Sfidarea12

25
Când mă trezesc, sunt cuprinsă de o scurtă şi delicioasă fericire, cumva legată de Peeta. Bineînţeles că fericirea e o absurditate desăvârşită în acest moment, ţinând cont de viteza cu care se desfăşoară lucrurile. Peste încă o zi o să fiu moartă. Şi ăsta e cel mai favorabil scenariu, în cazul în care reuşesc să-i elimin pe toţi ceilalţi, inclusiv pe mine însămi, şi să-i aduc lui Peeta coroana de învingător la Jubileul Pacificării. Senzaţia e totuşi atât de neaşteptată şi de dulce încât mă agăţ de ea, fie şi numai pentru câteva clipe. Înainte ca nisipul grunjos, soarele fierbinte şi mâncărimea pielii să-mi impună revenirea la realitate.
Toată lumea e deja în picioare şi priveşte coborârea unei paraşute către plajă. Mă alătur celorlalţi, asistând la o nouă livrare de pâine. Nu se deosebeşte cu nimic de cea primită azi-noapte. Douăzeci şi patru de chifle din Districtul 3. Ceea ce înseamnă că avem, cu totul, treizeci şi trei. Luăm fiecare câte cinci, lăsând opt de rezervă. N-o spune nimeni, dar celelalte opt se vor împărţi în mod egal între cei rămaşi după următorul deces. La lumina zilei, gluma de¬spre aceia dintre noi care vor mai fi pe-aici ca să mănânce chiflele şi-a pierdut cumva tot hazul.
Cât timp ne mai putem păstra alianţa? Cred că nimeni nu se aştepta ca numărul tributurilor să scadă atât de repede. Dacă mă înşel închipuindu-mi că Peeta e protejat de ceilalţi? Dacă toate cele petrecute n-au fost decât simple coincidenţe sau dacă n-a fost vorba decât de¬spre o strategie care să ne câştige încrederea şi să ne transforme într-o pradă uşoară, sau dacă eu nu înţeleg ce se petrece de fapt? Ei, în privinţa asta nu e loc pentru nici un dacă şi chiar nu pricep ce se-ntâmplă.
Şi, dacă nu pricep, înseamnă că e timpul ca eu şi Peeta să plecăm de-aici.
Mă aşez alături de el pe nisip şi îmi mănânc chiflele. Dintr-un anume motiv, mi-e greu să-l privesc. Poate din pricina sărutului de azi-noapte, deşi sărutările noastre nu sunt o noutate. Şi poate el nici măcar n-a simţit altceva decât de obicei. Poate fiindcă ştiu că ne-a mai rămas atât de puţin timp. Şi fiindcă ştiu că, în privinţa supravieţuirii în aceste Jocuri, scopurile noastre se bat cap în cap.
După ce mâncăm, îl iau de mână şi îl trag către apă.
― Vino. Te-nvăţ să-noţi.
Trebuie să ne-ndepărtăm de ceilalţi ca să putem vorbi de¬spre plecarea noastră. O să fie complicat, fiindcă ne vom transforma instantaneu în ţinte imediat ce îşi vor da seama că rupem alianţa.
Dacă aş vrea cu adevărat să-l învăţ să înoate, l-aş pune să-şi scoată centura care îl ţine la suprafaţă, dar ce importanţă are asta acum? Îi arăt mişcările de bază şi îl las să exerseze foindu-se încoace şi încolo prin apa adâncă până la brâu. La început o văd pe Johanna urmărindu-ne cu atenţie, dar în cele din urmă îşi pierde interesul şi se duce să tragă un pui de somn. Finnick împleteşte o plasă nouă din liane, iar Beetee îşi face de lucru cu bobina lui. Ştiu c-a sosit momentul.
În timp ce Peeta înoată descopăr ceva. Crustele care mi-au rămas încep să se jupoaie. Le curăţ frecându-mă uşor cu o mână de nisip în susul şi în josul braţului, dând la iveală pielea nouă şi curată de dedesubt.
Îi spun lui Peeta să-şi înceteze exerciţiile, cu pretextul că-i arăt cum să scape de crustele care dau mâncărimi, şi în timp ce ne curăţăm aduc vorba de¬spre fuga noastră.
― Uite, am rămas numai opt. Cred că e timpul să plecăm, îi spun pe şoptite, deşi mă îndoiesc că vreunul dintre celelalte tributuri ne poate auzi.
El dă din cap şi realizez că se gândeşte la propunerea mea. Cântăreşte şansele, vrând să-şi dea seama dacă vor fi în favoarea noastră.
― Îţi spun eu cum facem, zice apoi. Mai rămânem până când mor Brutus şi Enobaria. Cred că Beetee încearcă acum să pună la cale un soi de capcană pentru ei. Îţi promit că pe urmă plecăm.
Nu sunt convinsă pe de-a-ntregul. Dar, dacă plecăm acum, o să fim urmăriţi de două grupuri de adversari. Poate chiar de trei, căci cine poate şti ce pune Chaff la cale? Plus ceasul, de care trebuie să ţinem cont. Şi apoi, mai este şi Beetee. Johanna l-a adus pentru mine şi, dacă plecăm, o să-l ucidă cu siguranţă. Dar brusc îmi dau seama că nu pot să-l apăr şi pe Beetee. Nu poate exista decât un singur învingător, şi acela trebuie să fie Peeta. Trebuie să accept asta. Trebuie să iau decizii gândindu-mă numai la supravieţuirea lui.
― Bine, răspund. Stăm până când mor profesioniştii. Dar cu asta punem capăt. Mă răsucesc şi îi fac cu mâna lui Finnick. Hei, Finnick, hai în apă! Am descoperit cum să-ţi recapeţi frumuseţea!
Ne curăţăm toţi trei crustele de pe trupuri, ajutându-ne unul pe altul ca să scăpăm de cele de pe spate şi ieşim pe plajă fiind tot atât de rozalii cum e cerul. Ne acoperim cu un alt strat de unguent, fiindcă părem prea delicaţi pentru razele soarelui, dar pe pielea netedă nu arată nici pe jumătate atât de rău şi o să fie un camuflaj bun în junglă.
Beetee ne strigă şi se dovedeşte c-a făcut într-adevăr un plan în timpul orelor când s-a jucat cu mosorul de sârmă.
― Suntem, cred, cu toţii de acord că următoarea noastră treabă e să-i ucidem pe Brutus şi Enobaria, spune el pe un ton bine temperat. Mă îndoiesc că vor trece din nou la un atac deschis, acum, când sunt într-o asemenea inferioritate numerică. Presupun că am putea să le luăm urma, dar e o muncă istovitoare şi periculoasă.
― Crezi că şi-au dat seama de povestea cu ceasul? întreb eu.
― Dacă n-au făcut-o, o vor descoperi destul de curând. Poate nu tot atât de explicit ca noi. Dar trebuie să ştie că măcar o parte dintre zone sunt concepute pentru atacuri şi că atacurile se repetă după o schemă circulară. Cred că nu le-a scăpat nici faptul că ultima noastră luptă a fost întreruptă de intervenţia creatorilor -de-joc. Noi ştim că a fost o încercare de a ne dezorienta, dar ei se întreabă probabil ce sens a avut, iar asta îi poate conduce, de asemenea, la descoperirea că arena e un ceas, zice Beetee. De-aia sunt de părere că avem cele mai mari şanse dacă ne instalăm propria capcană.
― Stai, lasă-mă s-o trezesc pe Johanna, spune Finnick. O să turbeze dacă scapă ceva atât de important.
― Sau nu, murmur eu. De vreme ce ea e turbată mai tot timpul, adaug în gând. Dar nu-l opresc, fiindcă şi pe mine m-ar cuprinde furia dacă, în momentul ăsta, aş fi exclusă când se face un plan.
După ce ni se alătură şi ea, Beetee ne cere să ne îndepărtăm un pic ca să-i lăsăm loc să meşterească ceva în nisip. Desenează în grabă un cerc şi îl împarte în douăsprezece sectoare. E arena, dar nu conturată cu trăsăturile precise ale lui Peeta, ci cu liniile nesigure schiţate de un om a cărui minte e preocupată de alte probleme, mult mai complexe.
― Dacă aţi fi Brutus şi Enobaria şi aţi şti ceea ce ştiţi de¬spre junglă, unde v-aţi simţi cel mai în siguranţă? ne întreabă el.
În vocea lui nu se simte nici o urmă de superioritate şi toată scena mă duce cu gândul la un profesor pe punctul de a le explica elevilor o lecţie nouă. Poate din cauza diferenţei de vârstă sau fiindcă Beetee e probabil de o mie de ori mai inteligent decât oricare dintre noi, ceilalţi.
― Aici, unde ne aflăm acum. Pe plajă, spune Peeta. E locul cel mai sigur.
― Atunci de ce nu sunt pe plajă? zice Beetee.
― Fiindcă aici suntem noi, se amestecă nerăbdătoare Johanna.
― Exact, noi suntem aici, revendicând plaja. Aşa că, unde v-aţi duce? întreabă Beetee.
Mă gândesc la jungla fatală, la plaja ocupată.
― M-aş ascunde chiar la marginea junglei. Ca să pot fugi în cazul unui atac. Şi ca să-i pot spiona pe cei de pe plajă.
― Şi ca să mănânc, spune Finnick. Jungla e plină de creaturi şi de plante stranii. Dar, urmărindu-i pe cei de pe plajă, aş ştii că hrana oferită de mare e sigură.
Beetee ne zâmbeşte ca şi cum i-am fi depăşit aşteptările.
― Da, perfect. V-aţi dat seama. Acum iată ce propun eu: o lovitură la ora douăsprezece. Ce se întâmplă exact la amiază şi la miezul nopţii?
― Trăsnetul loveşte copacul, răspund eu.
― Da. De aceea propun ca, după trăsnetul de la amiază, dar înainte de cel de la miezul nopţii, să întindem sârma mea de la copacul ăla până la apa sărată, care este, fireşte, un foarte bun conducător de electricitate. Când loveşte trăsnetul, curentul va călători prin sârmă, ajungând nu numai în apă, ci şi pe plaja din jur, care va fi încă umedă după valul de la ora zece. Oricine se va afla în contact cu aceste suprafeţe în momentul respectiv va fi electrocutat, spune Beetee.
Urmează o pauză lungă, timp în care ne gândim cu toţii la planul lui Beetee. Mie mi se pare oarecum fantastic, aproape imposibil. Dar de ce? Eu însămi am pus mii de capcane. Nu e asta doar o capcană mai mare, dar cu elemente ştiinţifice? Cum de o putem pune la îndoială noi, tributurile deprinse doar să facă rost de peşte, de lemn şi de cărbune? Ce ştim noi de-spre utilizarea electricităţii provenite din cer?
Peeta tatonează terenul.
― Beetee, sârma asta poate fi cu-adevărat un atât de bun conductor electric? Arată atât de fragilă, încât te temi să nu se topească instantaneu.
― Oh, o să reziste. Dar nu înainte de a trece curentul prin ea. De fapt, o să acţioneze ca un fel de siguranţă. Cu excepţia faptului că va fi străbătută de curent, răspunde Beetee.
― De unde ştii? întreabă Johanna, evident nicidecum convinsă.
― Pentru că eu am inventat-o, zice Beetee, părând uşor surprins. Nu e sârmă în adevăratul sens al cuvântului. Nici trăsnetul nu e natural, nici copacul nu e copac adevărat. Tu, Johanna, te pricepi la copaci mai bine decât noi toţi. Ar fi fost distrus până acum, nu-i aşa?
― Da, spune ea, posomorâtă.
― Nu fiţi îngrijoraţi din cauza sârmei – o să facă exact ce spun eu, ne asigură Beetee.
― Şi noi unde-o să fim când se-ntâmplă toate astea? întreabă Finnick.
― În junglă, destul de sus ca să ne punem la adăpost, răspunde Beetee.
― Atunci nici profesioniştii nu vor fi în pericol, dacă nu se vor afla în apropierea apei, subliniez eu.
― E adevărat, zice Beetee.
― Dar toate vieţuitoarele din mare se vor prăji, spune Peeta.
― Probabil mai mult decât atât, răspunde Beetee. Presupun că vom distruge definitiv această sursă de hrană. Dar tu, Katniss, poţi găsi alte lucruri comestibile în junglă, nu-i aşa?
― Da. Nuci şi şobolani, spun eu. Şi avem sponsori.
― Bine, atunci. Nu văd o problemă în asta, declară Beetee. Dar suntem aliaţi şi va fi nevoie de toate eforturile noastre, aşa că voi patru trebuie să hotărâţi dacă facem sau nu încercarea.
Suntem ca nişte copii de şcoală. Cu desăvârşire incapabili să-i contestăm teoria aducând alte argumente în afara celor mai elementare griji ale noastre, dintre care cele mai multe nici măcar n-au vreo legătură cu planul lui. Mă uit la chipurile derutate ale celorlalţi.
― De ce nu? spun eu. Dacă dă greş, nu se întâmplă nimic rău. Dacă funcţio-nează, avem o şansă rezonabilă de a-i ucide pe cei doi. Şi, chiar dacă nu omorâm decât vieţuitoarele din mare, nici cei doi nu le mai pot folosi drept sursă de hrană.
― Eu zic să-ncercăm. Katniss are dreptate, mă susţine Peeta.
Finnick se uită la Johanna şi înalţă din sprâncene. N-o să meargă mai departe fără ea.
― Bine, spune ea în cele din urmă. E oricum mai bine decât să-i hăituim prin junglă. Şi mă-ndoiesc că ne-ar putea ghici planul, de vreme ce abia dacă-l înţelegem noi înşine.
Beetee vrea să inspecteze copacul lovit de trăsnet înainte de a-l include în montaj. Judecând după soare, e în jur de nouă dimineaţa. Oricum trebuie să ne părăsim în curând plaja. Aşa că ridicăm tabăra, traversăm nisipul care mărgineşte sectorul fulgerelor şi ne îndreptăm către junglă. Beetee e încă prea slăbit ca să urce singur râpa, aşa că Finnick şi Peeta îl cară cu rândul. O las pe Johanna în frunte fiindcă drumul către copac urcă aproape în linie dreaptă şi îmi închipui că nu se poate abate prea mult. În plus, eu pot face mai mult prăpăd cu o tolbă de săgeţi decât ea cu două securi, aşa că sunt cea mai potrivită ca să închei coloana.
Aerul dens şi înăbuşitor mă apasă. De când au început Jocurile, ne-a învăluit în permanenţă. Aş vrea ca Haymitch să nu ne mai trimită pâinea aia din Districtul 3, ci tot pâine din Districtul 4, pentru că în ultimele două zile am transpirat găleţi întregi şi, cu toate că am mâncat peşte, tânjesc după ceva sărat. O bucată de gheaţă ar fi o altă idee bună sau nişte apă rece de băut. Sunt recunoscătoare pentru lichidul din copaci, dar are aceeaşi temperatură ca apa mării şi ca aerul, temperatura celorlalte tributuri şi a mea. Suntem cu toţii o tocană imensă, călduţă.
Când ne apropiem de copac, Finnick propune să preiau conducerea.
― Katniss poate auzi câmpul de forţă, le explică el lui Beetee şi Johannei.
― Îl aude? întreabă Beetee.
― Numai cu urechea refăcută de Capitoliu, spun eu.
Ghici pe cine nu pot păcăli cu povestea asta? Pe Beetee. Pentru că-şi aduce cu siguranţă aminte că mi-a arătat cum se poate observa un câmp de forţă şi poate e oricum imposibil să auzi un asemenea câmp. Dar, din indiferent ce motiv, nu-mi pune vorbele la îndoială.
― Atunci să meargă neapărat Katniss înainte, spune el, întrerupându-se o clipă ca să-şi şteargă o dâră de aburi de pe ochelari. Cu câmpurile de forţă nu-i de glumit.
Copacul lovit de trăsnet e de neconfundat, fiindcă se înalţă cu mult deasupra celorlalţi. Găsesc o mână de nuci şi le cer tuturor să aştepte în timp ce urc încet râpa, aruncându-le rând pe rând în faţa mea. Dar văd câmpul de forţă aproape imediat, chiar înainte ca una dintre nuci să-l lovească, pentru că nu e la mai mult de cincisprezece metri distanţă. Măturând cu privirea frunzişul dinaintea mea, întrezăresc pătratul unduitor sus, în dreapta. Arunc o nucă drept înainte şi o aud sfârâind, ceea ce îmi oferă o confirmare.
― Staţi mai jos de copacul trăsnit, le spun celorlalţi.
Ne împărţim sarcinile. Finnick îl păzeşte pe Beetee, care studiază copacul, Johanna găureşte un alt copac, pentru apă, Peeta adună nuci, iar eu vânez prin apropiere. Şobolanii de copac par să nu se teamă de oameni, aşa că dobor trei cu uşurinţă. Zgomotul valului de la ora zece îmi aduce aminte că trebuie să mă întorc, aşa că mă alătur celorlalţi şi îmi curăţ prada. Pe urmă trasez o linie în ţărână, la vreo doi metri depărtare de câmpul de forţă, pentru a ne aduce aminte să păstrăm distanţa, iar eu şi Peeta ne aşezăm ca să prăjim nuci şi să frigem bucăţele din carne de şobolan.
Beetee continuă să se foiască, făcând ceva ce doar el ştie, măsurători sau altceva de genul ăsta. La un moment dat, rupe o fâşie din scoarţă, ni se alătură şi o aruncă în câmpul de forţă. Bucata ricoşează şi cade pe pământ, incandescentă. Peste câteva clipe îşi recapătă culoarea iniţială.
― Ei, aşa se explică multe, zice Beetee.
Mă uit la Peeta şi trebuie să-mi muşc buza ca să-mi înăbuş râsul, de vreme ce asta nu e o explicaţie pentru nimeni, în afară de Beetee.
E momentul când auzim păcăniturile înălţându-se din sectorul de alături. Înseamnă că e ora unsprezece. Zgomotul e mult mai puternic în junglă decât azi-noapte, pe plajă. Stăm toţi cu urechile încordate la maximum.
― Nu e de natură mecanică, spune hotărât Beetee.
― Cred că sunt insecte, spun eu. Poate cărăbuşi.
― Ceva cu cleşti, adaugă Finnick.
Sunetul devine mai puternic, parcă alertat de cuvintele noastre şoptite şi de apropierea cărnii vii. Pariez că, indiferent ce creatură ar scoate pocnetele alea, ne poate dezgoli până la os în câteva secunde.
― Oricum ar trebui să plecăm de-aici, spune Johanna. A mai rămas mai puţin de o oră până când încep fulgerele.
Însă nu mergem prea departe. Numai până la copacul identic din sectorul ploii-de-sânge. Facem un soi de picnic, aşezându-ne pe pământ, mâncând hrana oferită de junglă şi aşteptând trăsnetul care anunţă amiaza. La cererea lui Beetee, mă urc în bolta de frunze când păcăniturile încep să devină tot mai anemice. Când loveşte fulgerul, lumina e orbitoare, chiar şi aici, sub soarele strălucitor. Cuprinde în întregime copacul îndepărtat, învăluindu-l într-o incandescenţă alb-albăstruie şi făcând să trosnească aerul din jur, încărcat de electricitate. Cobor şi îi raportez lui Beetee ce am descoperit, iar el pare mulţumit, deşi descrierea mea nu sună prea ştiinţific.
Ne întoarcem pe plaja de la ora zece pe un drum ocolit. Nisipul e moale şi umed, spălat de valul care l-a măturat de curând. În esenţă, Beetee ne lasă liberi toată după-amiaza, în timp ce el se ocupă de bobină. De vreme ce e arma lui, iar noi, ceilalţi, nu putem decât să ne plecăm cu desăvârşire în faţa cunoştinţelor sale, avem sentimentul ciudat că am scăpat de la şcoală mai devreme. Mai întâi dormim cu schimbul în zona umbroasă de la marginea junglei, dar, către sfârşitul după- amiezii, toată lumea e trează şi agitată. Fiindcă asta ar putea fi ultima noastră ocazie de a mânca fructe de mare, hotărâm să facem un soi de ospăţ. Sub îndrumarea lui Finnick, vânăm peşti cu suliţa şi adunăm scoici, ba chiar ne scufundăm după stridii. Această ultimă parte îmi place cel mai mult, nu fiindcă m-aş da în vânt după ele. Nu le-am gustat decât o singură dată, la Capitoliu, şi atunci n-am putut să trec peste neplăcerea de a le simţi atât de vâscoase. Dar în adâncul mării e frumos, ca şi cum ai fi în altă lume. Apa e foarte limpede şi fundul nisipos e împodobit de bancuri de peşti strălucitor coloraţi şi de plante de mare ciudate.
Johanna stă de pază în timp ce eu, Finnick şi Peeta curăţăm şi aranjăm roadele culese. Peeta tocmai a deschis cu greu una dintre scoici, când îl aud izbucnind în râs.
― Hei, uitaţi-vă la asta!
Ţine în mână o perlă lucioasă, fără cusur, de dimensiunea unui bob de mazăre.
― Ştii, dacă supui cărbunele unei presiuni suficiente, se transformă în perle, îi spune lui Finnick, cu toată seriozitatea.
― Nu, nu e aşa, răspunde Finnick, fără interes.
Dar eu simt o sfâşiere când îmi amintesc că aşa ne-a prezentat o Effie neinformată în faţa oamenilor din Capitoliu, anul trecut, înainte de a ne fi cunoscut cineva. Drept cărbuni preschimbaţi în perle sub apăsarea unei vieţi prea grele. Frumuseţe răsărită din durere.
Peeta spală perla în apă şi mi-o întinde.
― Pentru tine.
O ţin în mână şi îi studiez suprafaţa irizată în lumina soarelui. Da, o s-o păstrez. O să-mi fie alături în puţinele ore de viaţă care mi-au mai rămas. Acest ultim dar primit de la Peeta. Singurul pe care-l pot accepta cu adevărat. Poate c-o să-mi dea putere în cele din urmă clipe.
― Mulţumesc, spun, închizându-mi pumnul în jurul ei.
Privesc cu detaşare în ochii albaştri ai omului care e acum cel mai important dintre adversarii mei, cel care vrea să mă păstreze în viaţă cu preţul vieţii lui. Şi îmi promit că-i voi zădărnici planul.
Ochii aceia care privesc într-ai mei cu atâta intensitate îşi pierd treptat vioiciunea, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
― Medalionul n-a dat rezultate, nu-i aşa? spune Peeta, deşi Finnick e chiar lângă noi, deşi îl poate auzi toată lumea. Katniss?
― Ba da, îi răspund.
― Dar nu aşa cum doream eu, zice el, privind în altă parte.
După care nu se mai uită decât la stridii.
Când suntem gata să ne aşezăm la masă, apare o paraşută, cu două suplimente ale ospăţului. Un mic vas cu un sos roşu, picant, şi un alt set de chifle din Districtul 3. Bineînţeles că Finnick se grăbeşte să le numere.
― Tot douăzeci şi patru, spune el.
Prin urmare treizeci şi două. Aşa că luăm fiecare câte cinci, lăsând şapte, care nu se vor mai împărţi niciodată egal între mai multe persoane. Pâinea rămasă e pentru un singur om.
Peştele sărat, scoicile suculente. Până şi stridiile par mai gustoase, înmuiate în sos. Ne ghiftuim până când nimeni nu mai poate înghiţi nici măcar o îmbucătură şi tot mai rămân resturi, însă nu vor rezista fără să se altereze, aşa că aruncăm toată mâncarea de prisos înapoi, în apă, ca să n-o găsească profesioniştii după plecarea noastră. Nimeni nu se sinchiseşte de cochilii. O să le cureţe valul.
Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm. Eu şi Peeta stăm pe mal, mână în mână, fără cuvinte. El mi-a vorbit azi-noapte, dar nu m-a putut face să mă răzgândesc, iar orice aş spune eu n-o să-l facă pe el să se răzgândească. Vremea darurilor convingătoare a trecut.
Însă eu am oricum perla, la loc sigur, alături de canea şi de medicament, în paraşuta legată de centura mea. Sper că va ajunge în Districtul 12.
Mama şi Prim i-o vor înapoia cu siguranţă lui Peeta înainte de a-mi îngropa trupul.
26
Începe imnul, dar în seara asta pe cer nu e nici un chip. Spectatorii se vor agita, însetaţi de sânge. Capcana lui Beetee e totuşi suficient de promiţătoare pentru ca de data asta creatorii-de-joc să nu apeleze la alte atacuri. Poate sunt pur şi simplu curioşi să vadă dacă o să funcţioneze.
Când Finnick şi cu mine apreciem că e în jur de ora nouă, ne părăsim tabăra presărată de cochilii, traversăm plaja de la ora douăsprezece şi, sub lumina Lunii, începem în tăcere urcuşul către copacul trăsnit. Din cauza stomacurilor pline, ne simţim mai incomodaţi decât în timpul drumului de dimineaţă şi ni se taie mai repede răsuflarea. Încep să am regrete pentru ultima duzină de stridii.
Beetee îl roagă pe Finnick să-l ajute, iar noi, ceilalţi, stăm de pază. Derulează metri după metri de sârmă chiar înainte de a o fixa de copac. Îl pune pe Finnick s-o lege strâns în jurul unei crengi rupte şi s-o lase înapoi pe pământ. Stau amândoi de o parte şi de alta a copacului, dând mosorul de la unul la altul în timp ce înfăşoară iarăşi şi iarăşi sârma în jurul trunchiului. La început par s-o facă la voia întâmplării, apoi desluşesc un model, un soi de labirint complicat, vizibil în lumina Luniiîn partea lui Beetee. Mă întreb dacă modul în care e plasată sârma are vreo importanţă sau dacă e pur şi simplu o metodă de a îndemna publicul să-şi fabrice propriile scenarii. Fac pariu că majoritatea spectatorilor nu ştiu cu nimic mai mult decât mine de¬spre electricitate.
Munca din jurul trunchiului se încheie exact când auzim că începe să se prăvălească valul. Nu mi-am dat niciodată seama în ce moment dintre zece şi unsprezece ţâşneşte. Trebuie să existe un interval în care se acumulează apa, apoi apare valul în sine, după care urmează efectele dezastrului. Dar cerul îmi spune că e zece şi jumătate.
Asta e clipa în care ne dezvăluie Beetee restul planului. Pentru că noi ne mişcăm cel mai repede printre copaci, vrea ca eu şi Johanna să ducem bobina prin junglă, desfăşurând sârma pe măsură ce înaintăm. Trebuie s-o întindem de-a latul plajei de la ora douăsprezece, aruncând apoi mosorul metalic, cu oricâtă sârmă o să mai rămână, cât mai adânc în apă şi asigurându-ne că se scufundă. Şi apoi să fugim către junglă. Dacă plecăm acum, chiar acum, am putea-o face fără nici un risc.
― Vreau să merg cu ele, să le protejez, spune imediat Peeta.
După episodul cu perla, ştiu că îşi doreşte mai mult decât oricând să nu mă scape din ochi.
― Te mişti prea încet. În plus, am nevoie de tine în capătul ăsta. Protecţia o s-o asigure Katniss, zice Beetee. N-avem timp pentru dezbateri, îmi pare rău. Dacă fetele vor să ajungă acolo vii, trebuie să plece acum.
Îi întinde mosorul Johannei. Nu-mi place planul mai mult decât lui Peeta. Cum îl pot apăra de la distanţă? Dar Beetee are dreptate. Cu piciorul lui, Peeta e prea lent ca s-ajungă la timp la baza pantei. Eu şi Johanna suntem cele mai iuţi şi ne păstrăm cel mai bine echilibrul pe solul junglei. Nu mă pot gândi la nici o altă variantă plauzibilă. Şi, dacă mai am încredere în altcineva în afară de Peeta, atunci acela e Beetee.
― E OK, îi spun lui Peeta. Aruncăm mosorul şi ne-ntoarcem imediat înapoi.
― Nu în zona fulgerelor, îmi reaminteşte Beetee. Îndreptaţi-vă către copacul din sectorul unu-două. Dacă sunteţi în criză de timp, deplasaţi-vă cu un sector mai încolo, însă nici măcar să nu vă treacă prin cap să vă-ntoarceţi pe plajă până ce nu evaluez eu rezultatele.
Iau faţa lui Peeta în mâini.
― Nu-ţi face griji. Ne vedem la miezul nopţii. Îl sărut şi, înainte de a avea timp să obiecteze, mă desprind de el şi mă întorc spre Johanna.
― Gata?
― De ce nu? răspunde ea, ridicând din umeri.
E clar că gândul de a forma amândouă o echipă n-o încântă mai mult decât pe mine, dar suntem prinşi cu toţii în capcana lui Beetee.
― Tu stai cu ochi-n patru, eu derulez, pe urmă putem face cu schimbul.
Fără să mai stăm la discuţii o pornim în josul râpei. De fapt, vorbim foarte puţin. Ne mişcăm destul de repede, una mânuind mosorul, cealaltă fiind cu ochii în patru. Cam pe la jumătatea pantei, auzim păcăniturile răsunând tot mai puternic, semn că a trecut de ora unsprezece.
― Am face bine să ne grăbim, zice Johanna. Vreau să pun o distanţă cât mai mare între mine şi apa aia înainte de a lovi fulgerul. Pentru cazul că Scurtcircuit a greşit cumva vreun calcul.
― Iau eu mosorul o vreme, spun.
E mai greu să întinzi sârma decât să stai de veghe, şi ea a făcut asta mult timp.
― Poftim, încuviinţează, întinzându-mi-l. Suntem încă amândouă cu mâinile pe cilindrul de metal când se simte o vibraţie uşoară. Auriu şi subţire, firul de deasupra coboară dintr-un salt către noi, adunându-se în bucle încâlcite şi încolăcindu-ni-se în jurul încheieturilor. Pe urmă capătul retezat ne şerpuieşte la picioare.
Nu e nevoie decât de o secundă ca să ne dăm seama de întorsătura bruscă a evenimentelor. Schimb o privire cu Johanna, dar nici una dintre noi nu trebuie s-o spună. Cineva aflat la o distanţă destul de mică deasupra noastră a tăiat sârma. Şi poate ajunge la noi în orice clipă.
Mâna mi se eliberează dintre sârme şi abia s-a strâns în jurul penelor unei săgeţi când cilindrul de metal mă izbeşte în cap dintr-o parte. Următorul lucru pe care îl ştiu e că zac pe spate printre lujeri, cu o durere cumplită în tâmpla stângă. Ceva nu e în regulă cu ochii mei. Vederea mi se înceţoşează, când pierzându-şi, când regăsindu-şi focalizarea în timp ce mă încordez, străduindu-mă să contopesc într-una singură cele două luni care plutesc pe cer. Mi-e greu să respir şi îmi dau seama că Johanna stă pe pieptul meu, ţintuindu-mi umerii la pământ cu genunchii.
Ceva mă înjunghie în antebraţul stâng. Încerc să mă smucesc, dar sunt încă atât de neputincioasă. Johanna îmi afundă ceva în carne, probabil vârful cuţitului, răsucindu-l. Urmează o senzaţie chinuitoare de sfâşiere şi de căldură ce mi se prelinge în josul încheieturii, umplându-mi palma. Ea mă pocneşte peste braţ, măturându-l cu o lovitură, şi îmi acoperă jumătate din faţă cu propriul meu sânge.
― Stai jos acolo! şuieră.
Greutatea ei îmi părăseşte trupul şi acum rămân singură.
Stai jos acolo? mă gândesc. Ce e? Ce se-n-tâmplă? Închid ochii, excluzând realitatea contradictorie şi încercând să dau sens situaţiei în care mă aflu.
Nu mă pot gândi decât la Johanna îmbrâncind-o pe Wiress pe plajă. Stai jos acolo şi potoleşte-te, se poate? Dar n-a atacat-o pe Wiress. Nu aşa. Şi, oricum, eu nu sunt Wiress. Nu sunt Ţăcăneală. Stai jos acolo şi potoleşte-te, se poate? îmi răsună în minte.
Paşi apropiindu-se. Două perechi de picioare. Călcând apăsat, neîncercând să-şi ascundă prezenţa.
Vocea lui Brutus.
― E ca şi moartă! Haide, Enobaria!
Paşi îndepărtându-se în noapte.
Aşa e? Căutând un răspuns, îmi pierd şi îmi regăsesc rând pe rând cunoştinţa. Sunt ca şi moartă? Nu mă aflu în situaţia de a aduce argumente care să susţină contrariul. De fapt, gândirea raţională e un efort. Ştiu un singur lucru. Johanna m-a atacat. M-a pocnit în cap cu cilindrul ăla. Mi-a tăiat braţul, probabil făcându-le venelor şi arterelor mele un rău ireparabil, apoi, înainte de a apuca să mă ucidă, au apărut Brutus şi Enobaria.
Alianţa s-a încheiat. Probabil că Finnick şi Johanna s-au înţeles să se-ntoarcă împotriva noastră în noaptea asta. Ştiam că trebuia să fi plecat azi-dimineaţă. Nu ştiu de ce parte se află Beetee. Dar eu sunt o pradă uşoară, aşa cum e şi Peeta.
Peeta! Deschid brusc ochii, cuprinsă de panică. Peeta aşteaptă în vârful dealului, lângă copac, nebănuind nimic şi cu garda jos. Poate Finnick l-a omorât deja.
– Nu, şoptesc.
Profesioniştii au tăiat sârma de la o mică distanţă. Finnick, Beetee şi Peeta… n-au de unde să ştie ce se petrece aici. Se pot doar întreba ce s-a întâmplat, de ce nu mai e tensionată sârma sau poate chiar a zvâcnit înapoi, către copac. Iar ăsta, în sine, ar putea fi un semnal, îndemnul de a ucide, nu-i aşa? Cu siguranţă Johanna a fost cea care a decis că e momentul s-o rupă cu noi. Să mă omoare. Să fugă de profesionişti. Apoi să se lupte cu Finnick cât mai curând cu putinţă.
Nu ştiu. Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să mă-ntorc la Peeta şi să-l păstrez în viaţă. Am nevoie de fiecare dram de voinţă ca să mă salt în şezut şi să mă ridic în picioare agăţându-mă de un copac. Noroc că am de ce să mă ţin, fiindcă jungla se înclină într-o parte şi într-alta. Fără nici un avertisment, mă aplec şi vomit fructele de mare de la ospăţ, fără să mă opresc înainte de a ieşi din mine şi ultima stridie. Lipicioasă de sudoare şi tremurând, îmi evaluez starea fizică.
Când îmi ridic braţul rănit, sângele îmi împroaşcă faţa, şi lumea se leagănă încă o dată alarmant, îmi strâng cu putere pleoapele şi mă agăţ de copac până când totul pare să-şi regăsească un oarecare echilibru. Fac câţiva paşi prudenţi către un alt copac de alături, smulg nişte muşchi şi îmi bandajez strâns braţul, fără să-mi mai examinez rana. E mai bine. E cu siguranţă mai bine dacă n-o văd. Apoi îmi las mâna să-mi atingă cercetătoare lovitura de la cap. Dau de o umflătură uriaşă, dar de foarte puţin sânge. Ceva din interior a avut evident de suferit, dar nu par în pericol să sângerez până la moarte. Cel puţin nu din rana aia.
Îmi şterg palmele cu muşchi şi strâng arcul între degetele tremurătoare ale mâinii vătămate. Potrivesc crestătura unei săgeţi pe coardă. Îmi silesc picioarele să urce râpa.
Peeta. Ultima mea dorinţă. Promisiunea mea. Să-l ţin în viaţă. Îmi mai vine inima la loc când realizez că trăieşte încă, fiindcă nu s-a auzit nici o lovitură de tun. Poate Johanna acţionează de una singură, ştiind că Finnick o să treacă de partea ei odată ce îşi va dezvălui clar intenţiile. Cu toate că mi-e greu să ghicesc ce se petrece între cei doi. Mă gândesc cum s-a uitat la ea, aşteptând o confirmare înainte de a fi de acord să ajute la instalarea capcanei lui Beetee. E vorba de¬spre o alianţă mult mai solidă, bazată pe ani de prietenie şi cine ştie pe mai ce. De aceea, dacă Johanna s-a întors împotriva mea, n-ar trebui să mai am încredere în Finnick.
Ajung la concluzia asta înainte de a auzi pe cineva alergând în josul râpei, către mine. Nici Peeta, nici Beetee nu s-ar putea mişca în ritmul ăsta. Mă ghemuiesc în spatele perdelei de liane, ascunzându-mă exact la timp. Finnick îmi zboară pe alături, cu pielea întunecată de alifie, sărind printre tufişuri ca un cerb. Locul unde am fost atacată intră curând în raza lui vizuală, probabil zăreşte sângele.
― Johanna! Katniss! strigă el.
Stau nemişcată până când dispare în direcţia în care au luat-o Johanna şi profesioniştii.
Mă mişc cât de repede pot fără a trimite lumea într-un vârtej. Capul îmi zvâcneşte în ritmul grăbit al bătăilor inimii. Probabil incitate de mirosul sângelui, insectele păcănesc tot mai tare până când în urechi îmi răsună un vâjâit neîntrerupt. Nu, stai. Poate îmi ţiuie urechile din cauza loviturii. O să fie imposibil să-mi dau seama înainte de a amuţi insectele, dar când vor amuţi vor începe fulgerele. Trebuie să mă mişc mai repede. Trebuie să ajung la Peeta.
Lovitura de tun mă opreşte brusc. Cineva a murit. Ştiu că acum, când alergăm toţi în toate părţile, înarmaţi şi speriaţi, ar putea fi oricine. Şi, indiferent cine, cred că moartea sa va declanşa un soi de încăierare generală în noapte. Toţi vor ucide mai întâi şi apoi se vor întreba de ce-au făcut-o. Îmi silesc picioarele să alerge.
Ceva mi se agaţă de glezne şi cad lată la pământ. Mă simt înconjurată, încâlcită în fibre tăioase. O plasă! Probabil una dintre cele fanteziste, împletite de Finnick, plasată astfel încât să mă prindă în cursă, iar el trebuie să fie pe-aproape, cu tridentul în mână. Mă zbat o vreme, nereuşind decât să strâng plasa mai tare în jurul meu, apoi o întrezăresc în lumina Lunii. Îmi ridic derutată braţul şi văd că e înfăşurat în fire aurii, licăritoare. Nu e una dintre plasele lui Finnick, e sârma lui Beetee. Mă ridic cu grijă în picioare şi descopăr că am fost înfăşurată în firul care s-a agăţat de un trunchi pe traseul său de întoarcere către copacul trăsnit. Mă eliberez încet din strânsoarea sârmei, ies din zona în care mă poate atinge şi îmi continui urcuşul.
Partea bună e că n-am greşit drumul, că lovitura la cap nu m-a făcut să-mi pierd simţul orientării. Partea proastă e că sârma mi-a adus aminte de apropierea furtunii electrice. Încă mai aud insectele, dar oare nu cumva scot sunete din ce în ce mai firave?
Am grijă ca buclele de sârmă să rămână la vreo doi metri în stânga mea, călăuzindu-mă în timp ce alerg, dar am mare grijă să nu le ating.
Dacă insectele se aud din ce în ce mai slab şi urmează să lovească primul fulger, atunci toată energia sa se va scurge în josul sârmei şi oricine o va atinge va muri.
Copacul îmi apare în faţa ochilor, cu trunchiul împodobit cu aur. Încetinesc, încerc să înaintez pe furiş, dar sunt pur şi simplu norocoasă fiindcă mă ţin pe picioare. Mă uit după vreo urmă lăsată de ceilalţi. Nimic. Aici nu e nimeni.
― Peeta? strig, cu voce scăzută. Peeta?
Îmi răspunde un geamăt uşor şi mă răsucesc, descoperind o siluetă care zace pe pământ, ceva mai sus de mine.
― Beetee! exclam.
Mă grăbesc să îngenunchez alături de el. Geamătul trebuie să fi fost involuntar. Nu e conştient, deşi nu văd nici o rană, cu excepţia unei tăieturi adânci sub îndoitura cotului. Înşfac o mână de muşchi din apropiere şi i-o bandajez cu stângăcie, timp în care încerc să-l trezesc.
― Beetee! Beetee, se ce se-ntâmplă? Cine te-a rănit? Beetee!
Îl zgâlţâi aşa cum n-ar trebui zgâlţâit niciodată un rănit, dar nu ştiu ce altceva să fac. El geme din nou şi îşi ridică scurt o mână, ca să mă alunge.
Atunci observ că ţine în pumn un cuţit, cred că unul dintre cele pe care le avea mai devreme Peeta, iar cuţitul e înfăşurat lejer în sârmă. Uluită, mă salt în picioare şi o ridic, confirmându-mi că e legată de copac. Am nevoie de o clipă ca să-mi aduc aminte de o a doua bucată de sârmă, mult mai scurtă, pe care Beetee a înfăşurat-o în jurul unei crengi şi a lăsat-o să atârne pe pământ chiar înainte de a-şi începe împletitura din jurul copacului. Mă gândisem că avea vreo semnificaţie din punct de vedere electric, că fusese lăsată deoparte pentru a fi întrebuinţată mai târziu. Dar n-a fost niciodată aşa, fiindcă aici sunt vreo douăzeci sau chiar douăzeci şi cinci de metri.
Îmi încordez privirea, uitându-mă în susul dealului şi îmi dau seama că ne aflăm doar la câţiva paşi distanţă de câmpul de forţă. Pătratul demascator e acolo, sus şi în dreapta mea, exact cum era azi-dimineaţă. Ce-a făcut Beetee? A încercat realmente să înfigă cuţitul în câmpul de forţă, aşa cum a făcut Peeta dintr-o întâmplare? Şi care e rostul sârmei? Oare ăsta era planul lui de rezervă? Dacă nu reuşea să conducă electricitatea în apă, avea de gând să trimită energia fulgerului în câmpul de forţă? Şi, oricum, ce urmări ar fi avut asta? Niciunul? Foarte multe? Ne-ar fi prăjit pe toţi? Cred că un câmp de forţă trebuie să fie alcătuit, de asemenea, mai ales din energie. Cel de la Centrul de Antrenament era invizibil.
Ăsta pare să oglindească într-un anume fel jungla. Dar l-am văzut întrerupân-du-se când a fost lovit de cuţitul lui Peeta şi de săgeata mea. Dincolo de el se află lumea reală.
Urechile mele nu ţiuie. La urma urmelor, n-au fost decât insectele. O ştiu, fiindcă acum ele amuţesc cu repeziciune, iar eu nu mai aud decât zgomotele junglei. Beetee nu-mi e de nici un folos. Nu-l pot face să-şi recapete cunoştinţa. Nu-l pot salva. Nu ştiu ce avea de gând cu cuţitul şi cu sârma, iar el nu-mi poate explica. Bandajul de muşchi de pe braţul meu e îmbibat de sânge şi n-are rost să mă amăgesc singură. Mă simt atât de slăbită încât o să leşin peste nu mai mult de câteva minute. Trebuie să mă îndepărtez de copacul ăsta şi…
― Katniss!
Aud vocea lui Peeta, deşi el e la mare distanţă. Dar ce face? Până acum trebuie să-şi fi dat seama că toată lumea ne vânează.
― Katniss!
Nu-l pot apăra. Nu mă pot mişca destul de repede şi nu pot ajunge destul de departe, iar îndemânarea mea de ţintaş e în cel mai bun caz îndoielnică. Fac singurul lucru de care mă simt în stare ca să-i îndepărtez pe atacatori de el şi să-i atrag spre mine.
― Peeta! Strig. Peeta! Sunt aici! Peeta!
Da, o să-i atrag aici, oriunde în apropierea mea, departe de Peeta, dar spre mine şi spre copacul trăsnit, care va fi în curând el însuşi o armă.
― Sunt aici! Sunt aici!
El n-o să reuşească. Nu cu piciorul ăla şi nu noaptea. N-o să ajungă niciodată la timp.
― Peeta!
Dă rezultate. Îi aud venind. Sunt doi. Rupând zgomotos crengile. Încep să mi se înmoaie genunchii şi mă prăbuşesc alături de Beetee, sprijinindu-mi greutatea pe călcâie. Cu arcul şi săgeata în poziţie de tragere. Dacă îi ucid, Peeta le va supravieţui celorlalţi?
Enobaria şi Finnick ajung lângă copacul trăsnit. Nu mă pot vedea, aşa cum stau pe panta de deasupra lor, cu pielea camuflată de unsoare. Iau la ochi gâtul Enobariei. Cu puţin noroc o s-o ucid. Finnick se va ghemui în dosul copacului, adăpostindu-se, exact când va lovi trăsnetul. Şi asta se poate întâmpla oricând. Insectele nu se mai aud decât foarte slab, când şi când. Pot să-i ucid. Pot să-i ucid pe amândoi.
O altă lovitură de tun.
― Katniss!
Peeta mă strigă urlând. Dar de data asta nu-i răspund. Beetee încă mai răsuflă uşor alături de mine. Amândoi vom muri în curând. Finnick şi Enobaria vor muri, de asemenea. Peeta trăieşte. S-au auzit două lovituri de tun. Brutus, Johanna, Chaff. Doi dintre ei sunt deja morţi. Asta o să-i lase lui Peeta un singur tribut de ucis. Este tot ce mai pot să fac. Un singur duşman.
Duşman. Duşman. Cuvântul atrage după sine o amintire recentă. O aduce în prezent. Privirea de pe chipul lui Haymitch.
― Katniss, când o să fii în arenă… încruntarea, îndoiala.
― Ce să fac?
Îmi aud propria voce sugrumându-se când mă zbârlesc din cauza vreunei acuzaţii nerostite.
― Doar să nu uiţi cine e duşmanul, spune Haymitch. Asta-i tot.
Ultimul lui sfat pentru mine. De ce ar trebui să-mi aduc aminte? Am ştiut întotdeauna cine e duşmanul. Cine ne înfometează, cine ne torturează şi cine ne ucide în arenă. Cine îi va ucide în curând pe toţi cei care-mi sunt dragi.
Arcul îmi cade când pătrund înţelesul spuselor lui. Da, ştiu cine este duşmanul. Şi cu siguranţă nu e Enobaria.
Văd în sfârşit cuţitul lui Beetee cu ochi limpezi. Mâinile mele tremurătoare fac să alunece sârma pe mâner, o răsucesc în jurul săgeţii, chiar deasupra penelor, şi o leg cu un nod învăţat la antrenament.
Mă ridic şi mă întorc către câmpul de forţă, arătându-mă în întregime, dar fără să-mi mai pese. Făcându-mi griji doar în privinţa locului spre care trebuie să-mi trimit săgeata, spre care şi-ar îndrepta Beetee cuţitul dacă ar putea să decidă. Arcul mi se înclină spre pătratul unduitor, spre defect, spre… cum i-a spus el în ziua aceea? Fisura din blindaj. Dau drumul săgeţii, o văd cum loveşte ţinta şi cum dispare, trăgând după ea firul de aur.
Mi se face părul măciucă, şi fulgerul loveşte copacul.
O străfulgerare albă alunecă în susul firului şi, preţ de o singură clipă, domul erupe într-o lumină albastră, orbitoare. Sunt azvârlită înapoi şi cad la pământ, cu trupul inert, paralizată, cu pleoapele încremenite şi ochii larg deschişi în timp ce asupra mea plouă cu frânturi de materie uşoară ca fulgul. Nu pot ajunge la Peeta. Nu pot nici măcar să-mi ating perla. Ochii mi se încordează, dornici să prindă o ultimă imagine a frumuseţii, pe care s-o iau cu mine.
Chiar înainte de răbufnirea exploziei, descopăr o stea.