Vm5

Cinci

De fapt, laboratorul lui Myrnin nu era decât o ruină pustie.
Fie că fuseseră haidamacii lui Bishop, fie vandalii, fie Myrnin, într-un acces de nebunie, oricum distrugerile erau mai mari decât ultima oară când trecuse Claire pe-acolo. Practic, tot ce era din sticlă ajunsese cioburi, acoperind podeaua cu sclipiri letale. Mesele, răsturnate şi făcute ţăndări. Cărţile, rupte fâşii, coperţile din piele sau din pânză golite de conţinut şi îngrămădite în mormane de gunoaie.
Peste tot plutea mirosul neplăcut de chimicale vărsate şi de hârtie mucegăită.
Myrnin nu spuse nimic cât timp coborâră treptele spre toată acea harababură, însă pe cea din urmă se opri, şi se aşeză, de fapt, mai degrabă căzu. Claire nu ştia precis ce să facă, aşa că aşteptă.
— Eşti OK? îl întrebă, în cele din urmă.
El clătină încet din cap.
— Am locuit mult timp aici, răspunse Myrnin. În cea mai mare parte, întâmplarea a făcut să fie de bunăvoie; totdeauna am preferat un laborator, faţă de un palat, ceea ce Amelie n-a înţeles niciodată, chiar dacă s-a distrat pe seama mea. Ştiu că nu e altceva decât un loc, cu ceva obiecte. Dar nu m-aş fi aşteptat să resimt atât de mult... pierderea.
Tăcu din nou câteva clipe, după care oftă.
— Va trebui să reconstruiesc încă o dată. Dar, de data asta, va fi bătaie de cap.
— Dar... nu chiar acum, nu? îl întrebă Claire.
Fiindcă ultimul lucru pe care şi-l dorea era să pună mâna pe o mătură şi pe un căruţ pentru gunoi, ca să strângă toate cioburile, tocmai când soarta întregului Morganville atârna de concentrarea lor.
— Sigur că nu, răspunse Myrnin.
Sări în picioare şi — spre marea ei mirare — începu să meargă peste sticla spartă. În şlapi. Nu se opri nici măcar când se afundă în cioburi până la glezne. Claire îşi cobori privirea spre încălţările ei — tenişi cu talpa groasă — şi suspină. Apoi, îl urmă cu toată prudenţa, croindu-şi cărare printre cioburi din mers, în timp ce Myrnin înainta, sfărâmându-le nepăsător.
— Te răneşti! strigă după el.
— Foarte bine, ripostă el. Viaţa înseamnă durere, dragă copilă. Ah! Excelent!
Se lăsă pe vine, curăţă o porţiune de podea şi culese de-acolo ceea ce semăna a schelet de şoarece. Îl examina curios timp de câteva secunde, după care şi-l azvârli peste umăr. Claire se aplecă, lăsându-l să zboare pe deasupra ei.
— N-au găsit-o, zise Myrnin.
— Ce să găsească?
— Intrarea, răspunse el. În maşină.
— Care maşină?
Myrnin îi răspunse cu cel mai frumos şi mai dement zâmbet al lui, după care izbi cu pumnul podeaua goală, care se incovoie, gemând. Lovi iar, şi iar... şi, deodată, o întreagă suprafaţă de aproape doi metri pătraţi din podea se prăbuşi, pur şi simplu, într-o mare gaură neagră.
— Am astupat-o, explică el. Inteligent, nu? Înainte era un chepeng, dar mi s-a părut un pic cam prea bătător la ochi.
Claire îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată.
— Puteam să cădem direct în asta, zise ea.
— Nu exagera cu dramatismul. Ţi-am calculat greutatea. Erai în perfectă siguranţă, atât timp cât nu cărai cu tine ceva prea greu.
Myrnin îi făcu semn să vină lângă el, dar înainte ca ea să ajungă la jumătatea drumului, el sări în deschizătură, dispărând din vedere.
— Perfect, zise ea, oftând.
Când, în sfârşit, ajunse pe margine, privi cu atenţie în jos, însă acolo era beznă deplină... dar deodată se auzi un scrâşnet, şi o flacără izbucni, luminându-i faţa lui Myrnin, la aproape patru metri mai jos. Vampirul aprinse o lampă cu petrol şi o aşeză deoparte.
— Unde e scara? se interesă ea.
— Nu e, îi răspunse el. Sari.
— Nu pot!
— Te prind eu. Sari.
Era vorba despre un nivel de încredere la care ea n-ar fi vrut să ajungă niciodată cu Myrnin, dar... nu vedea la el nici urmă de porniri maniacale: dimpotrivă, o privea cu o concentrare neabătută.
— Dacă nu mă prinzi, jur că te omor. Ştii c-o s-o fac, da?
El îşi înălţă o sprânceană, în semn de scepticism, dar n-o contrazise.
— Sari!
Claire sări, ţipând... şi ateriză în braţele lui puternice şi reci, iar de la o asemenea apropiere, observă că el avea ochii mari, şi întunecaţi, şi aproape — aproape — umani.
— Ai văzut? murmură Myrnin. N-a fost chiar atât de rău, nu-i aşa?
— Mda, a fost grozav. Acum poţi să mă laşi jos.
— Ce? Ah, da.
O lăsă să lunece jos, după care ridică lampa cu petrol.
— Pe-aici, îi zise.
— Unde suntem? se interesă ea.
Pentru că i se părea că se află într-un tunel larg, industrial şi, în mod evident, destul de vechi. O construcţie de la începuturile oraşului, probabil.
— În catacombe, îi zise el. Sau să fie tunelurile de scurgere? Am uitat pentru ce le-am proiectat iniţial. Dar asta n-are importanţă: totul a fost ermetic închis de veacuri. Ai grijă la cadavru, dragă.
Claire privi în jos şi constată că nu stătea cu picioarele pe câteva beţe oarecare, ci pe oase. Oase, înveşmântate într-o străveche cămaşă zdrenţuită şi o pereche de pantaloni. Şi iată şi un craniu alb, holbându-se la ea din apropiere. Scoase un ţipăt şi sări într-o parte.
— Ce naiba înseamnă asta, Myrnin?
— Un oaspete nepoftit, răspunse el. Se mai întâmplă. Ah, nu-ţi face probleme, nu l-am omorât eu. Nici n-a fost nevoie: sunt destule dispozitive de pază. Acum, haide, încetază să te mai porţi de parcă n-ai fi văzut un mort în viaţa ta. Ţi-am spus, aici e ceva important.
— El cine a fost?
— Ce mai contează? Acum e pulbere, fetiţo. Iar noi, nu, deocamdată, deşi în ritmul ăsta am putea să devenim, dacă nu ajungem mai repede unde trebuie. Hai odată!
Claire n-ar fi vrut să meargă; în schimb, îşi dorea să rămână în cercul de lumină al lămpii. Locurile întunecoase din Morganville chiar erau pline de lucruri care te puteau devora. I se alătură lui Myrnin, cu sufletul la gură, şi merseră de-a lungul unui tunel care părea să nu se mai termine, deşi dădea impresia că nu se întinde decât cu zece paşi înaintea lor, şi că dispare la zece paşi în urmă.
Şi, deodată, tavanul dispăru, la rândul lui, iar ei ajunseră într-o grotă. Una mare.
— Ţine-o puţin, îi zise Myrnin, dându-i lampa.
Ea o manevră cu grijă să evite sticla şi metalul încinse, în timp ce Myrnin deschidea un dulap ruginit de lângă un perete al tunelului şi trăgea de o pârghie enormă.
Lampa deveni total inutilă, fiindcă se aprinseră o sumedenie de lumini strălucitoare, prinzând viaţă una câte una într-un cerc, prin toată grota aceea imensă. Fasciculele luminoase făcură să scânteieze o învălmăşeală de sticlă şi metal, şi după ce clipi de câteva ori, Claire începu să zărească mai limpede.
— Ce-i asta?
— Maşinăria mea diferenţială, răspunse Myrnin. Cea mai recentă versiune a ei, cel puţin. I-am construit nucleul acum trei sute de ani, dar l-am tot îmbogăţit şi împodobit de-a lungul timpului. Ah, ştiu la ce te gândeşti: nu e modelul lui Babbage , născocirea aia prostească şi mărginită. Nu, aici e vorba pe jumătate despre artă, şi doar pe jumătate despre meşteşug. Cu o doză considerabilă de geniu, dacă mi-e permis să afirm.
Arăta ca o imensă orgă cu tuburi, cu rânduri peste rânduri de plăci metalice subţiri, toate deplasându-se şi clănţănind împreună pe coloane verticale. Prin toată maşinăria şuierau aburi. Pe ici, pe colo, erau învălmăşite, precum spaghetele, cabluri, tuburi şi — pe alocuri — multicolore benzi izolatoare. Mai erau şi trei uriaşe cuburi din sticlă, prea groase ca să fie monitoare, iar în mijloc se găsea tastatură gigantică, fiecare tastă cât toată palma lui Claire. Numai că, în loc de litere, pe ele se vedeau întipărite simboluri. Pe unele — multe dintre ele — le recunoştea din ce învăţase împreună cu Myrnin despre alchimie. Altele reprezentau doar simboluri de-ale vampirilor. Iar vreo câteva erau doar... goale, ca şi cum ar fi fost, poate, ceva pe ele, altădată, dar se şterseseră complet din cauza uzurii.
Myrnin mângâie afectuos unul dintre flancurile metalice ale monstruozităţii. Aceasta scoase un şuierat prin câteva orificii ale tubulaturii.
— Ea este Ada, zise Mymin. Ea ţine în mişcare întregul Morganville. Şi vreau ca tu să înveţi cum s-o foloseşti.
Claire se holbă la maşinărie, apoi la el, şi din nou la maşinărie.
— Glumeşti, zise.
Şi atunci, maşinăria îi răspunse:
— Nu. Nu glumeşte. Din nefericire.

Claire văzuse multe ciudaăţenii de când se mutase în Morganville, dar chiar un computer viu, un soi de Frankenstein funcţionând pe bază de aburi, construit din lemn şi deşeuri?
Era, pur şi simplu, prea mult.
Se aşeză brusc pe pietrele tari, icnind disperată după aer şi lăsându-şi capul în palmele tremurătoare. Ca din depărtare auzi computerul — fiindcă, aşa era, nu? — întrebând:
— Ai mai făcut rost de una, Myrnin?
Şi replica lui Myrnin:
— Nu vorbeşti decât când ţi se vorbeşte, Ada. De câte ori trebuie să-ţi repet?
Claire, sincer vorbind, habar n-avea cum să se comporte într-o astfel de situaţie. Aşa că rămase, pur şi simplu, acolo, aşezată, luptându-se să nu se lase total pradă panicii, până când, Myrnin, în sfârşit, se apropie, lipăind în şlapi. Se lungi alături de ea, împreunându-şi palmele la spate şi privind drept în sus.
— Ce vrei să ştii? o întrebă.
— Nu vreau, îi răspunse Claire, ştergându-şi lacrimile prelinse pe faţă. Nu mai vreau să ştiu nimic. Am impresia c-o să înnebunesc.
— Ei, există întotdeauna o posibilitate, comentă Myrnin, ridicând din umeri. Ada e o inteligenţă vie, înăuntrul unei forme artificiale. O femeie strălucită... de fapt, o fostă asistentă de-a mea. Aici am conservat tot ce era mal bun din ea. N-am regretat niciodată faptul că am integrat tehnologia în uman.
— Păi, normal că tu n-ai regretat. Am regretat eu şi pentru tine, replică Ada, cu o voce ieşind de nicăieri, în mod deosebit.
Claire fu străbătută de un fior. Era ceva nu tocmai normal în vocea aceea, ca şi cum ar fi ieşit din cine ştie ce vechi difuzor de aparat de radio ieftin, pe unde medii, care se mai şi arsese de vreo câteva ori.
— Spune-i noii tale prietene adevărul, Myrnin, continuă maşinăria. Măcar atâta lucru ai putea să faci.
Myrnin închise ochii.
— Ada a murit din cauză că am avut o scăpare, zise Myrnin.
— Cu alte cuvinte, ripostă cu acreală computerul, m-a asasinat. După care m-a închis în cutia asta. Pentru totdeauna. Iar faptul că nu regretă nu face decât să dovedească la ce distanţă se află el de umanitate.
— Tu nu eşti închisă în cutia asta pentru totdeauna, replică Myrnin, după cum bine ştii. Dar eu am încă nevoie de tine, aşa că va trebui, pur şi simplu, să încetezi cu interminabilele tale văicăreli şi să-ţi vezi de treabă. Dacă vrei să evadezi, cercetează şi găseşte-ţi scăparea.
— Altfel, ce-o să-mi faci?
Ochii lui Myrnin se deschiseră brusc, şi colţii îi ieşiră la iveală... nu-i vorbă că ar fi putut să muşte computerul. Era numai o reacţie de frustrare, presupuse Claire.
— Altfel îţi deconectez sistemul de gândire, zise el, şi-o să te poţi distra citind operele lui Bulwer-Lytton în următorii douăzeci de ani, până mi s-o face milă de tine.
Răspunsul Adei constă într-o remarcabilă tăcere, aşa că Myrnin îşi retrase la loc colţii şi zâmbi.
— Şi-acum, i se adresă el lui Claire, dă-mi voie să-ţi explic ce e cu Ada. Ea este forţa vitală care alimentează oraşul, fireşte: fară ea, n-am mai putea menţine portalurile în funcţiune, şi nici câmpurile invizibile care ne asigură că locuitorii din Morganville rămân unde trebuie, sau că vor suferi pierderi de memorie în cazul în care izbutesc să găsească o cale de ieşire din oraş. Dezavantajul rezidă în faptul că Ada este o fiinţă vie, iar fiinţele vii au... toane. Sentimente. Se ştie despre ea că se ataşează de persoane, şi uneori chiar se amestecă în problemele lor. Cum a fost şi cu prietenul tău Michael.
— Cu Michael? repetă Claire, clipind mărunt, peste măsură de intrigată.
Nu voia să afle mai multe... Ba, pe naiba, cum să nu vrea? Chiar voia!
— Cum adică? îl întrebă.
— Adică, Ada a intervenit ca să-l ţină în viaţă pe Michael, fiindcă avea posibilitatea. Prezenţa Adei se resimte cel mai mult în Casele Fondatoarei, care sunt strâns legate de ea; Ada poate, cu destule eforturi, să-şi exercite influenţa în ele, sau oriunde există vreun portal, pentru scurte perioade de timp. În cazul lui Michael, a ales să-i salveze viaţa, păstrându-l în matricea Casei Glass, în loc să-l lase să moară când a încercat Oliver, şi n-a reuşit, să-l ucidă şi să-l prefacă în vampir.
— Nu doar că l-a salvat, ea chiar l-a salvat, comentă Claire. Aşa cum salvează computerul un fişier deteriorat.
— Presupun că da, dacă vrei să te exprimi în terminologia lumească, încuviinţă Myrnin, căscând. Eu i-am spus să-l lase să se ducă. Ea nu m-a luat în seamă. Mai face chestii dintr-astea.
— Frecvent, îl completă vocea imaterială a Adei. Şi cu mare plăcere. Tu eşti fata din Casa Glass. Noua favorită a lui Myrnin.
— Păi...
Claire nu ştia precis cum să răspundă la aşa ceva, motiv pentru care optă în favoarea unei rapide ridicări din umeri.
— Aşa cred, zise.
— Te-ai descurcat bine, aprecie Ada. Foloseşti portalurile fară să cunoşti prea multe despre cum funcţionează, sau despre cum poţi să le creezi, dar presupun că majoritatea copiilor moderni n-ar şti nici măcar cum să înceapă confecţionarea jucăriilor cu care se joacă.
Deodată, telefonul mobil al lui Claire începu să sune, spulberând liniştea cu vesela lui melodie. Sări ca arsă, bătu aerul cu braţele şi reuşi să-l extragă din buzunar, dar numai ca să vadă că ecranul i se întunecă imediat.
— Tu ai făcut asta? întrebă.
— Ce să fac? replică Ada, făcând pe neştiutoarea, însă în voce avea o nuanţă întunecată de amuzament. Ah, scuză-mă. Am destul de puţine lucruri cu care să-mi ocup timpul în temniţa mea. În cutia mea.
— Ada, interveni Myrnin, oftând. Eu am adus-o aici ca tu să-i explici cum să te menţină în funcţiune, nu ca să-ţi asculte nesfârşit de inventivele lamentări.
Ada nu spuse nimic. Absolut nimic. În tăcerea lăsată, Claire auzi constantul zumzet şi ţăcănit al mecanismelor care se roteau, ca şi şuieratul aburului... însă Ada continuă să tacă.
— Face pe bosumflata, îi explică Mymin, săltându-se în şezut. Nu-ţi face griji, draga mea. Poţi să ai încredere în Claire. Hai, daţi-mi voie să fac prezentările aşa cum se cuvine.
Ideea lui Myrnin despre cum se cuvenea să facă prezentările consta în apucarea lui Claire de un braţ şi târârea ei până în faţa maşinăriei. Înainte de a-i putea urla s-o lase în pace, el trase într-o parte un capac metalic şi-i împinse mâna până pe o placă metalică... unde ceva îi înţepă palma, cu iuţeala fulgerului, ca o muşcătură de şarpe. Claire încercă să-şi smucească mâna înapoi, însă ceva — o forţă anume — i-o ţinu pe loc.
Simţi sângele curgându-i din rana dureroasă şi usturătoare.
— Dă-mi drumul! urlă, izbind furioasă maşinăria cu piciorul. Hei! Hei!
Ada chicoti. Era un sunet bizar, metalic: de foarte aproape, chiar nu suna absolut deloc omenesc, ci mai degrabă ca scrâşnetul unor componente din interior, frecându-se între ele.
Brusc, forţa care-i imobiliza mâna lui Claire se risipi, iar ea se împletici înapoi, strângându-şi la piept mâna care-o ustura şi încercând — fară prea mare succes — să respire normal. Îi era frică să vadă, dar cu un efort de voinţa îşi desfăcu palma stângă.
În centrul ei avea o mică rană, ca o înţepătură, un cerculeţ roşu cam de diametrul unui vârf de creion: peste tot, în jurul acestuia era un cerc alb, ca la o ţintă. Totuşi, sub privirea lui Claire, albul acela se şterse treptat.
Sângele îi ţâşnea prin orificiul din piele în picături groase şi roşii. Îşi întoarse faţa spre Myrnin, rămas la câţiva paşi mai încolo: el îi privea fascinat mâna.
Ptiuuuuuu!
Îşi strânse pumnul, străduindu-se să oprească sângele.
— Ce naiba a mai fost şi asta?
— Asta? repetă Mymin, parcă neputând să-şi dezlipească privirea de pumnul ei. Ah, e ceva destul de simplu. Ada avea nevoie să ştie cine eşti. Acum o să te ştie, şi-o să-ţi asculte ordinele.
Ada scoase un sunet care semăna suspect de mult cu o tuse sufocată.
— Asta nu explică de ce m-a muşcat! protestă Claire.
Myrnin clipi nedumerit.
— Sângele este combustibilul care pune motorul în mişcare, draga mea. La fel ca la noi toţi. Ada are nevoie de un aport regulat de sânge, ca să funcţioneze.
— N-ai auzit niciodată de conectarea la priză? Dumnezeule, Myrnin, ai inventat un computer-vampir?
— Păi...
Myrnin păru sincer nehotărât cu privire la răspuns, dar până la urmă capitulă.
— Ea are nevoie cam de o jumătate de litru de sânge pe lună... şi nu de sânge ţinut în frigider; trebuie să fie încălzit cel puţin până la temperatura camerei, de preferinţă până la cea a corpului, fireşte. Eu o hrănesc în general aproape de începerea fiecărei luni, deşi este capabilă, la nevoie, să reziste săptămâni de-a rândul şi fără hrană. Ah, şi neapărat s-o hrăneşti noaptea. Sângele e mai puţin util dacă e oferit sub influenţa soarelui. Aici lucrăm după legile ezoterice, să ştii.
— Eşti dement, zise Claire, retrăgându-se până lângă perete, unde se opri, holbându-se la el. Serios vorbesc. Dement.
El n-o luă câtuşi de puţin în seamă.
— Mai trebuie s-o recalibrezi la fiecare solstiţiu, de iarnă şi de vară, ca s-o adaptezi la schimbările din modul de influenţă al soarelui şi lunii. Ţi-aminteşti simbolurile ezoterice pe care le-ai învăţat de la mine, da? Ei bine, formula e destul de simplă. Ţi-am notat-o aici, uite.
Myrnin îşi pipăi buzunarele redingotei şi, până la urmă, scoase la iveală o fiţuică slinoasă, plină de ştersături şi de rupturi, pe care i-o întinse lui Claire.
Ea n-o luă.
— E o nebunie, repetă, de parcă ar fi considerat că e de o importanţă maximă ca Myrnin să înţeleagă informaţia,
Acesta, însă, îşi înălţă încet sprâncenele.
— Myrnin, tu ai fabricat un computer-vampir. Din lemn. Şi din sticlă. Nu eşti... Nu este...
El o bătu uşurel cu palma pe umăr.
— Aici suntem în Morganville, Claire dragă. Ar fi trebui să ştii până acum că nu totul e după cum te-ai aştepta.
Şi, cu o neaşteptată izbucnire energică, Myrnin îi apucă mâna îndărătnică, îi îndesă în ea bucata de hârtie şi sări în picioare.
— Ada! strigă el.
— Ce e? întrebă imediat computerul, cu o voce care ursuză.
Ofensată. Ea nici măcar nu e reală, îşi zise Claire. Mda. Nu e reală, dar bea sânge. Tocmai a băut dintr-al meu.
— Te vei supune tuturor comenzilor primite din partea lui Claire Danvers, ca şi cum ar fi ale mele. M-ai înţeles?
— Mult prea limpede, oftă Ada. Foarte bine. O să-i înregistrez substanţa pentru raporturile ulterioare.
Myrnin se întoarse la loc spre Claire şi-i făcu degetele să se închidă peste bucata de hârtie. Avea unghiile murdare şi tăioase, şi ea simţi un fior la atingerea rece.
— Te rog, îi zise el. Trebuie s-o păstrezi la loc sigur. E singura consemnare a secvenţei. Am notat-o ca să mi-o amintesc eu însumi, pentru eventualitatea... pentru când o s-o uit. Dacă greşeşti secvenţa, rişti s-o omori. Sau mai rău.
Claire se cutremură.
— Ce-ar putea să fie mai rău decât faptul că ea e aici?
— S-o întorci împotriva noastră, îi răspunse Myrnin. Şi crede-mă, dragă, nu ţi-ai dori să se-ntâmple una ca asta.


Şase

Până când reuşiră ei să iasă din caverna în care sălăşluia Ada, era noapte: o noapte deplină, întunecoasă.
Ceea ce constituia o problemă.
— Nu se poate să mergem pe jos, îi zise ea lui Myrnin, pentru cam a mia suta oară. Nu e deloc sigur. Tu chiar nu înţelegi!
— Ba fireşte că înţeleg, replică el. Bântuie vampiri prin noapte. Extrem de înfricoşători. îmi tremură picioarele în sandalele mele de plajă. Haide, adună-ţi curajul, fato. Te apăr eu.
După care se strâmbă ca într-un spectacol de bâlci, ceea ce nu avu darul de a o linişti prea tare pe Claire. Myrnin începuse să manifeste acea stare de neastâmpăr, maniacală, care pe ea o îngrozea, şi tot insista că nu vrea să i se administreze serul, deocamdată... şi nici măcar medicamentul de întreţinere, cristalele roşii pe care Claire le purta într-o cutiuţă, în rucsacul ei.
Dincolo de un anumit punct, Myrnin era îndeajuns de nebun încât să se creadă normal. Atunci situaţia devenea foarte, foarte periculoasă în preajma lui.
— Am putea să folosim portalul, propuse Claire, însă Myrnin, care urcase deja pe jumătate scara, nici măcar nu ezită.
— Nu, nu putem, răspunse el. Nu şi din nodul acesta. L-am închis. Nu vreau să mai vină şi altcineva pe-aici. Mi-ar distruge opera.
Claire privi în jur, examinând stricăciunile: sticlăria spartă, mobila sfarâmată. Din punctul ei de vedere, nu mai rămăsese nimic care să poată fi distrus de eventualii vandali, şi chiar să fi fost, închiderea portalului nu i-ar fi împiedicat; i-ar fi stingherit numai ei (şi lui Myrnin) accesul acolo.
Numai dacă... poate el chiar asta intenţiona.
— Dar intrarea în grotă? îl întrebă.
El trosni din degete, în semn că uitase total de ea.
— Excelentă observaţie.
Aşa că Mymin târî într-acolo cea mai mare şi mai grea dintre mese, o răsturnă cu tăblia în jos şi acoperi cu ea deschizătura pe care o făcuse în podea. Apoi adună câţiva pumni de cioburi şi le presără pe toate laturile.
— Şi dacă mută cineva masa? mai întrebă Claire.
— Atunci, o găseşte pe Ada şi se pomeneşte, cel mai probabil, devorat de contramăsurile mele, răspunse el, bucuros. Şi, pentru că veni vorba, eu chiar trebuie să-mi fac rost de ceva pentru prânz. Nu e vorba despre tine, draga mea.
Claire s-ar fi bucurat mai mult dacă el ar fi găsit cine ştie ce metodă magică de a astupa gaura, însă presupuse că putea să fie bine şi-aşa. După toate aparenţele, băieţii răi trecuseră pe-acolo de cel puţin o duzină de ori, oricum, aşa că probabil nu le-o mai veni cheful să se întoarcă să redecoreze locul.
Îşi desfăcu fermoarul rucsacului. Pe fundul lui, se aflau două ţepuşe ascuţite la vârf. Luă una dintre ele şi şi-o ascunse în buzunar. N-ar fi putut să omoare un vampir doar cu ea, dar oricum l-ar fi paralizat până când ar fi fost înlăturat... şi, în orice caz, avea darul de a-l slăbi îndeajuns încât să poată fi omorât prin alte mijloace.
Dacă apăreau necazurile — chiar şi din partea lui Myrnin însuşi — se hotărâse să facă astfel încât să le ţină pe loc suficient cât să poată ea fugi şi să-şi salveze viaţa.
Myrnin mai presără, artistic, o altă serie de cioburi.
— Gata, anunţă el, retrăgându-se la loc în direcţia treptelor. Ce părere ai?
— Fabulos, răspunse ea, oftând. Strălucit mod de camuflare.
— Normal. Aş adăuga şi un cadavru, mărturisi el, doar ca să-i ţin la distanţă pe curioşi. Dar şi-aşa e posibil să fie destul de bine.
— Mda, e... destul de bine, îl aprobă ea. Acum, putem să plecăm?
Ca nu cumva să se răzgândească privitor la ideea cu cadavrul.
După ce-l urmă pe Myrnin, ieşind din baraca dărăpănată care-i camufla intrarea în bârlog, el stătu să închidă cu grijă uşa şi s-o încuie cu un lacăt. Măsură de precauţie de-a dreptul ridicolă, din moment ce până şi Claire ar fi putut să doboare cu piciorul scândurile vechi şi putrede, ea, care nu era tocmai Hulk Hogan în variantă feminină.
Îşi scoase telefonul, îi deschise clapeta şi începu să caute în agendă numărul lui Eve.
Myrnin îi dădu peste mână, făcând să-i zboare telefonul în sus ca o minge, după care-l prinse cu uşurinţă. Rânji satisfăcut de sine, numai dinţi ascuţiţi îndreptaţi în unghiuri aberante, şi-şi strecură telefonul în buzunarul redingotei.
— Măi, măi, o mustră. Unde ţi-ai uitat simţul aventurii?
— Undeva, pe o plajă, lângă sănătatea ta mintală! Nu putem să mergem aşa. Doar ştii ce se-ntâmplă noaptea pe străzi!
— N-am ce face. Am nevoie de puţin aer şi, în plus, mersul pe jos e foarte sănătos pentru oameni, să ştii.
Cu asta, Myrnin încheie discuţia şi porni prin întunerei, pe aleea îngustă. Claire îl privi pentru o clipă cu gura căscată, după care se zori în urma lui, fiindcă opţiunea de a rămâne nu i se părea o idee tocmai fantastică. În dreapta ei, dincolo de gardul înalt din lemn, zărea contururile impunătoare şi întunecate ale Casei Day, pustie în prezent. Bunica Day se mutase, provizoriu, iar fiica ei era pe undeva, printr-o ascunzătoare... probabil, pentru tot restul vieţii, dat fiind faptul că-şi încercase soarta alături de forţele anti-vampirice din oraş, iar asta nu decursese deloc bine pentru nimeni.
Claire încetini pentru o clipă, fixând cu privirea ferestrele neluminate ale casei. Ar fi putut să jure că, în lumina rece a stelelor, văzuse una dintre perdelele din dantelă albă mişcându-se.
— Myrnin, zise ea. O fi cineva acolo, înăuntru?
— Foarte probabil, îi răspunse el, fară să încetinească. Lumea stă ascunsă în zeci de locuri prin Morganville, şi aşteaptă.
— Aşteaptă ce?
— Să coboare Dumnezeu din cer şi să-i mântuiască? Habar n-am ce!
De dincolo de gard, Claire auzi un chicotit slab, scos pe nerăsuflate. Se opri, privindu-l fix pe Myrnin, care la rândul lui stătu pe loc, îşi întoarse privirea spre gard, dar apoi clătină din cap şi ridică din umeri. Şi porni mai departe.
Totuşi, Claire avea convingerea că, oricine ar fi fost pe acea parte a gardului dinspre Casa Day, mergea odată cu ei, iar când aveau să ajungă în capăt... Rău. O să fie de rău.
— Myrnin, poate c-ar trebui să sunăm pe cineva. Să chemăm un taxi, înţelegi? Sau pe Eve, am putea s-o sunăm pe Eve...
Şi atunci, Myrnin se aruncă asupra ei.
Se întâmplă atât de iute, atât de iute, încât ea abia dacă mai avu timp să icnească şi să-şi lase capul în jos în timp ce el se avânta, ca un fulger alb, nedesluşit, sub lumina stelelor. Apoi, senzaţia de ciocnire cu un corp dur, cea de prăbuşire, după care toate contururile începură să se estompeze oarecum...
Myrnin era lungit deasupra ei, şi, după ce lumea încetă să se mai clatine, îşi dădu seama că era întinsă cu faţa în sus pe pământ.
— Dă-te jos! scheună ea, începând să-l lovească în piept cu amândoi pumnii. Jos!
El îi astupă gura cu palma lui rece şi ridică un singur deget de la cealaltă mână, ducându-şi-l la buze. Ea nu putea să-i vadă faţa prin întuneric, însă gestul i-l văzu, ceea ce făcu brusc ca panica ei să-şi schimbe direcţia de la aoleu, Doamne, Myrnin o să mă muşte spre aoleu, Doamne, Myrnin încearcă să mă salveze.
Myrnin îşi lăsă capul în jos, atât de mult, încât pătrunse bine de tot în spaţiul critic din apropierea venei de la gât, şi ea îl auzi şoptind:
— Nu te mişca. Stai pe loc.
După care dispăru, cât ai clipi. Oricât de zgomotos putea să fi fost el uneori, ştia să fie şi tăcut ca o umbră, când voia.
Claire îşi ridică foarte puţin capul ca să privească, însă nu văzu nimic. Numai aleea, gardul, cerul de deasupra, cu fuioarele de nori plimbându-se printre stele.
Şi şlapii lui Myrnin, pe care şi-i lăsase să zacă, trişti şi părăsiţi, pe pământ.
Deodată, se auzi un ţipăt turbat de dincolo de gard, şi ceva se izbi de lemnul lui cu destulă forţă cât să prefacă în aşchii ulucile grele. Claire se rostogoli şi se ridică în picioare, cu inima bubuindu-i în piept, şi strânse cu putere ţepuşa în mână. Ciudat, nici nu credeam c-o s-o folosesc pe Myrnin... Poate că, în subconştient, ştiuse că el avea s-o protejeze.
Aşa spera, cel puţin. Spera să nu fie vorba doar despre incapacitatea ei de a mai vedea în el o ameninţare, fiindcă asta, până la urmă, i-ar fi adus moartea.
Indiferent ce s-ar fi întâmplat de cealaltă parte a gardului, era ceva rău. După zgomot, parc-ar fi fost o luptă între tigri, iar în timp ce bătea în retragere, îndepărtându-se de mârâiturile şi urletele şi bufnetele trupurilor, ulucile gardului se rupseră din nou, şi o mână albă — nu a lui Myrnin, ci una de femeie — spintecă aerul cu ghearele.
După Claire.
— M-am răzgândit, auzi vocea lui Myrnin. Tu fugi acum, Claire. Te prind eu din urmă. Aici ar putea să-mi mai ia un pic de timp.
Nu mai aşteptă. Îşi înşfacă rucsacul căzut şi o rupse la fugă spre capătul aleii, care dădea în fundătura de lângă Casa Day.
O maşină de vampir era parcată acolo, cu portiera deschisă şi motorul pornit. Nimeni prin preajmă.
Claire şovăi, după care privi cu atenţie înăuntru. La lumina aparatelor de bord, nu putu să vadă mare lucru: ţapiţerie de culoare închisă, în general. Nu credea să fie cineva înăuntru, cu toate că era cam greu să vadă ceva în spate, Se avântă înăuntru, cu capul plecat, şi aprinse becul din plalon, după care sări înapoi pe călcâie, ţinându-şi ţepuşa în cel mai ameninţător mod posibil. (Ceea ce, era nevoită să recunoască, probabil că nu prea era de natură să intimideze pe cineva.)
Din fericire, nimic nu sări pe ea de pe bancheta din spate.
Claire se aruncă pe scaunul din dreptul volanului, îşi trânti rucsacul pe podea, în faţa locului din dreapta, apoi trânti portiera. Se lăsă peste claxon, facându-l să urle prelung, după care ţipă şi ea:
— Myrnin! Haide!
Îşi asuma un risc. Existau toate şansele ca, indiferent cine ar fi ieşit câştigător în lupta de-acolo, persoana care va deschide portiera să nu fie Myrnin; totuşi, trebuia să încerce. El se aruncase în luptă cu un alt vampir — cu mai mulţi, avea impresia — ca să-i salveze ei viaţa. Măcar atât putea să facă, să-l prevină că se pregăteşte să demareze cu toată viteza şi să-l lase în urmă.
Era imposibil să vadă ceva prin parbrizul şi geamurile fumurii. Claire numără până la zece, rar şi apăsat, ajungând la un şapte şoptit, când auzi o bătaie uşoară în geamul din dreapta. Ţipă uşor şi întinse mâna, bâjbâind în căutarea întrerupătorului care acţiona coborârea geamului.
Myrnin îşi vârî capul înăuntru şi-i zâmbi.
— Mândră domniţă, permis mi-e oare să călătoresc în a voastră caleaşcă?
— Doamne... urcă odată!
Arăta... răvăşit. Oricum, mai răvăşit ca de obicei: redingota îi era sfâşiată pe alocuri, avea faţa plină de zgârieturi lipsite de sânge, iar în ochi i se vedea încă o strălucire roşiatică, tulbure, ceva mai estompată acum. În timp ce se strecura pe scaunul din dreapta ei, simţi un miros înţepător: de sânge proaspăt de vampir. În lumina bordului, observă că avea urme de sânge şi în jurul gurii, şi era mânjit pe mâini.
— Cine era? îl întrebă.
— Habar n-am, răspunse Myrnin, căscând. Colţii îi sclipiră. Cineva trimis de Bishop să mă spioneze, fară îndoială. Ea n-o să se mai întoarcă să-i dea raportul. Din nefericire, partenerul ei a fost prea iute pentru mine. Şi prea înfricoşat.
Vorbea cu atâta nepăsare! Claire, înspăimântată, se asigură că toate portierele erau bine încuiate şi ferestrele ridicate până sus, după care îşi dădu seama că se aflau într-un automobil staţionat, iar ea nu putea să vadă nimic în faţă. Evident. Era o berlină model standard adaptată pentru vampiri. Absolut deloc potrivită pentru oameni.
Myrnin suspină.
— Te rog, dă-mi voie.
— Ai măcar cea mai vagă idee despre cum se conduci o maşină?
— Învăţ foarte repede.
De fapt, nu era cazul.

Myrnin o lăsă pe Claire acasă la părinţii ei cu destul timp înaintea zorilor, îi azvârli din maşină telefonul mobil, apoi demară, ciocnindu-se întruna de borduri şi dărâmând cutiile poştale cu o veselă nepăsare. Părea să-i placă ipostaza de şofer, ceea ce pe Claire o îngrozea, însă, din punct de vedere oficial, aceasta era problema poliţiei din Morganville, şi nicidecum a ei.
Întreaga povară a acelei zile îi apăsa umerii în timp ce descuia uşa de la intrare, şi nu-şi dorea altceva mai mult, decât să se târască până la canapeaua din living şi să adoarmă acolo, însă mirosea a praf, a oase vechi şi a alte lucruri la care nici să se gândească n-ar fi vrut. Un duş. Mama şi tata erau în pat, presupuse; uşa camerei lor, din capul scării, era închisă. Trecu în vârfurile picioarelor pe lângă ea, până în celălalt capăt al culoarului, îşi trânti rucsacul pe patul din camera ei şi scoase o veche cămaşă de noapte din bumbac subţire dintr-un sertar, după care porni spre baie. Simţi un déjà vu după ce încuie uşa pe dinăuntru şi deschise robinetul. Casa Fondatoarei în care locuiau părinţii ei avea aceeaşi dispunere ca şi Casa Glass... ceea ce încă o făcea să se simtă mai acasă, chiar dacă locuise în ambele clădiri pe durate de timp aproximativ egale. Până şi blaturile şi podelele erau la fel. Doar perdelele de la duş şi prosoapele de baie, alese după gustul mamei, difereau. Vreau să mă duc înapoi. Se aşeză pe scaunul de toaletă şi-şi lăsă tristeţea să se reverse din ea. Vreau să mă duc înapoi la prietenii mei. Vreau să-l văd pe Shane. Vreau să se termine cu toate astea.
Nu că s-ar fi aşteptat să vadă un duh ieşind dintr-o lampă, pregătit să-i îndeplinească dorinţele; din nefericire. Iar plânsul nu i-ar fi uşurat cu nimic situaţia, la drept vorbind.
După un prelungit duş fierbinte, se simţi un pic mai bine: în orice caz, mai curată, şi cuprinsă de o plăcută sfârşeală. Folosi uscătorul până când părul îi ajunse ca un moţ ciufulit: îi mai crescuse acum, când şi-l pieptăna, îi atingea umerii. Ochii aveau o expresie puţin cam chinuită. Avea nevoie de somn, ca şi de o lună încheiată în care să nu vrea nimeni s-o omoare. După care ar fi fost în măsură să se descurce din nou cu tot haosul. Probabil.
Îşi pipăi cruciuliţa delicată primită de la Shane şi se gândi că el era captiv într-o cuşcă, la jumătatea drumului spre celălalt capăt al oraşului. Amelie îi făcuse o promisiune, dar cu o considerabilă lejeritate în privinţa amănuntelor şi a momentului; de asemenea, nu promisese în realitate că-l va elibera pe Shane, ci doar că va împiedica eventuala lui execuţie.
Claire încă se gândea la asta în clipa în care aprinse lumina din camera ei şi-l descoperi pe Michael stând pe pat.
— Hei! strigă ea, înşfăcând un halat roz, pufos, de după uşă, şi acoperindu-se cu el, dintr-odată conştientă de cât de subţire îi era cămaşa de noapte. Ce cauţi aici? îl luă la rost.
Şi totuşi, după cea dintâi izbucnire de jenă, simţi un val la fel de puternic de încântare. Nu-l mai văzuse pe Michael — nu de unul singur, departe de Bishop — încă din acea oribilă zi în care întreaga viaţă se schimbase atât de urât pentru ei toţi.
În timp ce se lupta să-şi îmbrace halatul, el se ridică, întinzându-şi ambele mâini într-un soi de încercare specific Michael-escă de a o linişti.
— Stai! Nu sunt cine crezi tu că aş fi. N-am venit să-ţi fac vreun rău, Claire. Te rog, crede-mă...
Oh. El avea impresia că ea încă îl mai crede mica unealtă a lui Bishop.
— Mda, lucrezi pentru Amelie şi nu mai eşti băiat rău, m-am prins. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi apari aici neanunţat, când sunt numai în cămaşă de noapte!
Michael îi răspunse cu un zâmbet vădind o imensă uşurare şi-şi lăsă mâinile în jos. În clipa aceea, i se părea înalt de un milion de kilometri, iar când îşi desfăcu braţele, zbură pur şi simplu spre îmbrăţişarea lui. Michael era vampir, aşa că nu avea ce căldură trupească să simtă, însă găsi acolo alinare, reală şi puternică. Michael era el însuşi. Cel dintotdeauna.
Şi simţea la el o dragoste autentică. O simţea bine.
— Salut, puştoaico, îi zise, îmbrăţişând-o cu precauţie, pe deplin conştient de puterea lui. Eşti bine?
— Sunt bine, şi, frate, ce-aş mai vrea ca toată lumea să înceteze cu întrebarea asta! răspunse ea, după care se trase puţin în spate, ca să-l privească. Şi tu ce cauţi aici?
Trăsăturile lui Michael se înăspriră. Se aşeză la loc pe pat. Claire se căţără lângă el, simţind cum toată bucuria de mai devreme se scurge afară din ea. Luă o pernă şi-o strânse, absentă, la piept. Avea nevoie să ţină ceva în braţe.
— Bishop m-a trimis să-i rezolv ceva, îi răspunse el. Mă crede încă fidelul lui soldăţel. Cel puţin, aşa sper. Probabil că aşa crede el că m-ar pune la încercare.
— Ce te-a trimis să faci?
— N-ai vrea să ştii.
Evident, era vorba despre un lucru pe care Michael îl detesta. Ochii lui albaştri se înneguraseră, şi evitau s-o privească direct.
— Situaţia devine prea periculoasă ca să mai fii şi tu amestecată în ea. Jură-mi că nu te mai întorci la Bishop. Nici măcar dacă se foloseşte de tatuajul ăla, ca să te cheme. Stai departe de el, şi gata! Dacă trebuie, leagă-te cu cătuşe de grilajul patului, dar nu te mai întoarce.
— Dar...
— Claire! o întrerupse el, luându-i şi strângându-i mâna. Te rog. Ai încredere în mine. Trebuie să rămâi aici. La loc sigur.
Ea încuviinţă fară vorbă, dintr-odată mai înfricoşată decât fusese toată noaptea.
— Tu ştii ceva. Ai auzit ceva.
— Nu e chiar atât de simplu, zise Michael. Mai degrabă, o presimţire. Bishop începe să se plictisească, iar când se plictiseşte de un lucru... îl strică.
— Te referi la mine?
— Mă refer la Morganville, răspunse el. Mă refer la toate. La toată lumea. Iar tu nu eşti decât o ţintă uşoară, evidentă.
Claire înghiţi în sec.
— Dar tu... tu eşti bine, nu?
— Mda, zise Michael, oftând şi trecându-şi o mână prin parul lui blond şi ondulat. Sau aşa ar fi cazul să fiu. Nu prea mai am de-ales. Nu-ţi face griji pentru mine: dac-o să fie nevoie să fug, atunci fug. Încerc doar să rămân pe lângă el cât de mult se poate.
Claire nu putea să suporte tristeţea din glasul lui, şi nici furia, şi-şi dori să-i poată spune ceva, care să-l facă să se simtă mai bine. Orice.
Ia stai... chiar avea ceva.
— Am văzut-o pe Eve.
Asta îi atrase o reacţie imediată din partea lui: capul i se ridică brusc, iar ochii albaştri se făcură mari.
— Ea cum e?
În spatele întrebării se simţea o emoţie atât de mare, încât Claire fu scuturată de un frison.
— Bine, îi răspunse, deşi nu era chiar purul adevăr. E, hm, oarecum supărată, de fapt. A trebuit să-i spun. Despre tine, că de fapt nu eşti rău.
Michael oftă şi închise ochii pentru o clipă.
— Nu sunt convins că ai făcut bine.
— Ba da, dacă te duci tu la ea diseară şi-i spui că... în fine, ce vrei. Ah, dar să fii atent. A cam început să se creadă Buffy, umblă numai cu ţepuşe şi alte alea.
— Da, o recunosc, fară probleme, zâmbi Michael, ceva mai bucuros faţă de cum îl văzuse ea de luni întregi. Poate încerc să trec pe la ea. Îţi mulţumesc.
— Cu plăcere, zise Claire.
Nu ştia precis câte mai putea să spună, dar se săturase să ocolească adevărul.
— Ea chiar te iubeşte, să ştii, îi atrase ea atenţia. Mereu te-a iubit.
Michael rămase tăcut câteva clipe, după care scutură din cap.
— E cazul să te las să te odihneşti, zise. Şi să nu uiţi ce ţi-am zis. Rămâi aici. Nu te mai întoarce la Bishop.
— Să trăiţi, dom’ căpitan! exclamă ea, salutându-l în joacă. Hei. Mi-a fost dor de tine, Colţosule.
— Ai stat cam mult pe lângă Eve, observ.
— Nici pe departe. Oricum, nu în ultima vreme.
Şi o întrista gândul acesta.
— Ştiu, zise el, sărutându-i dosul palmei. Rezolvăm noi. Acum, dormi şi tu.
— Noapte bună, îi răspunse ea, privindu-l cum se îndreaptă spre uşă. Hei! Dar cum ai intrat?
El îşi fâlfâi un deget spre ea într-o sinistră pantomimă de boogie-woogie.
— Eu sunt vampir. Am puteri speciale, rosti, cu un prefăcut accent transilvănean, la care renunţă apoi, ca să mărturisească: De fapt, mama ta mi-a deschis.
— Serios? Mama mea? Te-a lăsat în cameră la mine? În toiul nopţii?
Michael ridică din umeri.
— Am succes la mămici.
Şi, adresându-i un zâmbet de star de la Hollywood, se strecură afară pe uşă.
Claire se vârî în aşternut şi, pentru prima oară în noaptea aceasta, simţi că poate să doarmă fară griji.