Vm9

şi ea ajunse într-o încăpere spaţioasă, bine luminată.
O încăpere plină de vampiri.
Claire încremeni în clipa în care zeci de chipuri palide se întoarseră spre ea. Nu ajunsese niciodată să-i cunoască pe deţinuţi — în general, nu fuseseră decât feţe anonime, pierdute printre umbre — însă pe câţiva îi recunoscu. Ce căutau acolo, de nu erau în cuştile lor?
Vocea din telefon se răsti, nerăbdătoare:
— N-ai de gând să vii odată?
Claire clipi şi observă că Ada plutea prin centrul sălii lixând-o cu o privire plină de furie.
— Ei n-or să...
— Ei n-or să-ţi facă nimic, zise Ada. Nu fi absurdă.
În realitate, nu era ceva chiar atât de absurd. Claire îi văzuse chiar pe unii dintre vampirii aflaţi de faţă râcâind şanţuri în piatră cu ghearele şi ronţăindu-şi propriile degete. Se simţi ca o delicatesă canină într-o cameră plină de rottweileri turbaţi.
Niciunul dintre vampiri nu se aruncă asupra ei. Doar se holbau la ea ca la o ciudăţenie, însă nu păreau să fie, în mod deosebit, în fine, înfometaţi.
Porni în urma imaginii fantomatice a Adei, traversând încăperea până într-o mică firidă, unde-l văzu pe doctorul Mills întins, cât se poate de nemişcat, pe un pat simplu de campanie.
— Of, nu se poate, şopti Claire, repezindu-se spre el, Doctore Mills?
El gemu şi-şi deschise ochii înroşiţi, clipind ca să-şi limpezească vederea.
— Claire, rosti el, răguşit, după care tuşi. Fir-ar să fie... Cât e ceasul?
— Ăăă... aproape cinci, cred. De ce?
— Şi eu am adormit abia la patru, se văită el, trântindu-se la loc, cât era de lung, pe patul de campanie. Ol, Doamne! Scuză-mă. Sunt frânt. Patruzeci şi opt de ore, fară să stau mai mult de două ore culcat. Nu mai sunt la vârsta studenţiei.
Claire se simţi scăldată de un val de uşurare.
— Nu v-au... ştiţi...
— Omorât? Altfel decât să mă pună să muncesc până am ajuns pe jumătate mort?
Gemând din nou, doctorul Mills se ridică în şezut, frecându-şi tâmplele ca şi cum ar fi vrut să-şi împingă creierul la loc înăuntru.
— Amelie a vrut să folosească serul la tratarea celor mai grave cazuri, în primul rând. I-am cazat pe toţi aici, în afara lui Myrnin. Nu mi-au mai rămas decât două doze. Şi nici n-o să mai am altele, dacă nu fac rost de sânge de-al lui Bishop, pentru sintetizare.
Aproape că uitase de asta.
— Pe Myrnin l-aţi văzut?
— Nu, de când m-a adus Amelie încoace, îi răspunse doctorul Mills. De ce?
— E bolnav, zise Claire. Foarte bolnav. V-am căutat ca să încercăm să-l ajutăm, dar acum nu mai ştiu unde o fi. Amelie l-a luat şi pe el.
Doctorul deja clătina din cap.
— Aici nu l-a adus. I-aş fi văzut eu.
Claire simţi ceva în spatele ei, ca o umbră, şi se întoarse, trezindu-se faţă în faţă cu un vampir. Unul mititel, doar cu puţin mai înalt decât mărunţica de ea. Era o fată, abia trecută de adolescenţă, cu părul blond, lung până în talie, şi adorabili ochi negri, care-i zâmbiră cu o neliniştitoare expresie de cunoscătoare.
— Eu sunt Naomi, îi zise. Şi ea e sora mea, Violet.
Imediat în spatele ei remarcă o altă fată, doar cu puţin mai mare, cu aceiaşi ochi negri, doar că avea bărbia ceva mai fermă şi părul negru, negru ca noaptea.
— Vrem să vă mulţumim, domnule doctor, pentru darul dumneavoastră. Nu ne-am mai simţit atât de bine de foarte mulţi ani.
— N-aveţi pentru ce, răspunse doctorul Mills.
Vocea îi sunase încordată, şi Claire înţelegea de ce: vampirii se comportau cu toţii exemplar, însă asta se putea schimba oricând, şi Claire chiar văzu o astfel de umbră la Naomi.
— Sunt convins că Amelie va veni să vă ia cât de cu rând, adăugă doctorul.
Cele două fete-vampir îşi înclinară capetele în semn do încuviinţare, făcură câte o reverenţă ca pe vremuri, şi se retraseră la loc în încăperea principală. De acolo, se auzea un uşor zumzet de conversaţie, întinzându-se, un soi do şoaptă, ca susurul mării liniştite care loveşte uşor ţărmul. Vampirii nu aveau nevoie să vorbească tare ca să fie auziţi, cel puţin între ei.
— Dar Amelie chiar o veni? întrebă doctorul Mills. Fiindcă încep să mă simt ca specialitatea casei pe-aici.
Aha. Doctorul avea impresia că ea nu era decât cercetaşul trimis înainte de cavaleria vampirilor. O căută în jur cu privirea pe Ada, însă nu zări deocamdată nici urmă de o ea. Se topise, pur şi simplu. Claire închise clapeta telefonului, vârându-l la loc în buzunar şi simţindu-se un pic ridicolă.
— Nu ştiu, răspunse. Mie mi s-a spus doar că aveţi nevoie de ajutor.
El căscă de-i trosniră fălcile, murmură o scuză, apoi făcu un semn de încuviinţare.
— Am saci întregi de cristale, şi o oarecare cantitate de lichid. Trebuie să le distribuim prin tot oraşul, să ne asigurăm că toţi cei care au nevoie de tratament îl şi primosc. N-o să aibă efect prea îndelungat, şi nici nu vindecă, dar până fac rost de sânge de-al lui Bishop, va trebui să ne ajungă. Poţi să mă ajuţi să măsor dozele individuale?
Abia în timp ce lua cu lingura cantităţi măsurate de cristale roşii şi le turna în sticluţe, îşi dădu seama Claire că arzătoarea chemare insistentă din măruntaiele ei dispăruse, în sfârşit, cu încetul.
Îşi ridică mâneca.
Tatuajul abia se mai vedea, ca o umbră, pe sub piele.
Cum stătea ea aşa, privindu-l cu atenţie, Naomi, fata-vampir, se aplecă peste umărul ei, să i-l studieze. Claire tresări, ceea ce, probabil, şi avusese Naomi în intenţie; fata-vampir chicoti uşor.
— Văd că Bishop te-a însemnat, zise ea. N-ai teamă, copilă. Aproape că s-a dus. A însemnat-o şi pe sora mea, odinioară, adăugă, şi zâmbetul îi pieri de pe faţă, lăsând în urmă trăsături aspre, reci. Pe urmă, ne-a însemnat pe vecie pe amândouă. Sora Amelie ne-a spus c-ar fi murit demult, dar n-a fost aşa, nu?
Claire scutură din cap, incapabilă să spună ceva când avea o pereche de colţi atât de aproape de gât. Naomi nu părea câtuşi de puţin ameninţătoare, însă nici liniştitoare nu putea fi considerată.
— Atunci, înseamnă că s-a ajuns la deznodământ, continuă Naomi. A sosit momentul în care să ne luptăm cu el. Foarte bine. De dragul surorii mele, voi fi bucuroasă să-l înfrunt din nou.
Mâna rece a lui Naomi se ridică spre obrazul lui Claire, mângâindu-l.
— Eşti o fată frumoasă. Şi ai un miros cald.
Claire se cutremură.
— Mda, păi, hm, da, aşa e, cred.
— Cald, ca lumina soarelui. Aşa l-am avut şi eu, odată.
Oftatul lui Naomi îi adie pe piele lui Claire, după care fata-vampir dispăru, ca un fulger înceţoşat. Toţi vampirii se mişcau acum mai repede: îşi reveneau, deduse Claire. Prindeau forţă.
Doctorul Mills îi privea satisfăcut, însă Claire nu prea reuşea să prindă şpilul. Da, minunat, ei se simţeau mai bine: pe asta să zicem c-o înţelegea.
Însă de-acum erau vampiri sănătoşi. Ceea ce însemna că erau capabili să creeze alţi şi alţi vampiri, iar asta schimba totul. Schimba întreaga dinamică din Morganville.
Păi, nu?
Telefonul ei sună. Pe ecran nu apăru niciun număr Claire îl deschise şi întrebă:
— Ce este, Ada?
Trebuie să-l iei pe doctorul Mills şi să plecaţi, îi zise Ada. Eu vă voi deschide portalul. Plecaţi imediat.
— Te-ar deranja dacă mi-ai spune ce...
— Fă ce-ţi spun, dacă nu vrei să vă las pe amândoi într-o cameră plină de vampiri cărora li s-ar putea face poftă de un aperitiv cald.
Mare pacoste mai era computerul lui Myrnin!
Claire închise telefonul cu o mişcare violentă.
— Luaţi-vă repede ce vă trebuie, îi zise doctorului. E vremea să plecăm.
Doctorul Mills încuviinţă. Încărcase deja dozele individuale în doi saci marinăreşti, şi-i întinse ei unul, iar el îl săltă pe umăr pe celălalt. Deschise apoi o cutiuţă din argint căptuşită, verificându-i conţinutul.
Două seringi.
— Astea sunt ultimele două doze de ser, nu? întrebă Claire. Poate c-ar fi mai bine...
El îi întinse cutiuţa.
— Ai grijă ca una să ajungă la Myrnin, iar cealaltă, la Amelie, îi zise. Oliver va încerca să deturneze o doză pentru el. Să nu-l laşi.
De parcă ar fi avut vreo şansă să-l refuze pe Oliver, de una singură... Totuşi, făcu un semn aprobator. Doctorul Mills păru uşurat că scapă de lucrurile acelea. Privi în jur, observând că toţi vampirii se întorceau spre ei.
— Poate c-ar trebui să plecăm, zise el. Sigur că toţi sunt plini de recunoştinţă, dar...
— Mda, îl aprobă Claire. Haideţi.
Să treacă prin mulţimea aceea era ca şi cum s-ar fi plimbat printr-o uriaşă haită de lei. Oricât de calme le-ar fi fost privirile cu care-i urmăreau, nu puteai să te înşeli asupra licărului specific prădătorilor. Claire zări şi sclipirile colţilor în vreo două guri, şi avu grijă ca privirile să nu li se întâlnească.
Naomi îi ieşi în cale. Fata-vampir — în fine, cu înfăţişarea de fată — le blocă trecerea.
— Aş putea să vă cerşesc un favor? îi întrebă. Unul mic, vă asigur.
Claire îşi umezi buzele.
— Sigur că da.
— Daţi-i asta surorii mele, Amelie, zise Naomi, scoţându-şi un lănţişor de la gâtul ei ca alabastrul.
Era o bijuterie frumoasă, subţire ca o şoaptă, şi de care atârna un medalion alb.
— Spuneţi-i că suntem alături de ea, dacă are nevoie.
Claire îşi vârî lănţişorul în buzunar şi făcu un semn de încuviinţare.
— O să-i transmit.
Naomi nu se clinti.
— Mai vreţi şi altceva? întrebă Claire.
— O, da, răspunse Naomi, cu o voce slabă. Rău de tot. Dar, ştii, îmi cunosc sora. Sunt sigură că nu m-ar ierta dac-aş comite ceva rău. Aşa că tu şi cu bunul doctor ar trebui să plecaţi, până nu ne uităm legămintele.
Şi totuşi, nici acum nu se urni.
Claire se hotărî s-o ocolească. Naomi întoarse capul şi-o urmări cu privirea.
Trecerea prin iluzia de piatră i se păru mult mai uşoară de data aceasta, poate şi deoarece ştia că să rămână n-ar fi fost absolut deloc o opţiune inspirată.
Fantoma Adei îi aştepta pe coridor, arătând peste măsură de furioasă din cauza întârzierii. Se întoarse şi porni, plutind cu viteza maximă. Claire o rupse la fugă ca să ţină pasul cu ea, iar doctorul Mills reuşi la rândul lui să păstreze ritmul. Deodată, Ada se opri şi-şi întoarse imaginea spre ei, ca un decupaj din carton plat, iar în difuzorul telefonului lui Claire începură să se audă pârâituri stridente.
Doctorul Mills se prăbuşi.
— Fugi! zbieră Ada în difuzor, însă Claire nu putea să fugă.
Nu putea să-l lase acolo pe doctor.
Se opri şi-i întinse mâna, vrând să-l ajute să se ridice, însă constată că el nu se mişcă. Avea o rană la cap şi, cu toate că respira, îşi pierduse complet cunoştinţa.
Cineva îl lovise.
Ada mai încercă să-i spună să fugă, însă ea rămase pe loc. Imaginea fantomatică a Adei scoase un ţipăt mut de furie neputincioasă şi se pulveriză într-o ceaţă măruntă.
Dispăru.
Prin întuneric, Claire simţi degete atingându-i părul.
— Naomi? întrebă, într-o şoaptă slabă.
Un chicotit sec îi răsună sinistru lângă ureche, şocant de aproape.
— N-o cunosc pe doamna. Dar ştii cine sunt, rosti o voce bărbătească. Nu-i aşa, Claire?
Închise ochii.
— Bună ziua, zise. Domnule Collins.



Nouă

Tatăl lui Shane aprinse un bec din tavan, şi strălucirea bruscă o făcu pe Claire să tresară şi să clipească mărunt. Îşi coborî repede privirea spre doctorul Mills, ca să se convingă că respira încă şi că tot nu se mişca. Bun. Avea nevoie de întreaga ei putere de concentrare într-o astfel de clipă.
Frank Collins arăta exact la fel ca ultima dată când îl văzuse viu, acolo, în biroul lui Bishop: slab, sfrijit, cu părul încărunţit atârnându-i în jurul feţei, doar că era mai palid acum. Arăta ca un bărbat care a dus o viaţă grea şi a avut parte de o moarte aidoma... şi se vedea clar la el o umbră care nu fusese prezentă înainte. O strălucire nebunească, înfricoşătoare, în ochi, ca o peliculă argintie. Avea câteva trăsături în comun cu Oliver, însă faptul că Oliver apărea ca un tip dur, înfricoşător şi, în cele din urmă, raţional, îi lipsea complet lui Collins.
Şi era mult prea aproape. Claire rămase cât putu de nemişcată, încercând să-şi stăpânească bătăile puternice ale inimii.
— Îmi dau seama ce-i place băiatului meu la tine, îi zise Frank Collins. Eşti mult mai tare decât pari.
— Mersi, răspunse ea. Acum, dă-te înapoi!
Frank râse din nou. Hohotul lui se reverberă din pereţi, de parcă şi-ar fi adus cu el vreo trei sau patru sosii, ca să savureze spectacolul.
— Nu, zise. Nu prea cred. N-am făcut-o niciodată. Şi nici n-o s-o fac. Ezită puţin, apoi spuse: Aş vrea să vorbesc cu băiatul meu.
— Asta n-o să se-ntâmple niciodată, i-o întoarse Claire. El nu vrea să aibă de-a face cu tine.
Zâmbetul domnului Collins dezvălui mai mult decât dinţi. Colţii i se iviră cu încetineală, iar vârfurile lor licăriră în lumina slabă.
— Tu crezi că i-ar plăcea să te hrăneşti şi tu cu plasmă, scumpo? Ar muri dacă s-ar întâmpla aşa ceva. Aşa că ai putea încerca să fii puţin mai politicoasă.
Îi veni să vomite la gândul că Frank Collins ar putea s-o muşte.
— Te-ar omorî el pe tine, ripostă. Ştii bine că aşa ar face.
— Poate c-ar încerca, admise Frank, ridicând din umeri. Dar ţie nu ţi-ar face nimic. Îmi cunosc băiatul destul ca să-mi dau seama că e prins până peste cap de tine. Nu s-ar atinge nici măcar de un fir de păr de pe căpşorul tău drăgălaş. Tu eşti slăbiciunea lui, Claire.
Era purul şi revoltătorul adevăr. Shane ar fi făcut orice ca s-o salveze pe Claire. Ar fi fost chiar în stare să-şi lase tatăl să-l transforme în vampir... ceea ce, probabil, era şi în gândul lui Frank cel Cumplit.
Or, ea nu putea să permită aşa ceva. Nici gând.
Claire lăsă încetişor sacul marinăresc pe care-l ţinea în mână să cadă pe podea, şi-şi evaluă posibilităţile prezente. Nu cine ştie ce. Frank Collins fusese transformat de Bishop; prin urmare, nu era bolnav. Nu avea nici cea mal mică speranţă de a-l vindeca, nici măcar de a-l trata. Aceasta era starea lui naturală de nebunie.
Rucsacul.
Claire şi-l lăsă să-i lunece în jos pe braţ, sperând ca el să-şi închipuie că se pregătea să scape cu fuga. Ar fi fost o tentativă zadarnică; niciodată nu i-ar fi putut reuşi.
Plus că el ar fi savurat plăcerea vânătorii.
În clipa în care rucsacul îi ajunse în îndoitura cotului, apucă fermoarul buzunarului din faţă. Forţa gravitaţională o ajută să-l tragă, în timp ce greutatea îl propulsa înainte.
Of! fir-ar să fie!
Ţepuşele nu erau în buzunarul din faţă. Le mutase înăuntru, unde era mai mult spaţiu, laolaltă cu cărţile. În buzunarul din faţă nu era nimic, în afară de câteva agrafe pentru coli, un marker şi o jumătate de baton cu caramel. Probabil că nu i-ar fi fost de folos o încercare de a-l mitul cu dulciuri.
— Linişteşte-te, îi zise tatăl lui Shane. O să te las să pleci.
Suna... prea frumos ca să fie adevărat, însă Claire era dispusă să profite de şansa de scăpare.
— Mersi, zise, şi se aplecă să-l apuce pe doctorul Mills, ca să-l tragă spre portal.
— N-am zis că poate să plece şi el, o atenţionă Frank, cu zâmbetul lui nebunesc lăţit la maximum. Merit şi eu un mic bonus pentru că am fost atât de îndatoritor.
Claire îşi simţea acum inima bubuindu-i în piept, chiar şi prin straturile calmante ale injecţiei administrate mai devreme de Hannah. Totul păru că se derulează cu încetinitorul. Nu mai stătu să se gândească. Îşi adună toată energia şi înşfacă rucsacul cu amândouă mâinile, învârtindu-se ca un aruncător de greutate şi repezindu-l în spinarea lui Frank Collins.
Avea destule cărţi în el, iar Fizica este ceva care nu poate fi ignorat nici măcar de vampiri, cu atât mai mult când îi izbeşte cu toată forţa. Frank se prăbuşi, iar Claire îl apucă de un braţ pe doctorul Mills şi-l târî spre locul în care se aflase Ada.
Atunci, Ada reapăru, pâlpâind tot mai clar, pe măsură ce se apropia de ea. Difuzorul telefonului lui Claire prinse glas şi transmise strigătul Adei:
— Lasă omul acolo; ia sacii!
— Muşcă-mă de cur, ripostă Claire.
Îl săltă pe doctorul Mills în şezut şi-l rostogoli prin portal.
Abia apoi se repezi după sacii marinăreşti.
Mâna palidă a lui Frank Collins o apucă de încheietură. Claire îşi ridică privirea drept spre faţa lui brăzdată de cicatrice şi ochii argintii, şi ţipă. N-avea cum să se elibereze, în afară de cazul în care şi-ar fi lăsat mâna acolo. Atât de puternic era.
Tatăl lui Shane o smuci, facând-o să cadă în genunchi pe podea. Îi trase jos de pe umăr breteaua rucsacului şi sfâşie materialul rigid, făcând să se reverse tot conţinutul pe podea. Fizica moleculară pentru avansaţi lunecă prin întuneric, împreună cu Elementele fundamentale ale calculului matriceal. Se revărsară şi două ţepuşe din lemn, cu vârfurile ascuţite. Mânată de o totală disperare, Claire încercă să le prindă, însă talpa lui se abătu cu violenţă, ţintuindu-le de podea, înainte ca ea să le poată ajunge.
Frank rămase nemişcat, fixând ţepuşele cu privirea, iar ea văzu o umbră traversându-i chipul, ca un veritabil val de suferinţă omenească.
— Iisuse, murmură el. Umblam cu unele asemănătoare când am început să-i vânez. Ce naiba fac eu acum?
Ea ştia ce însemna suferinţa aceea şi, dintr-odată, ştiu şi cum să-l atingă unde-l doare.
— Vânezi, îi zise, cu inima bătându-i atât de tare, încât avu impresia c-o să-i frângă coastele. Asta fac vampirii, Vânează oameni.
El clătină din cap, tăcut, o vreme, după care îşi ridică privirea spre Claire. Părea să fie din nou aproape în toate minţile, atât cât putuse tatăl lui Shane să fie vreodată.
— M-am luptat mult timp cu vampirii, zise. Am şi omorât câţiva; ştiai?
Ştia. El şi Shane fuseseră la un pas să fie executaţi pentru uciderea lui Brandon, cu toate că Shane n-avusese nimic de-a face cu asta. Frank privi din nou cu atenţie ţepuşele cioplite de mână, care se zăreau de sub bocancul lui mare şi uzat.
— N-am ajuns să mă folosesc cine ştie ce de ţepuşe, mărturisi, privind-o drept în ochi. Ai idee de ce?
Lui Claire îi era frică să-l mai întrebe.
— Pentru că, dacă nu omori un vampir cu ele, nu faci decât să-i înfurii şi mai rău, explică el. Tu crezi c-ai putea să mă omori cu aşa ceva?
Ea înghiţi în sec.
— Sigur. Nu că m-ai şi lăsa să încerc.
— Adevărul e că nu m-am temut niciodată mai mult decât de asta. Să ajung aşa. Nu ţi-a spus Shane?
Ea încuviinţă, înclinându-şi încet capul.
— Îmi pare rău că a fost obligat să vadă ce s-a întâmplat cu mine. Îmi pare rău pentru toate lucrurile pe care le-am făcut de-a lungul anilor, transformându-i viaţa într-un iad. El merită să aibă parte de ceva bun în viaţă.
Şi atunci, îşi ridică gheata şi luă ţepuşele de jos. Claire deschise gura să spună ceva, însă cuvintele îi rămaseră în gât.
El nu-i făcu nimic.
— Tu du-te acasă, îi zise. Spune-i fiului meu că taică-său şi-a luat rămas-bun de la el. Aş fi vrut să-l mai pot vedea o dată, dar tu ai dreptate. Probabil că n-ar fi bine.
Se întoarse cu faţa spre întuneric, cu ţepuşele în mână.
— Cred c-ar trebui să ştii că şi el te iubeşte. Fie că vrea, fie că nu, îi zise Claire.
Ecourile vocii ei ricoşară din pereţi. Nu-şi dădea seama de ce-o spusese, doar că ştia, cu o tristă certitudine, că nu-l va mai vedea vreodată.
I se păru că tatăl lui Shane şovăie puţin, dar apoi el plecă mai departe, târşâindu-şi picioarele, până când dispăru de tot.
Imediat cum nu-l mai văzu, Claire înşfăcă sacii marinăreşti şi sări în picioare, îndreptându-se spre portalul deschis.
Trecu, poticnindu-se, de cealaltă parte, se împiedică de trupul nemişcat al doctorului Mills, şi căzu în braţele lui Oliver.
El o privi cu o expresie de dezgust absolut, şi-o lăsă pur şi simplu să cadă în fund pe mocheta din pluş de pe podeaua din biroul Ameliei.

— S-a dus, repetă Claire, pentru a patra sută oară, văzând că Oliver îi tot suceşte braţul într-o parte şi-n cealaltă, ţinându-l sub o lumină atât de strălucitoare, încât o simţea ca pe un laser străpungându-i pielea. Hei! Nu înţelegi când îţi spun că s-a dus?
Oliver o ţinu pe loc, strângând-o atât de tare, încât ea ştiu că avea să-i lase un tatuaj al lui, propriu. Cu albastru, purpuriu şi negru.
— Iar eu ţi-am tot spus că lui Bishop i-ar face foarte mare plăcere ca noi să credem că s-ar fi dus, se răsti la ea. Ţi s-a spus să stai acolo unde erai. Ca de obicei, ai ignorat şi această indicaţie, iar acum ne-ai supus pe toţi riscului extrem de a...
— Las-o, Oliver, interveni Amelie, de dincolo de vastul birou lucios.
Bătu darabana cu unghiile ei cu o manichiură perfectă pe suprafaţa mobilei, scoţând un uşor răpăit sec, asemănător zgomotului unor oase căzute pe marmură.
— Fata ar fi putut să ne trădeze de zeci de ori până acum. Şi n-a facut-o. Consider că putem să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie, deocamdată.
Oliver îi dădu drumul lui Claire şi se îndepărtă nervos, cu mâinile împreunate la spate. Acesta, se gândi Claire, era consiliul de război al Ameliei: Sam Glass stătea lângă ea pe un scaun, semănând tot mai mult cu Michael, cu cât părul îi crescuse într-o învălmăşeală vălurită şi ondulată. Oliver continua să patruleze. Richard Morrell aştepta în picioare, în apropiere, dând impresia că ar vrea să umble şi el de colo-colo, însă este prea obosit ca să încerce măcar.
Michael se apropie de Claire, îi puse o mână pe umăr şi conduse deoparte, aproape de locul în care stătea Hannah Moses, sprijinită de perete, cu o înfaţişare fascinată şi îngrijorată, în acelaşi timp. Să fii aruncat în adâncuri — ceea ce se întâmpla acum — însemna să înoţi ca să-ţi salvezi viaţa, cu rechinii după tine. Până şi cei pe care-i socoteai prietenoşi puteau să se întoarcă şi să-ţi înhaţe un picior când le venea lor poftă.
— Myrnin unde e? se interesă în şoaptă Claire.
Michael clătină din cap.
— Nu e aici? insistă ea. E în altă parte?
— Habar n-am, îi răspunse Michael, tot în şoaptă. Amelie l-a ascuns pe undeva. Numai că eu nu ştiu unde. El nu e...
— Michael, îl atenţionă Amelie. Am spus că-i voi acorda prezumţia de nevinovăţie, nu şi dreptul de a şti întreaga poveste. Te rog, păstrează tăcerea.
Se ridică, şi Claire constată că-şi schimbase veşmintele, de data aceasta fiind într-un impecabil compleu roz pal, unul care părea adus direct de pe podiumul unei prezentări de modă din Paris. Oricum, nu ceea ce ar fi crezut Claire că se poate purta într-un război.
— Claire, zise ea. Îţi mulţumesc că ai adus proviziile pe care i le-am solicitat doctorului Mills. Îţi mulţumesc şi că l-ai recuperat pe bunul nostru doctor. Am fost informată că se va reface de pe urma rănii sale.
Ochii ei reci, deschişi la culoare, se fixară asupra lui Claire, sfredelind-o cu privirea.
— Îmi permiţi să-ţi văd şi eu braţul?
Totdeauna politicoasă. Aşa era Amelie, în momentele când devenea mai periculoasă ca oricând. Claire o ştia bine. Îşi întinse încet braţul, încă ţinându-se cu cealaltă mână de cea a lui Michael, pentru susţinere morală. Atingerea Ameliei fu rece şi uşoară. Ea nu-i studie epiderma, aşa cum procedase Oliver, ci-şi trecu vârfurile degetelor pe suprafaţa ei, după care îi lăsă braţul pe lângă corp.
— Michael, zise, te rog, condu-o pe Claire la prietenii voştri. Sunt convinsă că amândoi aţi prefera să fiţi cu ei acum.
— Dar... Claire îşi umezi buzele. Nu vreţi să rămân aici? Să vă ajut?
— Ne vei ajuta atunci când va fi necesar, replică Amelie. Deocamdată, este necesar să fii altundeva. Îi vom aduce încoace pe câţiva dintre fidelii mei, pe care-i vom scoate de sub influenţa lui Bishop. Procedura poate fi oarecum tulburătoare pentru martorii oculari.
Oliver scoase un sunet necuviincios, continuându-şi neobositul du-te-vino.
— E cu mult mai rău când nu dă rezultatul scontat, zise el. Sper că nu ţii prea mult la covoarele astea.
Amelie nu-l luă în seamă.
— Myrnin şi doctorul Mills m-au informat că lucrările pentru producerea serului nu vor putea continua fară obţinerea unor alte cantităţi din sângele lui Bishop. Este corect?
Claire încuviinţă.
— Dificil de înfăptuit, dar voi include şi acest lucru în calculele noastre.
— Noi ne gândeam să-l drogăm.
— Aşa mi-a spus şi Myrnin, confirmă Amelie, însă dând de înţeles că nu avea de gând să-i mai dezvăluie şi altceva. Acum, problema aceasta nu trebuie să te mai preocupe, continuă ea. Mă voi bizui pe participarea ta şi a prietenilor tăi în seara aceasta. Va trebui să veniţi pregătiţi.
— Pregătiţi pentru ce? vru să ştie Claire.
Amelie îşi înălţă sprâncenele.
— Pentru orice. Acum nu mai urmăm vreun plan. Ne aflăm în faţa celor din urmă mutări de pe tabla de şah, iar identitatea învingătorului depinde în foarte mare măsură de cât sânge rece, de câtă pricepere are, şi de capacitatea sa de a face mişcări neaşteptate. Poţi fi sigură că părintele meu este pregătit pentru faptele cele mai rele. Noi suntem obligaţi să fim la fel de nemiloşi.
Claire îşi aminti de scena aceea, din tuneluri, cu Frank Collins. La sfârşit, nu se simţise nemiloasă. Se simţise întristată.
Nu-şi închipuia că Amelie, Oliver, sau oricare dintre ceilalţi ar fi şovăit, fie şi numai pentru o clipă. Frank Collins era băiatul rău. Doar fusese băiatul rău şi pe timpul vieţii sale omeneşti, nu? Şi totuşi... existase acel unic moment când ea îl văzuse doar ca pe un tată care-şi iubeşte fiul.
Poate că oricine avea astfel de momente. Până şi cel mai răi dintre cei răi.
Dar poate că n-avea importanţă, decât pentru ea.
Uşa se deschise de cealaltă parte a camerei, şi doi dintre vampirii preferaţi de Amelie ca bodyguarzi intrară, cărând după ei o fiinţă umană snopită în bătaie. Cel puţin, aşa avea impresia Claire, că ar fi o fiinţă umană; altfel, era greu să-ţi dai seama, cu toată murdăria şi vânătăile.
Ah! Ba da. Îl şi cunoştea. Era Jason Rosser, dementul frate al lui Eve. Arăta de parcă ar fi locuit într-un tomberon luni în şir; de fapt, după părerea lui Claire, era posibil ca aşa să fi şi fost. Eve îi spusese că mai trecuse pe-acasă pe la ei, poate chiar comportându-se mai puţin nebuneşte, însă în clipa de faţă, Claire n-avea cum să-şi dea seama. Acum arăta ca un şobolan turbat de prin canalizare, iar după felul în care scruta încăperea cu privirea, părea să fie numai ochi, sclipind de nebunie, şi dinţi dezgoliţi.
Când paznicii lui îl lăsară din mâini, la un semn din partea Ameliei, Jason se repezi spre Fondatoarea oraşului Morganville. Ea nu mişcă un deget ca să se apere. Nu avu nevoie.
Oliver îl interceptă la jumătatea drumului, apucându-l de beregată şi trântindu-l pe covor, întins pe spate.
— Ai văzut? o întrebă el pe Amelie, cu un zâmbet de un calm înfiorător. Ţi-am spus că ar fi trebuit să te gândeşti la covor; n-o să-i mai poţi scoate mirosul din el. Zău aşa, Amelie, te încăpăţânezi să aduni toţi vagabonzii.
— Dar îi şi dobor, atunci când este necesar, replică ea. Acesta se întâmplă să-ţi aparţină, Oliver, nu? Prin urmare, ţi-l las în seamă pentru cuvenita judecată.
Nimeni nu scoase o vorbă de împotrivire. Nici măcar Claire. Jason nu era prieten cu nimeni; Claire n-ar fi putut să uite niciodată, dar niciodată, noaptea aceea, când fusese la un pas să-l asasineze pe Shane absolut degeaba. Nu ea avea să ia cuvântul în favoarea lui.
Oliver îl privi adânc în ochi pe Jason şi-i zise:
— Îţi meriţi moartea, să ştii. Nu doar pentru faptul că duhneşti a păcat; sunt îngăduitor faţă de câte un mic măcel, din când în când. Nu, meriţi să mori pentru că ai încălcat legile din Morganville fără permisiunea mea.
Zâmbetul lui Oliver se lăţi, ca al unui clovn malefic de coşmar.
— Prin urmare, ce-ar trebui să fac eu cu tine? Ţi-ai călcat cuvântul faţă de Brandon. Ţi-ai călcat cuvântul faţă de mine. Ai avut proasta inspiraţie de a o trăda pe Amelie, de faţă cu un numeros public. Ai trecut de partea acelei bătrâne reptile pe nume Bishop.
Jason râse. Dar suna a gheaţă sfarâmată.
— Mda, aşa am făcut, zise. Vampirii au dreptul să facă oricând toate astea. Eu am dreptul să mor. Perfect. Nimic nu se schimbă vreodată pe-aici, nu? Dac-o face un vampir, n-a avut încotro. Dac-o face un om, e mâncat.
Amelie luă cuvântul.
— Este cineva aici dornic să vorbească în apărarea lui?
Claire ştia că era o întrebare pur formală, de genul vorbeşte acum, sau limba să-ţi tacă de-a pururi. Totuşi, se gândea la Eve. La cum avea să-i spună că-i văzuse fratele murind, fară să rostească o vorbă.
Întâmplarea făcu însă ca nici să nu mai fie nevoie.
— Eu, zise Michael.
Se auzi un icnet colectiv. Nimănui — nici măcar lui Claire — nu-i prea veni să creadă că el intervenea în favoarea lui Jason. Până şi pe Oliver îl făcu să-şi întoarcă faţa şi să-şi piardă zâmbetul urâcios.
— N-am nevoie de favorurile tale, Glass de pripas, se răsti Jason.
— Nici nu-ţi fac vreunul, replică Michael, întorcându-se spre Amelie. O fi el un biet vierme demn de plâns, dar e doar un criminal. Merită să fie pedepsit. Dar nu ucis ca un câine turbat.
— E un ucigaş, argumentă ea.
— Ei bine, poate că e, dar n-o fi şi singurul din camera asta, nu?
Amelie îşi arătă pentru o clipă dantura într-un zâmbet.
— Vrei să-l iei tu pe chezăşie, Michael? Vrei să-l plasezi în propria-ţi casă şi să-l adăposteşti împreună cu cei care-ţi sunt dragi?
Michael nu-i răspunse. Ar fi vrut — Claire vedea asta — însă, pur şi simplu... nu putea.
În cele din urmă, scutură din cap.
— Dacă nu ai încredere să-l ţii alături de cei care-ţi sunt dragi, atunci cum l-aş putea eu încredinţa familiei oricui altcuiva? zise Amelie, după care-i făcu un semn de încuviinţare lui Oliver.
— Staţi! se repezi Claire.
— Nu s-ar putea, vă rog, să terminăm cu întreruperile din partea segmentului juvenil? protestă Oliver.
— El de ce e aici? întrebă Claire, vorbind atât de repede încât se poticni în cuvinte. De ce e aici? Cine l-a adus aici?
— Pe cine interesează?
Amelie ridică o mână, cerând atenţie.
— Este o întrebare bună. Cine l-a adus încoace?
— Nimeni, îi răspunse unul dintre paznici, de lângă uşă. A venit prin portal.
— Cum?
Amelie ajunse fulgerător în faţa lui Jason, doborându-l pe Oliver din zbor, şi-l trânti pe băiat de cel mai apropiat perete.
— Spune-mi cum ai ajuns să întrebuinţezi portalurile, porunci ea.
— M-a învăţat cineva, răspunse Jason. M-a învăţat multe lucruri. M-a învăţat cum să ucid. Cum să mă ascund. Cum să umblu prin oraş fără să mă ştie cineva.
— Cine?
Jason izbucni în râs.
— Nici gând, cucoană. Nu spun. Asta-i tot ce mi-a mai rămas ca să mă târguiesc, este?
Faţa Ameliei se contorsionă de furie, şi foarte puţin lipsi ca ea să nu-i frângă vreo câteva oase.
— Atunci, înseamnă că nu ţi-a rămas nimic, pentru că voi scoate eu totul de la tine, într-un fel sau în altul.
Sam Glass, care până atunci nu spusese nimic, se ridică încet de pe scaun.
— Amelie. Amelie, încetează.
— Nu, până când viermele acesta nu-mi spune cine l-a învăţat să întrebuinţeze portalurile.
— Atunci, o să-ţi spun eu, zise Sam. Eu l-am învăţat. Eu i-am arătat tot ce mi-ai arătat tu mie.
Tăcere. Până şi Oliver arata de parcă n-ar fi înţeles nimic din ceea ce tocmai auzise. Amelie rămase încremenită, ca o statuie din fildeş, ţintuindu-l pe Jason cu o palmă răsfirată pe pieptul lui.
— De ce? întrebă, cu glas şoptit. Sam, de ce-ai fi făcut tu aşa ceva?
Claire avu impresia că, dintr-odată, încăperea s-ar fi golit, şi toţi cei aflaţi în ea s-ar fi prefăcut în fantome, cu excepţia Ameliei şi a lui Sam. Era ceva atât de intens în privirea cu care se fixau unul pe celălalt, încât parcă tot restul lumii s-ar fi evaporat subit.
— Am făcut ce-am crezut că e mai bine, rosti el, încetişor. Nu mi-ai dat de ales. N-ai vrut să mă vezi. N-ai vrut să vorbeşti cu mine, timp de atâţia ani. Eram singur, şi... şi voiam să fac şi eu un lucru bun.
Inspiră adânc şi se apropie de ea, îndeajuns cât s-o poată atinge, dar fără să-şi întindă mâna în direcţia ei.
— Jason era o victimă. Brandon l-a brutalizat, şi nimeni n-a mişcat un deget ca să-l apere. Aşa că, da, l-am învăţat pe băiat cum să se lupte, să se apere singur de Brandon. L-am învăţat să folosească portalurile, ca să poată scăpa la nevoie. N-aveam cum să-l împiedic pe Brandon, fară ajutorul tău, însă puteam încerca să-i salvez victimele. Am crezut că fac un lucru folositor.
— Nu-ţi face probleme, tipule. Oricum n-aveam de gând să te arunc în gura lupului, interveni Jason, râzând. Ce mama mă-sii, ai fost singurul care s-a purtat vreodată frumos cu mine. De ce te-aş fi turnat?
— Băiatul acesta te-a răsplătit arătându-i părintelui meu tot ce l-ai învăţat, zise încet Amelie.
Apoi, îşi desprinse privirea dintr-a lui Sam şi şi-o îndreptă spre faţa lui Jason.
— Aşa este? îl întrebă.
— Era singurul meu avantaj. Matale ai făcut regulile jocului, cucoană. Eu doar le-am urmat.
Amelie îl înşfacă de păr pe Jason şi-l azvârli spre Sam, care-l prinse, deşi luat prin surprindere, şi-l ţinu strâns când Jason încercă să scape.
— Îţi aparţine, se răsti ea la Sam. Tu l-ai creat. Tu să te descurci cu el.
Se răsuci apoi spre Oliver.
— Ai avut dreptate. Într-adevăr, Bishop ştie cum să întrebuinţeze reţeaua.
— Atunci, înseamnă că putem să profităm de asta, zise Oliver. Din moment ce el presupune că noi nu ştim că el ştie.
Practic, îi scoseseră din discuţie pe Sam şi pe Jason, Sam o privi pe Amelie cu o asemenea suferinţă pe chip, încât pe Claire o durea să-l vadă; apoi, bunicul lui Michael scutură din cap.
— Să mergem, zise el, făcându-le semn lui Michael şi lui Claire. Toţi. Imediat.
Nimeni nu încercă să-i oprească. Iar atunci când Jason încercă să mai lanseze vreun mic comentariu spiritual, Sam îi astupă brutal gura cu palma şi-l trase afară.
— Taci, îi zise. Eşti încă în viaţă. Un deznodământ mult mai bun faţă de ce ai merita.

Claire îi transportă, cu ajutorul portalului, direct în Casa Glass. Fără să vrea, răsuflă uşurată când îl văzu pe Shane stând pe canapea şi privind pâlpâitorul ecran al televizorului, de parcă ar fi deţinut secretele universului, şi pe Eve patrulând prin hol cu ghetele ei butucănoase.
Eve fu prima care-i remarcă, ţipă, şi se azvârli asupra lui Claire ca o pătură caldă în stil goth.
— Of, Doamne, toată lumea credea că ai fost omorâtă! Sau, ştii tu, Bishopată, ceea ce ar fi fost şi mai rău, este? Ce s-a întâmplat? Pe unde-ai umblat?
Privind peste umărul lui Eve, Claire observă că Shane sc ridicase de pe canapea.
— Eşti bine? o întrebă el.
Claire încuviinţă, şi el închise ochii, brusc liniştit. Claire o mângâie pe spate pe Eve, în semn de mersi, te iubesc, dar şi un pic de lasă-mă-naibii-odată. Eve înţelese aluzia. Se retrase, smiorcăindu-se un pic, dar fară să-şi poată stăpâni un zâmbet care-i strică masca de clovn trist.
— Scuze, zise Claire. Am... în sfârşit, n-a fost tocmai ideea mea, şi nici nu prea pot să explic, de fapt...
— Dar eşti bine. N-ai urme de colţi, sau...
Eve săgetă cu privirea dincolo de Claire, şi încetă să mai vorbească. Încetă şi să se mişte.
Shane, în schimb, reacţionă rapid, postându-se între Claire şi Jason.
— Ăsta ce naiba caută aici?
— Du-te naibii şi tu, Collins.
— Gura, îl repezi Sam, administrându-i lui Jason o zgâlţâială de avertisment care probabil că-i făcu oasele să pârâie. E aici pentru că n-am vrut eu să-l omor. Alte întrebări?
Eve tot nu spunea nimic. Claire n-avea cum s-o învinovăţească pentru asta: îi citea pe chip aceleaşi sentimente contradictorii pe care le zărea şi la Shane când se gândea la tatăl lui. Dragoste/ură/pierdere. Şi asta era cam naşpa, din moment ce Jason se afla chiar acolo. Ea, în realitate, nu-l pierduse. Nu încă.
Michael se duse spre ea, la fel cum se dusese Shane la Claire: ca să se interpună între Eve şi fratele ei.
— Nu e bine-venit aici, zise, punându-şi în sprijinul cuvintelor forţa specială a Casei Glass.
Claire simţi cum se acumulează treptat o presiune, gata să-l azvârle afară pe Jason şi — probabil — pe Sam, în cazul în care nu-i dădea drumul.
— Stai, zise Sam. Dacă-l scoţi de-aici, e ca şi mort pentru toate taberele, şi tu ştii asta. Bishop nu mai are ce face cu el, de când tentativa lui Jason de a o asasina pe Amelio a dat greş. Amelie l-ar ucide fără să clipească. Tu chiar vrei să-i faci una ca asta fratelui iubitei tale?
— Michael, lasă-l, zise atunci şi Eve. N-o să ne facă niciun rău.
La această replică, toată lumea îşi dădu ochii peste cap. Până şi Jason, ceea ce friza ridicolul.
— Uite ce e, zise Jason, tot ce vreau eu e să găsesc o cale de ieşire din tâmpenia asta de oraş. Îmi aranjaţi asta, şi n-o să-mi mai vedeţi niciodată mutra pe-aici. Voi n-aveţi decât să vă vedeţi de joaca voastră prostească de-a eroii; eu nu vreau decât să scap de-aici.
— Prea târziu, zise Shane. Ultimul autocar a plecat deja, gagiule. Şi nu mai avem decât o jumătate de oră până la marea întrunire de la primărie convocată de Bishop. Poţi să fugi, dar nu poţi să te-ascunzi. Oricine nu e acolo, e mort. O să-şi trimită hăitaşii. Deschide sezonul de vânătoare.
— Aş putea să rămân aici, propuse repede Jason. Sus. în camera secretă, nu?
Se priviră toţi între ei.
— Of, haideţi, doar n-o să vă umflu factura telefonică, sau să văd programe cu plată la televizor. Şi, la urma urmei, dac-aş fi vrut să vă omor în somn, aş fi făcut-o deja de mult.
Se strâmbă la Shane, ţuguindu-şi buzele în chip de sărutare.
— Chiar şi pe tine, căcănarule.
— Doamne, Jason, oftă Eve. Tu chiar vrei să ajungi pământ de flori, sau ce?
Îl prinse uşor de braţ pe Michael, care-şi întoarse faţa spre ea şi-i luă mâna într-a lui.
— Poţi să-ţi dai seama dacă ne minte? îl întrebă.
— Hm, nu. Faptul că beau sânge nu face din mine şi detector de minciuni.
— Pot eu, interveni Sam, înnegurat, şi ridică din umeri văzând că Michael îl priveşte cam ciudat. E o deprindere, şi-atât. O capeţi, cu timpul. Oamenii nu pot să-şi stăpânească trupurile aşa cum ştiu vampirii. De obicei, pot să-mi dau seama când minte cineva.
— Nu te supăra, dar te-ai şi înşelat de o grămadă de ori, Sam. Ca, de exemplu, când ai crezut că poţi să ai încredere până-n pânzele albe în şobolanul ăsta mic, îi atrase atenţia Michael.
Abia apoi sesiză privirea copleşitor de imploratoare a lui Eve.
— Foarte bine, acceptă el. Dă-i bătaie. Întreabă-l ce vrei.
Eve inspiră adânc, îşi privi fratele în ochi şi zise:
— Te rog să-mi spui adevărul. Tu le-ai omorât pe fetele alea?
Îl întreba, fiindcă aşa îşi clădise Jason reputaţia. Că ar fi asasinat fete, presărându-le cadavrele prin tot oraşul, şirul crimelor debutând imediat după ce fusese el eliberat din închisoare, cam pe vremea în care sosise Claire în Morganville. Unul dintre cadavre fusese plasat chiar acolo, în casa lor, într-o tentativă de a-i inculpa pe Shane şi pe Michael.
Jason clipi mărunt, ca şi cum, într-un fel, nu s-ar fi aşteptat ca ea să-i pună o astfel de întrebare.
— Vrei adevărul?
— Sigur că vreau adevărul, dobitocule.
— Am făcut lucruri urâte, răspunse el. Le-am făcut rău oamenilor. Am nevoie de ajutor.
Lui Eve i se lungi faţa.
— Aşadar, chiar tu ai fost.
— N-a fost vina mea, Eve.
— Niciodată n-a fost, nu-i aşa? Eu chiar crezusem...
— Minte, o întrerupse Michael.
Părea la fel de surprins pe cât se simţea şi Claire.
— Aşa e, Sam?
Sam încuviinţă.
— O, Doamne. Chiar n-ai facut-o tu, nu-i aşa?
Jason îşi feri privirea de ei.
— Puteam la fel de bine să o fi făcut.
— Asta ce naiba mai înseamnă? se răsti Eve. Ori ai făcut-o, ori nu!
— Nu, îi răspunse fratele ei. Ori am facut-o, ori nu, cert e că am fost de faţă când s-au întâmplat, şi n-am făcut nimic ca să le împiedic. Dă-ţi tu seama ce înseamnă.
— Atunci, cine...
— Nu spun. Lumea crede că sunt un ucigaş, şi mă lasă naibii în pace. Dacă m-ar crede doar un păcălici penibil, m-ar omorî într-o clipă.
Jason îşi ridică deodată privirea, drept spre Eve, şi pentru prima oară, lui Claire i se păru că e sincer.
— N-am omorât niciodată pe nimeni. Oricum, nu cu mâna mea. În fine, cu tine am fost pe-aproape, Collins.
— Dar nu vrei să ne spui cine le-a omorât?
Jason clătină din cap.
— Ţi-e teamă? îl întrebă Eve, cu toată blândeţea posibilă.
Tăcere.
— Ştiţi ceva? interveni Shane. Nici nu mă interesează. Mai bine îl azvârliţi în stradă, până nu ne trezim cu beregatele tăiate, ori de el, ori de imaginarul lui tovarăş de joacă.
Şi poate că aşa ar fi şi făcut, dacă nu s-ar fi auzit soneria de la intrare. Michael se repezi fulgerător la fereastră şi privi afară.
— Mama mă-sii. Ne-a venit maşina. Nu mai avem vreme de el.
— Michael, zise Eve. Te rog. Lasă-l să rămână, măcar deocamdată. Te rog.
— Foarte bine. Duceţi-l sus şi încuiaţi-l acolo. Sam, tu poţi să stai cu el?
— Nu, răspunse Sam. Eu trebuie să mă întorc la Amelie.
— Iar noi trebuie să plecăm. Claire, poţi să închizi portalul prin care se ajunge încoace?
— Pot să încerc, sigur.
Şi, în timp ce Sam îl împingea pe Jason pe scară, spre etaj, Claire pipăi peretele gol din fundul livingului şi simţi suprafaţa uşor unduită a portalului din faţa lui. Era el invizibil, dar, fară îndoială, funcţional.
— Ada, şopti ea, şi simţi cum suprafaţa vibrează.
Telefonul ei mobil sună. Claire îl deschise. Pe ecran, în locul numărului apelantului, apărură doar cifre şi litere alandala. Răspunse.
— Ce e? o întrebă vocea răstită a computerului. Să ştii că sunt ocupată. Nu pot să stau la cheremul tău tot timpul.
— Închide portalul din Casa Glass.
— Ete, na! închide-ţi-l şi tu!
— Nu ştiu cum să fac!
— N-am prea avut timp să te şcolesc, rosti pe un ton afectat Ada.
Doamne, ce-i mai amintea lui Claire de Myrnin... şi nu în sensul bun.
— Foarte bine, continuă maşinăria. O s-o fac eu pentru tine, dar numai de data asta. Dar o să trebuiască să ţi-l deschizi tu la loc, dac-o să vrei. Şi nu mă mai deranja întruna!
Se auzi un ţăcănit în difuzor şi, sub degetele lui Claire, suprafaţa deveni rece şi nemişcată, ca sticla.
Blocată. Stază cuantică, se gândi, fascinată, şi se întrebă, cam pentru a milioana oară, cum funcţiona fenomenul. Ar fi vrut s-o demonteze pe Ada şi să deducă. Mda, asta dac-ai trăi îndeajuns. Myrnin avusese nevoie de trei secole ca s-o asambleze pe Ada, şi ei i-ar putea lua tot atât ca să înţeleagă principiile fundamentale utilizate de el.
Michael se întoarse în living, aducând cu el alţi doi vampiri: pe Ysandre, mica vrăjitoare încrezută, şi pe ocazionalul ei partener, François, un la fel de nesuferit rebut din cine ştie ce melodramă europeană de duzină cu vampiri.
Erau două clişee mergătoare, însă şi ucigătoare. Claire nici măcar nu putea să-l privească pe François, fară să-şi aducă aminte cum îi smulsese el cruciuliţa de la gât şi o muşcase. Mai avea şi acum cicatricele: şterse, dar mereu prezente. Şi nu putea să uite nici cum se simţise atunci.
Un val fierbinte o inundă când îl văzu rânjind cu superioritate la ea: de ură, de frică, de scârbă şi de furie. Ştia că el îl poate simţi, venind dinspre ea în rafale îngreţoşate.
Şi mai ştia că-i făcea şi plăcere.
Franşois îi făcu o plecăciune sofisticată şi-i trimise o bezea.
— Chérie, îi zise. Minunatul tău gust îmi dăinuie încă în gură.
Shane îşi strânse pumnii. François observă şi el. Claire îi atinse braţul lui Shane: muşchii îi erau încordaţi şi duri.
— Nu-i permite să te stârnească, îi şopti. Am fost doar o gustare. Nu o parteneră.
François închise ochii şi adulmecă, ostentativ, aerul.
— Ah, dar miroşi atât de diferit acum, zise el, cu o expresie de dezamăgire studiată. Un miros bogat şi complex, nu cel simplu şi pur de dinainte. Şi totuşi, eu am fost primul care ţi-am gustat sângele, nu-i aşa, micuţă Claire? Şi pe primul nu-l uiţi niciodată.
— Nu! îi şopti ea printre dinţi lui Shane, şi-şi înfipse unghiile cât de adânc putu în braţul lui.
Doar atât putea să facă. Dacă Shane se hotăra să atace, ştia cum avea să se termine.
Din fericire, ştia şi Shane. Se destinse, încetul cu încetul, şi Claire văzu cum scade şi încordarea lui Michael.
— Stăm de vorbă, sau mergem? întrebă Shane. Eu credeam că suntem aşteptaţi undeva.
Claire simţi o explozie de mândrie pentru el, însoţită de o dorinţă: voia ca toate astea să înceteze; voia să revină la noaptea aceea, la tăcerea de atunci, la senzaţia provocată de atingerea pielii şi la sunetul şoaptelor lui. Acestea erau adevărate. Acestea erau importante.
Erau raţiunea ei de a supravieţui întregii încercări.
Apucă mâna lui Shane şi o strânse. El se întoarse s-o privească, mirat.
— Ce e?
— Doar că eşti plin de lucruri minunate; ştiai asta?
François se strâmbă.
— Plin de... ştiu eu ce. Haideţi la maşină, neghiobilor.

Piaţa Fondatoarei, la vremea amurgului, era plină de lume; dar plină, ca la un concert rock. Claire nici măcar nu ştiuse că erau atâţia locuitori în Morganville.
— I-or fi luat cu japca şi pe studenţi? îl întrebă pe Michael.
— Bishop nu e chiar atât de prost, îi răspunse el. Doar pe locuitorii oraşului. Porţile universităţii au fost închise. Tot campusul e izolat.
— Cum, iar? Până şi cei mai zevzeci or să-şi dea seama că e ceva în neregulă!
În mod sigur, Claire şi-ar fi dat seama, şi ştia de asemenea că, în majoritatea lor, studenţii nu erau chiar atât de creduli. Dar, până la urmă, între a şti şi a vrea să treci peste acest statu-quo era o foarte mare diferenţă.
— Tu crezi c-or să rămână în campus?
— Eu cred că, dacă nu, problema o să se rezolve de la sine, replică, sumbru, Michael. Amelie va încerca să-i protejeze; în schimb, noi avem o problemă mult mai mare asta-seară.
Practic, provocarea consta în salvarea întregului Morganville, şi a tuturor celor aflaţi în el.
Nu erau scaune pe suprafaţa acoperită cu iarbă, însă vampirii loiali lui Bishop umblau peste tot, şi-i despărţeau pe oameni la intrarea în parc, trimiţându-i în zone special amenajate. Sau, cum îi trecu prin minte lui Claire, în ţarcuri. Ca şi cum ar fi triat vitele.
— Ce fac ăia acolo?
— Îi repartizează pe oameni după Protectorii lor, îi răspunse François. Ce altceva?
Bishop menţinuse sistemul de protecţie, prin urmare; sau, cel puţin, nu se deranjase să-l demonteze de tot. Oamenilor li se puneau întrebări la poartă. Dacă nu dădeau numele vreunui Protector, se alegeau cu câte un autocolant mare şi galben şi erau mânaţi spre un spaţiu larg deschis din mijloc.
— Şi dacă Protectorul cuiva este printre rebelii Ameliei? întrebă Claire, cu toate că ştia deja răspunsul. Şi acela ajunge în mijloc, nu?
Michael era palid: nu avea doar paloarea specifică vampirilor, ci arăta de-a dreptul stresat şi tulburat, ca şi cum ar fi ştiut ce urmează, şi ea, nu. Claire nici nu înţelese până când nu auzi precizarea lui François.
— Exact cazul prietenilor tăi, zise, înşfăcându-l pe Shane, în timp ce Ysandre punea mâna pe Eve.
Amândoi se împotriviră şi-i înjurară şi încercară să se elibereze, dar fără folos: se pomeniră îmbrânciţi şi despărţiţi de Michael şi de Claire.
Îi târâră pe amândoi în spaţiul acela vast, delimitat cu cordoane, din centrul piaţetei. Claire încercă să-i urmeze, însă Michael o ţinu pe loc.
— Nu te duce, îi zise. Bishop poate nu ştie că nu mai eşti sub puterea lui, deocamdată. Îi spui că te-a drogat Hannah, ca să nu-i stai în cale. E şi adevărul: el probabil c-o să simtă asta.
— Dar ce-o să fie cu Shane? Cu Eve? Dumnezeule, cum de poţi să stai aşa?
— Nu ştiu, recunoscu el. Dar ştiu că aşa trebuie. Claire, nu strica totul. Pe ei nu-i ajuţi cu nimic, şi nu faci decât să-ţi atragi singură moartea.
Şi, cu un zâmbet trist:
— Ca şi mie, pentru că aş fi nevoit să mă arunc în luptă.
Claire încetă să i se mai împotrivească, dar tot nu putea să accepte situaţia. Înţelegea acum de ce voise Richard să-i scoată din oraş pe cei supuşi riscurilor maxime: Bishop intenţiona ca toate acestea să constituie un spectacol public.
Era ultima lui manevră prin care să devină suveran de necontestat în Morganville. Iar în cumplitele vremuri apuse, asta însemna executarea unor mulţimi de oameni.
François o apucă de braţ pe Claire şi o sili să meargă în faţa tuturor, trecând pe lângă bărbaţi şi femei, furioşi şi înspăimântaţi, pe care-i cunoştea din vedere, şi pe lângă unii pe care nu-i mai văzuse până acum. Sectorul acela avea un simbol lipit de bariera care-i înconjura: îl recunoscu vag, ca aparţinându-i unei femei-vampir pe nume Valerie, care se alăturase lui Bishop încă de la primele confruntări. Şi, da, iat-o şi pe Valerie, stând în interiorul împrejmuirii, cu oamenii ei, însă dând foarte acut senzaţia că şi-ar fi dorit să se afle altundeva. Oriunde altundeva.
Dincolo de împrejmuirea Valeriei era o estradă mare, înălţată cu cel puţin şase metri deasupra solului, cu trepte în faţă. Pe ea se aflau câteva scaune pluşate, mochetă pe jos, şi o cortină din catifea roşie în spate. Reflectoarele făceau ca lumina amurgului să pară palidă, prin contrast. Scena era goală, însă un grup de persoane se strânsese la picioarele scării.
Richard Morrell era acolo, îmbrăcat într-un impecabil costum albastru-închis, cu o cravată bleu-ciel. Arăta de parcă ar fi vrut să candideze pentru o funcţie, nu că s-ar fi pregătit să se lupte ca să-şi salveze viaţa; din câte se părea, el şi Amelie aveau aceeaşi filosofie: să-i prindă Apocalipaa frumos îmbrăcaţi. Lângă el se afla Hannah, încă în uniforma ei de poliţie, dar fară centură... şi fară pistol, cătuşe, baston din cauciuc, ţepuşe sau spray cu piper. Oamenilor din poliţie li se luaseră toate armele. Mai erau şi alte persoane acolo: în majoritate, vampiri, însă Claire o recunoscu şi pe Wallace, decanul de la TPU, şi alte câteva personalităţi marcante ale oraşului, inclusiv domnul Janes, directorul celei mai mari bănci din oraş. Domnul Janes se hotărâse să rămână, deşi Claire îi zărise numele pe lista cu evacuaţii lui Richard, însă îl văzuse plecând cu automobilul de la depozit, în loc să se urce în autocar.
Se întrebă cam ce părere o avea acum domnul Janes despre decizia de-atunci. Nu prea bună, bănuia. Stătea cu privirea îndreptată spre mulţime, încercând probabil să-şi găsească prietenii şi rudele.
Îşi dădea seama cam cum se simţea.
Richard Morrell îi făcu un semn de salut cu capul.
— Eşti bine? o întrebă.
De ce trebuia s-o întrebe lumea mereu acelaşi lucru?
— Sigur, îi răspunse, cu toate că era o minciună. Ce-o să se-ntâmple?
— Aş fi vrut eu să ştiu, răspunse Richard. Stai lângă Michael, orice s-ar întâmpla.
Oricum avea de gând să procedeze astfel, dar îi era recunoscătoare pentru grijă. Richard o bătu uşurel cu palma pe spate şi, sub pretext că-i strânge mâna, îi strecură ceva în palmă.
Era un cuţitaş din argint, nu mai mare decât degetul ei. Şi ascuţit ca un brici. Încercă să nu se taie — ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost ca vampirii din jurul ei să simtă miros de sânge — şi reuşi să şi-l vâre în buzunarul hanoracului cu glugă fară să se înţepe. După privirea prevenitoare a lui Richard, înţelese că era o armă pentru ultimă instanţă.
Îi făcu un semn de încuviinţare, ca să-i arate că înţelesese mesajul.
Un cordon de vampiri se strânse în jurul lor, printre ei fiind şi tipul înalt, subţire, asexuat, pe care-l văzuse atunci, când cu familia Goldman. Cum îl chema? Pennywell. Pfui! Avea un zâmbet subţire, ca şi cum ar fi ştiut el ce urmează să se întâmple, şi că n-o să fie deloc ceva drăguţ.
— Sus, zise el, şi-şi smuci bărbia, arătându-le că trebuie să urce treptele.
Richard porni primul — încerca să dea exemplu, presupuse Claire — şi ea îl urmă, împreună cu Hannah şi cu Michael. Urcuşul i se păru interminabil, şi-i reaminti de poveştile acelea vechi, despre oameni care urmau să fie spânzuraţi, sau care parcurgeau ultimul lor kilometru până la scaunul electric.
Sus, pe estradă, fu mult mai rău. Se auziră fluierături şi huiduieli dinspre mulţime, iute înăbuşite, şi Claire se simţi orbită de lumina reflectoarelor şi fixată de mii de priviri. Eu nu sunt nimeni, ar fi vrut să le strige. Nu vreau să fiu aici, sus!
Însă lor nu le păsa de justificările, sau de preferinţele ei, sau de orice altceva. Ea lucra pentru Bishop. Şi asta o făcea să le devină duşman.
Richard se aşeză pe unul dintre scaune, cu doamna decan Wallace lângă el. Hannah rămase în picioare alături de scaunul lui Richard, cu mâinile împreunate. Claire nu prea ştia ce să facă, aşa că stătu cât mai aproape de Michael, iar domnul Janes ocupă ultimul scaun rămas.
Doi vampiri urcară treptele, purtând pe braţe masivul tron sculptat al lui Bishop, pe care-l aşezară exact în mijlocul estradei acoperite cu mochetă.
Domnul Pennywell — dacă, într-adevăr, era un bărbat, fapt de care Claire încă nu reuşea să-şi dea seama — se postă lângă tron, împreună cu Ysandre şi cu François. Prieteni vechi, se gândi Claire. Gaşcă.
Bishop îşi făcu apariţia de după cortina din spatele scenei. Era într-un costum negru, cu cămaşă albă, cravată neagră şi o batistă roşie ieşind din buzunar. De fapt, era mai bine îmbrăcat decât domnul Janes. Nu în cine ştie ce mantie medievală împodobită, cam cum s-ar fi aşteptat Claire. Nici măcar coroană nu avea pe cap.
În schimb, avea un tron, şi se aşeză pe el. Acoliţii lui preferaţi îngenuncheară în faţa lui şi le dărui o binecuvântare într-o doară.
Apoi, zise:
— Voi vorbi cu primarul oraşului.
Claire nu-şi dădea seama cum de era posibil aşa ceva, însă vocea lui Bishop se reverberă din toate colţurile piaţetei: bănui că avea un microfon-lavalieră, iar sunetul era amplificat de difuzoare ascunse prin copaci. Totuşi, era ceva sinistru. Îşi încordă privirea. Dincolo de lumini, îi văzu pe Shane şi pe Eve, care-şi făcuseră loc prin mulţime şi se opriseră în faţa grupului din centrul piaţetei. Shane îşi petrecuse un braţ în jurul lui Eve, dar nu era aşa cum şi-ar fi ţinut o iubită: doar ca sprijin.
Aşa cum o ţinea şi Michael pe ea.
Richard Morrell se ridică şi se duse în faţa lui Bishop.
— Am cerut loialitate, zise Bishop, şi am primit sfidare. Nu numai din partea fiicei mele şi a nechibzuiţilor ei adepţi, ci şi dintr-a oamenilor: Oameni aflaţi în răspunderea dumitale, domnule primar Morrell. Acest lucru este inacceptabil. Nu admit să continue această flagrantă sfidare a autorităţii mele.
Richard nu spuse nimic, dar, la urma urmei, Claire nici nu ştia ce ar fi putut să-i răspundă. Bishop nu făcea decât să enunţe evidenţa.
Şi asta nu era decât încălzirea pentru ce avea să urmeze.
— Astăzi, am aflat că ai autorizat personal plecarea din oraş a mai multora dintre cei mai preţuiţi cetăţeni ai noştri, continuă Bishop. A numeroşi membri ai consiliului orăşenesc, de exemplu. A capilor economiei. A unor persoane cu înalt statut social. Spune-mi, domnule primar Morrell, de ce ai făcut nevăzute aceste persoane, dar ţi-ai lăsat atâţia cetăţeni de rând să rămână aici, şi să îndure pedeapsa?
Inteligent. Încerca să le dea orăşenilor impresia că Richard ar fi ca tatăl lui: corupt şi preocupat numai de propriul interes.
Probabil că şi avea şanse de reuşită. Oamenilor le plăcea să creadă astfel de lucruri.
— Nu ştiu despre ce vorbiţi, răspunse Richard. Dacă e adevărat că a părăsit cineva oraşul, atunci sunt convins că a avut permisiunea dumneavoastră, domnule. Cum altfel ar fi putut să plece, fără autorizaţia dumneavoastră?
Era ca o palmă direct peste faţa lui Bishop, pe tema autorităţii lui. Şi a puterii.
Bishop se ridică.
— Voi afla eu secretele acestui oraş, chiar şi dac-aş fi nevoit să le smulg, cu tot cu sânge, de la fiecare dintre voi, declară el. Iar atunci când voi avea răspunsurile, vei avea de plătit, Richard. Dar, ca să mă asigur că vom avea o administraţie loială şi stabilă, trebuie să-ţi cer să numeşti imediat un nou consiliu local. Din moment ce, cu atâta neglijenţă, i-ai permis celui vechi să fugă.
— Lăsaţi-mă să ghicesc, zise Richard. Toţi membrii, vampiri.
Bishop zâmbi.
— Nu, sigur că nu. Dar, în cazul în care nu sunt vampiri, desigur, îi voi face să fie vampiri... doar pentru asigurarea imparţialităţii...
Vocea i se stinse treptat, fiindcă tocmai urca cineva pe trepte. Cineva care nu fusese convocat de Bishop.
Myrnin.
Arăta pe jumătate mort, mai rău decât îl văzuse vreodată Claire: ochii îi erau de un alb lăptos, şi bâjbâia orbeşte după fiecare treaptă pe care o urca. Părea şi mai slab. Şubred.
I se făcu rău când îi zări zâmbetul dement de pe chip, atât de discordant faţă de trupul sleit de vlagă.
— Mii de scuze, stăpâne, zise, încercând una dintre obişnuitele lui plecăciuni sofisticate.
Se clătină, dezechilibrat, şi se mulţumi cu o fluturare vagă a mâinii.
— Am fost reţinut, explică el. N-aş fi vrut să pierd o petrecere pe cinste. Ne servesc la mese? Sau avem bufet suedez?
Bishop nu-l privi cu ochi prea buni.