VDMxxxStingerea8

Unsprezece

Ajunsă acasă — cu alte cuvinte, în Casa Glass, fiindcă ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-şi amestece părinţii în toată povestea asta — Claire despachetă laptopul lui Kim şi porni camera web, încercând să acceseze fluxul de date video. Nu avu cine ştie ce dificultăţi, fiindcă ştia adresa IP a camerei: din fericire, Kim înscrisese această informaţie chiar pe etichetă. Problema constă în faptul că la celălalt capăt se afla uit randomizer, un program special care transfera semnalul şi-l redirecţiona pe internet la fiecare câteva minute. Era localizat chiar în Morganville; trebuia să fie aşa, ţinând seama de timpul de transfer al pachetelor de date, însă Claire nu prea avea vreo idee clară despre cum ar putea să-şi înceapă cercetările. Nu era ea chiar o expertă în computere, cu toate că se descurca; oricum, era evident că şi Kim îşi luase anumite măsuri de precauţie.
Însă nici Claire nu avea de gând să renunţe atât de uşor. Nu-i plăcea ei de Kim, însă erau foarte multe în joc aici: vieţile vampirilor, inclusiv a lui Michael; viaţa lui Kim; poate chiar tot ce se clădise aici, cu orice preţ.
Michael avea dreptate: nu-i puteau permite lui Kim să sacrifice toate acestea numai pentru propriile ei ambiţii. Adevărul putea să iasă la iveală, dar oricum nu aşa, ca un soi de oribil exerciţiu de voyeurism.
În cele din urmă, derulă încă o dată filmarea cu Kim, pe care o vizionaseră în mansarda acesteia. Nu-mi vine să cred: În sfârşit, am reuşit să pun câteva şi în ultima dintre Casele Fondatoarei. Legăturile par să fie bune, transmisia porneşte.
Porni şi Claire, în căutarea camerelor video din Casa Glass.
Pe prima o găsi în orificiul pentru aerisire din camera lui Shane, şi fu nevoită să se trântească, zdravăn, pe patul lui, cu capul în mâini. Camera avea obiectivul îndreptat chiar spre pat.
Of, Doamne! Of, nu se poate! La început, i se făcu greaţă gândindu-se cum parcurgea Kim ore întregi de filmare cu Shane, invadându-i intimitatea, urmărindu-l cum se dezbracă... şi abia apoi îşi aminti.
Am fost amândoi aici. Împreună. Şi ea a văzut.
Claire îşi ridică fruntea şi privi direct spre cameră. Nu putea să-şi da seama ce era pe faţa ei, însă dacă era ceva pe potriva furiei care-i clocotea pe dinăuntru, a sentimentului de totală trădare şi dezgolire, îşi imagină că n-o să-i facă deloc plăcere lui Kim văzând-o.
— Sper că astea au şi sunet, zise. Curvă nenorocită, şi mai sper, în mod oficial, să putrezeşti în iad, şi-ţi jur, dacă postezi orice din toate astea pe internet, o să te găsesc eu.
Apoi, îşi trase un scaun, se sui pe el şi smulse din perete capacul răsunătorii. În spatele acestuia, micuţa camera web clipea din luminiţa ei şi-o privea cu un ochi sticlos, întru totul la fel de lipsit de emoţie ca ai păianjenului Bob.
Claire o luă de-acolo şi o duse în dormitorul ei, punând-o lângă prima, cea găsită în apartamentul lui Kim. Pe urmă, începu să cerceteze prin celelalte încăperi. Mai găsi alte două: una ascunsă deasupra unui raft cu cărţi, abia vizibilă, în living, oferind o imagine panoramică asupra întregii încăperi, şi o alta în dormitorul lui Michael, de asemenea îndreptată spre patul lui.
— Perversa naibii, bombăni Claire, smulgând-o din planta artificială de deasupra şifonierului lui şi ducând o lângă celelalte.
Adresele IP corespundeau. Claire încercă să le acceseze cu ajutorul navigatorului, şi obţinu semnal, însă ceea ce-i apărea n-avea noimă.
Era criptat, şi asta se lega de acel randomizer, programul întrebuinţat de Kim.
Tocmai începea să urmărească traseul semnalului, când simţi acea familiară furnicătură în ceafa, o senzaţie că lumea tocmai s-ar fi mişcat.
Se deschidea un portal.
Claire se ridică uşurel de pe scaunul ei, se înarmă, apoi aşteptă. Simţea că portalul se deschisese sus, în pod, şi, în timp ce aştepta, auzi slabele scârţâituri şi pocnete ale bătrânei pardoseli de deasupra capului. Nu sunt păianjeni, îşi zise în sinea ei. Păianjenii n-ar fi atât de grei.
Dumnezeule, cel puţin spera ca păianjenii să nu fie atât de grei. Gândul era îngrozitor. Pătrundea deja pe teritoriul filmelor de groază de categoria B... singură, în toată casa! Cu un păianjen gigant!
Şi, poate, cu un vampir.
Ceea ce ar fi fost şi mai rău.
Trecură mai multe minute lungi, însă nimic nu se repezi s-o înfulece. Palma îi transpirase, şi muşchii o dureau de cât de tare strânsese în mână cuţitul din argint.
Ei, fii serioasă, se mustră în sinea ei. Mai termină odată cu asta. Putea să fie cineva cu foarte multă putere: Myrnin, sau Oliver, sau Amelie. Caz în care ar fi lăsat jos cuţitul şi şi-ar fi cerut scuze.
Însă ea credea că, probabil, era Ada, încercând încă o dată s-o atace.
Scârţâiturile de deasupra se opriră, apoi le auzi retrăgându-se.
Pe urmă, simţi cum portalul se reactivează, apoi se închide brusc. Toate dispozitivele ei de protecţie reveniră deodată la locul lor, de parcă n-ar fi fost niciodată clintite. Dacă n-ar fi fost ea acolo... n-ar fi ştiut niciodată că a pătruns cineva înăuntru.
Claire ieşi tiptil pe coridor, privind cu atenţie uşa mascată, care dădea spre camera secretă de sus. Era închisă, şi dincolo de ea nu se auzea absolut nimic. Evident, oricum n-ar fi auzit, dat fiind faptul că uşa era antifonată, dar şi-aşa... Era convinsă că ar fi trebuit să poată simţi ceva... iar casa, de obicei, transmitea senzaţiile de primejdie. Iar atunci când n-o făcea, de regulă era pentru că Amelie...
Amelie.
Claire deschise uşa mascată şi urcă scara, dibuind întrerupătorul de sus. Lumina delicată, trecând prin globurile de sticlă colorată, pictă pereţii, iar pe canapea văzu pe Amelie, stând întinsă, ţinându-şi o mână lipită de frunte.
Era îmbrăcată cu o rochie albă, fluidă, ca o extrem de şic cămaşă de noapte, însă pe ea avea pete de sânge. Nu dădea impresia să fi fost rănită: mai degrabă, se aflase în apropierea altcuiva, care fusese. Când intră Claire în cameră, Amelie deschise ochii şi şi-i concentră asupra ei; cu toate acestea, Fondatoarea nu se clinti.
— Avem o problemă. Cu Ada, zise Amelie. Ştiai, nu-i aşa?
— Că e nebună? Mda. Mi-am dat seama, răspunse Claire, şi abia atunci constată că ţinea şi acum cuţitul în mână, aşa că-l lăsă jos. Mă scuzaţi, zise.
— O măsură de precauţie rezonabilă în vremuri nesigure, comentă încetişor Amelie. Nimic altceva.
Claire aşteptă, însă Amelie rămăsese la fel de nemişcată ca unul dintre îngerii aceia din marmură de deasupra mormintelor.
— Ce s-a întâmplat? întrebă, în cele din urmă.
— Nimic din ceea ce ai putea înţelege tu, răspunse Amelie, închizând ochii. Sunt obosită, Claire.
Era un soi de resemnare simplă în felul în care vorbise, încât Claire se simţi străbătută de un fior.
— Oare să... ar trebui să chem pe cineva, sau...
— Deocamdată mă voi odihni aici. Îţi mulţumesc.
Era un ordin de plecare, unul pe care Claire îl primi cu bucurie. Totuşi, Amelie i se părea, pur şi simplu... absentă. Pustie.
— Bine. Totuşi... bănuiesc că, dacă aveţi nevoie de ceva...
Amelie deschise ochii brusc, şi Claire îl simţi în acelaşi timp: un val de energie, semn că portalul se deschidea încă o dată. Amelie îl închise la loc, prin puterea voinţei.
— Vă caută cineva, zise Claire. Cine o fi?
— Nu te interesează pe tine.
— Ba da, dacă vine încoace. Vă urmăreşte cineva?
— Sunt gărzile mele de corp, îi răspunse Amelie. Mă vor găsi, mai devreme sau mai târziu, însă deocamdată, vreau să fiu aici. Aici, unde Sam...
Se întrerupse din nou, şi lacrimi argintii începură să-i strălucească în ochi, scurgându-se pe părul ei palid, despletit.
— Unde Sam mi-a spus că n-o să mă părăsească nicio dată. Însă tot m-a părăsit, Claire. Ştiam că aşa va fi, şi aşa a fost. Toată lumea mă părăseşte. Toată lumea.
De această dată, când începu să pâlpâie portalul, Amelie nu mai încercă să-l menţină închis. După doar câteva secunde, uşa podului zbură de perete, şi până la urmă nu-şi făcură apariţia gărzile ei de corp, în costumaţia lor neagră, ca pentru Serviciile Secrete.
Ci Oliver, încă îmbrăcat în bluza lui de bowling, cu părul cărunt legat la spate într-o coadă. Pentru o clipă, când privirea i se opri asupra Ameliei, arătă cu totul altfel.
Dar nu, aşa ceva era cu neputinţă. Imposibil ca el să simtă cu adevărat ceva pentru ea. Sau... ?
— Tu, i se adresă el lui Claire. Lasă-ne. Imediat.
— Rămâi, zise Amelie, şi în tonul ei era o nuanţă poruncitoare asupra căreia n-aveai cum să te înşeli. Tu nu le dai ordine slujitorilor mei, în casa mea, Oliver. Nu încă.
— Te ascunzi în spatele copiilor?
— Nu mă ascund deloc. Nici măcar de tine, răspunse ea, ridicându-se încet în capul oaselor, şi în lumina multicoloră a lampadarelor păru tânără, dar şi extrem de istovită.
— Ne-am jucat jocurile, nu-i aşa? continuă Amelie. Am ticluit, şi ne-am amăgit reciproc, şi ne-am folosit unul de celălalt timp de atâtea secole, urmându-ne propriile ţeluri. Şi, cu ce ne-am ales? Cu pace? Pentru noi, nu va exista niciodată pacea. Nu are cum.
— Eu nu pot să vorbesc despre pace, zise Oliver, şi se lăsă într-un genunchi, privind-o drept în ochi. Şi nici tu. Morley a încercat să te ucidă, în cimitir, alaltăseară; şi, cu toate astea, continui să rătăceşti de una singură, căutându-ţi singură pieirea. Trebuie să încetezi.
— Vorbeşti în calitate de adjunct al meu?
— Vorbesc în calitate de prieten, preciză el, şi-i luă mâna într-a lui. Amelie... Avem neînţelegerile noastre, noi doi. Le vom avea mereu. Dar nu vreau să te văd suferind aşa. Morganville e prea mult pentru tine, în clipa de faţă... avem aici prea mulţi vampiri, cu prea multe ambiţii. Controlul trebuie menţinut, iar dacă tu nu poţi s-o faci, trebuie să-l încredinţezi unor mâini mai puternice. În ale mele.
— Ce frumos din partea ta, să-ţi menţii bunăstarea celorlalţi atât de aproape de inimă, replică ea.
Nu încercă să-şi retragă mâna dintr-a lui, însă tonul îi căpătase o nuanţă de răceală distantă.
— Prin urmare, ce propui? îl întrebă.
— Până când îţi vei putea lăsa deoparte doliul, să-mi laşi mie oraşul, zise el. Ştii bine că sunt capabil să menţin ordinea pe-aici. Voi sluji ca regent al tău. Iar când vei fi pregătită, ţi-l voi înapoia.
— Mincinosule, zise Amelie, fără să accentueze cuvântul în mod deosebit, şi fără să-i dea o nuanţă de învinuire, iar Claire observă cum mâna lui Oliver se strânge mai tare peste a ei.
Amelie zâmbi, aproape insesizabil.
— Mincinos şi fanfaron. Tu chiar crezi că astfel de tactici ar putea da roade, împotriva fiicei lui Bishop? Ai fi făcut bine dacă te-ai fi prefăcut că ai ceva mai multă compasiune, sau ceva mai puţină. Jumătăţile de măsură pe tine nu te prind niciodată, Oliver.
— Tu pierzi oraşul din mână, centimetru cu centimetru, acum, insistă el. Morley nu e decât primul dintre vampiri care îndrăzneşte să ridice mâna asupra ta: îl vor urma şi alţii. Oamenii, la rândul lor: şi-au alcătuit bande, care ne atacă noaptea. Deja mi s-a cerut să-i fac să înceteze.
— Aşadar, acum avem de-a face cu un complot. Un complot care să mă înlăture de la stăpânire. Iar tu eşti credinciosul meu slujitor, sosit să mă prevină, comentă ea, şi dinţii îi sclipiră când începu să râdă încetişor. Of, Oliver! Singurul motiv pentru care nu m-ai trădat în favoarea părintelui meu, atunci când ai avut ocazia, a fost acela că sorţii erau echilibraţi. Dacă el te-ar fi curtat, fie şi numai pentru o clipă, i-ai fi căzut în braţe ca o fetişcană ahtiată după iubire. Mi-ai fi înfipt cuţitul în spinare cu propria-ţi mână.
— Nu-i adevărat, exclamă el, şi o trase de mână, dezechilibrând-o şi făcând-o să cadă în genunchi pe podea, în faţa lui. N-aş fi făcut aşa ceva. Dar tu nu mai eşti regină, Amelie. Nu mai crede că stai pe tronul tău, şi mă judeci pe mine!
Amelie îşi smulse mâna dintr-a lui şi-l plesni cu putere peste faţă; Claire făcu câţiva paşi înapoi, văzându-i pe cei doi vampiri cum îşi trimit reciproc fulgere din ochii injectaţi de sânge.
— Voi judeca aşa cum voi considera de cuviinţă, rosti Amelie. Şi nu-ţi voi tolera insolenţa. Ticluieşte cât vrei; nu va avea importanţă. Morganville este al meu, şi niciodată nu va fi al tău. Niciodată. Acum, sunt în gardă. Poţi să fii convins că orice complot ar exista împotriva mea va fi dezvăluit şi spulberat. Chiar şi cele ale tale.
Îl îmbrânci, şi Oliver căzu pe spate, întinzându-se cât era de lung. Iute ca fulgerul, Amelie întinse mâna după cuţitul din argint pe care-l lăsase Claire pe masă şi, până să apuce Claire să mai clipească o dată, cuţitul era deja la beregata lui Oliver.
— Ei? îl luă Amelie la rost. Ce ai de spus, slujitor al meu?
El îşi desfăcu braţele, într-un gest de capitulare mută.
Amelie îl fixă de sus cu privirea, apoi întoarse capul spre Claire.
— Cheamă-mi maşina, zise. Este vremea să fiu văzută de ai mei, şi ştiu că nu trebuie să fiu subestimată.
Repezi cuţitul în podea, foarte aproape de capul lui Oliver, îndeajuns cât să-l atingă în treacăt cu tăişul şi să-i lase o dungă însângerată pe obraz; apoi, se ridică în picioare şi ieşi, parcă plutind, din încăpere, după ca coborî scara. Claire îşi scoase telefonul mobil din buzunar şi formă numărul gărzilor personale ale Ameliei, anunţându-l pe cel care-i răspunse s-o aştepte jos cu limuzina.
Când termină, îl văzu pe Oliver întins pe canapea. Îşi tampona tăietura de pe faţă, arătând cu mult mai puţin necăjit decât s-ar fi aşteptat Claire să fie.
— O, Dumnezeule, tu ai pus asta la cale, exclamă ea. Aşa e?
Oliver ridică din umeri.
— Ea l-a iubit pe Sam. Acum, are nevoie de cineva care să-i umple golul din interior: fie un iubit, fie un duşman.
— Iar tu eşti duşmanul.
Oliver se scutură de praf.
— În toţi aceşti ani lungi, foarte lungi, totdeauna asta e ceea ce a existat între noi. Mânie şi respect, zise, zâmbiţi uşor. Şi, câteodată, un licăr de altceva, nu că am fi fost dispuşi s-o recunoaştem unul faţă de celălalt. Nu, cu duşmănia e mai simplu. Ei îi place să-mi fie duşmancă. Şi eu, mai degrabă, mă bucur să-i fiu duşman.
Claire nu înţelegea, dar chiar nu înţelegea, însă nu i se păru probabil ca vreunuia dintre ei doi să-i pese de asta.
— Hei, exclamă ea deodată. Ai venit prin portal. Ţi s-a întâmplat ceva ciudat?
— Ciudat? se miră el, încruntându-se. Nu înţeleg.
— Adică... nu contează. Doar că mă cam îngrijorează portalurile. Vreau să recalibrez sistemul.
— Oricum intenţionam să plec pe jos. E la fel de important ca locuitorii din Morganville să mă vadă pedestru, pe cât e s-o admire pe Amelie, în caleaşca ei neagră de regină, zise el, ridicându-se şi îndreptându-şi bluza. Asta ne conferă... echilibru.
— Oliver?
El se opri în capul scării.
— Ce s-ar întâmpla dacă ar duce vorba cineva afară despre oraş?
— Afară?
— Afară, în lume. Ştii tu.
— A, s-a mai întâmplat. Dar nimeni nu crede. Nimeni n-a crezut vreodată.
— Şi dacă... şi dacă ar avea dovezi?
— Unica dovadă posibilă ar fi prezenţa unui vampir, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. în lipsă de aşa ceva, oricare dovadă ar putea fi contestată destul de lesne.
— Dar dacă ar fi... pe video?
— Claire... Tu te duci la cinematograf, nu-i aşa? Îţi imaginezi că, în era aceasta, a înşelătoriilor digitale, ar mai crede cineva într-o filmare cu vampiri? zise el, clătinând din cap. Acum, ceilalţi ar fi mai puţin ca oricând dispuşi să creadă. Însăşi popularitatea poveştilor voastre cu vampiri ne apără.
Îi aruncă o privire tăioasă.
— De ce mă întrebi?
— Doar mă gândeam, zise ea.
— Nu te mai gândi. Nu e sănătos.
Şi dispăru. Claire se aşeză pe canapea şi-şi frecă palmele de blugi.
Oliver avea dreptate: oamenii probabil că n-ar crede, în majoritatea lor, ei nu credeau nici în reality-show-urile cu fantome. Problema era că, în zilele noastre, realitatea nu trebuia neapărat să fie reală, ca să dea lovitura... iar Morganville nu putea să reziste unei cercetări reale.
Erau nevoiţi s-o oprească pe Kim, înainte de a se nărui totul.
Şi, ca supliment, chiar era cazul s-o ia la şuturi pe tema camerelor instalate fraudulos, fiindcă, pur şi simplu, era incorect.

† † †

Eve şi Shane ajunseră acasă primii, în timp ce Claire devora un sandvici cu unt de arahide. Nu le spuse nimic despre vizita Ameliei şi a lui Oliver, fiindcă şi-aşa arătau destul de mohorâţi. Era convinsă că nici nu le-ar fi păsat.
— Ce e? îi întrebă.
Shane îi şterpeli din mers o jumătate din sandviciul de pe farfurie.
— Hei! protestă ea.
— Mi s-a cam stârnit pofta de mâncare, cât am stat să-i păzesc spatele domnişoarei Atitudine Necorespunzătoare, răspunse el, cu gura plină de pâine şi gustosul ei adaos. Se duce în cele mai interesante locuri. Şi spun interesante la modul înfricoşătoare ca naiba.
— Să nu cumva să-i povesteşti lui Claire despre club, îi atrase atenţia Eve, scoţându-şi ochelarii de soare metalici.
Fără ei, se vedea că faţa-i era mânjită de rimei şi că avea ochii roşii: nu ca de vampiri, ci mai degrabă ca efect al unei supradoze de lacrimi.
— În plus, continuă ea, doar nu m-am hotărât să merg acolo la nimereală. E localul în care-i plăcea lui Kim să-şi piardă vremea.
— Ce gen de club? îl întrebă Claire în şoaptă pe Shane.
— De homosexuali, îi răspunse el, tot în şoaptă. Eve are dreptate: tu chiar nu ţi-ai dori să ştii.
— Kim n-a mai fost pe-acolo de vreo două zile, zise Eve. Dar am nimerit peste câţiva vampiri care i-au acordat recent interviuri, pentru proiectul ei istoric.
După expresia de pe chipul lui Shane, povestea nu se oprea aici. Motiv pentru care Claire întrebă, cu îndoială în glas:
— Şi ei v-au spus aşa, pur şi simplu? Cum ai bate din palme?
— A trebuit să închei unele învoieli ca să obţin detaliile, îi răspunse Eve, evitându-i privirea în timp ce vorbea.
Îşi scoase haina ei neagră din piele, cea cu catarame peste tot, şi şterpeli un colţ din jumătatea rămasă a sandviciului lui Claire.
— Hmm, ce bun e... ai pus şi miere?
— A trebuit să ce? strigă Claire.
Să închei orice fel de înţelegere cu orice fel de vampir din Morganville era o nebunie. Iar să închei înţelegeri cu orice fel de vampiri care-şi pierdeau vremea printr-un bar pentru homosexuali era... curată sinucidere. Claire se răsuci spre Shane.
— Şi tu ai lăsat-o?
— Nu, serios, nici prin gând n-ar trebui să-ţi treacă să dai vina pe mine, când o apucă de-astea. Eu nu sunt deci bodyguardul. Doar dacă nu cumva vrei s-o leg fedeleş, să-i pun căluş...
— Probabil că ea s-ar fi descurcat şi-aşa, interveni Eve. Uite ce e, pot s-o scot la capăt cu înţelegerile. Amelie e permisul nostru de scăpare cu faţa curată din înţelegeri! Dar trebuie s-o găsesc pe Kim şi, pentru asta, avem nevoie de informaţii. Doar n-oi vrea să-ţi fluturi tu bagheta magico-tehnologică şi... ?
Claire fu nevoită să-i răspundă printr-o clătinare din cap.
— OK, atunci nu mă mai privi de parcă aş fi încălcat legile dresajului, sau mai ştiu eu ce, zise Eve, care, după cum îşi dădu seama Claire, se simţea într-adevăr stânjenită de toată situaţia.
Probabil fusese nevoită să se forţeze să discute cu vampirii aceia, şi ultimul lucru de care avea nevoie acum era o analiză post-factum a propriilor greşeli.
Claire îşi drese glasul.
— Ce-ai obţinut?
— Am găsit patru vampiri cu care Kim ori a stat de vorbă şi i-a filmat, ori i-a programat pentru interviuri în decurs de o săptămână, sau cam aşa ceva, ceea ce înseamnă că deocamdată n-avea în plan să plece din oraş. Şi cu un cuplu uman, care a, hm, a vizitat-o acasă pe Kim.
— Agaţamente, confirmă Shane. Ceea ce chiar e în stilul lui Kim. Deşi n-aş prea avea cuvinte de laudă pentru gusturile ei. Au cam luat-o la vale.
— Aşadar, staţi... asta ce ne spune, în plus faţă de ce ştiam deja? Şi, la urma urmei, ce le-ai promis vampirilor ălora?
— Diverse, răspunse Eve, fără să mai adauge vreun amănunt, în timp ce Shane îşi feri privirea. Nu are importanţă, în clipa de faţă. Chestia e că pe doi dintre vampirii cu care a făcut interviuri i-a filmat la Common Grounds, în timp ce pe ceilalţi doi i-a dus într-un soi de studio.
— Într-un studio, repetă Claire. Sună promiţător.
— Aşa m-am gândit şi eu. Şi nu erau în rahat până la genunchi, aşa că nu putea să fie apartamentul ei, corect?
— Şi ţi-au spus unde?
— Nu, răspunse Shane în locul lui Eve, aplecându-se peste umărul ei. Ar fi vrut mai mult pentru bijuteria asta de informaţie. Aşa că le-am zis să şi-o bage undeva.
Claire clipi mărunt. Vampiri. Bar pentru homosexuali.
— Şi ei n-au avut chiar nimic de zis?
— Sincer? Nu cine ştie ce. În principal, au ajuns la concluzia că am fi buni în chip de jucării pentru mestecat.
— Shane! exclamă Claire, adresându-i o privire imploratoare. Spune-mi că nu te-ai...
— Bătut? N-a fost nevoie, zise el.
Dar, înainte să-i poată explica, uşa de la intrare se deschise şi se închise la loc, iar Claire auzi ţăcănitul încuietorilor. Eve înţepeni şi-şi lăsă ochii în jos, înfigându-şi în palme unghiile vopsite cu ojă neagră când îşi strânse pumnii.
Michael arăta... de parcă şi-ar fi petrecut o seară dură într-un bar rău famat, presupuse Claire. Răvăşit, cu hainele sfâşiate pe la cusături. Şi ceva întunecat pe cămaşă care putea să fi fost sânge.
— Eşti bine? se interesă Claire, sărind în picioare şi privindu-l atentă.
Nu avea vânătăi, sau altceva, însă arăta istovit. În ochi avea o mică roşeaţă, şi mâinile îi tremurau.
— N-am nimic, răspunse el. Doar că am nevoie... să beau ceva. Vin imediat.
Şi dispăru în bucătărie. Tăcerea aşternută peste încăpere era tăioasă şi stânjenitoare, şi Claire o privi pe Eve care-şi încrucişase braţele pe piept.
— Nu i-am cerut eu să vină să ne salveze, zise, lăsându-şi ochii în jos. N-aş fi vrut să vină deloc.
Michael se întoarse, aducând cu el o sticlă neagră, din cele pentru sportivi. Ştiau toţi ce avea în ea, însă nimeni nu pomeni despre asta, cât timp el sorbi printr-un pai.
— Am avut eu motivele mele să vin acolo, zise Michael. Fără s-o privească pe Eve. Şi nici Eve nu-l privi.
— Mersi c-ai scos-o atunci de-acolo, Shane.
Shane făcu un semn de încuviinţare.
— N-ai pentru ce. Ia zi, ce s-a întâmplat?
Era o întrebare la care, în mod evident, Michael nu avea gând să răspundă, fiindcă doar ridică din umeri.
— Ne-am bătut, zise, şi Claire se gândi că fusese o bătaie a naibii de straşnică, după halul în care-i arătau hainele şi după foamea lui de sânge. Dar a meritat, continuă Michael. Unul dintre ei mi-a zis unde l-a dus Kim pentru interviu, şi n-a fost vreunul dintre locurile pe care le vizitarăţi deja.
Eve îşi înălţă încetişor capul şi miji ochii spre el.
— Ne-ai urmărit. Ai crezut că n-o să ne descurcăm.
— Ştiam unde vă duceţi. Şi am avut dreptate, este?
— Nu, tu nu ai avut dreptate! Michael...
El îşi lăsă jos sticla, făcu câţiva paşi înainte şi-i prinse mâinile într-ale lui. Eve încercă să se elibereze, însă el o ţinu, forţând-o să-l privească în ochi. Părea, cumva, o scenă cu adevărat personală.
— Sunt vampir, îi zise. Şi niciodată n-o să mai fiu altceva. Tu trebuie să te hotărăşti dacă mă accepţi aşa, Eve. Asta sunt.
— Şi dacă nu vreau? replică ea.
Vocea îi sună de-a dreptul firavă şi rănită.
— Dacă tot ce vreau e ca tu să fii Michael, nu... nu Michael Vampirul din Clan, sau altceva?
— N-am cum, zise el. Pentru că nu mai sunt Michael şi-atât. Şi n-am mai fost încă de dinainte să te muţi în casa asta. Doar că n-ai ştiut.
Îi lăsă libere mâinile, destupă sticla şi bău sângele cu înghiţituri prelungi, însetate, având grijă ca ea să-l vadă. Ochii îi căpătară o nuanţă rubinie, şi-şi linse picături rămase pe buze. Apoi, lăsă jos sticla, urmărindu-i reacţiile.
Eve îşi încrucişă braţele şi-i întoarse spatele, iar Michael închise ochii, îndurerat. Când îi redeschise, erau ochi umani, şi trişti.
Claire se întrebă dacă nu cumva fusese martora unei despărţiri. Spera că nu.
Shane îşi drese glasul.
— Aşa. Ai găsit un loc în care se ducea Kim, este? Hai să vorbim despre asta. Te rog.
Michael se îndreptă spre fotoliul în care-i zăcea chitara. O ridică şi şi-o cumpăni în braţe, stând în continuare cu ochii pe Eve. După câteva secunde, începu să cânte încetişor o succesiune de acorduri. Era un sunet sfâşietor, blând şi plin de emoţie, şi Claire văzu cum umerii lui Eve se încordează şi tremură de efortul de a-şi stăpâni plânsul.
— Kim a lucrat la KVVV, zise Michael. A făcut acolo practica, înainte să se închidă postul . Vampirul spunea că l-a intervievat într-o cabină de-acolo, din vechile studiouri de la marginea oraşului, de lângă turnul de transmisiuni.
Claire nu-şi putu stăpâni un mic fior de entuziasm.
— Asta e! Asta ar trebui să fie, nu? Zici că postul a fost închis?
— Mda, l-a închis Amelie, acum câţiva ani, după... ce s-a produs un incident, îi explică Michael. Consiliul municipal a hotărât că nu mai avem nevoie de încă un post de radio. A rămas încuiat de atunci.
— Trebuie să mergem să vedem! strigă Claire, sărind în picioare, însă Shane o prinse de umeri şi o conduse înapoi la locul ei.
— Potoleşte-te. Nu, noaptea nu mergem nicăieri. Ultimul lucru care ne-ar trebui ar fi să ne vârâm nasul printr-o clădire părăsită, în toiul nopţii, într-un oraş plin de vampiri.
— Dar dacă ea se hotărăşte să închidă prăvălia? Să-şi ia calabalâcul şi s-o şteargă? zise Eve. Ar putea să fie omorâtă. Trebuie s-o prevenim.
— S-o prevenim? strigă Claire, simţind că i se taie respiraţia, şi că e la un pas să izbucnească într-un râs nestăpânit. Eve, chiar nu pricepi? Ne-a umplut casa de scule. Ne-a urmărit. A urmărit totul, fiecare amănunt intim...
— Nu, se încăpăţână Eve. Nu, ea n-ar face una ca asta. Greşeşti.
— Am găsit camere video în dormitoare!
Eve deschise gura, şi o închise la loc, şi Claire se gândi că n-o mai văzuse niciodată într-atât de distrusă. Se trânti pe canapea şi-şi acoperi cu amândouă mâinile faţa palidă de-atâta pudră de orez.
Shane se holba la Claire, cu o faţă încremenită.
— În care dormitoare?
— În al tău, îi răspunse ea, încetişor. Şi-n al lui Michael.
Pentru o clipă, Shane nu se clinti, dar după aceea întinse mâna, luă cel mai apropiat obiect — o carcasă DVD — şi-l azvârli prin încăpere cu atâta forţă, încât lăsă urmă în perete.
— A naibii javră, bombăni el. Scârba...
Michael avea acum chipul complet încremenit, şi nu mai cânta. Ţinea chitara în mâini ca şi cum ar fi uitat deja de ea.
— Ne-a înregistrat, zise. Micul ei reality-show propriu de tip Big Brother, dar cu vampiri.
Eve nu zise nimic. Claire nici măcar nu-şi putea închipui ce gândea prietena ei, însă era clar că arăta de-a drept devastată.
— Trebuie să mergem, zise până la urmă Eve. Trebuie să aflăm unde-şi ţine înregistrările, şi să le ştergem. Până la ultima fărâmiţă. Aşa ceva nu se poate. N-are voie să facă asta.
— Eu sper doar că n-a făcut-o deja, zise Claire. Pune toate astea la cale de aproape o lună. Până acum, probabil că a cam terminat. Şi, dacă am avut dreptate în privinţa existenţei unui posibil sponsor al ei, din afara oraşului...
— Atunci, chiar trebuie să mergem. Acum. În seara asta.
— Nu, se împotrivi Michael. Nu pe timp de noapte.
— Dar ea o s a fugă cu tot materialul!
— E un risc pe care va trebui să ni-l asumăm, argumentă Michael. Shane are dreptate. Gata cu asalturile nocturne. Vor trebui să mai aştepte până dimineaţa.
Începu din nou să cânte. Îşi ţinea capul în jos, ca şi cum s-ar fi concentrat asupra muzicii, însă Claire nu prea credea că ar fi aşa. Era ceva un pic dubios în felul în care o opusese, în felul în care le evita privirile.
— Ce-ar fi să mai facem vreo câteva sandviciuri? propuse el.
Eve îşi ridică ochii şi-l privi fix, cu rimelul de pe faţă prefăcut în machiaj clovnesc din cauza lacrimilor.
— Incredibil, zise. Doar ştii ce e pe filmările alea. Ştii, Michael. Şi o laşi să plece cu ele, şi să le vândă?
— Trebuie să procedăm cu inteligenţă. Dacă ne repezim fără să avem un plan...
— Ducă-se naibii planurile tale! urlă Eve, sărind de pe canapea, după care urcă treptele în salturi, cu lanţurile zornăindu-i. Şi du-te naibii şi tu!
Michael îşi întoarse privirea spre Claire, apoi spre Shane.
— Are dreptate, îi zise Shane. Frate, îmi pare rău, asta e.
Michael îi minţise, şi Claire avea să-l prindă în fapt.
Tocmai era în drum spre baie, cu tricoul fără mâneci și pantalonii de pijama pe un braţ, gândindu-se la cum se va cuibări în căldura braţelor lui Shane, când îl auzi pe Michael vorbind în camera lui. Uşa era foarte puţin întredeschisă. Shane şi Eve erau încă jos, făcând curat prin bucătărie.
Michael vorbea la telefonul mobil.
— Nu, tocmai zicea. Nu, sunt sigur. Doar am nevoie să mai verific astă-seară. Să mă asigur că nu foloseşte nimeni clădirea fără...
Claire împinse uşa, şi Michael se răsuci cu faţa spre ea. Prins cu mâţa-n sac. încremeni pentru o clipă, după ca zise:
— Te sun eu mai târziu.
Şi închise.
— Lasă-mă să ghicesc, zise ea. Era Oliver. îi spui totul nu?
— Claire...
— Doar te-am întrebat. Te-am întrebat dacă eşti de partea noastră, şi ne-ai răspuns că da. Ne-ai promis.
— Claire, te rog...
— Nu, ripostă ea, făcând câţiva paşi înapoi când el întinse o mână. Eve a avut dreptate. Tu nu mai eşti Michael. Eşti Vampirul Michael. Şi, într-adevăr, e între ei şi noi, iar tu eşti de partea lor.
— Claire!
— Ce e?
— Nu era Oliver.
— Şi-atunci, cine era?
— Detectivul Hess. Vorbiserăm să ne întâlnim la secţie şi să verificăm amândoi, în noaptea asta. Eve a avut dreptate. Chiar nu mai putem să aşteptăm, nici măcar până dimineaţă, adăugă Michael, a cărui expresie căpătă o nuanţă periculoasă. Kim a sărit calul. A pătruns aici numai cu înşelătorii, şi ne-a dat totul peste cap. Sunt în stare să iert foarte multe lucruri, Claire, dar pentru asta nu pot s-o iert.
— Aşa că te-ai gândit să ne laşi de căruţă.
În ochii lui Michael apăru un licăr dogoritor.
— Pentru că ţin la voi. Da. Ai idee cât de aproape a fost de moarte Eve, astă-seară? Sau Shane? Gata! Nu vă mai las să riscaţi, nu pentru asta. Nu pentru ea.
— Hei! Doar nu eşti tăticul nostru! Nu se poate să hotărăşti doar tu că avem nevoie de protecţie... doar am intrat împreună în asta!
— Nu, răspunse el. Nu e aşa. Unii dintre noi sunt mai uşor de vătămat decât alţii, şi eu ţin la voi. Nu am de gând să vă pierd. Nu aşa.
Îşi scoase cămaşa sfâşiată şi îmbrăcă o alta, îşi luă cheile maşinii de pe masă şi, cu toată blândeţea posibilă, o apucă pe Claire şi-o mută într-o parte, când ea încercă să-i blocheze trecerea.
— Nu, zise. Claire, eu am vorbit serios. Să nu le spui unde-am plecat. Lasă-mă să mă ocup eu de asta.
Ea nu zise nimic.
Nu voia să-l mintă.
Michael o privi fix, timp de câteva lungi secunde, îndeajuns de lungi încât ea să fie aproape sigură că el îi citise în minte, după care îşi îndesă cheile în buzunar şi porni să coboare scara.
Claire se aşeză pe patul lui, cu privirea ţintuită undeva sus, în locul în care descoperise camera de filmat.
Claire nici nu ştiu de fapt ce avea să facă, până când nu auzi afară pornind motorul noului automobil primit de Michael, în locul celui distrus; atunci, se ridică, se duse în bucătărie şi întrerupse animata conversaţie dintre Shane şi Eve, în dreptul chiuvetei, anunţându-i:
— Michael a plecat după Kim, aşa că trebuie să plecăm şi noi, chiar acum.
Se opriră amândoi din discuţie şi-o priviră peste umăr. Eve era cufundată până la coate în apă cu detergent. Shane ţinea în mâini o farfurie şi un şervet pentru vase.
— Chiar acum, repetă Claire. Vă rog.
Eve smulse dopul din chiuvetă, înşfacă prosopul din mâinile lui Shane şi-şi şterse mâinile şi braţele. Împături prosopul în formă de triunghi şi-l aşeză pe blatul de lucru.
— Conduc eu, anunţă, şi dădu fuga să-şi ia cheile.
Shane rămase pe loc, ţinând încă farfuria într-o mână şi privind-o pe Claire. Deschise gura să spună ceva.
— Nici nu îndrăzni să-mi spui să nu merg, i-o luă ea înainte. Nici măcar nu îndrăzni, Shane. Şi eu sunt pe filmările alea. Şi ştii că sunt.
Shane lăsă jos farfuria.
— Michael s-a dus singur?
— Domnul Vampir Super-erou n-are nevoie de întăriri, răspunse ea, cu toate că, în fine, nu era tocmai corect. Se întâlneşte acolo cu detectivul Hess, adăugă apoi. Dar, oricum.
Uşa bucătăriei se deschise larg, şi Eve se repezi înapoi înăuntru, o imagine însufleţită în alb şi negru, ca un mim pornit într-o misiune secretă. Îşi azvârli agitată cheile, într-un zăngănit metalic, şi zise:
— Arme.
Nimeni n-o contrazise pe temeiul că porneau s-o înfrunte numai pe Kim. Shane înşfacă o geantă neagră din plastic de sub masă: în alte oraşe, oamenii poate că aveau acolo rezerve de alimente şi de apă, pentru situaţii de urgenţă; în schimb, în Morganville, trusa lor pentru urgenţe consta în ţepuşe şi cuţite placate cu argint.
— Gata, zise, aruncându-şi geanta pe un umăr. Claire...
— Nici nu te gândi!
El zâmbi larg şi-i azvârli o a doua geantă.
— Nitrat de argint şi apă, într-un Super Soaker , informă el. Invenţie proprie. Ar trebui să bată la şase metri, cam ca un spray împotriva viespilor.
Aha.
— Îmi dai cele mai frumoase cadouri, zise ea.
— Bijuterii ştie toată lumea să cumpere. Fandosiţi!
Eve îşi dădu ochii peste cap.
— Hai să mergem, măscăriciule.
Dar, când ea îşi azvârli iar cheile în sus, Shane i le prinse din zbor.
— Oi fi eu măscărici, dar tu arăţi ca un mim, ţi-a mai spus cineva?
Şi se năpusti spre uşă. Eve îl urmă. Claire îşi săltă pe umăr geanta din plastic şi se pregăti să încuie uşa casei; atunci, se simţi străbătută de un val de emoţii. Casa lor, casa lui Michael, era îngrijorată. Era aproape vie, în majoritatea timpului. Ca şi acum.
— Nu-i nimic, îi zise ea, mângâind uşa. El o să fie bine. Toţi o să fim bine.
Luminile se mai estompară puţin după ce ea încuie uşa.

† † †

Maşina lui Eve nu voia să pornească.
— Hm... asta nu e de bine, zise Eve, când Shane încercă încă o dată să pornească motorul la manivelă.
Se auzi un declic, apoi tăcere.
— Am impresia că-ţi baţi joc de mine. Acum nu e momentul, morman tâmpit şi netrebnic de ruginituri!
Plesni bordul cu palma, dar fără să obţină un cât de mic efect.
— Haide, mişcă-te! o îndemnă ea din nou.
Afară era întuneric beznă: iluminatul stradal nu funcţiona, iar luna şi stelele erau învăluite de nori groşi, care se deplasau cu iuţeală. La lumina bordului, Claire văzu îngrijorarea atât pe chipul lui Shane, cât şi pe-al lui Eve. Shane scoase de sub bord un levier vechi, şi capota automobilului sări în sus, cu un ţăcănit gros, metalic.
— Rămâneţi înăuntru, îi ceru el. Eu mă duc să arunc o privire.
— Doar pentru că ai anumite organe masculine, înseamnă că devii automat un mecanic mai bun decât mine? Nu prea cred, zise Eve, şi se repezi afară de la locul ei, cel din dreapta şoferului.
Shane îşi lovi nervos capul de rezemătoarea scaunului.
— Nu, pe bune, zise. De ce trebuie să fie totdeauna atât de dificil cu ea?
— E îngrijorată, îi luă apărarea Claire.
— Toţi suntem îngrijoraţi. Tu rămâi în maşină.
— Eu nu mă pricep absolut deloc la maşini. Aşa c-o rămân.
— În sfârşit, o fată cu un pic de minte, zise el.
Se aplecă peste spătarul scaunului s-o sărute, apoi coborî şi i se alătură lui Eve, care se străduia să salte în sus uriaşa şi greoaia capotă a automobilului. De aici încolo Claire avu o perspectivă limitată asupra a ceea ce se petrecea: vedea numai capota, noaptea întunecoasă de afară, ceva lumini strălucind prin casele învecinate...
O maşină îşi făcu apariţia de după colţ, şi farurile împrăştiară culoare peste întuneric, luminând Casa Glass în toată decadenta ei splendoare victoriană, apoi gardul din uluci, decolorat de soare, mănunchiurile primăvăratice de buruieni răsărite de-a lungul bordurii...
Şi atunci, răsări din întuneric un grup de vampiri, îndreptându-se spre Shane şi Eve. Unul dintre ei era Morley, dezgustătorul tip fără adăpost din cimitir. Presupuse că restul celor din grup erau prietenii lui: nu arătau la fel de şlefuiţi şi de bine îngrijiţi ca majoritatea celorlalţi vampiri. Aceştia erau flămânzi, răi şi murdari.
Claire se întinse pe deasupra înaltului spătar al scaunului din faţa ei şi izbi cu pumnul în claxon. Acesta se auzi la fel de puternic ca o sirenă pentru ceaţă, urmat fiind de un pocnet ascuţit, când, fie Eve, fie Shane, îndreptându-şi spinarea, se izbi cu capul de capota ridicată.
— Hei! le strigă ea. Probleme!
Shane, ţinându-se cu o mână de creştet, deschise portiera din spate şi-o trase afară.
— La uşă, îi zise. Intră înapoi în casă. Maşina asta nu vrea.
Claire nu-l contrazise. Îşi scoase în fugă din buzunarul blugilor cheia de la intrare, deschise cu piciorul poarta grădinii şi frână brusc în faţa uşii. Lumina de pe verandă se aprinse, pâlpâind.
— Mersi, îi zise ea casei, absentă, în timp ce-şi repezea cheia în broască, deschizând apoi uşa.
Shane era la poalele scării, însă se oprise, şi privea înapoi.
Eve fusese prinsă între maşină şi casă, iar acum era înconjurată de vampiri. Claire icni, constatând că nici Shane, nici Eve nu avuseseră timp să înhaţe sacul cu arme din maşină.
Ea, în schimb, şi le avea încă pe-ale ei.
Morley se avântă înainte, trântind-o pe Eve de bara de protecţie a maşinii, făcând ca ţipătul ei de panică să sfâşie noaptea. Shane se repezi spre ea, scoţându-şi o ţepuşă din haină, care însă nu avea să-i fie de prea mare folos. Atacatorii erau în număr de şase, şi toţi beneficiau de puterea caracteristică vampirilor.
Avea să fie omorât.
Claire desfăcu fermoarul genţii şi scoase de acolo pistolul mare din plastic. Avea o complet absurdă culoare de neon, şi era greu, fiind încărcat cu apă.
Doamne, dă să funcţioneze. Dă să funcţioneze.
Porni în fugă înainte şi apăsă pe trăgaci. Din ţeava pistolului ţâşni un jet surprinzător de gros, care nimeri trotuarul şi împroşcă în jur; îl potrivi la repezeală pe deasupra gardului şi trase un nou jet, în formă de arc, peste spinarea lui Shane, către vampirii care se întorseseră să-l întâmpine, către Morley şi Eve. Când întâlnea pielea de vampir expusă, soluţia de pulbere de argint cu apă o aprindea ca pe un pom de Crăciun. Femeia osoasă cu părul lung şi negru, care tocmai se îndrepta spre Shane, se opri, scoţând un scâncet, se plesni peste faţa cuprinsă de flăcări, apoi rămase să se holbeze, cu gura căscată, la arsurile de pe mâini, care se întindeau pe măsură ce soluţia începea să-i roadă din carne.
Claire pregăti din nou pistolul de jucărie, făcându-l să acumuleze presiune, şi şi-l potrivi la umăr atunci când se opri de-a binelea.
— Înapoi! urlă ea. Toată lumea să stea pe loc. Tu, dă-i drumul!
Acest din urmă ordin îi fusese adresat lui Morley, care o prinsese pe Eve de umăr şi o ţinea în faţa lui. Vampirul era îmbrăcat cu un impermeabil vechi şi murdar, care îl apărase de jetul nimicitor. Claire zări o arsură întinzându-i-se pe obraz, însă nimic din ce l-ar putea vătăma cu adevărat.
Shane se retrase până lângă Claire, respirând anevoie. Ea ţinti cu Super Soaker-ul drept spre Morley şi Eve.
— Dă-i drumul, repetă. Noi nu v-am făcut nimic vouă
— Nu e nimic personal, replică Morley. Doar că murim de foame, iubire. Şi tu eşti tare suculentă!
— Pfuiii, exclamă slab Eve. Ţi-a mai spus cineva că miroşi a mormânt?
El ii aruncă o privire şi-i zâmbi.
— Tu eşti prima, o asigură. Ceea ce are un strop de farmec. Eu sunt Morley. Şi tu...? A, da. Prietena Ameliei. Mi-aduc aminte de tine, de la cimitir. De la mormântul lui Sam Glass.
— Mă bucur să te cunosc. Dar nu mă mănânci, ’ţeles?
El izbucni în râs şi-i îndepărtă părul căzut peste chipul palid.
— Eşti drăguţă. Poate c-ar fi o idee să te transform, şi să te păstrez ca pe favorita mea.
— Hei! strigă tăios Claire, făcând un pas înainte. N-ai auzit ce-am zis? Dă-i drumul! E sub protecţia Ameliei!
— Eu nu văd nicio brăţară, protestă Morley, apucând mâna lui Eve şi ridicând-o în lumina aceea slabă, răsucind-o într-o parte şi-n cealaltă. Nu, categoric nu e nimic pe-aici, trase el concluzia.
Îi sărută dosul mâinii, apoi îşi scoase colţii şi se pregăti să-i înfigă în venele ei palide de la încheietură.
Eve se răsuci şi-i expedie un pumn în gură.
Morley se împletici şi căzu peste maşină, iar Claire apăsă pe trăgaci, acoperindu-l cu pulbere argintie. De data aceasta, îl făcu să urle, să bată aerul cu braţele şi să se îndepărteze de Eve, spre întuneric. Claire pulveriză ce-i mai rămăsese peste restul echipei lui, care pornise să-l urmeze provocând urlete de durere şi de furie.
Shane se năpusti înainte, sări peste poartă şi o ajută pe Eve să se ridice din locul în care o trântise Morley.
— A ieşit bine, zise el, însă vocea îi tremura. N-ai urme de colţi, nu?
— Norocul meu, răspunse Eve, izbucnind într-un râs nestăpânit. Ia geanta cu armele. Nu pot să cred că ai fost în stare s-o laşi în maşină: ce înseamnă asta? În ce oraş ai mai crescut şi tu?
— Încercam să te ajut la repararea maşinii!
— Durule! exclamă ea, îmbrăţişându-l strâns şi apoi trăgându-i o palmă puternică după ceafă.
Apoi, inspiră aer adânc în piept, în timp ce Shane i îndepărta, ducându-se să recupereze geanta neagră dl plastic lăsată în maşină.
— Şi tu...
Claire îşi lăsă în jos ţeava Super Soaker-ului.
— Ce-i? Eu ce-am mai făcut?
— Mi-ai salvat viaţa? Ai redefinit cuvântul „minunat” ca pentru vremurile noastre?
— A... OK, zise Claire, simţind cum un zâmbet îmboboceşte în adâncul fiinţei sale şi, pentru moment totul i se păru că e bine. Chiar bine.
— Domnişoarelor, zise Shane, trântind portiera automobilului. Haideţi să ne bem şampania înăuntru, bine? Şi să discutăm despre cine a smuls firele de la motor. Şi despre cum intenţionăm noi să pornim pe urmele lui Michael, fără să avem o maşină la dispoziţie?
Avea dreptate. Claire le acoperi retragerea cu Super Soaker-ul, simţindu-se ca un Rambo cu o armă de culoarea neonului; după ce trânti uşa după ei şi-o încuie, Eve se lipi cu spinarea de lemnul acesteia şi scoase un suspin adânc de uşurare. În clipa în care Claire îşi lăsă jos pistolul cu apă, Shane o şi cuprinse în braţe şi-o sărută, cu deosebită tandreţe şi drăgălăşenie şi un strop de disperare, înfierbântată.
— Hei, îl atenţionă Eve. Ţi-aminteşti de Michael? Cum facem cu transportul, luăm taxiul?
Nu exista decât un taxi mare şi lat în întregul Morganville, şi nu circula pe timpul nopţii, aşa că asta nu prea constituia o opţiune posibilă. Nici nu se mai obosiră s-o discute.
— Păi, zise Claire, extrem de şovăielnică, ar mai fi o cale. Dar n-o să vă placă.
— Dac-o să-mi placă mai puţin decât să fiu molestată de un vampir într-un impermeabil sclipitor, care mai şi mirosea a morminte? Pune-mă la încercare.
— Aş putea să deschid un portal, le zise Claire. Dar eu n-am fost niciodată la postul de radio, aşa că nu pot risca să mă duc orbeşte. Trebuie să ajung în alt loc, din apropiere, unul pe care să-l cunosc. Ce e prin preajmă?
— Ia stai o clipă, zise Shane, lăsând să cadă pe podea cu o bufnitură, geanta cu arme. Cum rămâne cu Ada? Ziceai că a ieşit în lume să verse sânge, aşa e?
— Am zis eu că n-o să-ţi placă ideea.
— Aşa că, doar ca o recapitulare: Ada vrea să te asasineze, iar tu vrei să treci printr-un portal controlat de ea!
— Păi...
— Nu, Claire. Altă idee.
— Dar...
— Nu se poate.
Claire oftă.
— Dar dacă-l conving pe Myrnin să ne deschidă portalul? Se pricepe mai bine la asta. Şi nu cred că ea va îndrăzni să-l înfrunte făţiş.
— Şi să-i spui lui Myrnin ce se petrece? Proastă idee. Individul e în permanenţă pe jumătate nebun.
— Şi-atunci, care ar fi ideea ta strălucită, îl luă la rost Claire.
Shane îşi desfăcu larg braţele, a neputinţă.
— Aşa mă gândeam şi eu, zise ea.
Îşi scoase telefonul mobil şi-i examină ecranul. Bateria era pe terminate: nu avusese ocazia să-l mai încarce de ultima vreme, cu toate că asta făcea parte din noţiunile fundamentale ale materiei Supravieţuirea în Morganville. Aşa că ridică receptorul demodatului telefon fix de pe masa din hol şi formă numărul laboratorului lui Myrnin
Telefonul sună, şi iar sună, şi iar sună, şi într-un târziu, Myrnin răspunse.
— Ce e? se răsti el. Tocmai eram în toiul mesei.
Lui Claire îi fu frică să-l întrebe în ce anume consta masa, în cazul lui.
— Am nevoie de ajutor, îi zise, în schimb.
— Claire, tu eşti asistenta mea. Nu invers. Poate ar fi mai util dacă aş pregăti o organigramă, pe care s-o porţi la tine tot timpul. Poate chiar să ţi-o tatuezi pe braţ.
Myrnin avea toane. Claire îşi muşcă buza.
— Te rog, insistă ea. E doar un mic serviciu.
— A, bine. Ce anume?
Ştii vechiul post de radio din afara oraşului? KV...
I se făcu deodată un gol în minte, şi-şi întoarse privirea spre Eve, care-i mimă răspunsul.
— KVVV. Ai putea să-mi deschizi un portal?
— Hmmm, mormăi el.
Claire auzi pe fundal zgomotul lichidului turnat, apoi pe Myrnin, înghiţindu-l, şi tot pe el, plescăind din buze.
— Ei bine, presupun că aş putea să vă duc cât mai aproape, dacă nu chiar în interiorul clădirii. V-ar fi de folos?
— Sigur. Orice.
— Şi de ce nu poţi s-o faci tu personal?
— Păi, Ada...?
Myrnin rămase tăcut timp de câteva lungi secunde.
— Acum e mai bine, zise apoi. Nu ştiu ce-o fi apucat-o pe fata asta. Dar am fost nevoit să port o discuţie cu ea, şi, zău, e mult mai bine acum, Mult mai bine.
— Mă bucur, zise Claire.
Şi chiar s-ar fi bucurat, dac-ar fi crezut în adevărul spuselor lui Myrnin, însă nu prea avea încredere în judecata lui, când venea vorba despre Ada.
— Hm, zise apoi, în legătură cu portalul...
— Da, foarte bine, acum se face. Voi fi acolo într-o clipă.
— Nu, Myrnin...
Însă el închise înainte să-i poată explica faptul că, în realitate, nu avea nevoie să vină personal. Nu că s-ar fi aşteptat ca Myrnin să-i dea ascultare, oricum. Oftând, Claire puse la loc receptorul în furcă.
— Soseşte şeful cel nebun, tălmăci Shane, ghidându-se doar după expresia de pe faţa ei. Încântător, comentă el. Ar trebui să iasă distracţie.
După vreo cinci secunde, Claire simţi cum un val senzitiv străbate casa, unul atât de puternic, încât se miră că nici Shane, nici Eve, nu dădură impresia să-l fi resimţit; apoi, o deschizătură întunecoasă se contură în peretele opus al livingului, şi Myrnin trecu pragul portalului.
— Ce mult îmi doresc să am garderoba lui, suspină Eve. O fi superficialitate, sau doar ciudăţenie?
— Nu te mulţumi cu puţin. E din amândouă, răspunse Shane, aplecându-şi capul ca să examineze cele mai recente eforturi de adaptare la societate depuse de Myrnin.
Era... interesant. Claire nu reuşea să-şi dea seama dacă era vorba despre vreun amestec intenţionat, păgân, între vestimentaţia unui lord victorian şi a unui hippy, sau doar asta găsise el pe fundul şifonierului.
În picioare avea papucii lui, cu iepuraşi.
Iar aceştia aveau colţi.
Se holbară cu toţii la el, în tăcere, cam cât dura o bătaie de inimă, după care Shane zise:
— Asta e o chestie impresionant de diabolică. Nebunească, dar diabolică.
Myrnin se încruntă la el, apoi la propriile încălţări. Părea sincer surprins.
— A! Astea. Am crezut... în fine, că sunt adecvate, bănuiesc.
— N-aş fi vrut să fie inadecvate, zise Claire. Dar chiar nu era nevoie să vii. Îmi pare rău că te-am deranjat.
— Sincer să fiu, n-aş fi venit. Am încercat să-ţi deschid portalul spre postul de radio, dar n-am putut, explică Myrnin, ai cărui ochi se făcuseră mari şi străluceau de o evidentă fascinaţie. Claie, tu ştii ce înseamnă asta? o întrebă, şi începu să patruleze prin cameră, papuceii lui cu iepuraşi fâlfâindu-şi urechile într-un mod extrem de distractiv, înseamnă că a ferecat cineva zona. Şi n-am fost eu acela.
— Cine ar mai fi putut?
— Nimeni.
— Dar...
— Exact! exclamă el, plesnindu-şi vesel mâinile una de cealaltă. Un mister! Îţi mulţumesc pentru că m-ai chemat şi mi-ai solicitat un serviciu; e ceva extrem de palpitant, să ştii. Haos, măcel, cineva care mi-a luat-o înainte... of, cât mi-au lipsit în aceste ultime câteva luni... vouă, nu?
— Nu, răspunseră toţi, exact în acelaşi timp.
Claire îl luă de mână pe Shane şi întrebă:
— Myrnin, cine altcineva ar mai fi capabil să ferece zone ale oraşului şi să îngheţe portalurile?
— Amelie, răspunse Myrnin, dar n-a fost ea. Lucrările ei poartă o anumită semnătură şi, apropo, ea a fost aici de curând, ştiaţi? Emană durere prin toţi porii, în prezent. E foarte tulburător.
— Tipule, concentrează-te, interveni Eve. Cine altcineva?
Îi aruncă lui Claire o privire cu semnificaţia nici-măcar-nu-ştiu-de-ce-mai-întreb, însă Myrnin izbuti să-şi recapete luciditatea şi începu să clatine afirmativ din cap, în timp ce se gândea.
— Au mai existat alţi şase, în total, în întreaga istorie a Morganville-ului, zise el. Dar toţi sunt morţi. Toţi, în afara ta, Claire.
Toate privirile se întoarseră spre ea. Clipi nedumerită.
— Ei bine, n-am fost eu!
— A! Păcat. Atunci, n-am nici cea mai mică idee.
Claire îşi drese glasul.
— Dar Ada?
Ada nu e baubaul din spatele tuturor umbrelor, draga mea, zise Myrnin, şi se trânti pe fotoliul lui Michael, punând stăpânire pe chitara acustică şi lansându-se într-o surprinzător de profesională înşiruire de acorduri. Ada face numai ceea ce i se spune. Spre deosebire de tine, aş putea să adaug, ceea ce nu constituie o însuşire atractivă pentru un asistent de laborator.
— Dar ar putea s-o facă?
Myrnin opri coardele din vibraţie cu o mână, şi-şi ridică brusc privirea. Părul negru îi zbură în lături, lăsând să se vadă chipul palid şi, pentru o clipă, el păru întru totul serios.
— Ada poate să facă orice, zise. Cred că ea nici măcar nu înţelege asta. Dar mi se pare extrem de improbabil...
— Tu eşti un vampir care poartă papuci cu iepuraşi cu colţi. Ce e extrem de improbabil se cam asortează, zise Eve. Cât de aproape poţi să ne duci? Faţă de postul de radio?
— Dar de ce vreţi să mergeţi acolo? Nu e un loc prea sigur prin care să bântuie donatorii de sânge neînregistraţi, după lăsarea întunericului. Până şi Claire ar fi supusă la riscuri, cu toate că ea poartă cea mai puternică Protecţie existentă. Nu vă sfătuiesc.
Lăsă deoparte chitara şi-şi împleti degetele de la ambele mâini.
— Dar nu sunteţi voi într-atât de nesăbuiţi ca s-o faceţi doar pentru fiorii aventurii, cred eu, aşa că sigur aveţi un motiv. Ia spuneţi.
Claire schimbă la repezeală o privire cu prietenii ei, după care zise:
— Michael s-a dus într-acolo singur. Trebuie să-l ajutăm.
— Michael e vampir. Şi vampirii circulă pe timpul nopţii, comentă Myrnin, ridicând din umeri şi scuturându-şi o mică scamă de pe haina lui din catifea neagră, una destul de elegantă, dar numai dacă o îmbrăcai ca să te duci la un bal mascat. De ce v-aţi mai preocupa, dacă n-aţi considera că ar putea să aibă necazuri? îşi continuă el raţionamentul. Nu mai minţi prin omisiune, Claire. Spune-mi totul. Imediat.
Eve scutură din cap, ca un mic spasm, probabil, involuntar. Până şi Shane avea o figură parcă spunând că o considera o idee cum nu se poate mai proastă.
— Putem să avem încredere în el, le zise Claire. Trebuie să avem încredere în el.
— O, dar sună interesant, zise Myrnin, şi se aplecă în faţă, pe fotoliul lui Michael. Te rog, continuă.
Şi Claire continuă. Îi aduse până şi una dintre camerele acelea video fără fir, i-o arătă şi-i explică modul ei de funcţionare, ceea ce reprezentă o totală încântare pentru latura lui obsesiv de ştiinţifică.
— Dar e ceva uluitor, aprecie el, răsucind micul aparat între degetele lui agile. Fata asta, văd că e o micuţă destul de întreprinzătoare. Câte de-astea sunt, ziceai?
— Noi credem că pe puţin şaptezeci.
Myrnin renunţă la zâmbet, concentrându-se asupra obiectului din mâna sa.
— Atunci, nu se poate să lucreze de una singură. Sigur există un ţel mai cuprinzător. Un plan mai cuprinzător. Şi totuşi, fiind vorba despre Kim, este posibil să-l întrebuinţeze pentru propriile scopuri; v-aţi gândit la eventualitatea asta?
— Ştim că-şi urmăreşte propriile avantaje din toată povestea, confirmă Claire. Totuşi, spuneai... că nu a ei ar fi fost ideea de la început?
— Exact.
Prin urmare, era posibil ca ea să fi fost recrutată pentru strecurarea camerelor, după care să fi deturnat totul pentru propriul ei vis, proiectul de reality-show... dar asta înseamnă că altcineva ţinea frâiele.
Cineva îndeajuns de inteligent încât să nu fie prins. Sau nici măcar bănuit.
— Chiar ar fi cazul să-l informaţi pe Oliver, zise Myrnin. Ştiu că nu e cel mai agreabil dintre aliaţii posibili, însă e eficient în circumstanţele potrivite. Cam ca o bombă din acelea, nucleare.
— Dacă află Oliver, Kim e ca şi moartă, îşi dădu cu părerea Eve. O fi ea o javră epocală, dar nici n-aş vrea s-o văd executată.
— Argument întemeiat, o aprobă Myrnin. Totuşi, dacă iese rău, e moartă oricum. Vin şi eu cu voi. Veţi avea nevoie de un tutore adult.
— Încă o dată, mă văd nevoit să atrag atenţia asupra papucilor cu iepuraşi, zise Shane.
— Presupun că s-ar murdări. Mă întorc imediat.
Myrnin sări din fotoliu şi se năpusti spre portal. După ce trecu, acesta se închise în urma lui cu o veritabilă explozie de energie.
— Crezi că...
Dar, înainte ca Shane să-şi poată termina întrebarea portalul se deschise iar, şi apăru Myrnin, ţopăind într-un picior, în timp ce se străduia să încalţe o pereche de cizme zdravene, de pirat, de genul celor înalte până la genunchi şi cu manşetă din piele. Reuşi să şi le încalţe pe amândouă şi făcu o piruetă în faţa lui Claire.
— E mai bine?
— Hm... mda. Aşa cred.
— Atunci, haideţi să mergem.
Şi, în timp ce el se concentra să formeze portalul, Eve trase de bluză pe Claire.
— Ce e?
— Întreabă-l de unde are cizmele.
— Întreabă-l tu.
Din partea ei, Claire prefera papucii cu iepuraşi vampiri.


Doisprezece

Locul cel mai apropiat în care putu să-i ducă Myrnin se afla la vreo câteva străzi depărtare de ţinta lor. Claire se bucură, în definitiv, că el nu-i spusese unde-i duce: nu era convinsă c-ar mai fi fost în stare să treacă prin portal, dac-ar fi ştiut.
Fabrica de cauciucuri German’s fusese închisă acum cel puţin treizeci de ani, şi clădirea gigantică, alcătuită din mai multe etaje, era, practic, o mină de aur în materie de sinistru. Claire mai fusese prin ea de exact două ori, şi niciuna dintre vizite nu-i lăsase amintiri plăcute... unde mai pui că fuseseră expediţii pe timp de zi. Noaptea, nivelul de alertă teroristă urca mult, mult de tot.
Unicul motiv pentru care-şi dădu seama că se aflau în fabrica de cauciucuri German’s era că în geanta cu arme pe care o luase la el, Shane avea şi lanterne, iar printre primele lucruri pe care le prinse Claire în fasciculul luminos fu înfricoşătoarea faţă de clovn, pictată în stil graffiti în jurul unei guri mari, larg căscate, care de fapt era o uşă. N-ar fi putut să uite niciodată faţa aia tâmpită de clovn. În veci.
— Au, mamă, oftă Shane.
Nici lui nu-i erau prea dragi locurile acelea.
— Sus fruntea, îl încurajă Eve. Tu, cel puţin, n-ai ajuns să fii încuiat într-un congelator, cum s-a întâmplat în expediţia de luna trecută. Eu, da.
Myrnin, alb-albăstrui în lumina lanternelor, păru profund ofensat.
— Tânără domnişoară, te-am pus acolo la păstrare sigură. Dac-aş fi vrut să te mănânc, aş fi făcut-o.
— Ce liniştitor, răspunse Eve, adăugând apoi, în barbă: Da’ de unde!
— Pe aici, le zise Myrnin, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de lanternele lor, şi-şi făcu loc printre un morman instabil de cutii goale de bere, lăsate acolo de liceeni aventuroşi, o saltea pătată şi sfâşiată, şi câteva lăzi goale. A fost cineva prin locurile astea, anunţă el.
— Nu, pe bune?
— Vreau să zic, de curând, preciză el. Nu oameni, Vampiri. Şi în număr mare, adăugă, pe un ton uşor nedumerit. Nici creaturile mele n-au fost. Au murit toţi, ştiţi? Toţi cei pe care i-am transformat eu.
În trecut, în zilele lui de nebunie (sau de nebunie mai mare decât acum?), Myrnin făcuse experienţe pe câteva victime nefericite, încercând să le transforme în vampiri, însă nereuşind, fiindcă maladia pusese stăpânire pe el. Rezultatele nu fuseseră deloc atrăgătoare: erau mai degrabă zombi, decât vampiri, şi nu reuşeau să aibă altceva în minte decât să omoare. Claire se întrebă cum or fi murit, dar ajunse la concluzia că, de fapt, nici nu-şi dorea să ştie.
Myrnin era savant. Era obişnuit să ucidă animalele la capătul experimentelor.
— Şi vampirii ăştia mai bântuie pe-aici? se interesă Shane.
Ţinea o ţepuşă în mâna stângă, iar în cealaltă avea un cuţit placat cu argint, un altul folosit pentru fripturi, o baterie de automobil şi un recipient pentru peşti, plin cu substanţe chimice necesare pentru galvanizare. Urât mirositoare, însă ieftine şi eficiente.
— Fiindcă ar fi drăguţ să avem o întâlnire faţă-n faţă, adăugă el.
— Nu, au plecat, zise Myrnin; cu toate acestea, continua să ezite. Mă întreb...
— Întrebările, pe mai târziu. Acum, mişcare, îl întrerupse Eve.
Părea nervoasă şi lumina la întâmplare în jur cu lanterna, reacţionând chiar şi la cel mai mic foşnet prin întuneric. Şi avu parte de destule.
Şobolani, păsări, lilieci: locurile acelea erau pline de fiinţe sălbatice. Claire îşi menţinu razele lanternei îndreptate spre poteca din faţa ei, asigurându-se că nu se-mpiedică, sau să se taie în colţurile ruginite ale metalelor, în timp ce Myrnin îi conducea mai departe. Faptul că-i simţea căldura lui Shane în spatele ei o făcu să se simtă bine. La fel şi senzaţia de greutate pe care i-o dădea Super Soaker-ul din mâinile ei.
Myrnin deschise cu trosnet o uşă metalică, sfărâmând încuietoarea şi împrăştiind peste tot zale din impunătorul lanţ care o legase de betonul ciuruit de afară.
— Gata, anunţă el şi, după ce se strânseră în jurul lui, le arătă într-o direcţie.
Norii se mai subţiară puţin, permiţând unei difuze lumini a lunii să picteze solul într-un albastru rece şi-n argintiu, iar la aproximativ un kilometru şi jumătate depărtare trona o clădire din beton, cu un înalt şi scheletic turn metalic. Pe turn, scria cu litere mari, albe, KV V; unul dintre V-uri căzuse de mult, iar un altul se înclina, ca beat, într-o rână, nefiind departe de momentul totalei prăbuşiri, pe urma camaradului său dispărut. Clădirea părea pustie. Vântul răpăia peste peisajul plat, stârnind praful şi împrăștiind gunoiul, scoţând un şuierat sinistru prin corpul metalic al turnului.
— Nu văd maşina lui Michael.
— Avem o singură modalitate prin care să fim siguri, zise Myrnin. Să mergem.
Cu cât se apropiau mai mult, cu atât locul devenea mai înfricoşător. Claire nu se dădea în vânt după clădirile industriale ruinate, iar în Morganville acestea se găseau din plin: spitalul pe jumătate distrus, fabrica de cauciucuri German’s, ba chiar şi vechea primărie îşi avea aripa ei dărăpănată.
Aceasta, în schimb, avea un aspect extrem de... mohorât. Nu era decât o clădire din plăci de beton, nu foarte spaţioasă, şi unica fereastră din faţă fusese spartă de mulţi ani, şi acoperită cu scânduri.
Cineva scrisese, cu un spray de vopsea, pe cărămizi, ACCESUL INTERZIS, şi o parte a peretelui era din plin decorată cu vârtejuri multicolore de graffiti. Cutii de bere, mucuri de ţigări, pungi din plastic goale... gunoaiele obişnuite.
— Nu văd vreo intrare, şopti Eve.
— Dar de ce vorbeşti în şoaptă? replică Myrnin, tot şoptit. Vampirii oricum pot să ne audă.
— E vreun vampir înăuntru? se interesă Claire.
— Nu am capacităţi paranormale. Habar n-am.
— Dar în fabrica de cauciucuri ai putut să-ţi dai seama!
Myrnin îşi ciocăni uşor nasul.
— Am cinci simţuri. Nu şase. Nu e uşor să-i adulmeci dacă stai în afara clădirii, îi explică, deviindu-i cu blândeţe capătul eficient al Super Soaker-ului de pe direcţia sa. Te rog, îi zise. Am făcut deja baie, şi aş prefera să n-o repet cu echivalentul pentru vampiri al sprayului cu piper.
— Scuze.
Îşi croiră drum ocolind clădirea pe o latură, apropiindu-se de turn, şi acolo nimeriră peste berlina neagră a lui Michael, parcată în penumbră.
Goală.
— Michael? strigă Eve. Michael!
— Şşşt, şuieră tăios Myrnin, şi imediat se repezi ca fulgerul, cu o viteză supranaturală, peste spaţiul deschis, şi înşfacă mânerul unei uşi pe care Claire abia dacă putea s-o vadă.
Uşa se deschise, şi el dispăru înăuntru.
— Stai! exclamă Claire, ţâşnind după el.
Aprinse lanterna imediat cum ajunse la uşă, însă lumina acesteia nu-i dezvălui altceva decât un coridor gol, cu vopseaua de pe pereţi cojită şi podeaua acoperită cu noroi ca urmare a cine ştie cărei vechi inundaţii.
— Myrnin, unde eşti? strigă ea.
Nu primi răspuns. Scăpă un ţipăt sugrumat în clipa în care mâna lui Shane i se lăsă pe umăr; apoi, inspiră adânc şi făcu un semn de încuviinţare. Eve se înghesui în urma lor.
La capăt, culoarul acesta se înfunda, însă alte culoare se întindeau spre stânga sau spre dreapta. Vopseaua decolorată conţinea şi un soi de pictură murală, ceva de prin vestul Texasului, cu vaci şi cowboy, şi cu literele KVVV înscrise cu majuscule imense.
Peste tot mirosea a mucegai şi a animale moarte.
— Pe aici, rosti încetişor vocea lui Myrnin; şi, cu un zumzet, lumina electrică se aprinse pe coridor.
Unele dintre becuri se arseră, cu pocnete sau sfârâieli aspre, lăsând porţiuni întregi în întuneric.
Claire urmă coridorul până în capăt, unde cotea la dreapta, spre un mic studio, cu un soi de masă pentru montaj. Echipamentul părea străvechi, dar curat: cineva fusese acolo — Kim, probabil — şi avusese grijă să repună totul în stare de funcţionare.
Microfoane, un fotoliu, un panou pentru fundal, lumini... tot ce este necesar pentru o filmare într-un studio, inclusiv o micuţă cameră video digitală, montată pe un trepied.
De cealaltă parte a încăperii era un complicat pupitru pentru montaj, cu o baterie de monitoare instalate. Se