Revolta02

5
O altă forţă cu care trebuie să mă lupt. Un alt jucător puternic care s-a hotărât să mă folosească drept pion în jocul său, deşi lucrurile par să nu meargă niciodată după plan. Mai întâi au fost creatorii-de-joc, care m-au făcut starul lor şi s-au străduit apoi să mă redobândească după povestea cu mâna de fructe otrăvite. Pe urmă preşedintele Snow, care a vrut să mă folosească pentru a stinge flăcările rebeliunii, numai pentru ca fiecare dintre mişcările mele să devină incendiară. Apoi rebelii, care m-au prins în gheara metalică şi m-au săltat din arenă, destinându-mi rolul Gaiţei Zeflemitoare, pentru a fi nevoiţi apoi să-şi revină din şocul avut când au descoperit că s-ar putea să nu-mi doresc aripile. Şi acum Coin, cu mănunchiul ei de rachete nucleare şi cu maşinăria bine unsă a districtului, care descoperă că e mai greu să ferchezuieşti o Gaiţă Zeflemitoare decât s-o prinzi.
Însă ea a realizat cel mai repede că am propriile planuri şi, ca urmare, nu trebuie să mi se acorde încredere. A fost prima care m-a etichetat în public drept o ameninţare.
Îmi trec degetele prin stratul gros de spumă din cadă. Baia nu e decât un pas preliminar al stabilirii noii mele înfăţişări. Cu părul afectat de acid, cu pielea arsă de soare şi cu cicatricele urâte, echipa de pregătire trebuie să mă facă mai întâi frumoasă şi apoi să-mi adauge vătămări, arsuri de soare şi cicatrice, într-un mod mult mai atrăgător.
― Remodelaţi-o până la Baza Zero a Frumuseţii, a fost primul ordin al Fulviei din dimineaţa asta. O să pornim de-acolo.
Baza Zero a Frumuseţii s-a dovedit a fi înfăţişarea cuiva din momentul când se dă jos din pat, arătând fără cusur, dar natural. Înseamnă că unghiile mele au o formă perfectă, dar nu sunt lăcuite. Pielea mea e netedă şi curată, dar nu e vopsită. Epilaţi părul de pe corp cu ceară şi ştergeţi cearcănele, dar nu faceţi îmbunătăţiri observabile. Presupun că au primit aceleaşi instrucţiuni şi de la Cinna, în ziua când am sosit pentru prima oară ca tribut la Capitoliu. Numai că atunci era altceva, de vreme ce mă număram printre concurenţi. Ca rebelă, cred că ar trebui să semăn mai mult cu mine însămi. Însă s-ar părea că o rebelă televizată îşi are propriile standarde la înălţimea cărora trebuie să se ridice.
După ce mă spăl de spuma de pe corp, mă întorc şi o văd pe Octavia aşteptând cu un prosop. E atât de diferită de femeia pe care am cunoscut-o la Capitoliu, fără hainele ţipătoare, fără machiajul puternic, fără vopselele, bijuteriile şi fleacurile care îi împodobeau părul. Îmi aduc aminte că într-o zi a apărut cu bucle de un roz strălucitor presărate cu luminiţe colorate, pâlpâitoare, în formă de şoricei. Mi-a spus că avea mai mulţi şoareci, ca animale de casă. Ideea mi-a repugnat în momentul respectiv, fiindcă pentru noi şoarecii sunt animale dăunătoare, atunci când nu îi gătim. Dar poate că Octaviei îi plăceau fiindcă sunt mici, catifelaţi şi chiţăie. Ca ea. În timp ce mă usucă tamponându-mă cu prosopul, încerc să mă obişnuiesc cu Octavia din Districtul 13. Culoarea naturală a părului ei se dovedeşte a fi un castaniu-roşcat, frumos. Faţa e comună, dar de o dulceaţă incontestabilă. E mai tânără decât mi-am închipuit. Poate că n-are nici măcar douăzeci şi cinci de ani. Lipsite de unghiile decorative, lungi de şapte centimetri şi jumătate, degetele ei par aproape butucănoase şi nu se pot opri din tremurat. Vreau să-i spun că e OK, că o să am grijă să n-o mai pedepsească preşedinta Coin. Dar vânătăile multicolore care înfloresc sub pielea ei verzuie nu fac decât să-mi aducă aminte cât de neputincioasă sunt.
Şi Flavius pare palid fără rujul lui violet şi fără hainele strălucitoare. A reuşit totuşi să-şi aranjeze cât de cât buclele portocalii. Venia e cea care s-a schimbat cel mai puţin. Părul ei albastru-verzui cade lins în loc să fie aranjat cu ţepi şi i se văd rădăcinile cărunte. Însă tatuajele au fost întotdeauna caracteristica ei cea mai izbitoare şi sunt la fel de aurii şi de şocante ca întotdeauna. Se apropie şi ia prosopul din mâinile Octaviei.
― Katniss n-o să ne facă niciun rău, îi spune, cu voce joasă, dar fermă. Nici măcar n-a ştiut că suntem aici. Acum o să fie mai bine.
Octavia dă uşor din cap, dar nu îndrăzneşte să mă privească în ochi.
Nu e simplu să mă aducă înapoi, la Baza Zero a Frumuseţii, chiar şi cu arsenalul complicat de produse, instrumente şi gadgeturi luate din Capitoliu de prevăzătorul Plutarch. Echipa se descurcă destul de bine până ajung la braţul din care mi-a scos Johanna cipul de urmărire. Niciun medic din echipa care mi-a peticit gaura nu s-a concentrat asupra esteticii. Acum am o cicatrice zgrunţuroasă, în zigzag, care se încreţeşte pe o suprafaţă de dimensiunile unui măr. Mâneca mi-o ascunde de obicei, dar, după cum a conceput Cinna costumul Gaiţei Zeflemi-toare, mânecile se opresc chiar deasupra cotului. Reprezintă o asemenea problemă încât Fulvia şi Plutarch sunt chemaţi s-o discute. Jur că, la vederea cicatricei, Fulviei i se declanşează reflexul vomei. Pentru un creator-de-joc, e extrem de sensibilă. Însă presupun că e obişnuită să vadă lucruri neplăcute numai pe ecran.
― Toată lumea ştie că am o cicatrice aici, spun eu, ursuză.
― Să ştii de existenţa ei e una şi s-o vezi e alta, subliniază Fulvia. E categoric respingătoare. Eu şi Plutarch o să ne gândim la ceva în timpul mesei de prânz.
― O să fie bine, spune Plutarch, fluturându-şi mâna într-un gest de respingere. Poate folosim o brasardă, ceva.
Dezgustată, mă îmbrac ca să pot merge la masă. Echipa pregătitoare e un mic grup îngrămădit lângă uşă.
― Vă vor aduce mâncare aici? întreb.
― Nu, răspunde Venia. Trebuie să mergem în sala de mese.
Oftez în sinea mea, imaginându-mă intrând acolo urmată de cei trei. Dar lumea se holbează oricum întotdeauna la mine. O să fie cam acelaşi lucru.
― Vă arăt unde e, spun. Haideţi.
Privirile mascate şi murmurele discrete pe care le stârnesc de obicei nu sunt nimic în comparaţie cu reacţia la apariţia echipei mele pregătitoare cu aspect bizar. Gurile căscate, degetele care arată spre ei, exclamaţiile.
― Ignoraţi-i pur şi simplu, le spun celor trei. Cu ochii plecaţi şi cu mişcări mecanice, merg în urma mea printre oamenii aşezaţi la coadă, acceptând castroane cu peşte cenuşiu, mâncare de bame şi căni cu apă.
Ne aşezăm la masa mea, alături de un grup de locuitori din Filon. Sunt ceva mai reţinuţi decât cei din Treisprezece, deşi motivul s-ar putea să fie jena. Leevy, care mi-a fost vecin în Doisprezece, le adresează membrilor echipei un salut timid, iar Hazelle, mama lui Gale, care ştie probabil de întemniţarea lor, îşi ridică lingura plină.
― Nu vă faceţi griji, spune ea. E mai gustos decât s-ar părea.
Dar Posy, surioara de cinci ani a lui Gale, e de cel mai mare ajutor. Aleargă de-a lungul banchetei către Octavia şi îi atinge pielea verde cu un deget prudent.
― Eşti verde. Eşti bolnavă?
― E ceva care ţine de modă, Posy. Ca rujul, îi explic eu.
― Înseamnă să fii frumoasă, şopteşte Octavia, şi îi zăresc lacrimile amenin-ţând să i se reverse peste gene.
Posy îi cântăreşte răspunsul şi spune, prozaic:
― Eşti frumoasă cu orice culoare.
Pe buzele Octaviei se aşterne cel mai firav dintre zâmbete.
― Mulţumesc.
― Dacă vrei într-adevăr s-o impresionezi pe Posy, va trebui să te vopseşti într-un roz strălucitor, spune Gale, trântindu-şi tava lângă mine. E culoarea ei preferată.
Posy chicoteşte şi se strecoară înapoi, lângă mama ei. Cu un gest al capului, Gale arată către castronul lui Flavius.
― Eu n-aş lăsa chestia asta să se răcească. Nu-i îmbunătăţeşte consistenţa.
Toată lumea începe să mănânce. Gustul mâncării de bame nu e rău, dar are ceva vâscos, de care nu poţi scăpa. Ca şi cum ar trebui să-nghiţi fiecare îmbucătură de trei ori ca să alunece într-adevăr pe gât.
Gale, care de obicei nu vorbeşte prea mult în timpul meselor, se străduieşte să-ntreţină conversaţia, punând întrebări de¬spre machiaj. Ştiu că aşa încearcă el să liniştească lucrurile. Ne-am certat aseară, după ce a sugerat că nu i-am lăsat lui Coin nicio altă opţiune în afară de a contracara condiţia mea legată de siguranţa învingătorilor cu o condiţie impusă de ea.
― Katniss, ea conduce districtul ăsta. N-o poate face dacă lasă impresia că a cedat în faţa voinţei tale.
― Vrei să spui că nu poate accepta o altă părere, chiar dacă e corectă, am ripostat eu.
― Vreau să spun că ai pus-o într-o postură nefavorabilă. Ai făcut-o să le acorde imunitate lui Peeta şi celorlalţi, când tu nici măcar nu ştii de ce natură e răul pe care-l pot provoca, a spus el.
― Adică ar fi trebuit pur şi simplu să mă ţin de plan şi să las celelalte tributuri să se descurce cum pot? Nu că ar avea vreo importanţă, fiindcă oricum asta facem toţi!
În momentul acela i-am trântit uşa în nas. N-am stat cu el la micul dejun şi, în dimineaţa asta, când l-a trimis Plutarch la programul lui de instrucţie, l-am lăsat să plece fără să scot niciun cuvânt, îmi dau seama că n-a vorbit aşa decât fiindcă îşi face griji pentru mine, dar am cu adevărat nevoie să-l ştiu de partea mea, nu de a lui Coin. Cum e posibil să nu priceapă?
După prânz, suntem programaţi amândoi să mergem jos, la Apărarea Specială, pentru o întâlnire cu Beetee. În ascensor, Gale vorbeşte în sfârşit:
― Încă mai eşti supărată.
― Şi ţie încă nu-ţi pare rău, ripostez.
― Încă susţin ce-am spus. Vrei să te mint în privinţa asta? mă întreabă.
― Nu, vreau să te gândeşti mai bine şi s-ajungi la opinia corectă, spun.
Dar asta îl face pur şi simplu să râdă. Trebuie s-o las baltă. Strădania de a-i impune ce să gândească e zadarnică. Ceea ce, ca să fiu sinceră, reprezintă unul dintre motivele pentru care am încredere în el.
Apărarea Specială e situată aproape tot atât de jos ca închisoarea unde am găsit echipa pregătitoare. E un stup de încăperi pline de computere, de laboratoare, de echipamente de cercetare şi de zone destinate testelor.
Când întrebăm de Beetee, suntem conduşi printr-un labirint, până ce ajungem în faţa unei ferestre mari de sticlă. Dincolo de ea e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în Districtul 13: reproducerea unei pajişti pline de copaci adevăraţi şi de plante cu flori şi însufleţite de păsări colibri. Beetee stă neclintit într-un scaun cu rotile aflat în centrul pajiştii, cu ochii la o pasăre de un verde primăvăratic care stă suspendată, sorbind nectar dintr-o floare uriaşă, portocalie. Când îşi ia zborul ca o săgeată, o urmăreşte cu privirea şi ne descoperă. Ne face un semn prietenesc cu mâna, invitându-ne să intrăm.
Aerul e răcoros şi respirabil, nu umed şi înăbuşitor de cald, cum m-am aşteptat. Din toate părţile se aude zbârnâitul unor aripi minuscule, pe care în pădurea de acasă îl confundam de obicei cu bâzâitul insectelor. Nu pot să nu mă-ntreb ce soi de noroc a permis construirea unui loc atât de plăcut aici.
Beetee mai are încă paloarea unui convalescent, însă în spatele ochelarilor de mărime nepotrivită ochii îi strălucesc de entuziasm.
― Nu-i aşa că sunt magnifice? Treisprezece le studiază aici aerodinamica de ani de zile. Zborul înainte şi înapoi, şi accelerarea până la nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Dacă ţi-aş putea construi aripi ca astea, Katniss!
― Mă-ndoiesc că aş fi în stare să le folosesc, Beetee, râd eu.
― În clipa de faţă aici, dispărut în următoarea. Poţi să dobori un colibri cu săgeata? mă întreabă.
― N-am încercat niciodată. N-au prea multă carne pe ei, îi răspund.
― Nu. Şi tu nu eşti omul care ucide ca să se distreze, spune el. Dar fac pariu că sunt greu de nimerit.
― În schimb le-ai putea atrage în capcană, intervine Gale. Şi capătă privirea distantă pe care o are ori de câte ori rezolvă o problemă. Ia o plasă foarte fină. Închide o zonă, lăsând o deschidere de douăzeci de centimetri pătraţi. Pune flori cu nectar înăuntru, ca momeală. În timp ce se hrănesc, închide brusc intrarea. Vor zbura la auzul zgomotului, dar numai ca să dea peste plasa din capătul opus.
― Ar merge? întreabă Beetee.
― Nu ştiu. Nu e decât o idee, zice Gale. S-ar putea să fie prea inteligente pentru asta.
― S-ar putea. Dar te bazezi pe instinctul lor natural de a fugi când simt pericolul. Gândind aşa cum gândeşte prada ta… îi descoperi părţile vulnerabile, spune Beetee.
Îmi aduc aminte ceva la care nu-mi place să mă gândesc. Când mă pregăteam pentru Jubileul Pacificării, am văzut o înregistrare în care Beetee, pe atunci încă un băietan, a conectat două sârme, electrocutând un grup de copii care-l urmărea. Trupurile cuprinse de convulsii, expresiile groteşti. Beetee, în momentele care au condus la victoria lui în Jocurile alea de demult, i-a privit pe alţii murind. N-a fost vina lui. N-a fost decât legitimă apărare. Toţi am acţionat în legitimă apărare.
Îmi doresc brusc să plec din încăperea păsărilor colibri înainte de a instala cineva o capcană.
― Beetee, Plutarch spunea că ai ceva pentru mine.
― Da. Am. Un arc nou.
Apasă un buton de pe braţul scaunului şi rulează afară din încăpere. În timp ce îl urmăm prin coridoarele cotite şi întortocheate ale Apărării Speciale, ne dă explicaţii de¬spre scaun.
― Acum pot să merg câte puţin. Numai că obosesc prea repede. Mi-e mai uşor să mă deplasez aşa. Ce face Finnick?
― Are… are probleme de concentrare, răspund. Nu vreau să spun că e afectat de o adevărată depresie, ca un dezastru nuclear.
― Probleme de concentrare, eh? Beetee zâmbeşte sumbru. Dacă ai şti prin ce-a trecut Finnick în ultimii câţiva ani, ţi-ai da seama ce remarcabil e faptul că încă se mai află printre noi. Spune-i totuşi că lucrez la un trident nou pentru el, vrei? E ceva care o să-l distragă puţin.
O distragere a atenţiei pare să fie ultimul lucru de care are nevoie Finnick, dar promit c-o să transmit mesajul.
Patru soldaţi păzesc intrarea într-un coridor pe a cărui uşă scrie ARMAMENT SPECIAL. Verificarea orarelor imprimate pe antebraţele noastre nu e decât o etapă preliminară. Avem parte şi de o verificare a amprentelor şi de scanarea ADN-ului şi trebuie să trecem prin detectoare speciale de metale. Beetee trebuie să-şi lase scaunul cu rotile afară, dar i se aduce un altul imediat ce trecem de paznici. Totul mi se pare bizar, fiindcă nu-mi pot imagina că vreunul dintre oamenii crescuţi în Districtul 13 poate reprezenta o ameninţare de care ar trebui să se ferească guvernul. Oare s-a trecut la toate aceste precauţii din cauza afluxului recent de imigranţi?
La uşa arsenalului avem parte de o a doua rundă de verificări – de parcă ADN-ul meu s-ar fi putut schimba în timp ce parcurgeam un coridor de douăzeci de metri – şi ni se permite în sfârşit să intrăm în sala colecţiei de arme. Trebuie să recunosc că arsenalul îmi taie răsuflarea. Şiruri peste şiruri de arme de foc, lansatoare de rachete, explozibili, vehicule blindate.
― Bineînţeles că Divizia de Aviaţie e găzduită în alt loc, spune Beetee.
― Fireşte, încuviinţez, ca şi cum ar fi ceva de la sine înţeles.
Nu ştiu unde şi-ar putea găsi locul un simplu arc cu săgeţi în mijlocul acestor echipamente de înaltă tehnicitate, însă apoi dăm peste un perete plin de arme mortale pentru uzul arcaşilor. La antrenamente m-am jucat cu o mare parte dintre armele Capitoliului, dar niciuna nu era concepută pentru o înfruntare armată. Îmi concentrez atenţia asupra unui arc cu aspect letal, atât de încărcat cu aparatură optică şi de control încât sunt sigură că nici nu-l pot ridica, ca să nu mai spun că n-aş fi în stare să-l folosesc.
― Gale, poate-ar trebui să-ncerci câteva arcuri, spune Beetee.
― Vorbeşti serios? întreabă Gale.
― Pentru luptă vei primi până la urmă o puşcă, fireşte. Dar, dacă o să apari ca membru al echipei lui Katniss în prop-uri, unul din astea o să fie mai de efect. M-am gândit că ţi-ar plăcea să alegi unul care să ţi se potrivească, răspunde Beetee.
― Da, mi-ar plăcea.
Mâinile lui Gale strâng chiar arcul care mi-a atras atenţia cu o clipă mai devreme, apoi şi-l ridică la umăr. Îl îndreaptă spre ţinte din întreaga încăpere, uitându-se prin lunetă.
― Nu mi se pare tocmai corect faţă de cerb, spun eu.
― N-o să-l folosesc împotriva unui cerb, nu? ripostează el.
― Mă-ntorc imediat, zice Beetee. Tastează un cifru pe un panou şi se deschide o uşă de dimensiuni reduse. Îl urmăresc cu privirea până ce dispare şi uşa se închide în urma lui.
― Adică aşa ţi-ar fi mai uşor? Dacă l-ai folosi împotriva oamenilor? întreb.
― N-am spus asta. Gale lasă mâna cu arcul să-i atârne pe lângă trup. Dar dacă aş fi avut o armă care să-mpiedice ceea ce ai văzut că s-a-ntâmplat în Doispre-zece… aş fi folosit-o.
― Şi eu, recunosc.
Dar nu ştiu ce să-i spun de¬spre urmările uciderii unei fiinţe omeneşti. De-spre modul în care cei ucişi nu te părăsesc niciodată.
Beetee se întoarce cu o cutie dreptunghiulară înaltă, neagră, plasată cu stângăcie între suportul pe care-şi sprijină picioarele şi umărul lui. Se opreşte şi o înclină în direcţia mea.
― Pentru tine.
Culc cutia pe podea şi îi desfac închizătorile laterale. Capacul se deschide rotindu-se în balamale silenţioase. Înăuntru, pe un aşternut de catifea încreţită, maronie, stă un arc negru, uimitor.
― Oh, şoptesc, cuprinsă de admiraţie.
Îl ridic cu delicateţe în aer, ca să-i admir echilibrarea desăvârşită, designul elegant şi curbura extremităţilor care sugerează cumva aripile întinse ale unei păsări în zbor. Şi încă ceva. Trebuie să-l ţin foarte strâns ca să fiu sigură că nu e doar imaginaţia mea. Nu, arcul e viu în mâinile mele. Mi-l lipesc de obraz şi simt murmurul uşor care-mi străbate oasele feţei.
― Ce face? întreb.
― Te salută, îmi explică Beetee, zâmbind. Ţi-a auzit vocea.
― Îmi recunoaşte vocea? întreb.
― Recunoaşte numai vocea ta. Ştii, îmi povesteşte el, au vrut să concep un arc care să ţină cont numai de aspect. Ca parte a costumului tău, înţelegi? Dar eu m-am tot gândit: ce irosire. Adică, dac-o să ai vreodată nevoie de el? Nu numai ca accesoriu de modă? Aşa că i-am păstrat exteriorul simplu şi am lăsat interiorul pe seama imaginaţiei mele. Însă totul se poate explica mai bine în practică. Vreţi să-ncercaţi arcurile?
Vrem. Pentru noi s-a pregătit deja un poligon. Săgeţile create de Beetee nu sunt mai puţin remarcabile decât arcul. Împreună, mă ajută să ţintesc cu precizie la o distanţă de peste o sută de metri. Diversitatea săgeţilor – ascuţite ca briciul, incendiare, explozive – transformă arcul într-o armă multifuncţională. Se deosebesc după culorile diferite ale cozilor. Am întotdeauna la dispoziţie opţiunea comenzii prioritare prin voce, dar nu văd de ce aş folosi-o. Ca să dezactivez proprietăţile ieşite din comun ale arcului, nu trebuie decât să-i spun „noapte bună”. După care adoarme, până când e trezit de sunetul vocii mele.
Sunt binedispusă când mă-ntorc la echipa pregătitoare, lăsându-i în urmă pe Beetee şi Gale. Aştept răbdătoare să-mi termine restul machiajului şi îmi pun costumul, care include acum un bandaj însângerat, plasat peste cicatrice, sugerând că am fost rănită într-o luptă recentă. Venia îmi prinde broşa cu gaiţa zeflemitoare deasupra inimii, îmi iau arcul şi tolba plină cu săgeţi obişnuite pe care mi le-a făcut Beetee, ştiind că n-o să mi se permită niciodată să mă foiesc încoace şi încolo cu cele speciale. Apoi suntem afară, pe platoul izolat fonic, unde am impresia că stau ore întregi până ce sunt ajustate machiajul meu, lumina şi cantitatea de fum. În cele din urmă, ordinele primite prin intercom de la oameni invizibili, plasaţi în cabine misterioase, cu pereţi de sticlă, sunt din ce în ce mai puţine. Fulvia şi Plutarch îşi petrec mai mult timp studiind decât făcând modificări legate de persoana mea. Într-un târziu, pe platoul de filmare se lasă liniştea. Vreme de cinci minute sunt pur şi simplu evaluată. Pe urmă Plutarch spune:
― Cred că aşa e bine.
Mi se arată un monitor. Sunt rulate ultimele momente ale înregistrării şi o privesc pe femeia de pe ecran. Trupul ei pare mai masiv, mai impunător decât al meu. Are faţa murdară, dar sexi. Sprâncenele negre formează un unghi sfidător. Şuviţe de fum – sugerând fie că tocmai a scăpat din foc, fie că e gata să izbucnească în flăcări – i se înalţă din haine. Nu ştiu cine e femeia asta.
Finnick, care s-a tot foit în jurul platoului vreme de câteva ore, vine în spatele meu şi spune, cu o umbră din vechiul lui umor:
― Vor dori fie să te ucidă, fie să te sărute, fie să se afle-n pielea ta.
Toţi sunt atât de entuziasmaţi, atât de mulţumiţi de rezultatul muncii lor. E aproape timpul să ne întrerupem pentru cină, dar ei insistă să continuăm. Mâine ne vom concentra asupra discursurilor şi a interviurilor şi vom pretinde că iau parte la luptele rebelilor. Astăzi nu vor decât un singur slogan, o singură replică de care să se ocupe, prezentându-i-o apoi lui Coin sub forma unui scurt prop.
„Popor al Panemului, luptăm, cutezăm, ne potolim setea de dreptate!” Asta e replica. După felul în care mi-o arată, pot spune că au lucrat la ea luni întregi, sau poate chiar ani, şi că sunt cu adevărat mândri de rezultat. Însă mie mi se pare o frază îmbârligată, greu de pronunţat. Şi într-un limbaj de lemn. Nu mă pot imagina rostind-o în viaţa reală – decât dacă o pronunţ cu accentul din Capitoliu şi o iau în râs, ca pe vremea când o imitam pe Effie Trinket împreună cu Gale: „Şi fie sorţii întotdeauna de partea voastră!” Dar Fulvia stă chiar în faţa mea, descriindu-mi o luptă la care tocmai am luat parte, descriindu-i pe camarazii mei de arme care zac morţi în jur şi explicându-mi cum să mă întorc spre cameră şi să strig replica, strângând în jurul meu rândurile supravieţuitorilor!
Sunt împinsă la locul meu şi e pornită maşina de scos fum. Cineva cere să se facă linişte, camerele încep să filmeze şi aud strigându-se:
― Motor!
Aşa că îmi ridic arcul deasupra capului şi zbier cu toată furia pe care reuşesc s-o adun:
― Popor al Panemului, luptăm, cutezăm, ne potolim setea de dreptate!
Pe platou e o linişte de mormânt. Şi se prelungeşte. Tot mai mult.
În cele din urmă, intercomul pârâie şi studioul se umple de râsul muşcător al lui Haymitch.
Reuşeşte să se stăpânească exact atât cât e nevoie ca să spună:
― Dragii mei prieteni, aşa moare o revoluţie!
6
Şocul pe care l-am avut ieri, auzind vocea lui Haymitch şi aflând nu numai că e bine sănătos, dar şi că-mi poate controla din nou viaţa într-o oarecare măsură, m-a înfuriat la culme. Am părăsit imediat studioul, iar astăzi am refuzat să ţin cont de comentariile lui din cabină. Cu toate astea, am ştiut imediat că avea dreptate în privinţa interpretării mele.
I-a luat toată dimineaţa ca să le arate celorlalţi care-mi sunt limitele. Ca să-i convingă că n-o pot scoate la capăt. Nu pot să stau într-un studio de televiziune, costumată şi machiată, într-un nor de fum fals, şi să mobilizez districtele, conducându-le la victorie. E într-adevăr uluitor cât de mult am reuşit să supravie-ţuiesc în faţa camerelor. Dar pentru asta meritul îi aparţine, bineînţeles, lui Peeta. De una singură nu pot fi Gaiţa Zeflemitoare.
Ne adunăm în jurul mesei uriaşe din sala Comandamentului. Coin şi oamenii ei. Plutarch, Fulvia şi echipa mea pregătitoare. Un grup de douăsprezece persoane, din care fac parte Haymitch şi Gale, dar şi alţii, cum ar fi Leevy şi Sae Unsuroasa, a căror prezenţă nu mi-o pot explica. În ultimul minut, Finnick împinge înăuntru scaunul lui Beetee, fiind urmat de Dalton, expertul în creşterea vitelor din Districtul 10. Presupun că preşedinta Coin a adunat acest ansamblu bizar pentru a fi martore la eşecul meu.
Însă Haymitch e acela care întâmpină pe toată lumea şi din vorbele lui înţeleg că i-a invitat el însuşi. De când l-am zgâriat, acum ne aflăm pentru prima oară în aceeaşi încăpere. Evit să-l privesc direct, dar îi întrezăresc imaginea reflectată într-una dintre consolele lucioase de control de pe pereţi. E ceva cam galben la faţă şi a pierdut din greutate, lăsând impresia că s-a contractat. Pentru o clipă, mă tem că e pe moarte. Sunt nevoită să-mi reamintesc că puţin îmi pasă.
Primul lucru pe care-l face Haymitch e să ne arate filmul abia înregistrat. S-ar părea că, sub îndrumarea lui Plutarch şi a Fulviei, am reuşit să ating un nou nivel, şi mai scăzut. Atât vocea, cât şi trupul meu au ceva spasmodic, de marionetă manipulată de forţe nevăzute.
― Bun, spune Haymitch la încheierea vizionării. Vrea cineva să ne demon-streze că filmul ăsta ne e de vreun folos ca să câştigăm războiul?
Nimeni n-o face.
― Asta ne economiseşte timpul. Acum să păstrăm tăcerea pentru un minut. Vreau să vă gândiţi cu toţii la un incident în timpul căruia Katniss Everdeen v-a impresionat cu adevărat. Nu atunci când i-aţi invidiat coafura, sau când i-a luat foc rochia, sau când a tras cu precizie o săgeată. Nu când v-a făcut Peeta s-o îndrăgiţi. Vreau să aud în ce moment v-a trezit ea un sentiment real.
Tăcerea se prelungeşte şi încep să cred că se va întinde la nesfârşit, când Leevy începe să vorbească.
― Când s-a oferit voluntar în locul lui Prim, la extragere. Fiindcă atunci a crezut c-o să moară, sunt sigur.
― Bun. Excelent exemplu, spune Haymitch. Ia un marker violet şi scrie pe un blocnotes. S-a oferit voluntar în locul surorii ei la extragere, îşi roteşte privirea în jurul mesei. Altcineva.
Sunt surprinsă când următorul care vorbeşte e Boggs, pe care-l credeam un soi de robot musculos, la ordinele lui Coin.
― Când a cântat. În timp ce murea fetiţa.
Undeva, în mintea mea, iese la suprafaţă imaginea lui Boggs cu un băieţel pe genunchi. Cred că în sala de mese. La urma urmelor, poate nu e un robot.
― Cine n-a simţit atunci un nod în gât, nu-i aşa? zice Haymitch, notând.
― Eu am plâns când l-a drogat pe Peeta ca să poată pleca după medicamentul lui, şi când l-a sărutat de rămas-bun! izbucneşte Octavia.
Pe urmă îşi duce mâna la gură, de parcă ar fi făcut cu siguranţă o mare greşeală.
Dar Haymitch se mulţumeşte să aprobe cu o înclinare a capului.
― Oh, da. Îl droghează pe Peeta ca să-i salveze viaţa. Foarte frumos.
Momentele încep să fie enumerate, în succesiune rapidă şi nu într-o ordine anume. Când mi-am luat-o pe Rue ca aliată. Când i-am întins mâna lui Chaff, în noaptea interviului. Când am încercat s-o car pe Mags. Şi, iarăşi şi iarăşi, când am întins mâna cu fructele acelea care au însemnat, pentru diverse persoane, lucruri diferite. Dragoste pentru Peeta. Refuzul de a ceda în faţa unei sorţi inacceptabile. Sfidare faţă de cruzimea Capitoliului.
Haymitch înalţă blocnotesul.
― Aşadar, întrebarea este ce au toate astea în comun.
― I-au aparţinut lui Katniss, răspunde Gale cu voce scăzută. N-a sfătuit-o nimeni ce să facă sau ce să spună.
― Au fost spontane, da, zice Beetee. Se întinde şi mă bate pe mână. Aşa că n-ar trebui decât să te lăsăm de capul tău, nu?
Toată lumea râde. Până şi eu zâmbesc uşor.
― Bine, toate astea sunt foarte frumoase, dar n-ajută foarte mult, spune iritată Fulvia. Din nefericire, ocaziile în care poate fi admirabilă sunt mai degrabă puţine aici, în Treisprezece. Aşa că, dacă nu cumva sugerezi s-o aruncăm în mijlocul luptei…
― Da, exact asta sugerez, spune Haymitch. Duceţi-o pe câmpul de luptă şi lăsaţi pur şi simplu aparatele de filmat în funcţiune.
― Dar lumea crede că e gravidă, subliniază Gale.
― O să răspândim vestea c-a pierdut copilul din cauza şocului electric din arenă, răspunde Plutarch. Foarte trist. Un mare ghinion.
Ideea de a mă trimite în luptă stârneşte o controversă. Dar Haymitch are argumente solide. Dacă îmi joc bine rolul numai în situaţii reale, atunci trebuie să mă aflu în astfel de situaţii.
― De fiecare dată când o sfătuim sau îi scriem replicile, cel mai bun lucru pe care-l putem spera e să iasă OK. Trebuie să pornească de la ea. La asta reacţionează oamenii.
― Chiar dacă suntem foarte atenţi, nu-i putem garanta că o să fie în siguranţă, spune Boggs. O să fie o ţintă pentru toată…
― Vreau să merg, mă amestec eu. Aici nu sunt de niciun folos pentru rebeli.
― Şi dacă eşti ucisă? mă întreabă Coin.
― Asiguraţi-vă că se filmează. O să vă prindă bine oricum, îi răspund.
― Perfect, spune ea. Dar haideţi s-o luăm pas cu pas. Să găsim cea mai puţin periculoasă situaţie în care poţi fi spontană. Se plimbă în jurul sălii, studiind hărţile luminoase ale districtelor, cu poziţiile trupelor antrenate în prezent în luptă. Duceţi-o în Opt în după-amiaza asta. Azi-dimineaţă au fost bombardaţi puternic, dar raidul pare să se fi încheiat. Echipa de cameramani la sol. Haymitch, tu rămâi în aer şi ţii legătura cu Katniss. Să vedem ce se-ntâmplă acolo. Mai are cineva ceva de spus?
― Spălaţi-i faţa, sugerează Danton. Toată lumea se întoarce spre el. E încă o copilă, şi voi o faceţi să arate de treizeci şi cinci de ani. Nu cade bine. Ca şi cum ar fi opera Capitoliului.
Când Coin încheie şedinţa, Haymitch o întreabă dacă-mi poate vorbi între patru ochi. Toţi ceilalţi se retrag, în afară de Gale, care continuă să stea, nesigur, alături de mine.
― Pentru ce-ţi faci griji? îl întreabă Haymitch. Eu sunt cel care are nevoie de gardă de corp.
― E OK, îi spun lui Gale, iar el pleacă.
Şi nu se mai aud decât bâzâitul instrumentelor şi murmurul sistemului de ventilaţie, torcând monoton. Haymitch se aşază pe scaunul din faţa mea.
― O să fim nevoiţi să lucrăm din nou împreună. Aşa că dă-i drumul. Spune ce-ai de spus.
Mă gândesc la schimbul de cuvinte plin de cruzime din aeronavă, când mi-am arătat colţii. La amărăciunea care a urmat. Dar nu spun decât:
― Nu-mi vine să cred că nu l-ai salvat pe Peeta.
― Ştiu, răspunde el.
Am senzaţia că lipseşte ceva. Şi nu fiindcă nu şi-a cerut scuze. Fiindcă noi doi am fost o echipă. Şi ne-am înţeles să-l salvăm pe Peeta. Am făcut o înţelegere nerealistă, la beţie, în miez de noapte, dar totuşi o înţelegere. Şi, în adâncul inimii mele, ştiu că am dat greş amândoi.
― Acum spune tu, îi cer.
― Nu-mi vine să cred că l-ai scăpat din vedere în noaptea aia, zice el.
Încuviinţez din cap. Asta era.
― Derulez totul în minte, iarăşi şi iarăşi. Ce-aş fi putut să fac ca să-l păstrez lângă mine, fără să rup alianţa. Dar nu-mi vine nicio idee.
― N-ai avut de ales. Şi chiar dacă l-aş fi putut convinge pe Plutarch să rămână ca să-l salveze pe el în noaptea aia, aeronava s-ar fi prăbuşit. Abia am reuşit să plecăm aşa.
Întâlnesc în sfârşit ochii lui Haymitch. Ochi din Filon. Cenuşii, adânci şi înconjuraţi de cearcănele nopţilor nedormite.
― Încă nu e mort, Katniss.
― Suntem încă în joc.
Încerc s-o spun cu optimism, dar vocea mi se frânge.
― Da. Iar eu încă mai sunt mentorul vostru. Haymitch îndreaptă markerul spre mine. Când eşti pe câmpul de luptă, ţine minte că eu sunt sus, în aer. De acolo se vede mai bine, aşa că fă ce-ţi spun.
― O să vedem, îi răspund.
Mă întorc la Remodelare şi privesc dârele de fard dispărând în gaura de scurgere când îmi spăl faţa. Chipul din oglindă e neîngrijit, cu tenul neuniform şi cu ochi obosiţi, dar seamănă cu mine. Îmi smulg brasarda, lăsând să se vadă cicatricea urâtă din locul unde am avut cipul. Aşa. Şi asta seamănă cu mine.
Fiindcă mă voi afla într-o zonă de luptă, Beetee mă ajută să-mi pun armura creată de Cinna. Un coif din fibre metalice împletite, care îmi acoperă bine capul. Materialul e suplu ca o ţesătură şi poate fi lăsat pe spate, cum îţi laşi gluga, dacă nu vreau să-l port tot timpul. O vestă care le oferă organelor mele vitale mai multă protecţie. O cască mică, albă, ataşată de guler cu un cablu subţire. Beetee îmi prinde de centură o mască pe care nu trebuie s-o port decât în cazul unui atac cu gaze.
― Dacă vezi pe cineva prăbuşindu-se din motive pe care nu ţi le poţi explica, o pui imediat, spune el.
La final, îmi atârnă pe spate o tolbă cu săgeţi, împărţită în trei compartimente cilindrice.
― Ţine minte. În dreapta, foc. În stânga explozibili, în mijloc, săgeţi obişnuite. N-ar trebui să ai nevoie de ele, dar e mai bine să le cari degeaba decât să le cauţi degeaba.
Intră Boggs, gata să mă escorteze jos, la Divizia de Aviaţie. Exact în clipa când soseşte liftul, îşi face apariţia Finnick, foarte agitat.
― Katniss, nu mă lasă să vin! Le-am spus că mă simt foarte bine, dar nu mă lasă nici măcar să urc în aeronavă!
Îl cuprind cu privirea – picioarele goale vizibile între cămaşa de noapte de spital şi papuci, claia de păr încâlcit, frânghia răsucită între degete, privirea sălbatică – şi îmi dau seama că m-aş strădui degeaba să-l conving. Aşa că mă plesnesc cu palma peste frunte.
― Oh, am uitat. Din cauza comoţiei ăsteia idioate. Trebuia să-ţi spun să te prezinţi la Beetee, la arsenalul cu Armament Special. Ţi-a proiectat un trident nou.
La auzul cuvântului trident, vechiul Finnick pare să iasă la suprafaţă.
― Serios? Ce ştie să facă?
― Habar n-am. Dar, dacă e ca arcul meu cu săgeţi, cred c-o să fii încântat, îi spun. Numai c-o să ai totuşi nevoie de nişte antrenamente.
― Corect. Am înţeles. Cred că e mai bine să mă duc acolo, jos.
― Finnick? zic eu. Poate nişte pantaloni?
Îşi priveşte picioarele de parcă ar vedea pentru prima oară cu ce e îmbrăcat. Îşi smulge cămaşa de spital şi rămâne în chiloţi.
― De ce? Crezi că asta – ia o poziţie ridicol de provocatoare – distrage atenţia?
Nu mă pot împiedica să râd, fiindcă situaţia e amuzantă, iar amuzamentul sporeşte fiindcă-l face pe Boggs să pară atât de stânjenit, şi sunt fericită pentru că Finnick vorbeşte în sfârşit ca tipul pe care l-am cunoscut la Jubileul Pacificării.
― Nu sunt decât o fiinţă omenească, Odair.
Urc înainte de a se închide uşile ascensorului.
― Îmi cer scuze, îi spun lui Boggs.
― N-ai pentru ce. Cred că… te-ai descurcat bine, zice el. Oricum mai bine decât să fi fost eu nevoit să-l arestez.
― Da, răspund.
Îl studiez pe furiş, cu o privire piezişă. Are probabil în jur de patruzeci şi cinci de ani, părul încărunţit tuns scurt, ochii albaştri. Atitudinea e incredibilă. Vorbele lui m-au făcut azi de două ori să mă gândesc că am putea fi mai degrabă prieteni decât duşmani. Poate-ar trebui să-i dau o şansă. Dar pare să ţină atât de bine pasul cu Coin…
Aud o serie de pocnete sonore. Liftul se opreşte pentru scurt timp, apoi începe să se deplaseze în lateral, către stânga.
― Merge într-o parte? întreb.
― Da. Sub Treisprezece e o întreagă reţea de trasee de ascensor, îmi explică el. Asta e exact deasupra benzii de transport către a cincea platformă de ridicare a aeronavelor. Ne duce în Hangar.
Hangarul. Închisoarea. Apărarea Specială. Undeva cresc plante comestibile. Aerul şi apa sunt purificate.
― Treisprezece e mai mare decât am crezut.
― Fii sigură că e încă şi mai mare, spune Boggs. În esenţă, noi am moştenit locul. E nevoie de tot ce ne stă-n puteri ca să-l menţinem în funcţiune.
Pocnetele reîncep. Coborâm din nou, pentru scurtă vreme – cu numai două niveluri mai jos – şi uşile se deschid în Hangar.
― Oh, exclam fără să vreau la vederea flotei.
Şir după şir de aeronave, de tot soiul.
― Şi pe-astea le-aţi moştenit?
― Pe unele le-am construit noi. Altele făceau parte din forţele aeriene ale Capitoliului. Au fost modernizate, fireşte, răspunde Boggs.
Simt din nou împunsătura urii faţă de Treisprezece.
― Vasăzică aţi avut tot ce se vede şi aţi lăsat restul districtelor fără apărare în faţa Capitoliului.
― Nu e chiar atât de simplu, mi-o întoarce el. Până de curând, nu ne-am aflat pe o poziţie care să permită lansarea unui contraatac. După ce i-am detronat şi i-am executat pe oamenii Capitoliului, numai câţiva dintre noi ştiau cum să le piloteze. Am fi putut să-i atacăm cu rachete nucleare, da. Dar există întotdeauna o întrebare mai cuprinzătoare: dacă ne angajam într-un asemenea război cu Capitoliul, ar mai fi rămas vreun om în viaţă?
― Asta seamănă cu ce ceea ce a spus Peeta. Şi l-aţi numit cu toţii trădător, ripostez.
― Fiindcă a cerut încetarea focului, spune Boggs. Vezi că niciuna dintre părţi n-a lansat în luptă arme nucleare. Rezolvăm conflictul în stil vechi. Pe aici, soldat Everdeen.
Îmi arată una dintre aeronavele mai mici. Urcăm scara şi o găsim ticsită de oamenii din echipa de televiziune şi de echipamentele lor.
Toată lumea poartă salopetele militare cenuşii ale Districtului 13, chiar şi Haymitch, deşi pare nemulţumit din cauza gulerului prea strâmt.
Fulvia Cardew se apropie în grabă şi scoate un sunet de frustrare când îmi vede faţa curată.
― Atâta muncă aruncată pe gaura de scurgere. Nu te învinovăţesc pe tine, Katniss. Numai că foarte puţini oameni se nasc cu feţe gata pregătite pentru aparatul de filmat. Ca el. Îl înhaţă pe Gale, care stă de vorbă cu Plutarch, şi îl răsuceşte către noi. Nu-i aşa că e chipeş?
Cred că Gale arată extraordinar în uniformă. Dar întrebarea ne pune într-o situaţie jenantă pe amândoi, dată fiind istoria noastră. Încerc să mă gândesc la o replică spirituală, când Boggs spune, pe neaşteptate:
― Ei, nu te aştepta din partea noastră să fim prea impresionaţi. Tocmai l-am văzut pe Finnick Odair în chiloţi.
Mă hotărăsc să merg înainte şi să-mi placă Boggs.
Suntem avertizaţi că urmează să decolăm şi îmi pun centura de siguranţă după ce mă aşez pe locul de lângă Gale, cu faţa către Haymitch şi Plutarch. Alunecăm printr-o serie de tunele care ne conduc spre o platformă. Un soi de elevator ridică încet aeronava parcurgând toate nivelurile. Şi ne trezim deodată afară, pe un câmp deschis din mijlocul pădurii, apoi ne ridicăm de pe platformă şi suntem învăluiţi de nori.
Activitatea febrilă care a pregătit terenul pentru misiune odată încheiată, îmi dau seama că n-am nici cea mai mică idee cu ce-o să mă confrunt în această incursiune în Districtul 8. De fapt, nu ştiu prea multe de¬spre situaţia actuală din război. Sau de ce anume ar fi necesar ca să învingem. Sau ce s-ar întâmpla dacă am învinge.
Plutarch încearcă să-mi descrie totul în termeni simpli. În primul rând, în momentul de faţă la războiul împotriva Capitoliului iau parte toate districtele, în afară de Doi, care a fost întotdeauna favorizat în relaţia cu duşmanii noştri, în pofida includerii sale în Jocurile Foamei. Locuitorii primesc mai multă mâncare şi trăiesc în condiţii mai bune. În Zilele Negre, după presupusa distrugere a Districtului 13, Doi a devenit noul centru al apărării Capitoliului, deşi în mod public trece drept ţara carierelor de piatră ale naţiunii, exact aşa cum era cunoscut Treisprezece pentru minele sale de grafit. Districtul 2 nu numai că fabrică arme, dar îi şi antrenează pe Apărătorii Păcii, furnizând chiar şi oameni pentru rolul ăsta.
― Vrei să spui că… unii dintre Apărătorii Păcii sunt născuţi în Doi? îl întreb. Eu am crezut întotdeauna că vin cu toţii din Capitoliu.
Plutarch dă din cap.
― Asta şi trebuia să crezi. Iar unii sunt într-adevăr de acolo. Dar populaţia Capitoliului n-ar putea susţine niciodată o asemenea forţă. Şi e o problemă să recrutezi cetăţeni din Capitoliu pentru o viaţă anostă şi plină de privaţiuni în districte. Un angajament de douăzeci de ani în rândurile Apărătorilor Păcii, fără permisiunea de a se căsători sau de a avea copii. Unii se implică pentru că se simt onoraţi, alţii acceptă funcţia ca alternativă la o pedeapsă. De exemplu, dacă te alături Apărătorilor Păcii, ţi se anulează datoriile. Mulţi oameni sunt afundaţi în datorii faţă de Capitoliu, dar nu toţii sunt apţi pentru serviciul militar. Aşa că Districtul 2 e locul de unde ne recrutăm trupele adiţionale. Pentru oamenii lor, e un mod de a scăpa de sărăcie şi de viaţa în carierele de piatră. Copiilor li se imprimă o mentalitate de războinici. Ai văzut ce dornici sunt să se ofere drept tributuri.
Cato şi Clove. Brutus şi Enobaria. Le-am văzut înverşunarea şi, totodată, setea de sânge.
― Dar toate celelalte districte sunt de partea noastră? întreb.
― Da. Ţinta noastră este să le preluăm pe toate, rând pe rând, încheind cu Districtul 2, şi să tăiem astfel lanţul de aprovizionare a Capitoliului. Pe urmă, odată ce e slăbit, îl invadăm, spune Plutarch. Ceea ce va reprezenta un cu totul alt tip de provocare. Dar toate la timpul lor.
― Dacă învingem, cine-o să facă parte din guvern? întreabă Gale.
― Toată lumea, răspunde Plutarch. Avem de gând să formăm o republică în care oamenii din toate districtele şi din Capitoliu să-şi aleagă reprezentanţi, trimişi să fie vocea lor într-un guvern centralizat. Nu vă uitaţi cu atâta neîncredere; înainte a mers.
― În cărţi, bombăne Haymitch.
― În cărţile de istorie, spune Plutarch. Şi, dacă strămoşii noştri au putut s-o facă, atunci putem şi noi.
Ca să fiu sinceră, strămoşii noştri nu par tocmai demni de laudă. Adică, uite în ce stare ne-au lăsat, cu războaie şi cu planeta distrusă. E clar că nu le-a păsat ce-avea să se întâmple cu urmaşii lor. Dar această idee a republicii pare o îmbunătăţire faţă de stilul nostru actual de guvernare.
― Şi dacă pierdem? întreb.
― Dacă pierdem? Plutarch se uită în sus, către nori, şi gura i se strâmbă într-un zâmbet ironic. Atunci mă aştept ca Jocurile Foamei de anul viitor să fie într-adevăr de neuitat. Ceea ce-mi aduce aminte de altceva. Scoate un flacon din buzunarul vestei şi îl scutură ca să-şi răstoarne în palmă câteva pilule de un violet intens, pe care ni le întinde. Le-am numit lacătul-întunericului, în cinstea ta, Katniss. Rebelii nu-şi pot permite să fie capturat vreunul dintre noi acum. Dar vă promit că va fi fără nici cea mai mică durere.
Iau o capsulă, neştiind unde s-o pun. Plutarch bate cu palma un loc de pe umărul meu, în partea din faţă a mânecii stângi. Îl privesc şi descopăr un buzunar minuscul, care protejează şi în acelaşi timp ascunde pilula. Chiar şi cu mâinile legate, aş putea să-mi aplec capul şi s-o prind în dinţi.
După cum se pare, Cinna s-a gândit la toate.