9 Nu mai încerc să adorm după ce primele mele tentative sunt întrerupte de coşmaruri de nedescris. Apoi mă mulţumesc să zac nemişcată şi respir ca prin somn ori de câte ori vine cineva să vadă ce fac. Dimineaţă mi se dă drumul din spital şi sunt sfătuită să mă feresc de eforturi. Cressida mă roagă să înregistrez câteva replici pentru un nou prop cu Gaiţa Zeflemitoare. La prânz continui să aştept să se vorbească de¬spre apariţia lui Peeta, dar nimeni nu spune nimic. Trebuie să-l mai fi văzut cineva, în afară de Finnick şi de mine. În orarul meu scrie instrucţie, dar, Gale fiind programat să lucreze cu Beetee la arme, sau cam aşa ceva, primesc permisiunea să-l iau pe Finnick cu mine în pădure. Hoinărim o vreme, apoi ne aruncăm comunicatoarele sub un tufiş. Când ajungem la o distanţă sigură, ne aşezăm şi discutăm de¬spre emisiunea cu Peeta. ― N-am auzit nici măcar o vorbă de¬spre asta. Nu ţi-a spus nimeni nimic? mă întreabă Finnick. Clatin din cap. El face o pauză înainte de a adăuga: ― Nici măcar Gale? Mă agăţ de o speranţă zdrenţuită, gândindu-mă că Gale nu ştie într-adevăr nimic de¬spre mesajul lui Peeta. Dar am presentimentul urât că nu e aşa. ― Poate caută un moment potrivit ca să ţi-o spună între patru ochi. ― Poate. Păstrăm tăcerea o vreme atât de îndelungată încât o capră apare în bătaia săgeţii. O dobor. Finnick o trage către gard. La cină avem în mâncare carne tocată, de vânat. După masă, Gale mă conduce la Compartimentul E. Când îl întreb ce se mai petrece, continuă să nu pomenească de Peeta. Imediat ce adorm mama şi sora mea, iau pe furiş perla din sertar şi petrec o a doua noapte fără somn strângând-o în mână şi repetându-mi în gând cuvintele lui Peeta: ― Întreabă-te dacă ai cu adevărat încredere în oamenii cu care lucrezi. Ştii într-adevăr ce se petrece? Iar dacă nu ştii… află. Află. Ce? De la cine? Şi cum ar putea să ştie Peeta ceva, în afară de ceea ce-i spune Capitoliul? Nu e decât un prop de-al lor. Zarvă în plus. Dar, dacă Plutarch crede că nu e decât o replică impusă de Capitoliu, de ce nu-mi spune nimic? De ce pe mine şi pe Finnick nu ne anunţă nimeni? Sub această dezbatere se ascunde adevăratul motiv al îngrijorării mele: Peeta. Ce i-au făcut? Şi ce îi fac acum? E clar că Snow n-a crezut că noi doi n-am ştiut nimic de¬spre rebeliune. Şi îmi imaginez că suspiciunile lui sunt mai puternice acum, când am ieşit la lumină, fiind Gaiţa Zeflemitoare. Peeta nu poate decât să facă presupuneri de¬spre tactica rebelilor, sau să inventeze lucruri pe care să le spună torţionarilor lui. Iar minciunile, odată descoperite, sunt probabil pedepsite sever. Cât de abandonat trebuie să se simtă! În primul interviu, a-ncercat să mă apere de Capitoliu şi de rebeli deopotrivă, iar eu nu numai că n-am reuşit să-l protejez, dar am şi abătut mai multe orori asupra lui. Dimineaţa odată sosită, îmi introduc braţul în gaura din perete şi mă holbez năucită la programul zilei. Imediat după micul dejun, am în orar Studioul de Producţie. În sala de mese, în timp ce îmi lichidez cerealele cu lapte fierbinte şi sfecla pasată, observ un comunicator-manşetă la încheietura mâinii lui Gale. ― Când l-ai primit pe ăsta înapoi, soldat Hawthorne? întreb. ― Ieri. S-au gândit că ar putea reprezenta un sistem de comunicare de rezervă, când sunt alături de tine pe câmpul de luptă, răspunde el. Mie nu mi-a oferit nimeni un comunicator-manşetă. Oare mi s-ar da, dacă l-aş cere? ― Ei, unul dintre noi trebuie să fie accesibil, spun, pe un ton uşor tăios. ― Ce vrea să-nsemne asta? ― Nimic. Am repetat pur şi simplu vorbele tale. Şi sunt total de acord că tu trebuie să fii cel accesibil. Nu sper decât c-o să fii accesibil şi pentru mine. Ochii ni se întâlnesc şi realizez câtă furie mi-a stârnit Gale. Şi că nu cred nici măcar pentru o secundă că n-a văzut prop-ul cu Peeta. Că mă simt cu desăvârşire trădată fiindcă nu mi-a spus nimic de¬spre asta. Ne cunoaştem mult prea bine ca să nu-şi dea seama în ce dispoziţie sunt şi ca să nu ghicească de ce. ― Katniss…, începe el. Recunoaşterea vinovăţiei i se simte deja în tonul vocii. Îmi înşfac tava, traversez sala către zona de depozitare şi o trântesc pe raft. În momentul când ies pe coridor, Gale m-a ajuns deja din urmă. ― De ce n-ai spus nimic? mă întreabă, prinzându-mă de braţ. ― Eu? îmi eliberez mâna dintr-o smucitură. De ce n-ai spus tu, Gale? Şi, apropo, eu am făcut-o, aseară, când te-am întrebat ce se mai întâmplă. ― Îmi cer scuze. Bine? N-am ştiut ce să fac. Am vrut să-ţi spun, dar toată lumea se temea că la vederea prop-ului cu Peeta ţi s-ar fi putut face rău, zice el. ― Au avut dreptate. Mi s-a făcut. Dar nu atât de rău cum mi se face când mă minţi fiindcă aşa vrea Coin. Comunicatorul lui manşetă începe să ţiuie. Asta e ea. Ai face bine să te grăbeşti. Ai ce să-i raportezi. Pentru o clipă, pe faţa lui se întrezăreşte expresia sinceră a durerii. Pe urmă e înlocuită de o furie rece. Se răsuceşte pe călcâie şi pleacă. Poate c-am fost prea răutăcioasă, nu i-am lăsat destul timp să se explice. Poate că toată lumea din jur încearcă să mă protejeze minţindu-mă, spre binele meu. Fiindcă de fapt e mai ales spre binele lor. Minţiţi-o pe Katniss în privinţa rebeliunii, ca să nu facă vreun gest nebunesc. Trimite-ţi-o în arenă fără niciun indiciu, ca s-o putem pescui de acolo. Nu-i spuneţi de¬spre prop-ul lui Peeta fiindcă s-ar putea îmbolnăvi, şi din partea ei ne alegem şi aşa destul de greu cu o interpretare decentă. Mă simt într-adevăr bolnavă. De deznădejde. Şi prea obosită pentru o zi în studioul de producţie. Dar sunt deja la Remodelare, aşa că intru. Aflu că azi ne vom întoarce în Districtul 12. Cressida vrea să înregistreze nişte interviuri neregi-zate cu mine şi Gale, atrăgând atenţia asupra oraşului nostru distrus. ― Dacă sunteţi amândoi dispuşi s-o faceţi, adaugă ea, cercetându-mi îndea-proape faţa. ― Contează pe mine, răspund. Stau în picioare, morocănoasă şi rigidă, un simplu manechin, în timp ce echipa pregătitoare mă îmbracă, îmi aranjează părul şi îmi aplică fardul pe faţă. Nu destul de mult ca să fie vizibil, dar suficient ca să-mi atenueze cearcănele de sub ochii pe care nu i-am închis toată noaptea. Boggs mă escortează până jos, în Hangar, dar, în afară de un salut, nu schimbăm nicio vorbă. Sunt recunoscătoare fiindcă mă scuteşte de o altă discuţie de¬spre insubordonarea mea din Opt, mai ales fiindcă masca lui arată atât de jenant. În ultima clipă, îmi aduc aminte să-i trimit mamei un mesaj, anunţând-o că plec din district şi subliniind că n-o să fie niciun pericol. Ne îmbarcăm pentru scurta călătorie până în Doisprezece şi sunt condusă la un scaun de lângă masa unde Plutarch, Gale şi Cressida studiază cu atenţie o hartă. Plutarch dă pe-afară de satisfacţie când ne arată situaţia anterioară şi efectul primelor două prop-uri. Rebelii, care abia îşi menţineau câte un avanpost într-o serie de districte, s-au regrupat. Au preluat efectiv controlul în Trei şi în Unsprezece – cel din urmă fiind de o importanţă crucială, de vreme ce e principalul furnizor de hrană al Panemului – şi au făcut totodată incursiuni în mai multe alte districte. ― Încurajator. Cu adevărat foarte încurajator, spune Plutarch. Fulvia o să termine în seara asta primul set de spoturi „Ne aducem aminte”, aşa că ne putem adresa fiecărui district în parte, vorbindu-i de¬spre morţii săi. Finnick e absolut superb. ― De fapt e dureros să te uiţi, subliniază Cressida. I-a cunoscut personal pe foarte mulţi dintre ei. ― De aceea e totul atât de eficient, precizează Plutarch. Vine direct din inimă. Vă descurcaţi minunat, cu toţii. Coin nici n-ar putea fi mai mulţumită. Înseamnă că Gale nu le-a spus. Că mă prefac că nu l-am văzut pe Peeta şi că sunt furioasă fiindcă-mi ascund adevărul. Dar presupun că asta-nseamnă prea puţin şi că e prea târziu, pentru că tot nu reuşesc să trec peste cele petrecute. Nici el nu-mi vorbeşte. Abia după ce aterizăm pe Pajişte îmi dau seama că Haymitch nu e printre noi. Când îl întreb pe Plutarch ce e cu el, se mulţumeşte să clatine din cap şi să spună: ― N-a putut să suporte. ― Haymitch? Nu poate să suporte ceva? Cred mai degrabă că şi-a dorit o zi liberă, zic eu. ― Cred că adevăratele lui cuvinte au fost: „Nu pot suporta fără o sticlă”, adaugă Plutarch. Îmi dau ochii peste cap, fiindcă m-am săturat de mult de mentorul meu, de slăbiciunea lui pentru băutură, de ceea ce poate sau nu poate suporta. Dar, la cinci minute după reîntoarcerea în Doisprezece, îmi doresc să fi avut eu însămi o sticlă. Credeam că m-am împăcat cu moartea Districtului 12 – am auzit de ea, am văzut-o din aer, am mers prin cenuşă. Aşa că de ce atrage asta după sine un nou spasm de suferinţă? Oare înainte am fost pur şi simplu prea ruptă de realitate ca să percep în totalitate pierderea lumii mele? Sau atrocitatea pare cu totul nouă când văd chipul lui Gale în timp ce măsoară lumea distrusă de la picioarele sale? Cressida călăuzeşte echipa, cu intenţia de a începe cu mine, în vechea mea casă. O întreb ce vrea să fac. ― Orice simţi că ai vrea să faci, îmi răspunde. Stând din nou în bucătărie, nu simt nevoia să fac nimic. De fapt, mă trezesc concentrându-mă asupra cerului – singurul acoperiş rămas – fiindcă mă sufocă prea multe amintiri. ― E perfect, Katniss, spune după o vreme Cressida. Să mergem mai departe. Gale nu scapă la fel de uşor la vechea lui adresă. Cressida îl filmează în tăcere pentru câteva minute, dar chiar în clipa când scoate din cenuşă singura rămăşiţă a vieţii sale anterioare – un vătrai contorsionat – începe să-i pună întrebări de¬spre familia şi de¬spre slujba lui, de¬spre viaţa în Filon. Îl face să se întoarcă în noaptea căderii bombelor incendiare şi să o reconstituie, pornind din casa lui şi continuând cu drumul către Pajişte şi apoi prin pădure, către lac. Eu rămân în urma echipei de filmare şi a gărzilor de corp, cu senzaţia că prezenţa lor e o violare a mult îndrăgitei mele păduri. Care e un loc intim, un sanctuar, deja întinat de ticăloşia Capitoliului. Chiar şi după ce trecem de buturugile carbonizate din preajma gardului, continuăm să mergem printre cadavre în descompunere. Trebuie să- nregistrăm asta, ca să vadă toată lumea? Când ajungem la lac, Gale pare să-şi fi pierdut darul vorbirii. Şiroim cu toţii de sudoare – mai ales Castor şi Pollux, în carapacele lor de insecte – şi Cressida cere să facem o pauză. Îmi umplu pumnii cu apă din lac, dorindu-mi să mă pot afunda şi să ies apoi la suprafaţă, singură, dezbrăcată şi nesupravegheată. Hoinăresc o vreme prin jur. Când mă întorc la căsuţa de beton de lângă lac, mă opresc în cadrul uşii şi îl văd pe Gale sprijinind vătraiul strâmb de peretele de lângă vatră. Pentru o clipă, am viziunea unui străin singuratic, cândva, într-un viitor îndepărtat, rătăcind pierdut în sălbăticie şi ajungând în acest mic refugiu, cu stiva de lemne tăiate, cu vătraiul şi cu vatra. Întrebându-se cum de există. Gale se întoarce, îmi întâlneşte privirea, şi ştiu că se gândeşte la ziua când am fost pentru ultima oară aici, împreună. Când întrebarea dacă să fugim sau nu s-a transformat în ceartă. Dacă am fi plecat, Districtul 12 ar fi continuat să existe? Cred că da. Dar şi Capitoliul ar fi continuat să conducă Panemul. Sunt împărţite sendvişuri cu brânză şi le mâncăm la umbra copacilor. Mă aşez intenţionat la marginea grupului, alături de Pollux, ca să nu fiu nevoită să vorbesc. De fapt, nimeni nu vorbeşte prea mult. În aceste momente de tăcere, păsările pun din nou stăpânire pe pădure. Îl înghiontesc pe Pollux cu cotul şi îi arăt o mică pasăre neagră, moţată. Sare pe o altă creangă, deschizându-şi pentru o clipă aripile şi dezvăluindu-şi peticele albe. Pollux arată către broşa mea şi ridică întrebător din sprâncene. Dau din cap, confirmând că e o gaiţă zeflemitoare. Ridic un deget, pentru a spune: Aşteaptă, o să-ţi arăt, şi fluier, imitând chemarea unei păsări. Gaiţa zeflemitoare îşi lasă capul pe-o parte şi îmi răspunde cu un tril identic. Apoi, spre surprinderea mea, Pollux fluieră el însuşi câteva note. Zburătoarea îi dă imediat răspunsul. Faţa lui se destinde într-o expresie de încântare şi schimbă mai multe replici melodice cu pasărea. Presupun că e prima conversaţie pe care-o poartă, după ani buni. Muzica atrage gaiţele zeflemitoare precum atrag florile albinele şi, în scurt timp, pe crengile de deasupra noastră sunt cocoţate cam o duzină. El mă bate pe braţ şi se foloseşte de o nuia ca să scrie un cuvânt în ţărână. CÂNŢI? În mod normal, aş refuza, dar e într-un fel imposibil să-i spun nu lui Pollux, date fiind circumstanţele. În plus, când cântă, vocile gaiţelor zeflemitoare sunt diferite de fluierăturile lor, şi mi-ar plăcea să le audă. Aşa că, înainte de a-mi da cu adevărat seama ce fac, intonez cele patru note ale lui Rue, cele prin care anunţa sfârşitul zilei de muncă în Unsprezece. Notele care au sfârşit prin a se transforma în fundalul muzical al uciderii ei. Păsările preiau fraza simplă şi o transmit de la una la alta într-o armonie suavă. Exact aşa cum au făcut în timpul Jocurilor Foamei, înainte de a năvăli mutanţii printre copaci, urmărindu-ne către Cornul Abundenţei şi muşcând încetul cu încetul din Cato, pentru a-l transforma într-un terci însângerat… ― Vrei să le auzi cântând un cântec adevărat? răbufnesc eu. Orice, numai să pun capăt amintirilor. Sunt în picioare, pătrund printre copaci, îmi sprijin palma de trunchiul aspru al unui arţar cu crengile pline de păsări. N-am mai cântat „Copacul spânzuratului” cu voce tare de zece ani, pentru că e interzis, dar îmi amintesc fiecare cuvânt. Încep încet, cu voce dulce, aşa cum făcea tata.
― Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit Unde-au spânzurat un om, ce-alţi trei a căsăpit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Gaiţele zeflemitoare încep să-şi schimbe cântecul pe măsură ce îşi dau seama că le fac o nouă propunere.
― Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit De-unde omul mort iubita să se-ascundă şi-a vestit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Acum e sigur că am atras atenţia păsărilor. După încă o strofă vor memora fără îndoială cântecul, care e simplu şi se repetă de patru ori, cu o mică deosebire.
― Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Tăcere pe crengi. Doar foşnet de frunze şi vânt. Nu se aud nici gaiţele zeflemitoare, nici alte păsări. Peeta a avut dreptate. Amuţesc când cânt eu. Aşa cum amuţeau ca să-l asculte pe tata.
― Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul meu leit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.
Păsările aşteaptă să continui. Dar asta e tot. Ultimul vers. În tăcerea din jur, îmi amintesc scena. Mă întorsesem acasă, după o zi petrecută în pădure, cu tata. Stăteam pe podea, cu Prim, care nu era decât un ţânc, cântând „Copacul spânzuratului”. Ne făceam coliere din bucăţi de frânghie veche, aşa cum spunea cântecul, fără să pricepem adevăratul sens al cuvintelor. Însă melodia era simplă şi uşor de cântat în acord, iar pe atunci puteam să reţin aproape orice ţinea de muzică, după ce mi se cânta de două ori. Mama ne-a smuls pe neaşteptate colierele de sfoară şi ne-am trezit că ţipa la tata. Eu am început să plâng, fiindcă mama nu ţipa niciodată, iar Prim plângea în hohote şi eu am fugit afară, să mă ascund. Fiindcă aveam numai o singură ascunzătoare – pe Pajişte, sub o tufă de caprifoi – tata m-a găsit imediat. M-a liniştit şi mi-a spus că totul era perfect, dar că am face bine să nu mai cântăm niciodată cântecul ăla. Mama voia să-l uit. Aşa că, bineînţeles, fiecare cuvânt mi s-a întipărit în memorie, imediat şi pentru totdeauna. Nu l-am mai cântat, nici eu, nici tata, şi nici măcar n-am mai vorbit de-spre el. După moartea lui, îmi revenea foarte des în minte. Fiind mai mare, am început să-nţeleg versurile. La început lăsa impresia că un tip vrea să-şi convingă iubita să vină la o întâlnire secretă, la miezul nopţii. Dar e un loc ciudat de întâlnire pentru doi îndrăgostiţi, un copac folosit drept spânzurătoare, unde a fost spânzurat un bărbat pedepsit pentru omor. Iubita criminalului avea probabil o legătură cu crima, sau poate aveau de gând s-o pedepsească oricum, pentru că leşul lui i-a dat de veste să se ascundă. Cadavrul vorbitor e evident bizar, dar „Copacul spânzura-tului” începe să te sperie abia când ajungi la a treia strofă. Îţi dai seama că povestea e istorisită chiar de criminalul mort. E încă spânzurat de copac. Şi, deşi i-a spus iubitei lui să se-ascundă, continuă să-i ceară să vină la o întâlnire. Fraza Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit e cea mai derutantă, fiindcă mai întâi te gândeşti că i-a spus să fugă pentru a se pune la adăpost. Însă apoi te întrebi ce-a vrut să spună cerându-i să alerge la el. Să alerge spre moarte. În ultima strofă, e clar ce aşteaptă bărbatul. Vrea să-şi vadă iubita, cu colierul ei de sfoară, spânzurată de acelaşi copac. Pe vremuri, mă gândeam că omul ăla era cel mai dezgustător individ imaginabil. Acum, după două excursii la Jocurile Foamei, mă hotărăsc să nu-l judec fără să ştiu mai multe detalii. Poate iubita lui era deja condamnată şi el încerca să-i facă moartea mai uşoară. S-o anunţe că o aştepta. Sau poate se gândea că locul în care o lăsase era mai rău decât moartea. Eu n-am vrut să-l ucid pe Peeta cu o seringă ca să-l salvez de Capitoliu? Oare aceea era într-adevăr singura mea opţiune? Probabil că nu, dar în momentul respectiv nu m-am gândit la altceva. Presupun că mama a considerat că toată istoria era totuşi prea întortocheată pentru un copil de şapte ani. Mai ales pentru unul care îşi făcea propriile coliere de sfoară. Nu se poate spune că spânzurarea e ceva care se petrece numai în poveşti. În Doisprezece erau executaţi astfel o mulţime de oameni. Puteţi paria că nu voia să cânt melodia aia în faţa clasei, la ora de muzică. Şi probabil că nu i-ar fi plăcut s-o fac nici măcar aici, pentru Pollux, dar bine cel puţin că – o clipă, nu, mă înşel. Când mă uit într-o parte, văd că am fost înregistrată de Castor. Toată lumea mă priveşte cu mare atenţie. Şi pe obrajii lui Pollux curg lacrimi, fără îndoială efectul cântecului meu bizar, care i-a adus aminte de vreun incident cumplit din propria viaţă. Grozav. Oftez şi mă sprijin de copac. Moment în care încep gaiţele zeflemitoare să interpreteze „Copacul spânzuratului”, în versiunea lor. Şi sună de-a dreptul minunat. Conştientă că sunt filmată, stau liniştită până ce-o aud pe Cressida strigând: ― Stop! Plutarch traversează pajiştea către mine, râzând. ― De unde-ai scos chestia asta? Dacă am fi inventat-o, nimeni n-ar fi crezut că există aşa ceva în realitate! Îşi aruncă braţele în jurul meu şi mă sărută zgomotos pe creştet. ― Eşti aur curat! ― N-am cântat pentru camere, spun. ― Atunci noroc că erau în funcţiune, ripostează el. Haideţi, cu toţii, ne întoarcem în oraş! Târşâindu-ne picioarele prin pădure, ajungem la o lespede de piatră, unde eu şi Gale ne întoarcem capetele în aceeaşi direcţie, ca doi câini care adulmecă un miros purtat de vânt. Cressida observă şi ne întreabă ce e în partea aia. Recunoaş-tem, vorbind fiecare fără să realizeze că o face şi celălalt, că e vechiul nostru loc de întâlnire. Ea vrea să-l vadă, chiar şi după ce-i spunem că de fapt nu e nimic de văzut. Nimic altceva decât un loc unde-am fost fericită, mă gândesc. De pe stânca noastră se zăreşte toată valea. Poate că e ceva mai puţin verde decât de obicei, dar crengile tufelor de mure sunt îngreunate de fructe. Aici au început nenumărate zile de vânătoare şi de pus capcane, de pescuit şi de cules, de hoinărit împreună prin pădure, dezvăluindu-ne gândurile în timp ce ne umpleam tolbele cu vânat. Era uşa către subzistenţă şi către echilibrul minţii, în aceeaşi măsură. Nu mai există niciun District 12 din care să fugim, niciun Apărător al Păcii pe care să-l păcălim, nicio gură flămândă pe care s-o hrănim. Capitoliul ne-a luat toate astea şi sunt pe punctul de a-l pierde şi pe Gale. Nevoia pe care o aveam unul de celălalt e legătura care ne-a unit atât de strâns în toţi aceşti ani şi care acum se dizolvă. Peste golurile dintre noi nu sunt petice luminoase, ci întunecate. Cum e cu putinţă ca astăzi, când avem în faţa ochilor moartea oribilă a Districtului 12, să fim atât de supăraţi încât nici măcar să nu ne vorbim? E aproape ca şi cum Gale m-ar fi minţit. Ceea ce e de neacceptat, chiar dacă şi-a făcut griji pentru sănătatea mea. Însă scuzele lui mi s-au părut totuşi sincere. Şi i le-am aruncat în faţă, alături de o insultă, ca să fiu sigură că ustură. Ce se întâmplă cu noi? De ce ne certăm acum întruna? Totul e o harababură, dar simt, cumva, că, dacă aş reuşi s-ajung la rădăcinile problemelor noastre, aş descoperi că acţiunile mele le stau la bază. Chiar vreau să-l îndepărtez pe Gale? Cuprind cu degetele o mură şi o smulg. O rostogolesc cu delicateţe între degetul mare şi arătător. Mă întorc brusc şi o arunc în direcţia lui. ― Şi fie sorţii…, spun. O arunc foarte sus, ca să-i dau timp să se hotărască dacă o azvârle cât colo sau acceptă. Ochii lui mă urmăresc pe mine, nu mura, dar îşi deschide gura şi o prinde în ultima clipă. O mestecă, o înghite şi face o pauză îndelungată înainte de a spune: ― … întotdeauna de partea voastră! Dar o spune. Cressida ne aşază în nişa dintre stânci, unde e imposibil să nu ne atingem, şi ne convinge să vorbim de¬spre vânătoare. Ce ne-a adus în pădure, cum ne-am cunoscut, momentele preferate. Devenim mai prietenoşi şi chiar râdem puţin în timp ce ne povestim păţaniile cu albine, cu câini sălbatici şi cu sconcşi. Când discuţia alunecă spre ceea ce am simţit folosind îndemânarea cu care mânuim armele în timpul bombardamentului din Opt, eu amuţesc. Iar Gale spune: ― Ar fi trebuit s-o facem mai demult. În momentul când ajungem în piaţa oraşului, după-amiaza se afundă în întunericul serii. O duc pe Cressida la dărâmăturile brutăriei şi o rog să filmeze ceva. Sigura emoţie pe care reuşesc să mi-o mobilizez e epuizarea. ― Peeta, asta e casa ta. De familia ta nu se mai ştie nimic, din ziua bombarda-mentului. Doisprezece nu mai există. Ceri încetarea focului? Privirea mea străbate pustietatea. N-a mai rămas nimeni care să te-audă. În timp ce stăm în faţa mormanului de metal care-a fost spânzurătoarea, Cressida întreabă dacă vreunul dintre noi a fost torturat. Gale îşi saltă cămaşa şi se întoarce cu spatele către cameră. Mă holbez la urmele biciuirii şi aud din nou şuierul biciului, văd silueta însângerată atârnând inconştientă în legăturile de la încheieturile mâinilor. ― Sunt moartă de oboseală, îi anunţ. Ne întâlnim în Cartierul Învingătorilor. E ceva… pentru mama. Presupun că am mers până aici, dar următorul lucru de care sunt conştientă e că stau pe duşumea, în faţa dulapurilor din bucătăria casei noastre din Cartierul Învingătorilor. Şi aliniez cu meticulozitate vase de ceramică şi sticle într-o cutie. Pun între ele bandaje curate de bumbac, ca să nu se spargă. Înfăşor în hârtie buchete de flori uscate. Îmi amintesc brusc de trandafirul de pe măsuţa mea de toaletă. A fost real? Şi, dacă da, e încă acolo, sus? Trebuie să rezist tentaţiei de a verifica. Dacă este, n-o să facă altceva decât să mă sperie din nou de moarte. Mă grăbesc cu împachetatul. Când dulapurile sunt goale, mă ridic şi descopăr că Gale s-a materializat în bucătăria mea. Apariţiile lui lipsite de zgomot sunt tulburătoare. Se sprijină de masă, cu degetele răsfirate pe fundalul fibrelor tăbliei de lemn. Aşez cutia între noi doi. ― Îţi aduci aminte? întreabă el. Aici m-ai sărutat. Aşadar doza puternică de morfină administrată după biciuire n-a fost suficientă ca să-i scoată sărutul din memorie. ― Nu mi-am imaginat c-o să-ţi aminteşti, spun. ― Ar trebui să fiu mort ca să uit. Şi poate nici atunci. Poate c-o să fiu ca bărbatul din „Copacul spânzuratului”. Încă în aşteptarea unui răspuns. Gale, pe care nu l-am văzut niciodată plângând, are lacrimi în ochi. Ca să le împiedic să se reverse, mă întind spre el şi-l sărut. Avem gust de arşiţă, de cenuşă şi de suferinţă. O aromă surprinzătoare pentru un gest atât de delicat. El mă îndepărtează mai întâi şi apoi îmi adresează un zâmbet strâmb. ― Ştiam c-o să mă săruţi. ― De unde? întreb. Fiindcă nici eu însămi nu ştiam. ― Fiindcă sufăr, răspunde el. E singurul mod în care am parte de atenţia ta. Saltă în braţe cutia. ― Nu-ţi face griji, Katniss. O să treacă. Pleacă înainte de a apuca să-i răspund. Sunt prea obosită ca să pot pricepe pe de-a-ntregul ultima învinuire. În timpul scurtei călătorii până în Treisprezece stau încovrigată pe un scaun, încercând să-l ignor pe Plutarch, care continuă să vorbească de¬spre unul dintre subiectele sale favorite – armele pe care nu le mai are omenirea la dispoziţie. Avioanele capabile să zboare la altitudini mari, sateliţii militari, dezintegratoarele de celule, navele aeriene teleghidate, armele biologice cu termen de garanţie. Dispărute din cauza distrugerii atmosferei, a lipsei de resurse sau a unei morale excesiv de sensibile. În voce i se simte regretul şefului creatorilor-de-joc care nu poate decât să viseze la asemenea jucării, fiind nevoit să se descurce cu aeronavele noastre, cu rachetele sol-sol şi cu vechile arme simple. După ce-mi scot costumul de Gaiţă Zeflemitoare, intru direct în pat, fără să mănânc. Chiar şi aşa, Prim trebuie să mă zgâlţâie ca să mă trezesc în dimineaţa următoare. După micul dejun, îmi ignor orarul şi trag un pui de somn în dulapul cu rechizite. Când îmi vin în fire şi ies târându-mă printre cutiile cu cretă şi creioane, e din nou ora cinei. Primesc o porţie supradimensionată de supă de mazăre şi mă îndrept din nou spre Compartimentul E când Boggs îmi taie calea. ― E o întrunire la Comandament. Ţi-ai neglijat programul de azi, spune el. ― Aşa e, răspund. ― Nu l-ai respectat deloc, toată ziua? mă întreabă, exasperat. ― Cine ştie? Sufăr de dezorientare mentală, îmi ridic încheietura mâinii ca să-i arăt brăţara mea medicală şi-mi dau seama c-a dispărut. Vezi? Nu sunt în stare nici măcar să-mi aduc aminte că mi-au luat brăţara. De ce vor să vin la Comandament? Am pierdut ceva? ― Cressida voia să-ţi arate prop-urile din Doisprezece, aşa cred. Dar presupun c-o să le vezi în momentul difuzării. ― De orarul ăsta am nevoie. Al difuzării prop-urilor, spun. El îmi aruncă o privire, însă nu mai face alte comentarii. La Comandament e înghesuială, dar mi-au păstrat un loc între Finnick şi Plutarch. Pe ecranele deja ridicate deasupra mesei rulează programul obişnuit al Capitoliului. ― Ce se-ntâmplă? Nu vă uitaţi la prop-urile din Doisprezece? întreb. ― Oh, nu, răspunde Plutarch. Adică, poate. Nu ştiu exact ce filme are Beetee de gând să folosească. ― Beetee crede c-a găsit o cale de pătrundere în fluxul transmisiunilor televi-zate în toată ţara, spune Finnick. Aşa că prop-urile noastre vor fi difuzate şi la Capitoliu. El e jos, la Apărarea Specială, de asta se ocupă acum. Urmează o emisiune în direct. O să-l vedem pe Snow, probabil. Cred că-ncepe. Apare stema Capitoliului, susţinută de imn. Pe urmă mă holbez direct în ochii de şarpe ai preşedintelui Snow. Pare baricadat în spatele pupitrului său oratoric, dar trandafirul alb de la rever e în întregime vizibil. Camera se retrage, cuprin-zându-l în cadru pe Peeta, aflat în lateral, în faţa proiecţiei unei hărţi a Panemului. Stă pe un scaun înalt, cu pantofii sprijiniţi de un suport metalic. Talpa piciorului protezat bate tactul, într-un ritm bizar de dezordonat. Stratul de pudră de deasupra buzelor şi de pe frunte i-a fost brăzdat de broboane de sudoare. Însă privirea lui – furioasă, dar nefocalizată – e cea care mă sperie cel mai mult. ― E mai rău, şoptesc. Finnick mă strânge de mână, oferindu-mi o ancoră, şi încerc să mă agăţ de ea. Peeta începe să vorbească pe un ton frustrat de¬spre necesitatea unei încetări a focului. Scoate în evidenţă stricăciunile provocate unor elemente-cheie din diverse districte şi, în timp ce vorbeşte, anumite porţiuni ale hărţii se luminează, arătând imagini ale distrugerilor. Un baraj spart în Şapte. Un tren deraiat, cu o baltă de deşeuri toxice revărsându-se din vagoanele-cisternă. Un siloz prăbuşindu-se după un incendiu. Şi pune totul pe seama acţiunilor întreprinse de rebeli. Bum! Fără niciun avertisment, pe ecran sunt dintr-odată eu, pe ruinele casei lui Peeta. Plutarch se ridică dintr-un salt. ― A reuşit! Beetee a pătruns! Încăperea zumzăie de reacţiile privitorilor, când reapare Peeta, derutat. M-a văzut pe monitor, încearcă să-şi reia discursul trecând la bombardarea unei uzine de purificare a apei, dar e înlocuit de un clip în care Finnick vorbeşte de¬spre Rue. Şi apoi totul se transformă într-o luptă pentru controlul emisiei, cu cei mai buni tehnicieni ai Capitoliului străduindu-se să pareze atacul lui Beetee. Dar sunt luaţi pe nepregătite, iar el, care, după toate aparenţele, a anticipat că nu-şi va putea menţine controlul, are la dispoziţie un arsenal de clipuri de câte cinci până la zece secunde. Urmărim prezentarea oficială dezintegrându-se, presărată cu prop-urile alese. Plutarch e cuprins de un delir al încântării şi aproape toată lumea îl ovaţionează pe Beetee, însă Finnick rămâne alături de mine, nemişcat şi tăcut, întâlnesc ochii lui Haymitch, aflat în partea opusă a încăperii, şi îmi văd reflexia propriilor spaime. Recunoaşterea faptului că Peeta ne alunecă tot mai mult printre degete, cu fiecare ovaţie. Stema Capitoliului ia în stăpânire ecranul, acompaniată de un semnal audio uniform. Se menţine preţ de vreo douăzeci de secunde, după care reapar Snow şi Peeta. Pe scenă e agitaţie. Auzim discuţiile frenetice ale personalului din cabine. Imaginea lui Snow se apropie, preşedintele spune că încercarea rebelilor de a întrerupe difuzarea informaţiilor e acum evidentă. Emisiunea va fi reluată după refacerea sistemelor de protecţie. Îl întreabă pe Peeta dacă, având în vedere demon-straţia din seara asta, are anumite gânduri pe care ar vrea să i le împărtăşească lui Katniss Everdeen. La auzul numelui meu, trăsăturile i se contorsionează într-un efort. ― Katniss… cum crezi că se vor sfârşi toate astea? Ce-o să mai rămână? Nimeni nu e în siguranţă. Nici în Capitoliu. Nici în districte. Iar tu… în Treispre-zece… Respiră adânc, de parcă s-ar lupta pentru fiecare gură de aer; capătă privirea unui nebun. ― Moartă până dimineaţă! Din afara cadrului se aude ordinul lui Snow. ― Opriţi! Beetee preschimbă totul în haos, difuzând din trei în trei secunde un stop- cadru cu mine în faţa spitalului. Dar, printre imagini, avem ocazia să urmărim acţiunea desfăşurată în direct pe podium. Peeta încercând să-şi continue discursul. Aparatul de filmat trântit, redând acum mozaicul alb de pe podea. Zgomot de luptă. Impactul unei lovituri, inseparabil de strigătul de durere al lui Peeta. Şi sângele lui împroşcând dalele.
Albumul selectat nu contine nici o poza.
Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj
Către: shikisenri
Mesaj:
shikisenri
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.