Revolta10

Partea a treia

ASASINATUL


19
Până acum, nu mi s-a mai întâmplat niciodată cu adevărat să-l văd pe Boggs furios. Nici când i-am nesocotit ordinele, nici când am vomitat pe el, nici măcar când i-a spart Gale nasul. Dar e furios când se întoarce, după ce a vorbit la telefon cu preşedinta. Primul lucru pe care-l face e s-o instruiască pe Jackson, locţiitoarea lui, cerându-i să alcătuiască o gardă din două persoane care să-l păzească pe Peeta zi şi noapte. Apoi mă ia la o plimbare, şerpuind printre corturile răsfirate din tabără până când detaşamentul nostru rămâne cu mult în urmă.
― O să-ncerce să mă ucidă oricum, îi spun. Mai ales aici. Unde există atât de multe amintiri urâte care să-l stârnească.
― O să-l izolez, Katniss, spune Boggs.
― De ce vrea acum Coin să mă vadă moartă? întreb.
― Nu recunoaşte că asta vrea.
― Dar noi ştim că e adevărat. Şi trebuie să ai măcar o teorie.
Înainte de a răspunde, Boggs mă priveşte lung, intens.
― Uite ce ştiu. Preşedintei nu-i placi. Nu i-ai plăcut niciodată. A vrut să-l salvăm pe Peeta din arenă, dar nimeni altcineva n-a fost de acord. Lucrurile s-au înrăutăţit când i-ai cerut să le acorde imunitate celorlalţi învingători. Dar până şi peste asta s-ar fi putut trece cu vederea, ţinând cont cât de bine ţi-ai interpretat rolul.
― Atunci care e motivul? insist eu.
― Cândva, în viitorul apropiat, războiul se va sfârşi. Şi va fi ales un nou lider, spune Boggs.
Îmi dau ochii peste cap.
― Boggs, nimeni nu-şi închipuie că eu voi fi liderul.
― Da. Aşa e, încuviinţează el. Dar o să susţii pe cineva. O să fie preşedinta Coin? Sau altcineva?
― Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la asta.
― Dacă răspunsul tău spontan nu e Coin, atunci reprezinţi o ameninţare. Eşti chipul rebeliunii. S-ar putea să ai mai multă influenţă decât orice altă persoană, spune Boggs. După toate aparenţele, n-ai făcut niciodată nimic mai mult decât s-o suporţi.
― Aşa c-o să mă ucidă ca să-mi închidă gura. În clipa în care rostesc cuvinte-le, ştiu că sunt adevărate.
― În momentul ăsta, nu mai are nevoie de tine ca factor de raliere. Aşa cum a spus, obiectivul tău principal, unirea districtelor împotriva Capitoliului, a fost atins, îmi reaminteşte el, prop-urile de acum se pot realiza şi fără tine. N-ai mai putea face decât un singur lucru ca să-nsufleţeşti rebeliunea.
― Să mor, spun, cu voce scăzută.
― Da. Daţi-ne un martir pentru care să luptăm, zice Boggs. Ceea ce n-o să se-ntâmple atâta vreme cât stau eu de veghe, soldat Everdeen. Eu am plănuit să ai o viaţă îndelungată.
― De ce?
Un asemenea mod de gândire n-o să-i aducă decât necazuri.
― Nu-mi datorezi nimic, adaug.
― Pentru că ţi-ai câştigat dreptul ăsta, spune el. Acum întoarce-te la detaşa-mentul tău.
Ştiu c-ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui Boggs fiindcă e dispus să-şi rişte capul pentru mine, dar adevărul e că nu mă simt decât frustrată. Adică, după toate astea, cum aş mai putea să-i fur holo-ul şi să dezertez? Era oricum destul de complicat să-l trădez, chiar şi fără acest nou nivel al îndatorării. Îi sunt deja datoare fiindcă mi-a salvat viaţa.
Odată întoarsă la locul nostru, dau cu ochii de cauza noii mele dileme înălţându- şi calmă cortul şi mă înfurii.
― Când e rândul meu să-l păzesc? o întreb pe Jackson.
Ea închide pe jumătate ochii, privindu-mă cu îndoială, sau poate încearcă pur şi simplu să-şi focalizeze privirea asupra mea.
― Nu te-am inclus în ture.
― De ce? întreb.
― Nu sunt sigură c-ai fi într-adevăr în stare să-l împuşti pe Peeta, dacă ar fi necesar, răspunde ea.
Vorbesc tare, ca să m-audă clar tot detaşamentul.
― Nu pe Peeta l-aş împuşca. El nu mai există.
Johanna are dreptate. N-aş împuşca decât un alt mutant de-al Capitoliului.
Mă simt bine spunând cu voce tare şi în public ceva oribil de¬spre el, după toată umilinţa pe care-am simţit-o de când s-a-ntors.
― Ei, nici ţie nu-ţi face cinste genul ăsta de comentariu, zice ea.
― Pune-o în ture, se aude Boggs, din spatele meu.
Jackson clatină din cap şi notează ceva.
― De la miezul nopţii la patru. Eşti în tură cu mine.
Se aude fluierul care anunţă cina, aşa că eu şi Gale ne aşezăm la rând, la cantină.
― Vrei să-l ucid? mă întreabă el, fără ocolişuri.
― Asta ne-ar trimite pe amândoi înapoi, cu siguranţă, răspund, dar, cu toate că sunt furioasă, brutalitatea ofertei mă năuceşte. Sunt în stare să mă descurc cu el.
― Vrei să spui c-o să te descurci până pleci? Tu şi harta ta pe hârtie, şi poate un holo, dacă reuşeşti să pui mâna pe unul?
Vasăzică lui Gale nu i-au scăpat pregătirile mele. Sper că pentru ceilalţi n-au fost la fel de evidente. Însă, spre deosebire de Gale, niciunul dintre ei nu ştie cum gândesc eu.
― N-ai de gând să pleci fără mine, nu-i aşa?
Până-n clipa asta aveam. Dar să fiu însoţită de partenerul meu de vânătoare, care să-mi păzească spatele, nu-i o idee rea.
― În calitate de camarad de arme, te sfătuiesc cu tărie să rămâi alături de detaşamentul tău. Dar nu te pot opri să vii cu mine, nu?
El rânjeşte.
― Nu. Dacă nu vrei cumva s-alertez toată armata.
Detaşamentul 451 şi echipa de televiziune îşi iau cina de la cantină şi se strâng în cerc să mănânce. La început mă gândesc că Peeta ne face să nu ne simţim în largul nostru, dar către sfârşitul mesei îmi dau seama că mai multe priviri ostile se îndreaptă direct către mine. Ceea ce reprezintă o răsturnare rapidă de situaţie, fiindcă sunt sigură că, la apariţia lui Peeta, întregul detaşament era îngrijorat de pericolul pe care-l reprezintă, mai ales pentru mine. Dar nu înţeleg ce se petrece decât după ce primesc un telefon de la Haymitch.
― Ce-ncerci să faci? Îl provoci să treacă la atac? mă întreabă el.
― Sigur că nu, răspund. Nu vreau decât să mă lase-n pace.
― Păi, nu poate. Nu după tot ce i-a făcut Capitoliul, zice Haymitch. Uite ce e, poate Coin l-o fi trimis acolo cu speranţa c-o să te ucidă, dar el nu ştie asta. Peeta nu-nţelege ce se-ntâmplă cu el. Aşa că nu-l poţi condamna…
― Nu-l condamn.
― Ba da! Îl pedepseşti iarăşi şi iarăşi pentru lucruri care-i scapă de sub control. Ei, nu spun că nu trebuie să ai la-ndemână o armă încărcată, douăzeci şi patru de ore pe zi. Dar cred că e timpul să-ţi plimbi prin cap un mic scenariu. Dacă tu ai fi fost luată de Capitoliu şi viespchestrată, şi dacă apoi ai fi-ncercat să-l omori pe Peeta, crezi că aşa te-ar fi tratat el?
Amuţesc. Nu, el nu m-ar fi tratat nicidecum aşa. Ar fi-ncercat să mă redobân-dească, cu orice preţ. Nu m-ar fi exclus din viaţa lui, nu m-ar fi abandonat, nu m-ar fi întâmpinat cu ostilitate la tot pasul.
― Noi doi am făcut o înţelegere, am promis că vom încerca să-l salvăm. Îţi aduci aminte? întreabă Haymitch. Fiindcă nu răspund, închide după ce adaugă, scurt: încearcă să o faci.
Aerul înviorător al zilei de toamnă devine rece. Cea mai mare parte a detaşa-mentului se adăposteşte în sacii de dormit. Unii se culcă sub cerul liber, în apropierea sursei de căldură aflate în centrul taberei, în vreme ce alţii se retrag în corturi. Moartea surorii sale a făcut-o în cele din urmă pe Leeg 1 să-şi piardă controlul şi hohotele ei înăbuşite străbat pânza groasă a cortului, ajungând până la noi. Eu mă ghemuiesc în cortul meu, cu gândul la cuvintele lui Haymitch. Îmi e ruşine când îmi dau seama că, din cauza ideii mele fixe de a-l asasina pe Snow, mi-am permis să ignor o problemă mult mai dificilă. Încercarea de a-l salva pe Peeta din lumea tenebroasă în care l-a aruncat viespchestrarea. Nu ştiu cum să-l găsesc, ca să nu mai vorbesc de a-l călăuzi pe drumul către ieşire. Nu sunt nici măcar în stare să fac un plan. Pe lângă asta, traversarea arenei pline de capcane, găsirea lui Snow şi trimiterea unui glonţ în ţeasta lui par un joc de copii.
La miezul nopţii, ies din cort şi-mi ocup locul pe un scaun pliant de lângă aerotermă, intrând în tura de pază împreună cu Jackson. Boggs i-a spus lui Peeta să doarmă afară, la vedere, unde putem sta cu toţii cu ochii pe el. Însă Peeta nu doarme. Stă în schimb în capul oaselor, cu sacul de dormit ridicat până la piept, încercând cu stângăcie să facă noduri pe o bucată scurtă de sfoară. Îmi e foarte cunoscută. E cea pe care mi-a împrumutat-o Finnick în noaptea petrecută în buncăr. Când o văd în mâinile lui, e ca şi cum Finnick ar repeta vorbele lui Haymitch, spunându-mi că l-am abandonat pe Peeta. Acum ar fi un moment potrivit să-ncerc să repar lucrurile. Dacă m-aş putea gândi la nişte cuvinte potrivite. Dar nu pot. Aşa că tac. Mă mulţumesc să las noaptea să se umple de sunetul răsuflărilor soldaţilor.
După vreo oră, aud glasul lui Peeta.
― Ultimii doi ani trebuie să fi fost istovitori pentru tine. Tot încercând să te hotărăşti dacă să mă ucizi sau nu. Când una, când alta. Când da, când ba.
Asta sună grosolan de nedrept şi mă simt mai întâi îmboldită să-i dau un răspuns tăios. Dar îmi reamintesc discuţia cu Haymitch şi încerc să fac un prim pas prudent către Peeta.
― N-am vrut niciodată să te ucid. În afara momentelor când am crezut că-i ajutai pe profesionişti să mă omoare. Pe urmă m-am gândit la tine ca la… un aliat.
E un cuvânt potrivit, nu atrage după sine niciun pericol. Nu sugerează nicio implicare sentimentală şi nu e ameninţător.
― Aliată. Peeta pronunţă cuvântul pe îndelete, savurându-l. Prietenă. Iubită. Învingătoare. Duşmană. Logodnică. Ţintă. Mutant. Vecină. Vânător. Tribut. Aliată. O să-l adaug pe lista cuvintelor de care mă folosesc când încerc să te descifrez, îşi împleteşte frânghia pe degete, înfăşurând-o şi desfăşurând-o. Necazul e că nu mai pot discerne între ce e real şi ce e inventat.
Întreruperea respiraţiilor ritmice sugerează fie că oamenii s-au trezit, fie că de fapt nu dormeau. Bănuiesc că a doua variantă reprezintă adevărul.
Vocea lui Finnick se ridică dintr-o moviliţă plasată în umbră.
― Ar trebui să-ntrebi, Peeta. Annie aşa face.
― Pe cine să-ntreb? zice el. În cine pot avea încredere?
― Începe cu noi, propune Jackson. Suntem detaşamentul tău.
― Sunteţi paznicii mei, subliniază Peeta.
― Şi asta, recunoaşte ea. Dar ai salvat o mulţime de vieţi în Treisprezece. Nu uităm astfel de lucruri.
În tăcerea care urmează, încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă n-aş putea să deosebesc iluzia de realitate. Cum ar fi să nu ştiu dacă mama sau Prim mă iubesc. Dacă Snow e duşmanul meu. Dacă omul din partea opusă a aerotermei m-a salvat sau m-a sacrificat. Cu foarte puţin efort, viaţa mea se preschimbă rapid în coşmar, îmi doresc dintr-odată să-i pot spune lui Peeta totul, să-i explic cine e el, şi cine sunt eu, şi cum am ajuns amândoi aici. Dar nu ştiu cum să-ncep. Nu sunt bună de nimic. De nimic.
Când au mai rămas doar câteva minute până la ora patru, Peeta se întoarce din nou spre mine.
― Culoarea ta preferată… e verdele?
― Întocmai. Mă gândesc să adaug ceva. Iar a ta e portocaliul.
― Portocaliul? Nu pare convins.
― Nu portocaliul strălucitor. Pastelat. Ca apusul de soare, îi explic. Cel puţin aşa mi-ai spus cândva.
― Oh. Închide o clipă ochii, poate încercând să invoce acel apus de soare, apoi dă din cap. Mulţumesc.
Însă dintre buzele mele se rostogolesc şi alte cuvinte.
― Eşti pictor. Eşti brutar. Îţi place să dormi cu ferestrele deschise. Nu pui niciodată zahăr în ceai. Şi îţi înnozi întotdeauna şireturile de două ori.
Pe urmă mă reped în cort, înainte de a face ceva stupid, cum ar fi să plâng.
În dimineaţa următoare trag în geamurile clădirilor, împreună cu Finnick şi Gale, pentru echipa de televiziune. Când ne întoarcem în tabără, îl găsim pe Peeta stând în cerc, alături de soldaţii din Treisprezece, care sunt înarmaţi, dar discută deschis cu el. Jackson a inventat un joc numit „Real sau imaginar”, ca să-l ajute pe Peeta. El aminteşte o întâmplare pe care o crede adevărată, iar ei îi spun dacă e aşa sau nu, adăugând de obicei o scurtă explicaţie.
― Majoritatea oamenilor din Doisprezece au murit în incendiu.
― Adevărat. Mai puţin de nouă sute au reuşit s-ajungă vii în Treisprezece.
― Incendiul a izbucnit din vina mea.
― Nu e adevărat. Preşedintele Snow a distrus Districtul 12 exact aşa cum a făcut cu Treisprezece, ca să le trimită rebelilor un mesaj.
Ideea mi se pare bună până când îmi dau seama că eu sunt singura care poate confirma sau nega ceea ce îl apasă. Jackson ne împarte în schimburi de pază. Ne pune pe mine, pe Finnick şi pe Gale împreună cu câte un soldat din Treisprezece. În felul ăsta, Peeta are mereu acces la cineva care îl cunoaşte într-un mod mult mai personal. Îşi petrece foarte mult timp luând în considerare informaţii mărunte, cum ar fi locul de unde cumpărau săpun oamenii din districtul nostru. Gale îl pune la curent cu o mulţime de lucruri de¬spre Doisprezece; Finnick e expert în privinţa ambelor ediţii ale Jocurilor la care a participat Peeta, fiindcă a fost mentor în prima şi tribut în a doua. Însă cele mai importante confuzii din mintea lui Peeta mă au pe mine ca obiect – iar explicaţiile nu sunt întotdeauna simple –, aşa că schimburile noastre de cuvinte sunt dureroase şi pline de tot felul de semnificaţii, deşi nu ne referim decât la cele mai superficiale detalii. Culoarea rochiei purtate de mine în Districtul 7. Slăbiciunea mea pentru checurile cu brânză. Numele profesorului nostru de matematică din primii ani de şcoală. Reconstruirea amintirilor lui de¬spre mine e chinuitoare. Poate că nici măcar nu e posibilă, după tot ce i-a făcut Snow. Dar cred că e datoria mea să-l ajut să încerce.
În după-amiaza următoare, suntem anunţaţi că e nevoie de întregul detaşament ca să punem în scenă un prop într-adevăr complicat. Peeta a avut dreptate în privinţa unui singur lucru: Coin şi Plutarch sunt supăraţi din cauza calităţii filmelor primite de la detaşamentul-vedetă. Foarte plictisitoare. Nu stârnesc câtuşi de puţin interesul. Răspunsul evident e că nu ne lasă niciodată să facem nimic altceva în afară de a trage cu arma de dragul spectacolului. Însă acum nu e vorba să aducem argumente în apărarea noastră, ci să realizăm un prop utilizabil. Aşa că astăzi a fost ales pentru filmare un cvartal special. Conţine chiar şi doi coconi activi. Unul dezlănţuie o rafală de focuri de armă. Celălalt aruncă o plasă asupra invadatorilor şi îi capturează pentru interogatoriu sau pentru execuţie, în funcţie de preferinţe. Totuşi, nu e decât un cvartal rezidenţial, unde nu există nimic de importanţă strategică.
Echipa de televiziune vrea să sugereze existenţa unui risc de mai mari proporţii declanşând bombe fumigene şi adăugând focuri de armă în fundal, ca efect sonor. Toată lumea, inclusiv cameramanii, îşi pune echipamentul de protecţie de categorie grea, de parcă ar trebui s-ajungem în inima luptei. Ni se permite să luăm armele speciale, împreună cu puştile. Boggs merge chiar până la a-i înapoia arma lui Peeta, deşi are grijă să-i spună cu voce sonoră că nu e încărcată decât cu gloanţe oarbe.
Peeta se mulţumeşte să ridice din umeri.
― Oricum nu sunt cine ştie ce ţintaş.
Pare preocupat să-l privească pe Pollux, ajungând până în punctul în care situaţia devine oarecum stânjenitoare când dezleagă misterul şi începe să vorbească agitat.
― Eşti un avox, nu-i aşa? Îmi dau seama după felul în care înghiţi. În închisoare, cu mine, erau doi avocşi. Darius şi Lavinia, dar paznicii le spuneau de obicei roşcaţii. Au fost servitorii noştri la Centrul de Antrenament, aşa că i-au arestat şi pe ei. I-am privit când au fost torturaţi până la moarte. Ea a avut noroc. Au folosit un voltaj prea mare şi i s-a oprit imediat inima. Dar ca să-l dea gata pe Darius a fost nevoie de zile-ntregi. L-au bătut, au tăiat bucăţi din el. Îi puneau întruna întrebări, numai că el nu putea să vorbească, scotea pur şi simplu nişte sunete înfiorătoare, animalice. Dar nu voiau informaţii, înţelegeţi? Voiau doar să văd eu totul.
Peeta se uită în jur, la feţele noastre uluite, ca şi cum ar aştepta un răspuns. Fiindcă nimeni nu vine în întâmpinarea dorinţei lui, întreabă:
― Adevărat sau nu?
Lipsa de reacţie îl tulbură şi mai mult.
― Adevărat sau nu? insistă.
― Adevărat, spune Boggs. Adică, din câte informaţii am eu… e adevărat.
Peeta îşi gârboveşte umerii.
― Mi-am închipuit. Amintirea asta n-avea nimic… strălucitor.
Se îndepărtează de noi fără nicio ţintă, bombănind ceva de¬spre degetele de la mâini şi de la picioare.
Mă îndrept spre Gale, îmi apăs fruntea de echipamentul lui de protecţie acolo unde trebuie să-i fie pieptul şi îi simt braţele strângându-se în jurul meu. Ştiu în sfârşit numele fetei răpite de Capitoliu din pădurea Districtului 12 sub ochii mei, ştiu ce soartă a avut Apărătorul Păcii care mi-a fost prieten şi care s-a străduit să salveze viaţa lui Gale. Nu e un moment potrivit pentru evocarea amintirilor plăcute. Şi-au pierdut vieţile din cauza mea. Îi adaug pe lista mea personală de victime, care a început în arenă şi cuprinde acum mii de oameni. Când ridic ochii, văd că asupra lui Gale efectul a fost cu totul altul. Expresia lui spune că nu sunt destui munţi de năruit, destule oraşe de distrus. Promite moarte.
Având povestea sinistră spusă de Peeta proaspătă în minte, înaintăm pe cioburile de sticlă ce ne scrâşnesc sub tălpi până ce ajungem la ţinta noastră, cvartalul pe care trebuie să-l luăm în stăpânire. E un obiectiv real, deşi neînsem-nat. Ne adunăm în jurul lui Boggs şi studiem proiecţia străzii, redată de holo. De coconul cu focuri de armă ne desparte cam o treime din lungimea cvartalului, e chiar deasupra marchizei unui apartament. Ar trebui să-l dezlănţuim cu câteva gloanţe. Celălalt cocon e în capătul opus, la următorul colţ al străzii. Pentru ăsta va fi nevoie de cineva care să declanşeze mecanismul senzorului de persoane. Toată lumea se oferă voluntar, cu excepţia lui Peeta, care pare să nu ştie prea bine ce se petrece. Nu sunt aleasă eu. Sunt trimisă la Messalla, care îmi fardează uşor faţa în vederea prim-planurilor ce vor urma.
Detaşamentul îşi ocupă poziţiile indicate de Boggs şi trebuie să aşteptăm până când îşi plasează şi Cressida cameramanii. Sunt amândoi în stânga noastră, Castor în partea din faţă a şirului şi Pollux în coada coloanei, ca să fie siguri că nu se filmează unul pe altul. Messalla aprinde două fumigene, pentru atmosferă. Fiindcă este atât o misiune, cât şi o filmare, sunt pe punctul de a întreba cine e şeful, comandantul sau regizorul, când Cressida strigă:
― Motor!
Ne punem încet în mişcare pe strada învăluită în ceaţă, exact ca într-o simulare din Cvartal.
Toată lumea are la dispoziţie cel puţin un grup de ferestre pe care să le facă ţăndări, dar adevărata ţintă îi e încredinţată lui Gale. Când nimereşte coconul, ne adăpostim – ne ghemuim în cadrul câte unei uşi sau ne lipim de pietrele frumoase ale pavajului, portocaliu-deschis cu rozaliu – în timp ce grindina de gloanţe zboară în toate direcţiile pe deasupra capetelor noastre. După o vreme, Boggs ne ordonă să înaintăm.
Cressida ne opreşte înainte de a ne ridica, fiindcă are nevoie de câteva prim- planuri. Ne reconstituim pe rând acţiunile. Ne aruncăm la pământ, ne schimono-sim feţele, repezindu-ne în firide. Ştim că totul e cât se poate de serios, însă pare oarecum ridicol. Mai ales când se dovedeşte că nu sunt eu cel mai prost actor din detaşament. Nicidecum. Râdem cu atâta poftă când Mitchell încearcă să exprime disperarea, care în viziunea lui implică scâşnete de dinţi şi nări umflate, încât Boggs trebuie să ne pună la punct.
― Stăpâniţi-vă, Patru-Cinci-Unu, spune el, cu fermitate.
Dar îl vedem reţinându-şi un zâmbet în timp ce verifică pentru a doua oară coconul următor, îşi poziţionează holo-ul, căutând cea mai bună lumină în văzduhul ceţos. E încă cu faţa spre noi când se retrage cu un pas, lipindu-şi talpa de pavajul portocaliu. Şi declanşează bomba care-i spulberă picioarele.
20
E ca şi cum o fereastră pictată s-ar sparge cât ai clipi, dezvăluind hidoşenia lumii de dincolo de ea. Râsetele se preschimbă în ţipete, sângele pătează pietrele pastelate, fumul adevărat întunecă fundalul creat de efectele speciale pentru televiziune.
O a doua explozie pare să despice aerul şi mă lasă cu urechile răsunând. Dar nu reuşesc să-mi dau seama de unde-a venit.
Ajung prima lângă Boggs, încerc să dau un înţeles cărnii sfârtecate, membre-lor lipsă, să găsesc ceva cu care să opresc torentul roşu care i se scurge din trup. Homes mă împinge la o parte şi deschide dintr-o smucitură o trusă de prim ajutor. Boggs mă apucă de încheietura mâinii. Faţa lui cadaverică şi plină de cenuşă pare să se îndepărteze. Dar următorul lui cuvânt e un ordin:
― Holo-ul.
Holo-ul. Cercetez locul mergând de-a buşilea, săpând printre bucăţi de dale lucind de sânge şi cutremurându-mă când dau peste fărâme calde de carne. Îl găsesc aruncat pe nişte scări, alături de una dintre cizmele lui Boggs. Îl recuperez, îl curăţ cu mâinile goale în timp ce mă-ntorc la comandant.
Homes a înfăşurat ciotul coapsei stângi a lui Boggs într-un soi de comprese, pe care sângele le-a îmbibat deja în întregime. Încearcă să i-l strângă pe celălalt cu un garou, deasupra genunchiului supravieţuitor. Restul detaşamentului s-a adunat într-o formaţie protectoare, în jurul nostru şi al echipei de televiziune. Finnick se străduieşte să-l resusciteze pe Messalla, pe care explozia l-a izbit de un perete. Jackson se răsteşte într-un comunicator portabil, încercând fără succes să alerteze tabăra, ca să trimită medici, dar eu îmi dau seama că e prea târziu. Privind-o pe mama la lucru, am învăţat încă din copilărie că atunci când balta de sânge a atins o anumită dimensiune, nu mai există întoarcere.
Îngenunchez alături de Boggs, pregătită să repet rolul pe care l-am jucat pentru Rue şi pentru morfinomana din Districtul 6, oferindu-i pe cineva de care să se agaţe când îl părăseşte viaţa. Dar el îşi foloseşte ambele mâini ca să se ocupe de holo. Tastează o comandă, îşi apasă degetul pe un ecran pentru recunoaşterea amprentei, pronunţă o serie de litere şi de numere ca răspuns la un mesaj al aparatului. Din acesta răbufneşte o rază de lumină, scăldându-mi faţa.
― Inapt pentru comandă, spune el. Transfer autorizaţia de protecţie către soldatul Katniss Everdeen din detaşamentul Patru-Cinci-Unu.
Se străduieşte să-ntoarcă holo-ul către mine.
― Spune-ţi numele.
― Katniss Everdeen, zic eu, în raza verde. Sunt dintr-odată captivă în lumina ei. Nu pot să mă mişc, nu pot nici măcar să clipesc în timp ce imaginile se perindă prin faţa mea cu repeziciune. Mă scanează? Mă înregistrează? Mă orbesc? Dispar, şi eu scutur din cap, limpezindu-mi mintea.
― Ce-ai făcut?
― Pregătiţi retragerea! strigă Jackson.
Finnick îi răspunde strigând la rândul lui ceva şi arătând către acel capăt al cvartalului prin care am intrat. O substanţă neagră, uleioasă, erupe ca un gheizer din pavaj, tălăzuind între clădiri şi dând naştere unui zid impenetrabil de întuneric. Pare să nu fie nici lichid, nici gaz, nici generat de o maşinărie, nici natural. Dar e cu siguranţă letal. Nu ne putem întoarce pe unde am venit.
Împuşcăturile mă asurzesc când Gale şi Leeg 1 încep să tragă, creând o potecă de-a lungul dalelor de pavaj, către capătul opus al străzii. Nu-mi dau seama ce fac până când nu explodează o altă bombă, la zece metri distanţă, deschizând o gaură în caldarâm. Atunci pricep că e o încercare rudimentară de îndepărtare a minelor. Îl înşfac pe Boggs împreună cu Homes şi începem să-l târâm pe urmele lui Gale. Agonia pune stăpânire pe el şi ţipă de durere, iar eu aş vrea să mă opresc, să găsesc o metodă mai bună, dar negreala se înalţă deasupra clădirilor, umflându-se şi rostogolindu-se către noi ca un val.
Sunt smucită înapoi, îl scap din mâini pe Boggs, mă izbesc de pavaj. Peeta se uită în jos, către mine, pierdut, înnebunit, recăzut fulgerător în lumea viespchestră-rii, cu arma ridicată deasupra mea, coborând-o ca să-mi zdrobească ţeasta. Mă rostogolesc, aud patul puştii lovind în caldarâm, surprind cu coada ochiului căderea unor trupuri când Mitchell îl trânteşte pe Peeta, ţintuindu-l la pământ. Dar Peeta, întotdeauna puternic şi acum stimulat de nebunia veninului viespoilor-copoi, îşi strânge picioarele sub pântecul lui Mitchell şi îl aruncă în lungul străzii.
Coconul se declanşează cu pocnetul sonor al unei capcane. Patru cabluri ataşate de şine fixate pe clădiri ies printre pietrele pavajului înălţând plasa care-l acoperă pe Mitchell. E lipsit de sens – trupul lui însângerat dintr-odată – până când zăresc cârligele care ies din plasa de sârmă. Le recunosc imediat. Împodo-beau partea de sus a gardului din jurul Districtului 12. În timp ce îi strig să nu se mişte, simt mirosul sufocant al negrelii, dense, ca gudronul. Valul şi-a înălţat creasta şi începe să se prăvălească.
Gale şi Leeg 1 trag în încuietoarea uşii principale a clădirii de pe colţ, apoi în cablurile care susţin plasa lui Mitchell. Alţii îl imobilizează acum pe Peeta. Mă întind din nou către Boggs şi, împreună cu Homes, îl târăsc în apartament, printr- un salon îmbrăcat în catifea roz şi albă, de-a lungul unui coridor pe care atârnă fotografii de familie şi pe podeaua de marmură a bucătăriei, unde ne prăbuşim. Castor şi Pollux aduc între ei un Peeta care se zbate. Jackson reuşeşte cumva să-i pună cătuşe, dar asta îl înnebuneşte mai tare şi sunt nevoiţi să-l închidă într-o debara.
În salon, uşa din faţă se trânteşte, oamenii ţipă. Pe coridor se aud paşi în timp ce valul negru vâjâie pe lângă clădire. Din bucătărie, auzim ferestrele gemând şi spărgându-se. Mirosul nociv de gudron umple aerul. Finnick îl cară pe Messalla. Leeg 1 şi Cressida intră după ei, împleticindu-se şi tuşind.
― Gale! ţip eu.
El e acolo, trântind uşa bucătăriei în urma lui şi rostind un singur cuvânt cu voce sugrumată.
― Gaze.
Castor şi Pollux înşfacă prosoape şi şorţuri de bucătărie pe care le îndeasă în crăpături, în timp ce Gale vomită într-o chiuvetă de un galben strălucitor.
― Mitchell? întreabă Homes.
Leeg 1 se mulţumeşte să clatine din cap.
Boggs îmi îndeasă holo-ul în mână. Buzele i se mişcă, dar nu reuşesc să înţeleg ce spune, îmi aplec urechea spre gura lui, ca să-i desluşesc şoapta răguşită.
― Nu te încrede în ei. Nu te întoarce. Ucide-l pe Peeta. Fă ceea ce ai venit să faci.
Mă retrag ca să-i pot vedea faţa.
― Cum? Boggs? Boggs?
Are ochii încă deschişi, dar e mort. Îndesat în palma mea, lipit cu sângele lui, e holo-ul.
Izbind în uşa debaralei, picioarele lui Peeta întrerup zgomotul poticnit al respiraţiilor celorlalţi. Dar forţele par să i se împuţineze chiar în timp ce ascultăm. Pe urmă nu se mai aude nimic. Mă întreb dacă n-a murit şi el.
― S-a stins? întreabă Finnick, coborându-şi privirea spre Boggs.
Eu dau din cap.
― Trebuie să plecăm de-aici, adaugă el. Imediat. Tocmai am declanşat o întreagă stradă de coconi. Puteţi face pariu c-am fost înregistraţi de camerele de supraveghere.
― Contează pe asta, spune Castor. Toate străzile sunt pline de camere de supraveghere. Pariez c-au trimis valul negru manual, când ne-au văzut filmând prop-ul.
― Comunicatoarele noastre radio au ieşit din funcţiune aproape instantaneu. Probabil din cauza unui aparat cu impulsuri electromagnetice. Dar vă conduc înapoi, în tabără. Dă-mi holo-ul.
Jackson întinde mâna după dispozitiv, dar eu îl strâng la piept.
― Nu. Boggs mi l-a dat mie.
― Nu fi ridicolă, se răsteşte ea.
Crede că e al ei, bineînţeles. E locţiitoarea comandantului.
― E adevărat, spune Homes. I-a transferat ei autorizaţia principală de protecţie, când era pe moarte. Am văzut.
― De ce-ar fi făcut asta? întreabă Jackson.
Într-adevăr, de ce? Mi se învârteşte capul din cauza evenimentelor din ultimele câteva minute – Boggs mutilat, pe moarte, mort. Furia ucigaşă a lui Peeta. Mitchell însângerat, captiv în plasă şi înghiţit de valul negru. Mă întorc spre Boggs, simt o nevoie cumplită să fie din nou viu. Sunt dintr-odată sigură că el, şi poate numai el, era complet de partea mea. Mă gândesc la ultimele lui ordine…
Nu te încrede în ei. Nu te întoarce. Ucide-l pe Peeta. Fă ceea ce ai venit să faci.
Ce-a vrut să spună? În cine să nu mă încred?
În rebeli? În Coin? În oamenii care mă privesc chiar acum? N-o să mă-ntorc, dar el trebuie să fi ştiut că nu pot trage pur şi simplu un glonţ în capul lui Peeta. Pot? Ar trebui s-o fac? Boggs ştia că de fapt am venit aici ca să dezertez şi să-l ucid pe Snow pe cont propriu?
Nu pot să desluşesc toate astea acum, aşa că mă hotărăsc să respect primele două ordine: să n-am încredere în nimeni şi să pătrund mai adânc în Capitoliu. Dar cum pot justifica asta? Cum îi pot convinge să mă lase să păstrez holo-ul?
― Fiindcă mă aflu aici într-o misiune specială, încredinţată de preşedinta Coin. Cred că Boggs era singurul care ştia.
Explicaţia n-o convinge nicidecum pe Jackson.
― În ce misiune?
De ce să nu le spun adevărul? E tot atât de plauzibil ca orice aş putea inventa. Dar trebuie să sune a misiune adevărată, nu a răzbunare.
― Trebuie să-l asasinez pe preşedintele Snow înainte ca pierderile de vieţi omeneşti din acest război să pună populaţia noastră în situaţia de a nu-şi mai putea asigura subzistenţa.
― Nu te cred, spune Jackson. Fiind comandantul tău din acest moment, îţi ordon să-mi transferi mie autorizaţia principală de protecţie.
― Nu, mă-mpotrivesc eu. Ar fi o violare directă a ordinelor preşedintei Coin.
Armele sunt aţintite. Jumătate de detaşament le-a îndreptat spre Jackson, iar cealaltă jumătate spre mine. Cineva e gata să-şi piardă viaţa, când intervine Cressida.
― E adevărat. De aceea suntem noi aici. Plutarch vrea să se televizeze totul. Crede că dacă reuşim s-o filmăm pe Gaiţa Zeflemitoare omorându-l pe Snow o să punem capăt războiului.
Ceea ce o amuţeşte până şi pe Jackson. Apoi arată cu arma către dulap.
― Şi el ce caută aici?
Cu asta mă dă gata. Nu mă pot gândi la niciun motiv raţional pentru care ar trimite Coin un băiat labil, programat să mă ucidă, alături de mine într-o asemenea misiune-cheie. Aşa ceva îmi şubrezeşte într-adevăr povestea. Cressida îmi vine din nou în ajutor.
― Pentru că ambele interviuri luate de Caesar Flickerman după Jocuri au fost filmate în apartamentul preşedintelui Snow. Plutarch crede că Peeta ne poate fi într-o anumită măsură de ajutor într-un loc de¬spre care avem puţine informaţii.
Vreau s-o întreb pe Cressida de ce minte pentru mine, de ce se zbate ca să ne lansăm într-o misiune pe care mi-am atribuit-o singură. Dar nu e momentul potrivit.
― Trebuie să plecăm! spune Gale. Eu o urmez pe Katniss. Dacă nu vreţi să mergeţi, întoarceţi-vă în tabără. Dar să ne mişcăm odată!
Homes descuie debaraua şi îşi saltă pe umăr un Peeta inconştient.
― Gata.
― Boggs? întreabă Leeg 1.
― Nu-l putem lua cu noi. El ar fi fost de acord, răspunde Finnick.
Desprinde arma de pe umărul lui Boggs şi îi atârnă cureaua peste cureaua propriei arme.
― Condu-ne, soldat Everdeen.
Nu ştiu cum să-i călăuzesc. Mă uit la holo, căutând indicaţii. E încă activat, dar pentru mine e ca şi cum n-ar fi. N-am timp să-i apăs la nimereală butoanele, încercând să descopăr cum să-l manevrez.
― Nu ştiu să folosesc ăsta. Boggs a zis c-o să mă ajuţi, îi spun lui Jackson. A zis că pot conta pe tine.
Ea se încruntă, îmi smulge instrumentul din mână şi tastează o comandă. Apare o intersecţie.
― Dacă ieşim pe uşa bucătăriei, dăm într-o curte mică, apoi ajungem în spatele unui alt bloc cu apartamente de pe colţ. Asta e vederea de sus a celor patru străzi care se intersectează.
Încerc să mă orientez în timp ce privesc ţintă secţiunea transversală a hărţii, cu coconi în toate direcţiile. Şi sunt marcaţi numai aceia de care ştie Plutarch. Holo-ul nu ne-a indicat nici că cvartalul pe care abia l-am părăsit era minat, nici că exista gheizerul negru, nici că plasa era din sârmă ghimpată. Pe lângă asta, s-ar putea să ne confruntăm cu Apărătorii Păcii, acum, când ştiu unde ne aflăm. Îmi muşc interiorul buzei, simţind că toată lumea se uită la mine.
― Puneţi-vă măştile. Ieşim pe unde-am intrat.
Obiecţii instantanee. Îmi ridic vocea, acoperindu-le.
― Dacă valul a fost atât de puternic, probabil a declanşat şi a absorbit toţi ceilalţi coconi de pe traseu.
Îmi cântăresc cu toţii spusele. Pollux face câteva semne grăbite către fratele lui.
― E posibil să fi scos din funcţiune şi camerele de supraveghere, traduce Castor. A acoperit lentilele.
Gale îşi sprijină o cizmă de masă şi studiază stropii negri de pe bombeu. Îi răzuieşte cu un cuţit de bucătărie din grămada de pe masă.
― Nu e o substanţă corozivă. Cred că era menită fie să ne sufoce, fie să ne otrăvească.
― E probabil cea mai bună decizie pe care-o putem lua, spune Leeg 1.
Ne fixăm măştile. Finnick o potriveşte pe a lui Peeta pe chipul lipsit de viaţă. Cressida şi Leeg 1 sprijină între ele un Messalla năucit.
Aştept să deschidă cineva drumul când îmi aduc aminte că asta cade acum în sarcina mea. Împing uşa bucătăriei şi nu întâmpin nicio rezistenţă. Un strat ceva mai gros de un centimetru din substanţa neagră, vâscoasă, s-a scurs din salon pe aproape trei sferturi din lungimea culoarului. Când îl testez, atingându-l delicat cu vârful cizmei, descopăr că are consistenţa gelului. Îmi ridic piciorul şi, după ce o întind uşor, substanţa recade la locul ei. Fac trei paşi prin gel şi mă uit înapoi. Tălpile mele n-au lăsat nicio urmă. E primul lucru bun care se-ntâmplă astăzi. După ce traversez salonul, stratul de gel se îngroaşă la loc. Deschid uşor uşa din faţă, aşteptându-mă ca înăuntru să se reverse substanţă din belşug, dar gelul negru îşi păstrează forma.
Cvartalul roz cu portocaliu pare să fi fost afundat într-o vopsea neagră, lucioasă, şi lăsat să se usuce. Gelul acoperă pavajul, clădirile, chiar şi acoperişurile. Deasupra străzii atârnă o picătură imensă, ca o lacrimă. În afara ei se conturează două forme. A unei ţevi de armă şi a unei mâini omeneşti. Mitchell. Aştept pe trotuar, holbându-mă la el până ce mi se alătură întregul grup.
― Dacă vrea cineva să se-ntoarcă, din indiferent ce motiv, acum e momentul, spun. Fără-ntrebări, fără resentimente.
Nimeni nu pare înclinat să se retragă. Aşa că mă îndrept spre interiorul Capitoliului, ştiind că n-avem prea mult timp. Gelul e mai adânc aici, are între zece şi cincisprezece centimetri şi scoate un sunet de absorbţie de fiecare dată când îţi ridici piciorul, dar continuă să ne acopere urmele.
Valul trebuie să fi fost imens, acţionat de o forţă înspăimântătoare, fiindcă a afectat mai multe cvartale din faţa noastră. Şi, cu toate că păşesc cu prudenţă, mă gândesc că instinctul nu m-a înşelat în privinţa declanşării celorlalţi coconi. Un cvartal e presărat cu trupuri aurii de viespoi-copoi. Probabil au fost eliberaţi numai ca să fie apoi ucişi de gaze. Ceva mai încolo, un întreg bloc de apartamente s-a prăbuşit şi zace grămadă sub gel. Traversez intersecţia în fugă, cerându-le celorlalţi printr-o ridicare a mâinii să aştepte în timp ce caut orice ar putea sugera c-o să avem necazuri, dar valul pare să fi dezactivat coconii cu mult mai bine decât un detaşament de rebeli.
În al cincilea cvartal, îmi dau seama că am ajuns în punctul unde încep să dispară urmele valului. Adâncimea gelului s-a redus la doi centimetri şi jumătate şi zăresc acoperişurile de un albastru-verzui palid trăgând cu ochiul de dincolo de intersecţie. Lumina după-amiezii s-a împuţinat şi avem mare nevoie să găsim o ascunzătoare şi să facem un plan. Aleg un apartament aflat la o distanţă de două treimi din lungimea cvartalului. Homes forţează încuietoarea şi le ordon celorlalţi să intre. Eu rămân în stradă pentru încă vreo câteva minte, privind cum dispar ultimele noastre urme, apoi trec pragul şi închid uşa.
Lanternele încastrate în arme luminează un salon amplu, şi pereţii acoperiţi de oglinzi ne trimit la fiecare pas înapoi imaginile propriilor feţe. Gale verifică ferestrele, care par intacte, şi îşi scoate masca.
― E în ordine. Mirosul se simte, dar nu e atât de puternic.
Planul locuinţei pare identic cu al primului apartament în care ne-am adăpostit. Gelul opreşte lumina naturală din partea din faţă, dar prin jaluzelele din bucătărie se strecoară totuşi o licărire.
De-a lungul coridorului se află două dormitoare, cu camere de baie. Din salon porneşte o scară în spirală, ducând spre un spaţiu necompartimentat, care ocupă o mare parte a primului etaj. Acolo nu există ferestre, dar lumina a fost lăsată aprinsă, probabil de cineva evacuat în grabă. Un ecran de televiziune imens, gol, dar strălucind uşor, ocupă un perete întreg. Prin încăpere sunt împrăştiate fotolii de pluş şi canapele. Ăsta e locul unde ne adunăm, trântindu-ne pe mobila capito-nată şi încercând să ne recăpătăm răsuflarea.
Jackson îşi ţine arma îndreptată spre Peeta, deşi e tot încătuşat şi inconştient, atârnând de-a curmezişul canapelei albastre pe care l-a depus Homes. Ce-o să fac cu el? Dar cu echipa de televiziune? Ca să fiu sinceră, cu toată lumea, în afară de Gale şi Finnick? Pentru că o să-mi fie mai uşor să dau de urma lui Snow cu ajutorul lor decât fără ei. Dar nu pot conduce zece oameni prin Capitoliu, n-aş putea nici dacă aş şti să folosesc holo-ul. Ar fi trebuit, aş fi putut să-i trimit înapoi când am avut ocazia? Sau ar fi fost periculos? Atât pentru ei, cât şi pentru misiunea mea? Poate n-ar fi trebuit să-l ascult pe Boggs, fiindcă e posibil să fi fost victima unei iluzii din clipele dinaintea morţii. Poate ar fi fost cazul să mărturisesc adevărul, însă atunci Jackson ar fi preluat comanda şi aş fi sfârşit prin a ajunge înapoi, în tabără. Unde aş fi fost nevoită să-i dau socoteală lui Coin.
În momentul când complexitatea încurcăturii în care am atras pe toată lumea începe să-mi împovăreze mintea, o succesiune de explozii îndepărtate îşi trimit vibraţiile în încăpere.
― N-a fost aproape, ne asigură Jackson. La cel puţin patru sau cinci cvartale distanţă.
― Acolo unde l-am lăsat pe Boggs, spune Leeg 1. Cu toate că nimeni n-a făcut nicio mişcare către el, televizorul prinde viaţă, emiţând un ţiuit strident şi ridicând în picioare jumătate din grupul nostru.
― E în ordine, strigă Cressida. Nu e decât o transmisiune de urgenţă. În asemenea cazuri, toate televizoarele din Capitoliu se deschid automat.
Pe ecran suntem noi, imediat după ce bomba l-a doborât pe Boggs. O voce din afara cadrului le explică telespectatorilor la ce se uită în timp ce noi încercăm să ne regrupăm, reacţionăm la apariţia gelului negru expulzat din pavaj, pierdem controlul situaţiei. Privim haosul care urmează până când mânjeşte valul camerele. Ultima imagine e a lui Gale, singur pe stradă, încercând să tragă printre cablurile care-l ţin suspendat pe Mitchell.
Reporterul ne identifică pe mine, pe Gale, pe Finnick, pe Boggs, pe Peeta şi pe Cressida după nume.
― Nu e nicio vedere aeriană. Boggs a avut probabil dreptate în privinţa capacităţii lor de zbor, spune Castor.
N-am remarcat asta, dar presupun că e genul de amănunt pe care-l sesizează un cameraman.
Reportajul continuă cu imagini din curtea din spatele apartamentului în care ne-am adăpostit. Apărătorii Păcii sunt aliniaţi pe acoperişul aflat vizavi de fosta noastră ascunzătoare. Sunt lansate proiectile către şirul de apartamente, declan-şând exploziile pe care le-am auzit, şi clădirea se surpă, transformându-se într-un morman de moloz şi praf.
Imaginea dispare, înlocuită de o transmisie în direct. O reporteră stă pe acoperiş, alături de Apărătorii Păcii. În spatele ei arde blocul de apartamente. Pompierii încearcă să ţină incendiul sub control stropind cu furtunuri. Suntem declaraţi morţi.
― În sfârşit un strop de noroc, spune Homes.
Cred că are dreptate. E cu siguranţă mai bine decât s-avem Capitoliul pe urmele noastre. Dar îmi tot imaginez ce efecte va avea asta în Treisprezece. Unde mama şi Prim, Hazelle şi copiii, Annie, Haymitch şi toţi ceilalţi îşi închipuie că tocmai ne-au văzut murind.
― Tata. Abia a pierdut-o pe sora mea, şi acum…, spune Leeg 1.
Îi urmărim redifuzând reportajul în repetate rânduri. Sărbătorindu-şi victoria, mai ales asupra mea. Se întrerup ca să prezinte un montaj de¬spre ascensiunea Gaiţei Zeflemitoare către putere în rândul rebelilor – cred că aveau partea asta pregătită de o bună bucată de vreme, fiindcă pare foarte bine cizelată – apoi trec la o altă emisiune în direct, pentru ca doi reporteri să poată discuta de¬spre binemeri-tatul meu sfârşit violent. Preşedintele Snow va face o declaraţie oficială ceva mai târziu, promit ei. Imaginea se estompează şi ecranul revine la strălucirea dinainte.
Rebelii n-au făcut nicio încercare de pătrundere în timpul emisiei, ceea ce mă face să cred că au considerat ştirea adevărată. Dacă e aşa, suntem într-adevăr pe cont propriu.
― Ei, acum, când suntem morţi, care e următoarea noastră mişcare? întreabă Gale.
― Nu e evident?
Niciunul dintre noi n-a observat că Peeta şi-a recăpătat cunoştinţa. Nu ştiu de când a început să privească emisiunea, dar după expresia lui nefericită îmi dau seama că şi-a revenit de suficientă vreme ca să nu-i scape cele petrecute pe stradă. Cum şi-a pierdut minţile, cum a-ncercat să mă pocnească în cap şi cum l-a azvârlit pe Mitchell în cocon. Se saltă în capul oaselor cu un efort dureros şi i se adresează lui Gale.
― Următoarea noastră mişcare… e uciderea mea.