"Varga mă aşteaptă mereu..."
Merse l
iniştit mai departe. Calea cobora printr-o vale seacă,strâmbă."Nimai de n-aş întâlni vreo patrulă", îşi zise Apostol, fără frică,parc-ar fi vorbit de
altul.Pe urmă, după câţiva paşi, îşi auzi cizmele bocănind pe cărareabolovănoasă, şi pintenii ca un ţârâit de greier. Şi iar îi trecu prinminte că undeva trebuie să cotească în dreapta, spre regimentul deinfanterie. Dar gândul acesta i se clătină în minte numai o secundă,ca şi cum n-ar fi găsit de ce să se agaţe. Se pomeni zicându-şifericit: "Mare noroc de n-am întâlnit pe nimeni... Cu adevărat că suntnăscut într-o zodie bună!"
Î
i venea să râdă şi s-o ia la fugă, să sosească mai degrabă.Drumul însă începuse iarăşi să urce, mai greu. Apostol îşi şterse dedouă ori, în mers, sudoarea de pe obraji. In sfârşit, sosi într-o poiană,unde cărarea se pierdea."Mi se pare că aici se împart căile", socoti Bologa, dibuindzadarnic să regăsească drumul.Vârfurile brazilor se conturau mai negru pe cerul mohorât,descriind cu o linie tremurată marginile poienii. Apostol porni sprepunctul cel mai jos, unde trebuia să înceapă altă vale. Şi cum intrăiar în pădure, simţi într-adevăr o cărare umblată. Se opri, să seodihnească un minut şi să-şi mai şteargă năduşeala pe gât şi pefaţă. Deodată îşi stăpâni respiraţia şi ascultă. În spate, în poiană,auzi zgomot de paşi. Se piti lângă un trunchi gros.
I
se păru că paşiise apropie şi desluşi un glas înăbuşit rostind vorbe străine. Văzudouă umbre mişcând la marginea pădurii... Se depărtau... Apostolmai aşteptă un răstimp. Inima i se zbătea năprasnic. În creieri îiapăru iarăşi harta cu poziţiile. Tranşeele infanteriştilor sunt pe douăcreste, dar ale românilor sunt mai coborâte..."Atunci poate că am trecut... am ieşit din liniile noastre! segândi, uitând oboseala, umplându-se de o bucurie lină. SlavăDomnului... De acuma primejdia cea mare s-a sfârşit... Doamne, numă lăsa!"Se închină, pătruns de un fior de mulţumire şi recunoştinţă, iarbuzele murmurau frânturi de rugăciuni fără cuvinte.Plecă înainte pe cărare, cu inima ostenită de bucurie. Pestecâţiva paşi se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcădinadins de-a curmeziş. Îl ocoli. La zece metri însă alt copac prăvălit închidea drumul. Apoi puţin încolo se izbi de nişte sârmă ghimpată, întinsă şi împletită între tulpinele brazilor. Încercă să se strecoareprin gardul de sârmă. Nu izbuti. Vrând să ocolească, o luă în stânga.Făcu vreo treizeci de paşi şi găsi loc de trecere. Dincolo de sârmăporni la dreapta şi înainte, să se întoarcă la cărare. Nu mai dădu deea. Merse totuşi înainte şi nimeri iar într-un gard de sârmă."Se vede că-i un unghi mort şi l-au închis cu mai multe rânduride obstacole împotriva surprizelor!" îşi zise Apostol cu răbdare şi încredere neclintită.O apucă din nou spre stânga, pe coastă, de-a lungul gardului,
socotind că trebuie să fie undeva un locşor de trecere. După vreozece minute de suiş, se gândi că prea se depărtează de fundul văii şise întoarse înapoi, să mai caute şi în cealaltă parte. Coborî până învale şi urcă pe altă coastă, mai piezişă. Pădurea părea mai deasă şimai tânără. Din când în când crengile joase se agăţau de hainele luiApostol ca nişte mâini care ar vrea să-l oprească. Urcuşul îl ostenea, îşi ştergea mereu gâtul cu batista udă şi sudorile îi picurau neîncetatdin păr pe gât, fierbinţi, şi se prelingeau pe sub guler, pe spate...
Î
n sfârşit pădurea se rări şi gardul de sârmă dispăru tocmai lamarginea unei râpe care se ridica spre cer ca un zid. Bologa stătuacolo să răsufle o clipă şi să se răcorească. La poalele râpei găsi altăcărare. Uşurat şi odihnit porni în vale şi coborî poate cinci minute.Apoi cărarea ocoli o stâncă şi se îngustă ca un coridor între peretelerâpei şi tulpinile brazilor. De-abia acuma începea Bologa să simtăaievea oboseala. Îl dureau picioarele, şi genunchii parcă-i eraustrăini. Se dezvăţase de marşuri şi azi a umblat atât de mult. Părul îiera ud şi de sub casca înfierbântată i se scurgeau pe tâmple şiroaie.Scoase casca din cap fiindcă îl strângea de n-o mai putea răbda. Oluă de cureluşă, cu mâna stângă, legănând-o în ritmul paşilor.Deodată casca se lovi de ceva, cu zgomot metalic. Apostol se oprimirat. Pipăi. Un trunchi de brad, răşinos, încât îşi murdări degetele...Şi iar sârmă ghimpată... Trei rânduri, cu împletituri dese... Bologa setulbură. A nimerit tocmai cărarea pe care umblă patrulele carecercetează valea dintre liniile vrăjmaşe. Dacă s-ar întâlni pe aici cuvreo patrulă de recunoaştere... O clipă se gândi să se întoarcă înapoipână unde se isprăveşte gardul de sârmă şi acolo să coboare învale, să-şi piarză urmele. În pădure ar putea chiar aştepta să se facăziuă... ferit şi adăpostit... Totuşi, îşi continuă drumul ca şi cumgândul de întoarcere ar fi privit pe altcineva, nu pe el.Cărarea ocoli iar un picior de stâncă şi Apostol Bologa se ciocnipiept în piept cu un om care, sărind brusc înapoi, strigă înfundat:― Halt! Wer da?Lui Apostol i se păru cunoscut glasul şi răspunse:― Offizier...Urmă o tăcere scurtă, gâtuită. Ochii lui Bologa sfredeleau întunericul cu priviri curioase. Apoi deodată, dintr-o lampă electricăde buzunar, ţâşni o suliţă de lumină albă şi glasul de adineaorirăsună iar, mai limpede, cu mirare şi satisfacţie:― A, Bologa!...Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga şi, sub casca ce licărea în reflexele razelor, îi zări şi ochii rotunzi ca două mărgele de sticlăneagră. Şi în aceeaşi clipă, se cutremură ca un lunatic care s-ar fideşteptat din somn pe marginea unei prăpăstii.Locotenentul Varga şovăi câteva secunde, mormăind. În dreaptalui, ţeava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urmă strigăcu o voce ca o lamă de cuţit ce pătrunde în carne vie:― Ia-i armele, caporal!Din spatele lui Varga ieşi un soldat pirpiriu. Apostol murmurăleneş:
― N-am arme...Omul se opri la doi paşi. Varga sâsâi nerăbdător, furios:― Caporal, percheziţie corporală!Apostol nu mai zise nimic. Mâinile soldatului pipăiră buzunarele,repede, speriate.― Trăiţi, don' locotenent, n-are...― Patru oameni la escortă! strigă iar Varga, sec, rece. Caporalulrămâne la urmă!Apostol Bologa se lipi cu spatele de stâncă, să facă drumlocotenentului. In trecere Varga se întoarse cu faţa spre Apostolcare-i simţi respiraţia aspră, tăioasă, înţepătoare.Apoi fâşia de lumină muri în potopul de întuneric.
