VDMxxStingerea

Introducere

Bun venit în Morganville, oraşul din care nu vei mai vrea să pleci.
Aşadar, eşti nou în Morganville. Bun venit, noule locuitor! Există doar câteva reguli importante pe care trebuie să le cunoşti, ca să te simţi comod în micul şi liniştitul nostru oraş:
◦ să respecţi limita de viteză,
◦ să nu faci gunoi pe jos,
◦ orice-ar fi, să nu-i calci pe coadă pe vampiri.
Mda, am zis vampiri. Asta e.
Ca fiinţă umană nou-venită, vei avea nevoie să-ţi găseşti un vampir Protector: cineva dispus să semneze un contract prin care să vă ferească, pe tine şi pe ai tăi, de vătămări (în special din partea altor vampiri). În schimb, vei avea de plătit impozite... exact ca în oricare alt oraş. Fireşte, în majoritatea celorlalte oraşe, impozitele acestea nu sunt colectate de laboratorul mobil pentru recoltarea sângelui.
A, şi dacă te hotărăşti să nu îţi iei un Protector, poţi să faci şi asta... dar atunci ar fi de preferat să înveţi cum să fugi mai repede, şi să-ţi alcătuieşti o reţea de prieteni care pot să te ajute. Încearcă să-i contactezi pe locatarii Casei Glass: Michael, Eve, Shane şi Claire. Ei cunosc căile, chiar dacă mereu ajung, cumva, în mijlocul încurcăturilor.
Bun venit în Morganville, oraşul din care nu vei mai vrea să pleci.
Şi chiar dac-ai vrea... ei bine, nu poţi.
N-am ce-ţi face.


Unu

Ţipătul strident al lui Eve Rosser răsună prin întreaga casă, ricoşând din toţi pereţii şi, ca un taser aplicat pe şira spinării, smulgând-o pe Claire din plăcuta şi somnolenta cuibărire în braţele iubitului ei.
— Of, Doamne, ce-o mai fi? exclamă ea, pe jumătate sărind, pe jumătate căzând de pe canapea.
O primejdie mortală n-ar fi însemnat nimic nou în casa care le adăpostea frăţia neoficială, în patru: tulburata lor frăţie în patru.
De fapt, o primejdie mortală nici măcar nu merita, în vremurile acestea, un ţipăt în toată regula. Mai degrabă, o sprânceană ridicată.
— Eve? Ce e?
Ţipătul continuă, însoţit de un tropăit care dădea impresia că Eve s-ar fi angrenat într-o partidă de kick-boxing împotriva podelei.
— Fir-ar să fie, bombăni Shane Collins, în timp ce se grăbea, la rândul lui, să se pună pe picioare. Ce naiba o mai fi păţit fata asta? Or fi fost reduceri la Morbid R Us , şi nu i-a spus nimeni?
Claire îi repezi un pumn în braţ, dar numai din reflex: deja se îndrepta spre vestibul, de unde ţipetele răsunau şi mai zgomotos. S-ar fi mişcat şi mai repede, dar, în definitiv, în ţipătul acela nu se simţea panică.
Mai degrabă... bucurie?
În vestibul, Eve, colocatara lor, căzuse pradă unei veritabile crize: ţipa şi ţopăia în mici cercuri, ca un iepuraş goth înnebunit. Şi imaginea era chiar mai ciudată din cauza vestimentaţiei: bluză neagră transparentă cu volănaşe, colanţi negri cu cranii roz-neon, un corset cu aspect complicat şi cu catarame, şi butucănoasele ei ghete Doc Martens. Azi îşi prinsese părul în două codiţe, care i se zbăteau nebuneşte în jurul feţei, în timp ce ţopăia şi făcea piruete, într-un dezlânat dans al victoriei.
Claire şi Shane o urmăriră fără să scoată o vorbă, după care schimbară o privire între ei. Apoi, Shane ridică, tăcut, un deget, şi descrise lent un cerc larg în dreptul tâmplei.
Claire încuviinţă, făcând ochii mari.
Ţipetele se prefăcură în mici chelălăieli entuziaste, şi Eve încetă să mai ţopăie alandala. În schimb, se repezi drept spre ei, fluturând o foaie de hârtie cu atât entuziasm, încât Claire fu norocoasă să poată ghici că este o foaie de hârtie.
— Ştii ce, zise Shane, pe un ton mult prea calm, îmi cam lipseşte vechiul Morganville, numai cu monştri înfiorători peste tot şi pericole mortale la fiecare pas. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată în vechiul Morganville. Prea stupid.
Claire pufni şi se întinse s-o prindă pe Eve de încheieturile agitatelor ei mâini.
— Eve! Ce e?
Eve se opri din ţopăit şi-o apucă de mâini pe Claire, mototolind hârtia cu această ocazie. După zvâcnetele neastâmpărate ale musculaturii, era clar că ar fi vrut să mai sară, însă făcea un mare efort să se stăpânească. Încercă să spună ceva, dar nu reuşi. Îi ieşi doar un ţipăt ascuţit pe care numai un delfin ar fi putut să-l traducă.
Oftând, Claire luă hârtia din mâna lui Eve, O netezi şi citi cu voce tare.
— Dragă Eve, începu ea. Îţi mulţumim pentru participarea la selecţiile pentru producţia noastră cu Un tramvai numit dorinţă. Suntem extrem de încântaţi să-ţi oferim rolul Blanche DuBois...
Fu întreruptă de noi ţopăieli şi ţipete. Resemnată, Claire citi şi restul, după care-i întinse foaia lui Shane.
— Uau, exclamă el. Aşadar, asta e premiera anului la teatrul din oraş, nu?
— Dau probe dintotdeauna, rosti Eve, repezită, cu ochii căscaţi ca ai unui personaj de anime. Şi când spun dintotdeauna, aşa e. De când aveam doisprezece ani. Cel mai bun rol pe care l-am prins a fost al unei dansatoare ruse, pentru reprezentaţia de Crăciun cu Spărgătorul de nuci.
— Tu, zise Shane. Tu, şi dansul.
Eve făcu o figură ofensată.
— Doar ai mers cu mine la petreceri. Şi ştii că dansez, boule!
— Hei, dar e o diferenţă între a-ţi scutura fundul aiurea şi balet.
Eve îndreptă o unghie vopsită cu negru în direcţia lui.
— Îţi atrag atenţia asupra faptului că sunt bună la mersul pe poante, şi, oricum, nu asta e problema. Am primit rolul lui Blanche. În Tramvaiul. Îţi dai seama ce chestie a naibii de uriaşă e asta?
— Felicitări, zise Shane, şi suna sincer, cel puţin pentru auzul lui Claire, iar fata era destul de convinsă că aşa şi era.
El şi cu Eve obişnuiau să se împungă îndeajuns de tare încât să lase urme, însă în realitate ţineau unul la celălalt. Evident, Shane fiind băiat, nu putea să lase lucrurile aşa, motiv pentru care continuă:
— Poate c-ar trebui să dau şi eu o probă. Dacă te-au luat pe tine, atunci sigur o să-i fac praf cu imitaţia mea de Marlon Brando.
— Scumpule, nimănui nu-i place imitaţia ta de Brando. Seamănă mai degrabă a Adam Sandler. Care, apropo, şi el sună îngrozitor.
Eve se mai potolise, dar tot zâmbea ca o lunatică, şi Claire îşi dădea seama că era în pragul instabil al unei noi crize de ţopăială... ceea ce, pe bune, era amuzant. S-o vezi pe Eve entuziasmată însemna un veritabil spectacol.
— Of, Doamne, trebuie să mă duc să aflu când sunt repetiţiile...
— Pe pagina a doua, îi zise Claire, arătându-i foaia.
Pe spatele acesteia era tipărit frumos un orar care părea să cuprindă înfiorător de multe date şi ore.
— Uau, exclamă ea, chiar se face, nu?
— Sigur că se face, răspunse Eve, absentă. Tot oraşul se dă peste cap pentru... of, fir-ar să fie, o să trebuiască să vorbesc cu patronul. Trebuie să fac schimb de tură pentru unele dintre astea...
Ieşi în grabă, privind încruntată foaia, iar Claire, oftând, se rezemă cu spatele de un perete al vestibulului, în timp ce Shane făcea acelaşi lucru, pe peretele opus. Îl văzu ridicând din sprâncene, aşa că şi le ridică şi ea.
— E chiar aşa mare scofală? îl întrebă.
Shane ridică din umeri.
— Depinde, zise el. Toată lumea se duce la spectacole, chiar şi majoritatea vampirilor. Şi lor le place o reprezentaţie de calitate, deşi de obicei nu se omoară prea mult după musicaluri.
— Musicaluri, repetă Claire, fără să înţeleagă. Cum ar fi? Ca Fantoma de la Operă?
— Ultimul pe care l-am văzut a fost Annie Get Your Gun . Ei, dac-ar monta Rocky Horror Picture Show , categoric m-aş duce, dar, nu ştiu de ce, nu prea cred că ar avea tupeul.
— Nu-ţi plac musicalurile? Decât dacă sunt cu travestiţi şi cu fierăstraie?
Shane arătă cu ambele degete mari spre propriul piept.
— Bărbat? Dacă ai uitat cumva?
Asta îi provocă lui Claire un zâmbet şi furnicături în locuri adânci, tainice.
— Îmi amintesc, răspunse, cu toată indiferenţa de care era capabilă, adică nu cine ştie ce. Şi o să schimb subiectul, fiindcă trebuie să plec la muncă, mai zise ea.
O privire îndreptată spre fereastră o lămuri că era o după-amiază geroasă de primăvară, vântul îngheţat al Texasului spulberând frunzele moarte de pe stradă în tornade miniaturale.
— La fel şi tu, foarte curând.
Shane se desprinse de la locul lui şi traversă repede vestibulul, ţintuind-o de perete cu ambele mâini, de-o parte şi de cealaltă. Pe urmă, îndoindu-şi coatele, se aplecă spre ea şi o sărută. Căldura buzelor lui se răspândi în ale ei, apoi în întregul corp, ca un val nestăpânit de dogoare de vară, lăsându-i senzaţia că arde pe dinăuntru.
Se prelungi mult timp sărutul acesta. În cele din urmă, ea îşi lipi palmele de pieptul lui, într-o implorare fără cuvinte (şi, mai degrabă, lipsită de convingere). Shane făcu un pas înapoi.
— Scuze. Doar că aveam nevoie de ceva care să mă susţină pentru alte opt ore petrecute în palpitanta lume a alimentaţiei.
Shane lucra la Bryan’s Barbecue, ceea ce nu reprezenta un serviciu prea rău, raportat la posibilităţile de angajare din Morganville. Putea să-şi ia oricâtă carne voia, ceea ce însemna o mulţime de fleici şi şunci şi cârnaţi pe gratis pentru ei toţi, când venea el acasă cu sacoşa plină de bunătăţi. Serviciul îi mai aducea şi un salariu mulţumitor, după afirmaţiile lui, iar ca bonus, mai şi mânuia aproape toată ziua un cuţit ascuţit, cu care tranşa carnea. Se pare că lui chiar îi plăcea. Împreună cu alţi câţiva colegi, exersau aruncarea la ţintă cu astfel de cuţite, într-o încăpere din spate, când nu era patronul prin preajmă.
Claire îl sărută pe nas.
— Să aduci acasă ceva fleici, îi zise. Şi sos din ăla. Săptămâna asta am mâncat hotdogi cu chili cât să-mi ajungă pentru toată viaţa.
— Hei, hotdogii mei cu chili sunt cei mai buni din oraş!
— Da, dar e un oraş cam mic.
— Câtă duritate, replică el, zâmbind însă. Dar zâmbetul îi pieri când zise, cu toată seriozitatea: Tu să ai grijă ce faci.
— O să am, îi promise ea.
Shane se juca toată ziua cu cuţitele, însă slujba cea mai periculoasă era a ei.
Ea lucra cu vampirii.

† † †

Ocupaţia lui Claire era cea de asistentă în laboratorul unui savant nebun, vampir pe deasupra, ceea ce niciodată nu i se părea că ar avea vreo noimă, când punea problema astfel, însă descrierea era corectă. Nu intenţionase să devină un soi de Igor pentru Frankensteinul lui Myrnin, dar cel puţin presupunea că merită, având un venit stabil.
Plus că învăţa foarte multe, ceea ce pentru ea conta mai mult decât banii.
Primise învoire de la serviciu timp de câteva luni, perioadă necesară pentru regruparea vampirilor şi repararea stricăciunilor, cel puţin sub aspect fizic, provocate de tornada care devastase oraşul. Sau de războiul dintre vampiri, care dusese la arderea unei părţi a lui. Sau de răscoalele populaţiei umane, care lăsaseră şi ele anumite urme.
Fiindcă veni vorba, reconstrucţia decurgea destul de bine, luând în considerare toată situaţia.
În consecinţă, ea nu mai fusese de ceva vreme în laborator: astăzi era, după exprimarea din biletul primit de la Myrnin, „marea redeschidere”. Cu toate că era greu de spus cum poţi să faci o mare redeschidere a unui bârlog ascuns sub o baracă dărăpănată; cel puţin, Claire n-avea habar. Avea să fie şi tort, cumva?
Aleea de lângă Casa Day — practic, o geamănă identică a Casei Glass, cea în care locuia Claire, diferind doar draperiile şi mobilierul ceva mai drăguţ al verandei — arăta la fel. Casa Day era o clădire albă, strălucitoare, în stil victorian, iar aleea era îngustă, întunecoasă, dând impresia că se îngustează tot mai mult pe măsură ce înaintezi pe ea, ca o pâlnie.
Sau ca un gât. Uff! Mai bine nu s-ar fi gândit la aşa ceva.
Baraca din capătul aleii — o ruină lăsată într-o parte şi decolorată, obosită şi părăsită — nu arăta nici ea altfel, cu toate că pe uşă avea un lacăt nou, strălucitor. Claire oftă. Myrnin uitase, evident, să-i dea şi ei o cheie. Totuşi, asta nu reprezenta o problemă prea complicată: Claire încercă câteva scânduri şi găsi una care putea fi împinsă într-o parte îndeajuns cât să se strecoare ea.
Tipic pentru aranjamentele lui Myrnin.
Înăuntru, cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de o scară care ducea în jos, ca într-o staţie de metrou. Dinspre laborator venea o lumină strălucitoare.
Ar face bine să aibă şi tort, zise ea, mai mult pentru sine, săltându-şi rucsacul mai sus pe umăr în timp ce se îndrepta spre laborator.
Ultima dată când fusese ea aici, laboratorul era distrus în totalitate, nerămânând intacte nici măcar un picior de scaun sau o bucată de sticlă. Cineva — cel mai probabil, Myrnin însuşi — îşi făcuse de lucru cu o mătură şi, posibil, cu o autobasculantă, scoţând de-acolo mormanele de sticlărie spartă, echipament de laborator distrus, mobilă sfărâmată şi (paguba cea mai rea dintre toate, în opinia lui Claire) cărţi devastate. Locul acela avusese mai mereu un aer de savant-nebun-în-combinaţie-cu-Jules-Verne, însă acum chiar aşa arăta... la modul pozitiv. Erau mese noi pentru lucru, în majoritate din lemn şi din marmură, puţine fiind din metal sclipitor. Fuseseră instalate noi lămpi electrice, înlocuind strania colecţie de lămpi cu petrol, lumânări şi becuri pe care poate le confecţionase însuşi Edison; acum, aveau un iluminat indirect, din spatele elegantelor abajururi în formă de evantai. Modern, dar retro-şic.
Podeaua era şi acum din lespezi de piatră, însă gaura făcută de Myrnin în ea, ultima dată când ajunsese Claire acolo, fusese reparată, sau cel puţin acoperită cu un covor. Spera să şi fie ceva sub covor, deşi, cu Myrnin, niciodată nu puteai să ştii cu adevărat. Îşi însemnă în minte să tatoneze mai întâi locul cu piciorul, înainte de a păşi mai departe.
Cât despre Myrnin, el aranja cărţi într-o bibliotecă nouă, care părea să fie înaltă de trei metri, cel puţin. Avea şi o scăriţă pe rotiţe... ba nu, când privi în jur cu mai multă atenţie, Claire observă că întreaga încăpere era înconjurată de astfel de biblioteci înalte, iar scara fusese montată pe o şină metalică, astfel încât să poată luneca de jur-împrejur.
— A, exclamă şeful ei, privind-o de sus prin ochelarii cu lentile mici, pătrate, cocoţaţi pe vârful nasului său lung şi drept. Ai întârziat, îi zise el.
Era la un metru şi jumătate înălţime, pe treapta de sus a scăriţei, şi totuşi sări de-acolo ca şi cum ar fi fost nimica toată, aterizând uşor ca o pisică pe propriile picioare, şi îndreptându-şi vesta cu un mic gest absent.
Myrnin nu era prea înalt, ci doar... straniu de chipeş. Avea părul lung, ondulat şi negru, căzându-i pe umeri. Tenul îi era palid, ca al vampirilor, însă cumva îi stătea bine, iar faţa ascuţită ar fi putut face din el o vedetă, dacă şi-ar fi dorit să apară în filme. Ochi mari, negri şi expresivi, şi buze cărnoase. Categoric, material pentru o copertă de revistă.
Dacă despre laborator am afirmat că arăta mai îngrijit, acelaşi lucru era valabil şi pentru Myrnin. Încă prefera veşmintele de pe timpuri, aşa că haina lui era dintr-o catifea verde-închis, evazată şi lungă până la genunchi. Costumaţia lui mai includea o cămaşă albă, o vestă de un albastru-deschis, un ceas de buzunar cu lanţul strălucind pe fondul satinului, pantaloni negri strâmţi şi...
Claire se pomeni holbându-se la picioarele lui, încălţate în papuci din pluş cu feţe de iepuraşi.
Myrnin îşi lăsă şi el privirea în jos.
— Ce e? se miră el. Sunt destul de comozi, spuse, ridicând un papuc ca să-l privească şi făcându-i urechile să fâlfâie.
— Sigur că sunt, îl aprobă ea.
Tocmai când avea impresia că sănătatea mintală îi revenea lui Myrnin, trebuia să facă el o chestie ca asta. Sau poate că doar voia s-o sâcâie. În definitiv, aşa ceva îi făcea plăcere, iar acum ochii lui întunecaţi o fixau, încercând să evalueze cam cât era de descumpănită.
Ceea ce, pe marea scară de la zero până la Myrnin, nu însemna mare lucru.
— Îmi plac papucii cu iepuraşi, dacă sunt de calitate. Doar mă mir că nu ţi-ai luat unii cu colţi, zise ea, cercetând încăperea. Uau, laboratorul arată fantastic!
Ochii lui Myrnin se luminară.
— Există şi modele cu colţi? Excelent, exclamă el, arborând pe moment o expresie distrată, după care-şi reveni brusc la realitate. Mulţumesc, zise. Mi-a cam luat ceva timp până să comand toate instrumentele şi alambicurile de care am nevoie, dar ştiai că poţi să găseşti aproape orice pe reţeaua asta nouă de computere, pe Interweb? Am rămas destul de uimit.
Myrnin nu prea acordase atenţie evenimentelor din ultimul secol. Cu toate acestea, Claire nu se mira prea tare de faptul că descoperise şi el internetul. Stai numai până descoperă şi site-urile porno. Atunci, ar urma o conversaţie extrem de stânjenitoare.
— Mda, e grozav, nouă ne place foarte mult, zise ea. Şi, ziceai că ai nevoie de mine azi...?
— Da, da, sigur că da, confirmă el, apropiindu-se de una dintre noile şi curatele mese de laborator, mai precis de una încărcată de cutii din carton şi lăzi din lemn. Am nevoie să iei astea la mână, te rog, şi să vezi ce ne e de folos aici.
— Ce e în ele?
— N-am idee, răspunse el, în timp ce frunzărea un teanc de plicuri cu aspect străvechi. Sunt ale mele. În fine, aşa cred. E posibil să-i fi aparţinut odinioară cuiva pe nume Klaus, dar asta-i o altă poveste, una cu care nu trebuie să-ţi bați tu capul în clipa de faţă. Ia-le pe rând şi vezi dacă e ceva folositor. Dacă nu, poţi să arunci totul.
Nu părea să-i pese dacă erau lucruri folositoare, sau nu, ceea ce reprezenta o altă ciudată toană comportamentală de-a a lui. Claire aproape că l-ar fi preferat pe vechiul Myrnin, din vremea pe când maladia de care suferea (ca, de altfel, toţi ceilalţi vampiri) făcea din el un ţicnit autentic, străduindu-se cu disperare să-şi recapete controlul asupra propriei minţi. Noua versiune a lui Myrnin era atât mai stăpână pe sine, cât şi mai puţin previzibilă. Nu era violent, nici furios, ci doar... niciodată aşa cum s-ar fi aşteptat ea să fie. De exemplu, Myrnin i se păruse totdeauna genul care păstrează lucrurile, nu le aruncă. În principal, din sentimentalism — în mai mare măsură decât majoritatea celorlalţi vampiri — dar şi pentru că părea să se bucure sincer de prezenţa acelor lucruri în jurul lui.
Şi-atunci, de unde acest subit imbold pentru curăţenia de primăvară?
Claire îşi trânti ponositul rucsac din pânză pe un scaun, şi găsi un cuţit pe care-l strecură printre sforile înnodate ale primei cutii. Strănută imediat, fiindcă sfoara era prăfuită. Noroc că se opri să-şi ia o batistă şi să-şi sufle nasul, deoarece, în timp ce făcea asta, un păianjen negru şi gras se strecură afară de sub capacul cutiei şi începu să coboare în fugă pe unul dintre pereţii ei exteriori.
Claire scoase un mic ţipăt şi făcu un salt înapoi. Până la următoarea bătaie grăbită a inimii ei, Myrnin era deja acolo, aplecat peste masă şi examinând păianjenul, cu faţa la doar câţiva centimetri de el.
— Nu-i decât un păianjen vânător, zise el. Nu-ţi face nimic rău.
— Nu asta e problema!
— Pfui! Nu e decât o fiinţă ca toate altele, insistă Myrnin, întinzându-şi mâna.
Păianjenul îşi flutură picioarele din faţă, nehotărât, după care se sui, prudent, pe degetele lui palide.
— Nimic de care să te sperii, dacă-l manevrezi corespunzător, zise el, mângâind uşor spinarea păroasă a vietăţii, şi Claire fu cât pe ce să leşine văzându-l. Cred c-o să-l numesc Bob, adăugă Myrnin. Păianjenul Bob.
— Eşti dement.
Myrnin îşi ridică privirea spre ea şi zâmbi, făcând gropiţe în obraji. Ar fi trebuit să pară drăguţ, însă zâmbetele lui nu erau niciodată chiar atât de simple. Acesta, de exemplu, avea în el ceva care sugera foame şi aroganţă.
— Dar eu credeam că asta face parte din farmecul meu personal, zise, ridicându-l cu grijă pe păianjenul Bob şi ducându-l în altă parte a laboratorului.
Pe Claire n-o interesa ce făcea cu vietatea, atât timp cât n-o purta în chip de cercel, sau de pălărie, sau de cine mai știe ce altceva.
Nu că nu l-ar crede în stare.
Desfăcu foarte precaută capacul vechii cutii. Cel puţin, nu mai apărură rude de-ale lui Bob. Conţinutul cutiei era un talmeş-balmeş confuz, şi avu nevoie de ceva timp până să sorteze obiectele. Erau acolo gheme străvechi de lână, unele desfăcute în spirale ţepene; o mână de ceea ce semăna a dantelă foarte veche, cu margini aurite: doi elefanţi sculptaţi, îngălbeniţi, posibil din fildeş.
Următorul strat era alcătuit din hârtii, devenite rigide și sfărâmicioase, înnegrite de trecerea timpului.
Scrisul de pe acele hârtii era frumos, precis şi foarte înghesuit, însă nu de mâna lui Myrnin: îi cunoştea caligrafia, și era cu mult mai dezordonată decât aceasta. Începu să citească de pe prima foaie.

Dragă prietene, sunt deja de câţiva ani în New York, şi-mi lipseşti nespus de mult. Ştiu că te-ai supărat pe mine la Praga, şi nu te învinuiesc. Am fost pripită şi lipsită de înţelepciune în modul în care m-am ocupat de părintele meu, însă cred cu toată sinceritatea că nu mi-a prea lăsat de ales. Aşa că, dragul meu Myrnin, te implor, întreprinde o călătorie şi vino să mă vizitezi. Ştiu că drumurile nu-ţi mai priesc, însă am impresia că, dacă-mi mai petrec încă un an în singurătate, voi ceda cu totul. Mi-ai face o mare favoare dacă m-ai vizita.

Scrisoarea era semnată, cu o elegantă înfloritură, Amelie. Cum ar veni, Amelie, Fondatoarea oraşului Morganville, şi şefa/stăpâna supremă — cu toate că nu-i plăcea să se gândească astfel la ea — a lui Claire.
Până ca ea să poată deschide gura ca să întrebe ceva, degetele reci şi albe ale lui Myrnin se întinseră peste umărul ei şi-i culeseră cu dibăcie hârtia din mână.
— Ţi-am zis să vezi dacă lucrurile ne sunt de folos, nu să-mi citeşti corespondenţa privată, o mustră el.
— Ei... de-asta ai venit în America? Fiindcă ţi-a scris ea?
Myrnin privi pentru câteva clipe coala de hârtie, după care o mototoli şi-o azvârli într-un coş mare din plastic, pentru gunoi, de lângă perete.
— Nu, ii răspunse, n-am venit când m-a rugat ea. Am venit când a trebuit.
— Când asta? insistă Claire.
Nu se mai sinchisi să protesteze şi să-i explice cât era de nedrept, cerându-i să nu citească hârtiile, ca să-şi poată da seama dacă erau sau nu folositoare. Sau că, din moment ce păstrase scrisoarea atât de mult timp, ar fi trebuit să se mai gândească, înainte s-o arunce la gunoi. Aşa că nu făcu decât să întindă mâna spre următoarea foaie din cutie.
— Am sosit cam la cinci ani după ce mi-a scris ea, îi răspunse Myrnin. Cu alte cuvinte, prea târziu.
— Prea târziu pentru ce?
— Ai de gând să mă tot pisezi cu întrebări despre chestiuni personale, sau să faci ce ţi-am cerut?
— Dar asta şi fac, îi atrase atenţia Claire.
Myrnin era iritat, dar asta n-o mai deranja, nu şi acum. Nu lua în nume de rău chiar tot ce spunea el.
— Şi am dreptul să pun întrebări, nu? adăugă.
— De ce? Numai pentru că mă suporţi? Replică Myrnin, fluturându-şi mâna înainte ca ea să-i poată răspunde. Da, da, foarte bine. Amelie era într-o dispoziţie proastă în vremurile acelea: pierduse totul, înţelegi, şi ne vine greu s-o tot luăm de la capăt, iar şi iar. Tinereţea veşnică nu înseamnă şi că nu te-ar istovi luptele continue. Aşa că... până să-mi mai scrie încă o dată, a făptuit ceva destul de nebunesc.
— Ce?
Myrnin făcu un gest vag în jurul lui.
— Priveşte şi tu.
Claire se conformă.
— Ăăă... laboratorul?
— A cumpărat terenul şi a început să clădească oraşul Morganville. Era menit să reprezinte un refugiu pentru ai noştri, un loc în care să trăim fără să ne ascundem, povesti el, oftând. Amelie e destul de încăpăţânată. Până să ajung eu aici, şi să-i spun că face o prostie, se dedicase deja experimentului. Tot ce-am mai putut eu să fac a fost să mai diminuez efectele cele mai nefavorabile, astfel încât să nu ne ducă pe toţi la moarte.
Claire uitase complet de cutie (şi chiar de păianjenul Bob), atât de concentrată era asupra vocii lui Myrnin; totuşi, când el se opri, îşi aduse aminte şi scoase din cutie o oglinjoară de mână aurită. Era, fără doar şi poate, un obiect femeiesc şi, în plus, oglinda era spartă la mijloc, rămânându-i doar câteva bucăţele argintii.
— La gunoi? îl întrebă, ridicând-o la vedere.
Myrnin i-o smulse din mână şi o puse deoparte.
— Categoric, nu, răspunse el. A fost a mamei.
Claire clipi, mirată.
— Ai avut o...
Privirea stăruitoare a lui Myrnin o sfida să încerce doar să-şi încheie propoziţia, şi Claire capitulă.
— Uau, OK. Cum era? Mama ta...
— Rea, zise el. Păstrez asta numai ca să-i ţin spiritul la distanţă.
Ceea ce suna... cam la fel de logic ca majoritatea lucrurilor spuse de Myrnin, aşa că fata se hotărî s-o lase baltă.
În timp ce scotocea printre lucrurile din cutie — în majoritate, alte hârtii, dar şi câteva flecuşteţe interesante — îl întrebă:
— Aşadar, tu cauţi ceva în mod special, sau doar cauţi, și atât?
— Doar caut, îi răspunse el, însă Claire îi cunoştea tonul acesta al vocii, şi-şi dădea seama c-o minte.
Întrebarea era: o minţea cu un anume motiv, sau doar ca să se distreze? Pentru că, din partea lui Myrnin, putea să se aştepte la oricare dintre variante.
Degetele lui Claire se strânseră pe ceva mărunt: un delicat lănţişor din aur. Trase de el şi, încetul cu încetul, lănţişorul ieşi la iveală din talmeş-balmeşul de hârtii, rotindu-se lent în lumină. Avea pe el un medalion, iar în interiorul lui se găsea portretul în stil victorian al unei tinere femei. Pe sub geam, pe margini, era o şuviţă de păr, împletită într-o coadă miniaturală.
Claire şterse cu degetul mare suprafaţa geamului străvechi, încreţindu-şi fruntea, şi deodată recunoscu chipul care o privea de acolo.
— Hei! Dar asta e Ada!
Myrnin înhăţă medalionul, privi cu atenţie portretul pentru o clipă, după care închise ochii.
— Credeam că l-am pierdut, zise. Sau, poate, că nici nu l-am avut vreodată. Dar uite-l, până la urmă.
Şi, uite-aşa, Ada prinse viaţă, pâlpâind, de cealaltă parte a camerei. Nu, nu era în viaţă, propriu-zis; nu mai era. Ada nu era decât o imagine bidimensională, un fel de proiecţie, a bizarului Frankenstein de operetă amplasat sub laboratorul lui Myrnin; computerul acela era adevărata Ada, cuprinzând şi părţi din fiinţa originală. Imaginea Adei încă purta rochie în stil victorian şi bluză până la gât, şi părul prins în creştet într-un coc complicat, lăsând să-i atârne şuviţe ondulate în jurul feţei. Nu arăta tocmai cum ar fi trebuit: mai degrabă, ca o foarte bună imagine generată de computer a unei persoane, decât ca o persoană.
— Fotografia mea, zise.
Vocea ei avea bizare inflexiuni electronice, fiindcă se folosea de orice difuzor existent în preajmă; telefonul mobil al lui Claire devenise parte a sistemului ei de sunet surround, ceea ce i se păru fetei într-atât de sinistru, încât întinse mâna cu un gest automat şi-l deconectă.
Ada o săgetă cu o privire întunecată, în timp ce imaginea ei fantomatică trecea prin lucrurile aflate în cale: mese, scaune, corpuri de iluminat.
— Da, zise Myrnin, cu un calm de parcă i s-ar fi întâmplat în fiecare zi să stea de vorbă... ceea ce, de fapt, aşa şi era. Crezusem c-am pierdut-o. Vrei s-o vezi?
Ada se opri în loc şi imaginea îi pluti prin aer în mijlocul vastei întinderi a podelei, fără să aştearnă vreo umbră pe ea.
— Nu, răspunse, şi, fără ajutorul telefonului lui Claire, vocea i se auzi din străvechiul difuzor din fundul laboratorului, slab şi scrâşnit. Nu e nevoie. Îmi amintesc ziua în care ţi-am dat-o.
— Şi eu, zise Myrnin.
Tonul lui rămase calm, şi Claire chiar nu izbuti să-şi dea scama dacă amintirea despre care vorbeau era una plăcută, sau nu.
— De ce-ai căutat-o?
— N-am căutat-o, răspunse Myrnin, şi Claire era aproape convinsă că minţea iarăşi. Ada, te-am rugat doar să nu mai vii aici, decât când te chem eu. Dac-aş fi avut alţi vizitatori?
Chipul delicat şi nu-tocmai-viu al Adei se schimonosi într-o expresie dispreţuitoare.
— Cine să te viziteze pe tine?
— Excelentă precizare!
Tonul lui Myrnin devenise deja mai rece, mai dur, şi cu o notă de ţâfnă.
— Nu vreau să vii încoace decât când te chem eu, repetă. Ne-am înţeles, sau trebuie să vin eu la tine şi să-ţi modific programul? Nu cred că ai avea motive să-mi mulţumeşti.
Ada îi aruncă o privire feroce din ochii numai electricitate statică şi gheaţă, şi, în sfârşit, se întoarse — o întoarcere bidimensională, ca a unei siluete decupate din carton — şi se repezi cu viteza fulgerului prin zidul solid.
Dispăru.

Myrnin scoase un oftat prelung.
— Asta ce naiba a mai fost? întrebă Claire.
Ada îi stârnea fiori şi, în plus, Ada chiar n-o agrea deloc. Claire reprezenta, dintr-un anumit punct de vedere, o rivală în privinţa atenţiei lui Myrnin, iar Ada...
Ada era oarecum îndrăgostită de el.
Myrnin îşi coborî privirea spre lănţişorul şi medalionul cu portret din palma lui. Pentru moment, nu zise nimic, şi Claire chiar crezu că nici n-o să se deranjeze. Dar apoi, fără să ridice ochii, el zise:
— Am ţinut la ea, să ştii.
Lui Claire i se păru c-o spunea mai mult pentru el, decât pentru ea.
— Ada şi-a dorit ca eu s-o transform, şi am transformat-o. A fost cu mine timp de aproape o sută de ani, înainte ca...
Înainte ca el să fie cuprins de o criză, într-o zi, completă în gând Claire. Şi Ada murise înainte ca el să se poată opri. Myrnin îi spusese încă din prima zi când îl cunoscuse că era primejdios să fii în preajma lui, şi că-şi dăduse gata o mulţime de asistenţi.
Iar Ada fusese prima pe care o ucisese.
— N-a fost din vina ta, se auzi Claire spunând. Erai bolnav.
Umerii lui Myrnin se mişcară foarte puţin, în sus, apoi în jos: o ridicare din umeri, una aproape insesizabilă.
— E o explicaţie, nu o scuză, zise, şi-şi ridică privirea spre ea.
Claire fu oarecum uimită de ce văzu: el aproape că arăta... în fine, uman.
Şi, brusc, impresia aceasta dispăru. Myrnin îşi îndreptă spinarea, îşi strecură lănţişorul cu medalion în buzunarul vestei, şi făcu un semn cu capul spre cutie.
— Continuă, zise. E încă posibil să mai existe acolo şi lucruri mai utile decât aberaţiile sentimentale.
Aoleu! Ei nici măcar nu-i plăcea de Ada, şi tot o ustură replica lui. Spera doar că, în clipa aceea, computerul — computerul care conţinea încă-oarecum-viul creier al Adei — nu-l auzise.
Slabă speranţă.
După-amiaza trecu. Claire se învăţă să cerceteze colile de hârtie, în loc să le citească: în majoritate, nu erau decât scrisori, o arhivă a prieteniei dintre Myrnin şi persoane demult dispărute, sau vampiri încă existenţi. Foarte multe erau de la Amelie, scrise de-a lungul anilor: interesante, dar tot însemnau istorie, iar istoria era egală ca plictiseala.
Abia când ajunse aproape de fundul celei de-a doua cutii găsi un lucru pe care nu-l recunoscu. Ridică obiectul de formă neobişnuită — o sculptură? — şi şi-l aşeză în palmă. Era metalic, dar surprinzător de uşor. Avea un soi de slab luciu ruginiu, însă în mod clar nu era fier. Avea gravate pe el mai multe simboluri, pe unele Claire recunoscându-le ca fiind alchimice.
— Ce-i asta? întrebă ea.
Dar, înainte ca vorbele să-i iasă de-a binelea de pe buze, palma îi rămase goală, iar Myrnin era deja în cealaltă parte a încăperii, întorcând şi iar întorcând în mâini micul obiect straniu, lăsându-şi degetele să-i lunece peste toate unghiurile lui şi să pipăie, tremurătoare, simbolurile profilate.
— Da, şopti el, după care strigă: Da!
Şi începu să ţopăie pe loc, exact ca Eve când aflase că primise rolul Blanche DuBois, dar se opri şi flutură obiectul spre Claire.
— Vezi? o întrebă.
— Sigur că da, răspunse ea. Ce e?
Buzele lui se întredeschiseră şi, pentru o clipă, Claire crezu că-i va răspunde, însă deodată lui Myrnin îi apăru în ochi o luminiţă vicleană, şi degetele i se strânseră în jurul contururilor ascuţite ale obiectului.
— Nimic, zise el, cu o voce ca un tors de pisică. Rogu-te, continuă. Eu voi fi... acolo.
Şi se duse în acea zonă a laboratorului în care-şi stabilise colţul pentru citit, cu un fotoliu masiv din piele şi o lampă din sticlă colorată. Mută cu grijă fotoliul astfel încât să stea cu spatele spre ea, şi se trânti, ridicându-şi picioarele încălţate în papucii cu iepuraşi pe o perniţă, şi începând să-şi examineze descoperirea.
— Ţicnit, oftă ea.
— Te-am auzit!
— Foarte bine, ripostă Claire, retezând sforile care legau cea din urmă cutie.
Iar aceasta explodă.