împotrivi se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conștiințe. Simetria și armonia latină ne e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră mulcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.
E o revoltă a fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoșilor. Între ei sunt de aceia pe cari îi ocrotim și-i îmbrățișăm cu toată căldura, din motive istorice și politice; dar avem și strămoși pe cari îi tratăm ca pe niște copii vitregi ai noștri. Atitudine lipsită de înțelepciune, deoarece cu cât îi ținem mai mult în frâul întunericului, cu atât răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă – putând să devină fatală „privilegiaților” de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potențiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârșită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualități? Să ne ucidem corsetându-ne într'o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilități de desvoltare? Întrebarea va neliniști multe inimi. Din partea noastră ne bucurăm când auzim câte un chiot ridicat din acel subconștient barbar care nu place deloc unora. Așa cum o înțelegem noi – într'adevăr nu ne-ar strica puțină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut, întâlnim o apariție simbolică: Hașdeu – misticul: un mare îndemn pentru viitor.
Cunoscutul ritm de liniște și de furtună, de măsură și de exuberanță, ce-l găsim în viața altor popoare se lămurește mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze și antiteze, cum le-a determinat un Hegel bună oară. Acelaș ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însușiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.
Cei ce aparțin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? – într'un singur înțeles, da. Și anume întru cât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv și că miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.
Gândirea, Septembrie 1921
Dacismul literar-filosofic Blaga, Eliade, Eminescu
Miturile fondatoare au o importanţă colosală în conştiinţa oricărei comunităţi, care întrebuinţează originile pentru a se legitima. Aceste origini nu sunt însă obiective, ele se creează şi se reînnoiesc permanent, ca mod de conectare a prezentului de trecut şi de asigurare a unui viitor luminos prin glorificarea începuturilor. Trecând peste romanomanie şi sinteza daco-romană, discursul evoluează, începând cu romantismul naţionalist, spre absolutizarea elementului dacic, ca substrat făuritor al unei civilizaţii remarcabile. Naţionalismul deplasează dacii spre centrul lumii, mit de origine alimentat puternic şi de producţiile literare şi filosofice din perioada interbelicã.Limba dacă şi cultul lui Zalmoxis devin, în ciuda informaţiilor precare, o sursă inepuizabilă de mitologizare.
În spiritul tradiţionalismului revistei „Gândirea”, Lucian Blaga publică în 1921 articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, în care critică exclusivismul latin, opunându-i o bogată moştenire traco-slavă, care se manifestă din adâncimile metafizice ale sufletului şi se răscoală în momentul în care este înstrăinată: „Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa o înţelegem noi – într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie”. Astfel se valorifică etic şi metafizic specificul naţional, fapt ce reiese şi din drama „Zamolxe. Mister păgân“, în care autorul reiterează o situaţie primordială a comunicării oamenilor cu zeii care au acces la misterele universului. În virtutea vitalismului expresionist al operei blagiene, autorul încearcă să recupereze mitologia precreştină, dar, din păcate, textelor le este adesea sacrificată valoarea literară pentru găsirea unor argumente care să justifice curentul dacist. Piesa „Zamolxe” este instrumentalizată în logica naţionalistă ca o istorie adevărată a unui erou cultic misterios, care face legătura cu orizontul creştin, istoricizându-se teme ce ţin de filosofia religiilor: arhetipul mitic al sacrului, potenţarea misterului, epifania.
Mitul dacic l-a atras şi pe Mircea Eliade, care recunoaşte setea de origini a românilor. Acesta publică, în 1943, sinteza Los Rumanos. Breviario historico. În capitolul „Sub semnul lui Zalmoxis”, autorul pune accent pe menţinerea substanţei etnice primare în ciuda romanizării, dacii adoptând imediat creştinismul datorită pregătirii lui Zalmoxis, informaţii care, ca şi în cazul celor ale lui Blaga legate de gena tumultoasă dacică, nu au un temei documentar. Asociind dacii cu un puternic simbolism al lupului, care „caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare ale acelor Männerbunde, confreriile secrete de războinici” şi susţinând eroismul şi tenacitatea combinate cu principiul religios ascetic, Eliade oferă material pentru crearea unei stări de spirit unificatoare care s-ar prelungi adânc în trecut. Totuşi, istoricul religiilor, deşi sursă de inspiraţie pentru propaganda dacistă, relua termenul din 1941 al lui Şerban Cioculescu, criticând „un curent care, în expresiile lui cele mai extravagante, a meritat numele de tracomanie”.
Mitologizarea dacilor prin transpunerea literar-filosofică o prefigurează chiar generaţia romantică, în frunte cu Mihai Eminescu, care, în opere precum „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, elaboreză teme din care se inspiră masiv dacismul. Dacia mitică eminesciană este un timp şi spaţiu al eroismului peren, o civilizaţie exemplară care se distinge net de romanitatea decadentă îndeosebi prin spiritualitatea profundă. În curgerea devastatoare a timpului istoric poetul găseşte punctul de regenerare în universal mitic al Daciei, imaginea supremă a statului arhaic şi sacru. Ca simbol al stării paradizice, Dacia devine o metaforă a istoriei naţionale, pe care mitul o poate renaşte.
casanoastra-romania-dacia.blogspot.ro/2010/02/bp-hasdeu-perit-au-dacii.html 
