ca4

acuma... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce şovăitoare:― Trebuie... pe scaun...Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se aflalângă genunchii lui şi nu-l observase până acum. Îi era teamă că iarnu va putea mişca picioarele... "Trebuie... trebuie să încerc", îifulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mustăţile
ude.
― La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând braţele
.
Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ceatârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă îngroapă. În aceeaşi clipă izbucni un plâns gros, disperat, nestăpânit."Cine plânge?" se gândi Bologa. Klapka se bătea cu
pumnii în piept.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcădin rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţinestele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrăuuriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestindrăsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare.Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau,nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i sestingea glasul preotului:― Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol...Apostol...
------------