Vm7

Şapte

Era acolo o scară secretă, care cobora spre un surprinzător de larg şi bine luminat tunel, dedesubtul cafenelei Common Grounds. Un zid fals din cărămidă dădea spre un labirint de tuneluri suficient de spaţios şi pentru automobile... şi chiar se vedea unul aşteptând, o limuzină mare, cu motorul pornit. Unul dintre vampirii care-o luaseră captivă pe Claire deschise o portieră din spate şi o împinse înăuntru, urcându-se apoi după ea. Celălalt se aşeză în faţă şi, după doar câteva secunde, porneau deja în călătorie prin lumea secretă de sub Morganville.
— Hei, zise Claire.
Vampirul care stătea lângă ea, pe bancheta din spate, îi aruncă o privire, după care întoarse capul. Era cam de două ori cât ea, şi îi dădea impresia că ar fi putut s-o frângă în două doar cu o vorbă aspră şi cu degeţelul mic.
— Ce-o să se-ntâmple cu ei? îl întrebă.
El ridică din umeri, nu că n-ar fi ştiut... mai degrabă pentru că doar nu se sinchisea să-i răspundă. Familia Goldman nu însemna mai nimic pentru el. Claire, chiar şi mai puţin.
— Cum te cheamă? îl întrebă ea, surprinzându-se până şi pe sine.
Dar, dintr-un anume motiv, voia să ştie. Fratele lui Dean... nu fusese doar un anonim Băiat Rău Numărul Patru. Şi nici vampirul de lângă ea. Avea şi el un nume, o istorie a lui, poate chiar persoane pe care le interesa ce se-ntâmpla cu el.
— Cum mă cheamă, n-ai tu treabă, îi răspunse vampirul, continuând să privească afară pe fereastră, chiar dacă n-avea de văzut decât cărămizi, şi acelea nedesluşite.
— Pot să-ţi spun, mai pe scurt, Naitu?
Era o glumă în stilul lui Eve, însă Claire nu fu de părere că i-ar fi reuşit prea grozav, fiindcă vampirul nici nu clipi măcar. Doar făcu abstracţie de ea.
Se concentră să nu se gândească la ce s-ar fi putut întâmpla cu Shane.
Maşina ţâşni afară din tunel în mare viteză, urcând pe o rampă şi ajungând la suprafaţă prin ceea ce părea o clădire industrială: încă unul din drumurile secrete din Morganviile. Cotiră şi intrară pe o stradă rezidenţială din apropierea casei părinţilor lui Claire: recunoscu două dintre clădirile mistuite de flăcări şi animalele modelate în gardul viu tuns cu grijă în faţa casei cu şindrilă galbenă din colţ. Mereu i se păruse că veveriţa arăta cam aiurea.
Nu încetiniră deloc; limuzina goni mai departe pe străzi. Lumea se dădea la o parte din drum: biciclete, automobile, chiar şi vreo doi pietoni, care se grăbeau spre casele lor pe înserat. Vampirul de la volan, chiar dacă avea parbrizul complet înnegrit, tot purta ochelari de soare şi mânuşi, şi avea faţa acoperită în cea mai mare parte. E tânăr, se gândi Claire. Vampirilor mai bătrâni nu le păsa chiar atât de soare. Le facea rău, dar nu-i omora. Ceea ce însemna că, probabil, Bishop îşi recrutase noi forţe.
Până să-i mai vină în minte altceva de spus care să nu-i atragă moartea, limuzina viră pe o stradă largă şi umbrită. La capătul ei, Claire zări clădirile cunoscute, şi vasta întindere verde a Pieţei Fondatoarei.
O duceau la Bishop.
Se strecură cât mai aproape de portieră, fără să se grăbească, iar atunci când limuzina încetini, pentru un nou viraj, încercă s-o deschidă şi să se arunce afară.
Încuiată. Normal. Vampirul de pe bancheta din spate nu catadicsi nici măcar s-o privească.
O altă rampă, aceasta din urmă coborând pe sub nivelul străzilor, şi după doar o jumătate de minut, erau deja în parcarea subterană. Claire tot încercase să-şi ticluiască un plan, însă, sincer vorbind, nu prea găsise mare lucru. Îşi pierduse şi telefonul mobil atunci când se ciocnise Theo de ea, dar oricum n-avea nici cea mai vagă idee pe cine ar fi putut să sune. Pe fundul rucsacului avea ascunsă o ţepuşă care, poate, doar poate, ar avea cum s-o folosească... dar numai într-o situaţie de unu la unu, şi celălalt unu să fie mult mai puţin înfricoşător decât cei doi care o escortau în prezent.
— Jos, îi ordonă vampirul de pe bancheta din spate, în clipa în care încuietorile portierelor ţăcăniră. Nu încerca să fugi.
Nici n-avea de gând. Voia să-şi economisească puterile pentru ceva mai util.
Care să fi fost acel ceva util, nu-şi dădu seama prea clar cât timp se îndreptară spre ascensor şi se înghesuiră înăuntru. O pseudo-nu-prea-muzică trâmbiţa în cutia din oţel plus mochetă, făcând ca totul să semene şi mai mult a coşmar.
Uşile ascensorului se deschiseră spre un spaţios salon protocolar, cel rotund, prin care se foiseră ea şi Myrnin, în costumaţiile lor, înaintea banchetului de bun-venit pentru Bishop, cel care constituise punctul de pornire pentru tot ce mergea acum anapoda în Morganville. Uşile salonului pentru banchete erau închise, paznicii-vampiri conducând-o, în schimb, de-a lungul coridorului, spre biroul lui Bishop.
Michael fu cel care deschise uşa. Avu o clipă de ezitare şi fu cât pe ce să-şi piardă calmul, însă apoi îşi înclină capul şi făcu un pas într-o parte, lăsându-i pe ei trei să intre. Nu mai era nimeni altcineva în încăpere.
Nici măcar domnul Bishop.
— Ce se-ntâmplă? se interesă Claire. Am crezut... El unde e?
— Stai jos şi taci, mârâi paznicul-vampir solid care stătuse lângă ea pe bancheta din spate, îmbrâncind-o pe un scaun.
Michael dădu impresia că ar fi tentat să sară în apărarea ei, însă Claire scutură din cap. Nu merită. Oricum, nu încă.
Uşa biroului se deschise, şi intră domnul Bishop, îmbrăcat cu acelaşi costum negru şi aceeaşi cămaşă albă pe care le purtase şi în ziua precedentă. Era ceva sălbatic în privirea pe care i-o aruncă lui Claire, însă nu se opri: se duse până la biroul lui şi se aşeză.
Niciodată nu făcea aşa ceva. Iar Claire nu putea să-şi imagineze că ar fi un semn bun.
— Vino încoace, îi zise el.
Claire n-ar fi vrut să se supună, dar simţi puterea urzită în tatuajul din braţul ei trezindu-se brusc la viaţă. Reacţina la vocea lui Bishop — numai la a lui — şi pe cât mai mult se străduia să i se împotrivească, pe atât mai rău o durea. Însă Patience Goldman avusese dreptate. O duru cu mult mai puţin decât se-ntâmplase înainte. Poate că, într- adevăr, puterea farmecului scădea.
Dar era mai bine să nu i se împotrivească şi să-i dea lui de înţeles aşa ceva, dacă era adevărat. Inspiră adânc şi se lăsă trasă de el mai aproape, chiar până în faţa biroului. Bishop se aplecă înainte, fixând-o cu ochii lui reci şi goi, cu coatele proptite de suprafaţa lucioasă a lemnului.
— Ştiai ce avea de gând să facă Goldman? o întrebă. Tu l-ai instigat?
— Nu, răspunse.
Oricum, nu era convinsă că i-ar fi fost de vreun folos lui Theo dacă ar fi luat vina asupra ei.
Bishop o sfredeli cu privirea până simţi c-o străpunge, după care se lăsă pe spate şi le permise pleoapelor să coboare uşor, acoperind ochii pe jumătate.
— Şi-aşa, nu prea contează, zise. Ştiam că în astfel de persoane nu poţi să ai încredere nici măcar pentru o clipă. Am stat cu ochii pe ei. Iar tu... ştiu că nici în tine nu pot să am încredere, fetiţo. Te-am priponit, dar nu te-am îmblânzit. Eşti mai tare decât pari, la fel ca fiica mea, Amelie. Nu-i de mirare că te-a luat sub Protecţia ei.
— Ce vreţi să faceţi cu familia Goldman?
Bishop plesni biroul cu palma, suficient de tare încât să-şi lase amprenta palmei întipărită adânc de un centimetru în lemn.
— Am terminat cu înfrânarea. Oraşul acesta va învăţa că eu nu sunt cineva pe care să-l superi, cineva cu care să te joci, cineva de care să-ţi baţi joc. Veţi învăţa toţi.
Claire ar fi fost tentată să riposteze cu vreo remarcă spirituală, însă vedea clar furia sălbatică din el, şi ştia că abia aştepta să se dezlănţuie. Aşa că rămase la locul ei, tăcută, urmărindu-l cu privirea, până când Bishop, încetul cu încetul, se destinse. Când dădu să se retragă, el o opri:
— Stai acolo. Am ceva pentru tine.
Pocni din degete, iar când se deschise uşa, intră Shane. Ieri, în celulă, nu-l observase, dar acum vedea că slăbise faţă de cum fusese în urmă cu câteva luni... şi mai era şi plin de vânătăi, şi clocotea de furie. Când îl văzu pe Bishop, se avântă spre el.
— Nu! urlă Claire. Shane, opreşte-te!
El nu se opri, dar nici nu mai avu nevoie. Michael zbură fulgerător prin cameră şi i se puse în cale, cuprinzându-l într-o îmbrăţişare ca de urs şi silindu-l să se oprească brusc.
— Dă-mi drumul! urlă Shane cu o voce răguşită, frântă de încordarea furiei sale. Naiba să te ia, Michael, dă-mi drumul!
Încercă să se elibereze, dar Michael nu-l slăbi din strânsoare. Îl împinse înapoi, tocmai până la perete, şi-l imobiliză acolo. Claire nu putea să-i vadă chipul lui Michael, însa putea să zărească o parte dintr-al lui Shane, şi observă o schimbare în el. Shane încetă să se mai zbată, ca şi cum ar fi recepţionat un mesaj nevăzut de ea.
— Eu sunt un stăpân bun, zise Bishop, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tu mi-ai cerut o favoare de ziua ta de naştere, Claire. Ţi-am acordat permisiunea unei vizite. Astăzi, am ajuns la concluzia că a fost un cadou prea sărac. Îţi voi dărui, aşadar, ceea ce vrei. Shane va fi liber să plece.
Claire nu îndrăzni să respire, să clipească, să se clintească. Ştia că era o păcăleală, un mod crud de a-i zdrobi speranţele, ca şi pe ale lui Shane, de asemenea.
— De ce? întrebă, în cele din urmă. Îşi simţea buzele amorţite. De ce acum?
— Pentru că am de gând să vă învăţ pe amândoi, o dată pentru totdeauna, ce înseamnă să mă sfideze cineva pe mine, şi să vă las să duceţi vestea, zise Bishop. Michael. Ţine-i, dar ai grijă ca amândoi să vadă tot. Nu accept ca elevii mei să nu-şi însuşească lecţiile.
Puterea cu care o trăgea Bishop se risipi brusc, şi Claire se împletici înapoi, ciocnindu-se de Michael. Braţul lui îi cuprinse mijlocul, şi ea îi simţi buzele apăsându-i urechea.
— Nu te mişca, îi şopti el. Orice s-ar întâmpla, tu să nu te mişti. Te rog. Te apăr eu.
De cealaltă parte a lui Michael, Shane tăcea mâlc. Nu privea spre Bishop. Privea pieziş, spre Claire, şi era foarte speriat... speriat ca nu cumva să i se întâmple ei ceva, îşi dădu seama. Încercă să-i răspundă cu un zâmbet, dar nu ştiu precis şi cum îi ieşi.
Shane deschise gura să spună ceva, dar înainte să poată scoate un sunet, intră un paznic-vampir, aducând cu el un bărbat slab, uscăţiv, cu un păr creţ încărunţit şi răvăşit şi o cicatrice urâtă de-a lungul feţei.
Tatăl lui Shane. Arăta mai bătrân, mai sfrijit şi chiar mai vulnerabil decât i se păruse lui Claire în celulă: întru nimic asemănător cu masivul şi înfricoşătorul monstru care o terorizase când îl cunoscuse.
— Shane, eşti atent? întrebă Bishop. Vreau ca tu să înveţi, astfel încât să nu mai comiţi şi altă dată aceleaşi erori.
— Tată, zise Shane. Tată?
Frank Collins întinse o mână în faţă, ca să-l oprească pe Shane din strădaniile lui de a se elibera.
— Nu e nimic. Acum, n-are ce să-mi mai facă.
Se întoarse cu faţa direct spre Bishop.
— Am văzut destule la viaţa mea, aşa că nu mi-e teamă de nimic din ce-ai putea să pui pe masă, sugătorule. Aşa că, omoară-mă şi să terminăm odată cu asta.
Bishop se ridică lent de pe scaun, dar rămase în spatele biroului.
— Dar, domnule Collins, mi-ai interpretat greşit intenţiile. Nu am de gând să te omor. Niciodată n-aş face aşa ceva. Îmi eşti mult prea preţios.
Mâinile lui palide se repeziră ca două fulgere, îl apucară pe tatăl lui Shane şi-l smuciră spre el, pe deasupra biroului. Claire închise ochii când văzu colţii ieşind la iveală, şi ochii lui Bishop aruncând flăcări roşii. Nu văzu muşcătura în sine, dar auzi urletul lui Shane.
Se termină în vreo treizeci de secunde, timp în care Shane nu încetă să se zbată în strânsoarea lui Michael.
Claire nu se zbătu deloc. Pur şi simplu, nu putea.
Auzi o bufnitură în clipa în care trupul domnului Collins izbi podeaua, dar când deschise ochii, îşi dădu seama că se înşelase în toate privinţele. Şi se înşelase foarte rău.
Bishop nu terminase.
Vampirul îşi sfâşie pielea de la încheietura mâinii, îi deschise cu forţa gura lui Frank Collins şi lăsă sângele să curgă în ea, în timp ce-şi punea cealaltă mână pe creştetul bătrânului. Claire mai văzuse aşa ceva: la fel procedase Amelie cu Michael, însă pentru Amelie fusese greu şi epuizant să creeze un nou vampir.
În timp ce, pentru Bishop, părea uşor.
— Nu, strigă Shane. Nu, încetează!
Şi, chiar acolo, chiar sub ochii lor, Frank Collins tuşi, se înecă, apoi reveni la viaţă. Părea să fie ceva dureros, şi dădu impresia că trece o veşnicie până să înceteze zbaterile şi ţipetele.
Iar când încetară, el nu era Frank Collins. Nu mai era.
Deschise ochii, şi-i avea roşii.
— Aţi văzut? zise Bishop, ştergându-şi sângele rămas pe încheietură de haina lui neagră. Nu sunt crud. N-o să-ţi mai pierzi vreodată tatăl, Shane. În vecii vecilor.
Claire îi auzi respiraţia lui Shane, iute şi sacadată — mai degrabă spre hohotele de plâns, decât spre icnetele sforţărilor — însă nu putu să-l privească. Îl cunoştea; ştia că n-ar fi vrut să-l vadă astfel. Aşa e Shane. Mereu încearcă să mă protejeze pe mine.
Michael îi dădu drumul lui Claire. După ce-i aruncă o scurtă privire, se întoarse spre Shane.
— Nu-mi face tu mie o criză, îi zise. Nu. Nu e nici momentul, nici locul.
Shane nici măcar nu-l învrednici cu o privire. Îşi privea tatăl.
Frank Collins, care stătea în picioare alături de Bishop, privea stăruitor spre fiul său, şi lui Claire nu i se păru că privirea aceea ar fi fost una de grijă părintească.
Ci, mai degrabă, de foame.
— Sper că toată lumea a învăţat câte ceva pe ziua de azi, comentă domnul Bishop. Mai întâi de orice, că ştiu tot ce se întâmplă în Morganville. Al doilea. Nu tolerez tentativele nesăbuite de rebeliune. Al treilea... mă rog. Sunt atât de bun şi de îndurător, încât nimeni altcineva nu va muri azi din această cauză. Nu, nici măcar cei din familia Goldman, îţi răspund înainte de a-ţi behăi întrebarea în urechile mele. Sunt închişi într-un loc sigur, deocamdată, până când mă voi hotărî asupra unei pedepse corespunzătoare.
Pocni din degete spre Michael.
— Condu-ţi prietenii acasă, băiete. Ar fi o îngrozitoare ironie a sorţii dacă i-ar goli de sânge pe drum vreun trecător oarecare. Sau cineva din familie.
Cu accent pe îngrozitoare, îşi zise Claire, în sinea ei. Îl apucă pe Shane de o mână rece şi tremurătoare şi-l forţă şi întoarcă faţa spre ea.
— Hai să mergem, îi zise. Trebuie să plecăm, Shane. Imediat.
Nu era tocmai convinsă că el o înţelesese, însă Michael o ajută, înghiontindu-l ori de câte ori îşi încetinea paşii. Trecură zece secunde atât de lungi, până când ajunseră de cealaltă parte a uşii închise, sub ochii paznicilor-vampiri ai lui Bishop. Claire se simţi de parcă ar fi fost ultimul sandviş rămas pe masa de prânz.
Shane se smulse din transă când urcară în lift.
Din nefericire.
Michael tocmai apăsa pe butonul corespunzător nivelului la care se afla garajul, aşa că fu prins pe nepregătite.
Shane îi expedie o lovitură drept în faţă, un pumn rapid şi neaşteptat; chiar când se întorcea spre el. Fusese un pumn îndeajuns de tare ca Michael, chiar şi cu forţa lui de vampir, să-l resimtă şi să se prăbuşească înapoi, pe peretele cabinei, întipărind în el un contur neregulat al umerilor săi.
Când Shane încercă să-i ardă o a doua lovitură, Michael îi prinse pumnul în palma desfăcută.
— N-am avut ce să fac, Shane, zise el, însă în spatele cuvintelor lui mai era ceva. Ceva cu mult mai blând. Hai să ne amânăm meciul în cuşcă pentru altădată, când n-o să mai fie Claire prinsă la mijloc, bine?
Ea nu era chiar la mijloc, dar destul de aproape. Nici gând să poată scăpa fără vânătăi, în eventualitatea în care Michael şi Shane s-ar fi hotărât să-şi vadă de bătaia lor într-un spaţiu atât de mic şi închis.
Shane se opri şi, ca şi cum ar fi uitat complet de prezenţa ei acolo, se întoarse s-o privească. Pentru o clipă, pe faţă nu avu vreo expresie, după care îl potopiră mai multe odată: durere, furie, uşurare.
Şi, în cele din urmă, oroare.
Îşi lăsă pumnul în jos, adresându-i lui Michael o privire care grăia destul de limpede Mai târziu, şi se întoarse spre Claire. Era o jumătate de metru distanţă între ei, şi cam o milă depărtare.
— Îmi pare rău, şopti ea. Dumnezeule, Shane... îmi pare foarte rău.
El se cutremură, apoi se apropie de ea şi o cuprinse în braţe. Ca îmbrăţişare, fu una cam dezordonată, încâlcită, strânsă, un pic cam disperată, plină de nevoie. El avea nevoie de ea. Avea mare nevoie.
Nu spuse nimic cât timp liftul îşi desfăşură coborârea lentă. Ea îi ascultă respiraţia până când, în cele din urmă, Shane scoase un geamăt, de suferinţă, şi se desprinse de ea. Claire îl ţinu de mână.
— Hai, îi zise ea, şi Michael le ţinu uşa, astfel încât să iasă amândoi în garajul întunecos.
Claire ştia că, probabil, există pericole acolo, prin întuneric, însă nu-i păsa. Era obosită şi, în clipa de faţă, îi ura pe toţi pentru faptul că-i făcuseră atât rău lui Shane, încât ar fi fost capabilă să-şi înfigă ţepuşa în oricine. În Amelie. În Sam. În Michael. Nu-i venea să creadă: el nu făcuse absolut nimic ca să-l împiedice pe Bishop. Abia acum îşi dădea seama că el nu făcuse decât să stea acolo... şi să privească.
Shane se învăluise într-o tăcere înfricoşătoare. Michael îl ocoli şi deschise portiera din spate a automobilului său standard pentru vampirii din Morganville: Claire urcă împreună cu Shane, lăsându-l pe Michael singur în faţă.
Dacă el o fi avut vreo obiecţie cu privire la amplasarea pe locuri, oricum şi-o ţinu pentru sine.
Shane o ţinu strâns de mână tot drumul: prin tunelurile întunecoase, apoi pe străzile întunecate. Ea nu fu atentă pe unde mergeau. În clipa de faţă, oricare loc era la fel de bun, atât timp cât avea mâna lui într-a ei. Atât timp cât rămâneau împreună. Nefericirea lui era ca un nor negru şi gros, dar măcar se puteau ţine unul de celălalt în mijlocul lui. Nu era capabilă să-şi imagineze cum ar fi fost să fii singur într-o astfel de situaţie.
După ce Michael opri maşina şi deschise portiera din spate, totuşi, Claire îşi dădu seama că el urmase literalmente instrucţiunile lui Bishop.
Îi adusese acasă.
Decadenta splendoare victoriană a Casei Glass se întindea spre cerul nopţii. Stejarii însufleţiţi îşi fluturau micile frunze ţepene în bătaia vântului, iar în depărtare, ciorile cu penajul negru şi lucios porneau o asurzitoare hărmălaie de ţipete şi croncănituri într-un copac din grădina vecină. Ciorile iubeau amurgul, îşi aminti Claire. Era cea mai zgomotoasă perioadă a zilei pentru ele. Întregul cartier se umpluse de sunete ca de cioburi de sticlă într-un blender.
Îl scoase pe Shane din maşină şi deschise poarta. În timp ce urcau treptele, uşa casei se deschise, şi în prag apăru Eve... astă-seară nu în negru, ci în purpuriu, cu colanţi roşii şi pantofi negri butucănoşi, cu talpa groasă. Avea o ţepuşă într-o mână şi un cuţit din argint în cealaltă, dar când îi văzu urcând treptele, le scăpă pe amândouă pe podea şi se repezi spre Shane.
El o prinse din zbor, mai mult dintr-un reflex de autoapărare.
— Eşti liber! ţipă ea, şi-i mai dărui o îmbrăţişare cu supliment de strânsoare înainte de a se repezi înapoi pe treapta de sus, unde se lansă într-un dans triumfal situat undeva la mijloc între jocul liniei de fund în fotbalul american şi mişcările fetelor din corpul de balet. Ştiam eu c-o să-ţi iei valea, Collins! Ştiam, şi gata! Bate palma...
Îşi ridică braţul cu palma întinsă, pregătită să-i primească plesnitura, însă el doar o privi. Zâmbetul şi palma ridicată ale lui Eve căzură simultan, şi ea privi repede spre Claire, apoi spre Michael.
— O, Doamne, exclamă, lăsându-şi mâna în jos. Ce e? Ce s-a întâmplat?

— Nu aici, afară. Hai să mergem înăuntru, zise Michael. Imediat!
Shane nu ajunse prea departe. De fapt, la doar cinci paşi mai încolo prin antreu, renunţă şi... se opri. Se lipi cu spinarea de perete, se lăsă să alunece până ajunse aşezat pe podea, şi rămase acolo, privindu-şi palmele.
Claire nu ştia ce altceva ar fi putut să facă, decât să stea şi ea. Dar, până să se poată aşeza alături de Shane, Eve o apucă de cot şi-o zgâlţâi cu putere.
— Hei! Ce s-a întâmplat? Ai sunat acasă, dar s-a întrerupt. De-atunci, te-am tot căutat, sunând la oricine mi-a putut trece prin cap. Hannah a pornit şi ea să te caute. Ce e?
— Tatăl lui Shane, răspunse Claire.
Eve îi dădu drumul şi-şi astupă gura cu palma, făcând ochii mari. Deja cam simţea ce avea să urmeze.
— Bishop... l-a... l-a transformat în vampir. Chiar sub ochii noştri, zise Claire, după care îşi coborî privirea spre Shane. Chiar sub ochii lui, preciză.
Eve nu mai ştia ce să zică. Doar stătu să-l privească, după care, în cele din urmă, se întoarse spre Michael.
— Şi tu n-ai putut să faci nimic?
El rămase cu capul plecat.
— Nu.
— Nimic? Chiar nimic?
Michael se întoarse şi-şi repezi pumnul în perete cu atâta violenţă, încât întreaga casă păru să se cutremure. Eve scoase un scâncet şi sări înapoi, fiind cât pe ce să se împiedice de Shane, cu pantofii ei supraînălţaţi.
— Nu, repetă Michael, cu un soi de calm forţat care o făcu pe Claire să simtă un junghi pe dinăuntru. Chiar nimic. Dac-aş fi făcut ceva, Bishop ar fi ştiut că nu mai sunt al lui, şi tocmai asta aştepta. Nu era vorba acolo despre Shane sau Claire, nici măcar despre tatăl lui Shane. Era vorba mai degrabă că voia să afle dacă mai sunt şi acum căţeluşul lui.
Shane îşi ridică lent fruntea, şi cei doi băieţi se priviră îndelung, în tăcere.
Michael se lăsă pe vine.
— L-aş fi ucis, dac-aş fi fost în stare, zise. Dar nu sunt îndeajuns de puternic, şi el o ştie. De-asta îi place să mă ţină mereu lângă el, fiindcă ştie că, în adâncul sufletului, îmi doresc să-i pot frânge gâtul. Pentru el, e o distracţie.
— Aşadar, tata n-a fost decât un material didactic într-o lecţie pentru tine, tălmăci Shane. Asta e?
Michael îşi întinse mâna şi şi-o lăsă pe genunchiul lui Shane. I se jupuise pielea de pe articulaţii şi era plin peste tot de tencuială.
Dar nu sângera.
— O să-l dăm noi gata, Shane. Îl dăm noi gata.
— Şi cine-ar fi „noi”? întrebă, obosit, Shane, lăsându-şi capul să cadă la loc spre perete şi închizând ochii. Ştii ce, frate... lasă-mă în pace şi gata. Sunt obosit. Chiar nu pot să... sunt obosit.
Eve îşi puse o mână pe umărul lui Michael.
Hai, îl îndemnă ea. Lasă-l singur. Îi trebuie timp să-şi revină.
Shane hohoti sec. Era ca un cârâit din gât, asemănător cu cele scoase de ciorile de-afară.
— Mda. Timp. Asta mi-ar mai trebui. Timp.
Nu mai părea deloc el însuşi. Dar deloc.
Michael n-ar fi vrut să-l lase, însă Eve insistă, trăgându-l de mână până când îl făcu să se ridice şi s-o urmeze în living.
Lăsându-l pe Shane să stea singur pe podea.
— Hei, îi zise Claire, aşezându-se lângă el şi înfăşurându-şi braţele în jurul genunchilor. Ai de gând să stai aici toată noaptea?
— Posibil.
— Eu mă gândeam...
— La ce? C-o să mă trezesc brusc şi o să merg să-mi pierd vremea cu cine ştie ce joc video? Sau c-o să mănânc un taco? Nu e chiar atât de simplu, Claire. El e...
Vocea lui Shane se frânse, dar apoi deveni mai puternică.
— El a fost tatăl meu. De un singur lucru îi era lui frică pe lumea asta, şi uite că i s-a întâmplat chiar sub ochii mei. Nici măcar să mă gândesc nu pot, în clipa asta.
— Ştiu, zise ea, lăsându-şi capul pe umărul lui. Îmi pare foarte rău.
Stătură acolo împreună timp îndelungat. Eve şi Michael mai veneau, din când în când, să vadă ce fac. După o vreme, renunţară să-i mai verifice, şi Claire îi văzu urcând la etaj.
În casă se aşternu tăcerea.
— E frig, rosti în cele din urmă Shane.
Claire începuse să moţăie, cu toată poziţia incomodă; vocea lui o făcu să tresară şi să-şi îndrepte brusc spatele.
— Mda, cam, răspunse. Ei, e de la podea.
Cu toate că nu prea era podeaua de vină, bănui Claire.
El rămase pe gânduri, tăcut, examinând problema timp de câteva lungi minute.
— Bănuiesc că ar fi o prostie să stăm aici toată noaptea, nu-i aşa?
— Poate că nu. Dacă asta te face să te simţi mai bine...
Shane îşi întinse picioarele şi oftă.
— Nu văd la ce mi-ar folosi să îngheţ şi să-mi amorţească toate simţurile. În plus, aş avea nevoie de un pat care să nu fie prici de celulă şi să nu fi fost înainte proprietatea vreunui gagiu pe nume Bubba, cu anumite probleme legate de vânturi.
Acesta era — aproape — Shane cel de altădată. Claire îşi îndreptă spinarea şi-şi întoarse faţa spre el. În secunda imediat următoare, el îi întâlni privirea. Nu părea deloc fericit, dar arăta... mai bine.
Încerca să se simtă mai bine.
— Am uitat să te salut, zise el. În biroul lui Bishop, când te-am văzut.
— Date fiind circumstanţele, cred că putem să trecem peste, de data asta, răspunse ea.
Apoi, înghiţi în sec, fiindcă privirea lui continua să fie aţintită asupra ei.
— A trecut ceva timp, zise. De când... ştii tu. De când te-a închis Bishop după gratii.
— Am remarcat, replică el, fără menajamente. Vrei să ştii dacă am de spus vreo poveste cu bărbaţi-înflăcăraţi-după-gratii?
— Ce? se miră Claire, simţind cum roşeaţa începe să-i cuprindă obrajii. Nu! Evident că nu! Doar că... Nu ştiu dacă...
— Nu te mai bâlbâi.
— Tu mă faci să mă bâlbâi. Mereu mă faci, când mă priveşti aşa.
— Cum?
— Ca pe un desert.
Atunci, Shane o linse pe nas. Ea ţipă scurt şi se trase înapoi, ştergându-se, dar se trezi că el o cuprinde în braţe, şi că buzele lui sunt calde, şi moi, şi umede, şi le apasă pe ale ei cu lăcomie. El n-avea gust de desert, câtuşi de puţin: avea un gust cum îşi imagina ea că ar trebui să aibă un vin roşu cu adevărat bun: întunecat, şi tare, şi urcându-i-se imediat la cap. Muşchii i se încălziră şi începură să vibreze unde-i atingea el, şi se simţi de parcă, doar pentru o clipă, n-ar mai fi existat nimic altceva pe lume.
Nimic, decât ce era în clipa aceea.
Shane se desprinse din sărut şi-şi apăsă obrazul fierbinte pe cel învăpăiat al ei; îi simţi răsuflarea făcând să-i fluture părul de deasupra urechii. Îl simţi trăgând aer în piept, pregătindu-se să spună ceva, însă vorbi ea prima.
— Taci, îi şopti. Nu începe să-mi înşirui motivele pentru care n-ar fi un moment potrivit, sau o idee bună. Nu-mi spune că ar fi cazul să ne gândim la tatăl tău, sau la părinţii mei, sau la ce-o face Bishop chiar în clipa asta. Eu vreau să fiu cu tine, aici. Doar... aici.
— Ei bine, zise Shane, eu nu vreau să fiu aici.
Lumea se înceţoşă şi inima i se prefăcu în cioburi. Ştia că aşa avea să fie, ştia că el avea să se răzgândească, tot acest timp în care fuseseră despărţiţi dându-i răgaz să se gândească la ce nu-i plăcea la ea... în definitiv, de ce-ar iubi-o pe ea unul ca Shane? El mai umblase şi cu alte fete. Mai bune. Mai drăguţe, mai inteligente, mai sexy. Era doar o problemă de timp până ca el să observe că ea nu însemna decât o tocilară sfrijită.
Dar tot o durea: o, Doamne, o durea atât de rău, de parcă ar fi fost înjunghiată cu un pumnal făurit din gheaţă.
Nu-şi putu stăpâni lacrimile care-i inundau ochii, şi nu-şi putu opri hohotele. Shane se încordă şi o împinse înapoi, la o lungime de braţ.
— Ce e? o întrebă. Ce-am spus?
Ar fi vrut să-i răspundă că n-avea nimic, dar avea, pur şi simplu avea, şi n-ar fi putut niciodată să fie altfel. Se simţea de parcă jumătate din ea ar fi murit, în timp ce el o privea nedumerit şi se comporta ca şi cum n-ar fi înţeles ce anume îi făcuse.
Claire se ridică grăbită de lângă el şi se îndepărtă. De obicei, Shane era cel care fugea, însă de această dată, ea nu mai putea să rămână. Nu putea suporta să stea acolo, umilită şi ridiculizată şi înjosită, şi încercând să fie drăguţă faţă de el, chiar dacă ştia că de aşa ceva avea nevoie. Poate chiar o merita.
— Claire!
Shane încercă să se ridice, însă picioarele nu voiau să-l asculte.
— Fir-ar să fie... aşteaptă... picioarele mi-au cam adormit... stai! Claire...
Ea nu aşteptă, însă el izbuti cumva s-o ajungă, sărind după ea cu picioarele care trebuie să fi alergat ture peste ture de cartier pe beton. Se împiedică de ea şi căzură amândoi grămadă pe canapea. Claire îl plesni şi încercă să se elibereze.
— Dă-mi drumul! exclamă, printre suspine. Dă-mi drumul!
— Nu, până nu-mi spui ce s-a întâmplat. Claire, uită-te la mine. Nu înţeleg de ce te-ai supărat!
Într-adevăr, nu ştia. O implora, cu toată fiinţa lui, să-i spună. Bine, atunci, tu ai vrut-o.
— Tu ai vrut-o, zise şi cu voce tare, o voce care-i tremura mai mult decât şi-ar fi dorit. Am înţeles. Nu vrei să fii cu mine în clipa asta. Poate chiar niciodată. Înţeleg, a trecut mult timp... şi tatăl tău... eu doar... nu pot... Of, lasă-mă odată!
— Ce naiba tot spui acolo?
Şi atunci, el înţelese. Claire văzu cum gândul îi umple creierul, şi ochii i se fac mari.
— Of, Doamne... Claire... Tu ai crezut că eu nu vreau... Nu, Dumnezeule, nu! Când am zis că nu vreau să fiu aici, am vrut să zic că nu voiam să fiu acolo. Înţelegi, să stau pe podeaua aia rece şi să-mi îngheţe fundul. Voiam să fiu cu tine. Numai că voiam să fiu cu tine altundeva.
Clătină din cap.
— Voisem să sune ca o glumă. Urma să zic: „Vreau să fiu pe canapea.” OK, a fost o tâmpenie, ştiu. Scuză-mă. Niciodată n-aş fi vrut ca tu să crezi... Ia stai! În definitiv, de ce-ai crede tu că eu nu sunt mort după tine?
Pentru că sunt fată, răspunse Claire, în sinea ei. Abia mai putea să-şi stăpânească uşurarea care erupea în interi orul ei. Pentru că suntem proşti, şi nesiguri, şi ne închipuim că niciodată, dar niciodată, n-o să fim îndeajuns de buni. Totuşi, n-o spuse şi cu voce tare. Era bine ca băieţii să nu ştie anumite lucruri.
— Păi, doar că... a fost o zi tare grea...
Plângea încă şi nu părea capabilă să se oprească.
— Îmi pare rău, Shane. Regret că tatăl tău...
— Hei, o întrerupse el, atingându-i obrazul. E de rău, dar mă descurc. Mai multe griji îmi fac pentru tine.
Da, aşa făcea el mereu.
— De ce?
Shane îi şterse lacrimile care-i şiroiseră pe obraji.
— În primul rând, fiindcă nu sunt eu cel care plânge.
Ea încuviinţă, fu scuturată de un frison, după care începu să-şi înghită suspinele. El aşteptă, ţinând-o în braţe, până când, în sfârşit, se linişti: se relaxă, într-un fel pe care nu-l mai cunoscuse înainte.
Ce fericire stranie, doar de a fi acolo cu el, indiferent de ce s-a întâmplat, sau de ce avea să se-ntâmple. Momentul, îşi zise în sinea ei. Acesta este momentul perfect.
— Shane? zise ea.
Se simţea acum toropită, moleşită de căldura trupului lui.
— Da?
— Tu ai vreo poveste cu bărbaţi-înflăcăraţi-după-gratii?
— Nu tocmai. Scuze pentru gluma proastă, zise Shane, coborându-şi degetul pe obrazul ei şi trasându-i conturul huzelor. Încet. Ştii că mi-am petrecut o grămadă de timp gândindu-mă la tine, nu? La cum arăţi, la mirosul tău, la gustul tău...
— Hărţuitor afurisit!
El o sărută. Era ceva nou în sărutul lui, ceva aprig, şi fierbinte, şi sălbatic, şi ea îşi simţi dorinţele explodându-i în trup, dorinţe pe care nici măcar nu şi le recunoştea, întregul corp parcă-i pluti, ca şi cum ar fi fost un metal, atras de el, ca un magnet. Shane gemu şi-o rostogoli pe spate, lăsându-şi greutatea peste ea şi continuând s-o sărute de parcă ar fi fost cel mai important lucru pe lume.
Buzele lui o lăsară fară aer şi porniră în expediţie pe gâtul ei, pe lângă decolteul tricoului, iar mâna lui trase materialul în jos, lăsând mai multă piele expusă sărutărilor.
Off, exclamă în sinea ei Claire, tulburată, şi încercă să-şi ridice tricoul şi din partea de jos.
Mâna lui Shane se puse peste a ei, oprind-o. Ea îşi ridică privirea.
— Nu aici, zise el.
Ea aşteptă. El o privi cu atenţie.
— Ce e? o întrebă.
— Aşteptam doar să spui şi „Nu acum”. Ştii, ca deobicei.
El zâmbi, şi acum era Shane în stare pură: plin de ascuţişuri şi, totuşi, neobişnuit de dulce.
— Claire, eu tocmai am ieşit de la puşcărie. Tu chiar crezi cu toată seriozitatea că tânjesc după sfinţenie, sau mai ştiu eu ce?
Întregul ei trup începu să fie mistuit de o subită explozie de energie. El a zis „da”. O, Doamne! Şi tot ce-i putu trece prin minte să spună fu:
— Zi-mi cât de dor ţi-a fost de mine.
— Nu pentru orice e nevoie de discursuri.
Aici, avea dreptate. Simţea în el acea energie sălbatică, care făcea să-i vibreze trupul... senzaţie care o cuprinse şi pe ea.
— Dar trebuie să ştiu: tu chiar vrei să faci asta? Sigur?
Claire încercase să nu se gândească la înspăimântătoarea derulare a acestui moment. O întrebase odată pe Eve, pe acel ton şoptit-conspirativ folosit de fete atunci când se ruşinau că nu ştiu încă dacă prima oară chiar doare, sau nu. Eve îi spusese, foarte într-o doară, că da, după care începuse să-i spună totul despre oribila experienţă cu primul ei tip. Motiv pentru care o parte a trupului lui Claire era îngrozită de necunoscut, iar cealaltă parte urla de dorinţă să trăiască acest moment, fie ce-o fi.
— Da, îi răspunse, şi întregul trup i se linişti, năucit. Da, Shane. Vreau s-o fac. Vreau s-o fac cu tine.
El răsuflă adânc şi scoase un hohot de râs tremurat.
— Cu nimeni altcineva? Nici măcar cu tipul sexy care apărea gol în filmul ăla? Nu? Bine. Nu te obligă nimeni.
O mai sărută o dată, dar repede şi cald.
— Sus?
Se lăsară să lunece împreună de pe canapea, mână în mână, după care el o conduse pe scară, în sus, întorcându-şi spre ea priviri pline de dorinţă, oprindu-se la fiecare câteva trepte ca s-o sărute. Până când ajunseră sus, ea deja fremăta şi tremura toată.
Shane îi arătă, întrebător, spre uşa camerei lui, dar ea scutură din cap. Camera ei era mai mare, şi situată în capătul coridorului. Mai multă intimitate.
Shane inspiră adânc, repezit, tremurat.
— Cinci minute? întrebă. Am nevoie de un duş.
Ea încuviinţă, cu toate că gândul de a fi despărţită de el se părea, cumva, riscant. Oricare dintre ei s-ar fi putut răzgândi în oricare clipă.
Deschise uşa propriei camere, în timp ce Shane intra în baie.
Până acum, nu-i trecuse prin minte, dar se gândi că Eve ar fi putut să-i transforme fosta cameră în orice altceva: într-un depozit vestimentar goth, spre exemplu, plin de veşminte împodobite cu cranii. Sau depozit pentru colecţia ei crescândă de instrumente pentru nimicirea vampiri lor. În loc de aşa ceva, camera era exact aşa cum o lăsase Claire: ordonată, oarecum sterilă, fară urmă de lucruri de-ale ei rămase pe-acolo. Pe puţinele mobile se aşternuse un strat de praf, şi aerul i se păru rece timp de câteva secunde, după care începu să se încălzească, de parcă însăşi casa i-ar fi simţit prezenţa şi era nerăbdătoare s-o facă să ne simtă din nou bine-venită.
Patul ei mare şi moale avea încă pe el cearşafuri şi straturi de pături şi cuverturi.
Închise uşa şi se aşeză pe pat. Mâinile îi erau reci şi-i tremurau, iar acum, că Shane nu era acolo, simţea cum raţiunea încearcă să i se strecoare la loc în cap.
Nu, îşi zise, cu încăpăţânare. Nu, de data asta, nu.
Trecură mai puţin de cinci minute până când el intră, cu părul ud atârnându-i în jurul feţei, cu picături de apă pe piele, care-i umezeau tricoul.
Se rezemă de uşă după ce-o închise, privind-o pe Claire.
— Aşa, zise. Poate c-ar trebui să...
— Taci, Shane, îl întrerupse ea, ducându-se să-l sărute, pentru un moment prelungit, cald, încetinit.
Apoi, întinse mâna în spatele lui şi încuie uşa. Doar ea şi cu Shane, fară prieteni care să bubuie în uşă, fară părinţi porniţi să-i despartă cu forţa. Şi nici măcar un vampir asuns printre umbre, care să le strice plăcerea.
Măcar o dată, nu era nimic de natură să-i facă să se răzgândească.
— Să nu îndrăzneşti să mă mai întrebi o dată dacă sunt sigură, zise Claire, ridicându-şi tricoul şi scoţându-l peste cap.
Aerul rece i se furişă pe pielea înfierbântată, provocându-i un frison. Ştia că se înroşeşte, ştia că nu-şi poate stăpâni tremuratul, dar era bine aşa, într-un fel. În timp ce lăsa tricoul să cadă pe podea, îşi spuse în gând: M-a mai văzut aşa şi altădată. Nu e nimic.
Shane se aşeză pe marginea patului, urmărind-o cu o concentrare maximă. Claire îşi aruncă pantofii din picioare, îşi scoase şosetele, îşi desfăcu nasturele şi fermoarul blugilor, după care îi aruncă şi pe ei în acelaşi loc.
Si aşa m-a mai văzut.
Îşi duse mâna la spate, să-şi desfacă sutienul. Dar aşa, nu.
— Stai, îi zise Shane, scoţându-şi şi el tricoul.
Avea pielea mai albă decât şi-o amintea ea, iar muşchii, mai bine conturaţi.
— Vreau să fim chit, îi explică el.
Ea îşi înghiţi hohotul de râs emoţionat.
— Atunci, trebuie să scapi şi de pantaloni.
Shane zâmbi şi se lăsă pe spate, ca să-şi poată manevra nasturele şi fermoarul.
— Scuze pentru lenjerie, zise. Efectele de la închisoare.
— Mă bucur că n-ai zis-o mai devreme. Ah, şi să n-o spui vreodată de faţă cu ai mei.
Pantalonii lui Shane aterizară pe podea, împreună cu pantofii şi ciorapii. Claire îl mângâie cu privirea şi se simţi ameţită la vederea trupului dezgolit.
— Vino încoace, zise el. E frig.
Dădu deoparte aşternuturile şi se strecură sub ele. Ea îl urmă, simţindu-se stângace şi alcătuită numai din colţuri care dădeau impresia că nu prea ştiu cum să se îmbine.
I se păru ciudat să stea întinsă lângă el, dar, în acelaşi timp, pe deplin normal. Erau la centimetri distanţă, întinşi faţă-n faţă, pe o parte. Mistuiţi de dorinţă, dar fară să se atingă.
Lui Shane îi pieri zâmbetul pentru o clipă.
— Tu poţi să-mi spui în orice moment să mă opresc, îi zise. Oricând.
— Ştiu.
— N-o să mă supăr.
— Shane...
— Oricum, tocmai voiam să-ţi spun ceva.
— Ce?
Întinse mâna şi-o mângâie cu dosul palmei pe obraz.
— Te iubesc.
Cum, necum, ea reuşi să nu plângă, deşi ştia că el îi vedea sclipirea lacrimilor în ochi.
— Acum mi-ai spus-o pentru prima oară.
El părea eliberat.
— Mda. În sfârşit, hm?
— În sfârşit, şopti ea. Şi eu te iubesc.
Braţele lui o traseră spre el, şi se simţi mică şi fară suflare şi bine ocrotită. Nu era decât o îmbrăţişare, o îmbrăţişare ca toate celelalte îmbrăţişări... şi totuşi, altfel, în acelaşi timp.
— Doamne, cât eşti de frumoasă, îi şopti el, şi-i simţi degetele apăsându-i spatele.
Ah... încerca să-i descheie sutienul. Are experienţă, constată o parte a minţii ei; cealaltă parte era prea ocupată să urle totala bucurie.
După care nu mai reuşi să se gândească la nimic.

Nu era ca-n filme. În filme, vedeai numai oameni frumoşi, plini de graţie, şi unghiuri de filmare incitante; în viaţa reală, totul era un bizar amestec de formidabilă excitaţie şi totală stângăcie. Shane mai avea prezervative în portofelul pe care şi-l recuperă din buzunarul blugilor. Aşa ceva nu arătau niciodată în filme (cel puţin, în cele pe care le viziona Claire). Şi el părea cam jenat de asta. Iar în ochii ei, îl făcea să pară mai real: cu mult mai real decât în toate vechile ei fantezii.
Shane îi puse o sumedenie de întrebări, ceea ce i se păru ciudat la început, dar apoi înţelese că şi el era emoţionat, exact la fel de emoţionat ca şi ea, şi că aşa era bine. El voia s-o facă fericită.
Şi o făcu fericită.
În ciuda a ceea ce-i spusese Eve, durerea tot veni ca un şoc, străbătându-i, în salturi, întregul trup. Dacă Shane n-ar fi ţinut-o în braţe şi n-ar fi ajutat-o să treacă peste ea, Claire nu ştia cum ar fi resimţit-o ulterior... însă el o ajută, aşa că se simţi mai bine.
Şi pe urmă totul fu bine.
Şi pe urmă totul fu uluitor. Plânse puţin, fară să ştie măcar de ce, doar că emoţiile erau, pur şi simplu, mult prea puternice pentru ea. Prea copleşitoare.
— E altfel, îi şopti Claire prin întuneric, în timp ce zăceau strâns încolăciţi, înfierbântaţi şi satisfăcuţi. E altfel faţă de cum am crezut.
— Altfel, cum? întrebă el, pe un ton în care se simţia îngrijorarea.
Claire îl sărută.
— Altfel, în bine. Altfel, adică înseamnă ceva. Ca în clipa asta... nu simt deloc că suntem complet goi, este?
Nu ştia de ce-o spusese, dar era adevărat. Nu se mai simţea descoperită în faţa lui. Doar... acceptată.
— Nu mi-e teamă cu tine. Înţelegi ce vreau să spun?
Shane îi răspunse printr-un leneş mhî, care putea să însemne şi că nu era atent.
— Atunci, a fost bine.
— Bine? se miră ea, ridicându-se într-un cot ca să-l privească. Ce faci, cauţi complimente pentru talentul tău?
— De ce mă-ntrebi? Merit vreunul?
— Idiotule!
Se trânti la loc, cuibărindu-se în el. Mâna lui îi dezmierda talia în mici cercuri.
— N-o să te mint, a fost ceva intens. Şi m-a durut. Dar... mda. A fost... fantastic.
— Mor de necaz că te-a durut. Data viitoare...
— Ştiu. Dar n-a fost, oricum, chiar atât de rău. Nu-ţi face probleme.
Braţul lui, pe care îşi sprijinea capul, i se părea cea mai grozavă pernă din lume.
— Mă simt altfel, îi zise. Oare şi arăt altfel?
Shane îi îndepărtă părul căzut peste faţă.
— E destul de întuneric pe-aici, dar... mda, cam văd.
Claire simţi că face ochii mari.
— Vezi?
— Sigur, confirmă el, mângâindu-i fruntea cu un deget. Claire nu mai e virgină. Uite, scrie aici.
Îşi simţi obrajii şi fruntea înfierbântându-se, şi-l plesni pente braţ.
— Eşti îngrozitor.
— Of, adevărul iese la iveală.
— Vorbesc serios. Mă simt... chiar mă simt altfel. Mă simt alta decât cea care-am fost până acum. Înţelegi?
— Mda, răspunse el, îngândurat. Ştiu. Dar eu aşa mă simt în fiecare zi când mă trezesc în Morganville.
Îl sărută, gustându-i tristeţea. Oftatul lui părea să-i vină tocmai din vârfurile degetelor de la picioare.
— Doamne, câtă nevoie am de tine, murmură el. Nici nu pot să-mi dau seama de câte ori m-am gândit la asta. Şi partea nostimă e că nici acum n-am mai puţină nevoie de tine. Cred că am mai multă.
Aceasta, îşi zise Claire, putea să reprezinte o definiţie destul de bună a iubirii: faptul că ai nevoie de cineva, chiar şi după ce obţii ceea ce credeai că-ţi doreşti.
După o îndelungă tăcere, el zise:
— Tatăl tău o să mă omoare. Şi probabil că are tot dreptul.
Claire nu se gândise la părinţii ei, însă acum imaginile lor îi inundară mintea, ca o răzbunare. Situaţia avea să devină încurcată. Şi complicată.
— O să fie bine, şopti, răsfirându-şi degetele pe pieptul lui.
El i le acoperi cu palma.
— O să fim bine, zise ea.
Adormiră, unul în braţele celuilalt, şi se treziră clin neaţa, târziu, în ciripitul păsărelelor.
Nu mai erau ciori.
Ci păsărele cântătoare.
Opt

Ai încurcat-o rău de tot, zise Eve, în clipa în care Claire, împrospătată după un duş, îşi făcu apariţia, coborând în fugă treptele, cu geanta plină de cărţi pe umăr.
Eve stătea la masa din sufragerie, sorbind dintr-o coca-cola şi citind cu o intensă concentrare un articol din Cosmo. Astăzi, purta roz; sau, aşa cum îi plăcea lui Eve să-l numească, Roz Ironic. Bluză roz, cu simbolul pentru otravă, craniul cu oasele încrucişate, pe ea. Pantaloni trei sferturi strâmţi, tot roz, cu cranii imprimate la cusături. Mici cleme pentru păr în formă de cranii, fixându-i codiţele care i se înălţau agresiv pe cap, care sfidau pe oricine să-şi râdă de ele.
— Poftim? întrebă Claire, fară să se oprească.
Eve de-abia catadicsi să-şi ridice privirea de pe articol.
— Nici să nu încerci, zise. Cunosc eu privirea asta.
— Care privire? insistă Claire, împingând uşor uşa bucătăriei.
— Asta, de acum-sunt-femeie. O, Doamne, nu-mi spune, te rog, pentru că pe urmă ar trebui să mă simt un pic vinovată din cauză că tu ai şaptesprezece ani, iar eu ar fi trebuit să fiu o mămică înlocuitoare mai bună, nu-i aşa?
Lui Claire nu-i veni vreun răspuns posibil în minte. Eve suspină.
— Sper, pentru binele lui, să fi fost băiat drăguţ şi drăgălaş cu tine, că altfel, jur, îi trag un şut de zboară de-aici până... Hei, ăsta nu e tricoul lui Shane?
Al lui era.
— Nu, răspunse Claire, grăbindu-se să dispară în bucătărie.
Michael era acolo, lângă cafetieră, apăsând pe butoane, îşi ridică spre ea mai întâi privirea, apoi o sprânceană, dar nu zise nimic.
— Ce-i? întrebă ea, aruncându-şi ghiozdanul pe masă şi turnându-şi un pahar de suc de portocale. Am rămas restantă cu chiria?
— Avem alte lucruri de discutat, decât chiria.
— Cum ar fi? replică, menţinându-şi privirea fixată asupra sucului ei de portocale. Cum ar fi până unde crezi că mai poţi să întinzi toată povestea asta, cu agentul sub acoperire pe lângă Bishop, şi dac-o să te laşi sau nu omorât? Pentru că eu asta mă întreb, Michael.
El trase aer adânc în piept şi-şi trecu mâinile prin părul auriu şi cârlionţat, vrând parcă să smulgă şuviţe întregi din cauza iritării. Rana de la mână, observă Claire, se vindecase frumos, fară urmă de cicatrice.
— Nu pot să-ţi mai spun nimic altceva. Deja mi-am asumat un risc enorm spunându-ţi ce ţi-am spus, înţelegi?
— Şi ce, te-am turnat cumva? Nu. Pentru că, dacă mă iau după Patience Goldman, chestia asta — îşi trase mâneca în sus, arătându-i tatuajul, care acum abia dacă i se mai vedea, ca o umbră, pe sub piele, şi nici nu se mai mişca aproape deloc — chestia asta cam rămâne fară benzină. El nu cred c-a observat încă, dar probabil c-o să observe cât de curând.
— De-asta ţi-am şi spus să stai departe de el.
— Doar nu crezi c-am venit de capul meu! Theo...
Atunci o izbi, cu toată puterea, gândul că nici măcar nu se interesase de soarta lor, şi simţi cum toate undele de fericire ale dimineţii i se risipesc, de oroare.
— O, Doamne! Theo şi familia lui...
— N-au nimic, zise Michael. I-au dus într-o celulă. Am trecut să-i văd, şi i-am zis lui Sam. Iar el îi duce vestea Ameliei.
— Da, asta o să le facă tare mult bine.
Michael îşi ridică privirea spre ea, în timp ce turna cafeaua.
— Mi se pare că arăţi altfel azi.
Rămase fară grai, şi simţi cum îmbujorarea îi arde faţa, colorând-o în stacojiu. Sprâncenele lui Michael se ridicară lent, însă el tot nu spuse nimic.
— OK, nu... asta am vrut să zic. Şi să nu joci poker în viaţa ta, bine?
Schiţă o jumătate de zâmbet, ca să-i dea de înţeles că n-avea în intenţie s-o cicălească. Deocamdată.
— Ce faci, te muţi înapoi aici? o întrebă.
— Nu ştiu, răspunse Claire, înghiţind în sec şi străduindu-se să-şi readucă sub control bătăile mult prea grăbite ale inimii. Trebuie să vorbesc cu părinţii mei. Ei suni chiar... Mi-e frică pentru ei, atât. Am crezut că, poate, dacă stau cu ei, o să le fie mai uşor, dar văd că n-am făcul decât să înrăutăţesc totul. Aş vrea să-i pot scoate din Morganville, şi gata. Cumva.
— Poţi, se auzi o voce dinspre pragul bucătăriei.
Era — cine credeţi? — Hannah Moses, înaltă, suplă şi extrem de periculoasă, în uniforma poliţiei din Morganviile, înarmată cu revolver, baston de cauciuc, spray cu piper, cătuşe, şi cine mai ştie ce altceva. Hannah facea parte din categoria acelor femei care atrag atenţia asupra lor indiferent cum s-ar îmbrăca, însă atunci când apela la echipamentul de şoc, sfida orice concurenţă.
— Vă deranjez dacă intru?
— Am impresia că ai intrat deja, răspunse Michael, invitând-o prin semne spre masa din bucătărie. Vrei şi o cafea, ca să meargă cu violarea de domiciliu?
— Nu violez domicilii cu insigna la mine, cu atât mai puţin când mă invită cineva înăuntru.
— Cineva fiind...
— Eve. Sinceră să fiu, aş prefera un suc de portocale, dacă mai aveţi, zise Hannah. De cafea sunt plină până peste cap. Am patrulat toată noaptea.
Chiar arăta obosită, în timp ce se aşeza pe un scaun, întinzându-şi picioarele, cu toate că obosită, în cazul lui Hannah, nu însemna decât o uşoară slăbire a concentrării. Îşi purta părul împletit în numeroase codiţe şi prins la ceafă într-un coc complicat: faptul că şi-l strânsese astfel îi scotea şi mai mult în evidenţă cicatricea căpătată în Afganistan, o cută care-i brăzda faţa de la tâmpla stângă până dincolo de nas. Alte femei ar fi putut să pară desfigurate. În cazul lui Hannah, însă, era doar un soi de înfricoşător semn de frumuseţe.
— Începe să cam fie urât pe-afară, zise ea.
Şi, pentru ca Hannah să afirme aşa ceva, trebuie să fi fost mult mai mult decât urât. Claire turnă suc de portocale într-o cană imprimată cu Scooby Doo şi i-o întinse, după care se aşeză, la rândul ei.
— Spui că părinţii lui Claire ar putea să fie scoşi din oraş? o întrebă Michael. Ar fi posibil, fară ca Bishop să prindă de ştire?
— Ah, nu mă îndoiesc c-o să ştie, zise Myrnin, chiar din spatele lui Claire: îndeajuns de aproape, încât răsuflata lui rece să-i atingă ceafa, facând-o să scoată un mic ţipăt şi să-şi verse sucul peste tot pe masă. Ce ştie el, nu mai contează, continuă Myrnin. Noi vrem ca el să ştie.
— Cum ai ajuns aici? îl întrebă Michael, şi după cât de şocată îi era înfăţişarea, se vedea clar că nici el nu-l observase apărând.
Iar Myrnin, când se întoarse Claire să-l privească, rânjea cu superioritate. Făcuse baie: părul, faţa şi mâinile îi erau curate, chiar dacă hainele îşi purtau în continuăre murdăria lor de lucruri intens folosite.
— N-ai prea înţelege, dacă ţi-aş spune. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, comandantul Moses se bucură de totala mea colaborare în privinţa depăşirii măsurilor de siguranţă de la graniţele oraşului. Avem nevoie să scoatem din oraş anumite grupuri de persoane, iar printre aceste persoane se numără şi părinţii tăi, Claire.
Ea îşi umezi buzele.
— Vreun motiv special pentru care ne mişcăm acum atât de repede?
— Da, răspunse el, şi Hannah îi aruncă o privire tăioasă care ar fi făcut să tacă orice persoană în deplinătatea facultăţilor mintale.
În cazul lui, fireşte, nu avu efect.
— Suntem gata, explică Myrnin. De îndată ce Bishop începe cu omorurile, începe cu cei la care ţinem mai mult, în această categorie sunt incluşi şi părinţii tăi, Claire, care nu au mijloace de apărare.
Ştia el ceva. Putea să-şi dea seama de asta, şi o înspăimânta de moarte.
— Când?
El îşi desfăcu larg braţele.
— Moment necunoscut. Dar pot să-ţi spun că se apropie. Şi Michael ştie asta la fel de bine.
Michael nu spuse nimic, studiind extrem de concentrat tablia mesei. Claire rezistă cu greu tentaţiei de a azvârli cu suc de portocale spre el.
— Şi când am putea să-i scoatem din oraş?
— Mă ocup eu de făcutul bagajelor şi pregătirea pentru plecare, zise Hannah. Se vor umple două autocare cu ţintele cele mai probabile, acestea urmând a fi evacuate cu forţa în termen de două ore, declară Hannah.
Claire sesiză mişcare la uşă, şi constată că Eve se strecurase şi ea în bucătărie, însă se oprise lângă perete, aşteptând în tăcere. Cum privea ea într-acolo, apăru şi Shane, proaspăt ieşit de sub duş, cu părul scânteind de apă. Îi întâlni privirea, însă nu veni spre ea, sprijinindu-se şi el de perete, lângă Eve.
Hannah îi observă, la rândul ei.
— Voi doi, le zise. Aveţi autocar azi. Luaţi-vă câte o geantă. Băgaţi în ea lucruri pentru vreo două zile. Dac-o să aveţi nevoie de mai multe, vă aducem noi.
Eve şi Shane vorbiră amândoi în acelaşi timp, într-un duet dizarmonic de proteste furioase. Eve îl plesni cu palma pe umăr pe Shane şi-i făcu semn să tacă şi s-o lase pe ea prima.
— Nici gând. Eu nu plec nicăieri, Hannah. Şi-am încheiat discuţia.
Shane adăugă:
— Nici eu nu plec nicăieri, atât timp cât Claire rămine aici.
— Atunci, află că pleacă şi ea, zise Hannah. Oricum era pe listă.
Însă atât Michael, cât şi Myrnin scuturau din capete.
— Ea nu poate, zise Michael. Oricât i-ar fi scăzut puterea, tatuajul acela o leagă direct de Bishop. Aşa că el tot ar mai fi în măsură să-i dea de urmă... şi tuturor celorlalţi care merg cu ea.
— Nu neapărat, îl contrazise Myrnin. Există vampiri capabili să-i blocheze capacitatea de percepere a ei, dacă ar călători împreună. Numai că nu sunt disponibili în momentul de faţă.
— Patience Goldman, deduse Claire. Corect?
— Dacă Theo ar mai fi aşteptat doar o zi, am fi putut evita povestea asta. Aveam în plan s-o folosesc exact în acest scop. Dar presupun că vina a fost a noastră: dacă l-am fi ţinut mai îndeaproape la curent cu planurile noastre, n-ar fi reacţionat atât de prosteşte, comentă Myrnin, ridicând din umeri.
— Dar eu tot n-aş fi plecat, interveni Claire. Nu vreau să-l las singur pe Michael, să se prefacă mai departe că ar fi cel mai bun prieten al lui Bishop.
— O, mersi pentru asta. Mă bucur că-ţi inspir atât de multă încredere.
— Ei bine, află că nu-mi inspiri. Tu n-ai stofă de spion, Michael. Tu ai stofă de muzician.
— Cele două, replică sec Myrnin, nu se exclud reciproc. Însă Michael are dreptate. Micuţa noastră Claire nu poate să treacă dincolo de hotarele oraşului Morganville, aşa cum stau lucrurile în momentul actual. În plus, am nevoie ca ea să fie lângă mine.
— Ei bine, dacă ea nu pleacă, zise Shane, pe mine să mă tăiaţi de pe lista fugarilor.
— Idem, îl susţinu Eve.
Hannah le aruncă ambilor priviri capabile să provoace apariţia magică a câte unei valize în mâna fiecăruia, după care, însă, renunţă şi clătină din cap.
— Eu nu pot să garantez c-o să fiu în măsură să vă ţin în siguranţă. Înţeles?
Eve îşi dădu ochii peste cap.
— Ţi-am cerut noi vreodată aşa ceva? Adică, vreodată? Doar ne cunoşti, Hannah. Am fost toţi în acelaşi liceu... în line, cu excepţia lui Claire. Noi, copiii Morganville-ului, am ştiut să ne ferim toată viaţa de vampiri. Doar nu suntem pe teritoriu necunoscut.
— Nu-i adevărat, interveni Myrnin, cu o înfăţişare extrem, extrem de serioasă. Poate că v-aţi jucat voi de-a una şi de-a alta cu vampirii domesticiţi din Morganville, încorsetaţi de legi şi de regulamente. Dar niciodată n-aţi înfruntat în realitate pe cineva ca Bishop, un tip care nu ştie ce înseamnă conştiinţa şi înfrânarea.
— Mă doare-n cot, ripostă Eve. Asta nu înseamnă decât că e şi mai important să ne strângem rândurile.
— Mereu se găseşte câte-un nebun să rămână când vine uraganul. Nu se poate să-i salvezi pe toţi, filosofă Hannah, golindu-şi paharul până la spuma decolorată de pe fundul acestuia. Foarte bine, continuă ea. Eu îmi văd mai departe de treabă. Mai întâi, îi scoatem pe oamenii din Casele Fondatoarei, pe urmă pe toţi cei care au vreo legătură cu Amelie, apoi pe toţi membrii fostei administraţii Morrell. Şi, da, şi pe alde Morrell.
— Dar Richard nu era dispărut?
— Nu, îi răspunse Hannah. Richard n-a făcut decât să lucreze alături de noi, la pregătirea populaţiei pentru evacuare. Eu i-am zis afurisitei de soră-sa să-şi ţină fleanca, dar ea tot trage de oricare clopot îi iese în cale. Mi-ar fi plăcut să am un autocar special pentru ea. Unul cât mai împuţit şi care abia merge. De preferinţă cu toaletă în spate.
Claire zâmbi, dar apoi îşi aminti de altcineva.
— Familia Goldman, zise. Şi Theo şi ai lui au nevoie de ajutor. Poţi să-i găseşti?
— Habar n-am unde sunt, mărturisi Hannah.
— Eu ştiu, zise Myrnin, cu un aer meditativ. Nu sunt sigur, dar pot să încerc. Ei nu sunt legaţi prin sânge de Amelie, sau de Bishop, aşa că ar fi în suficientă siguranţă dac-am putea să-i expediem. Dar ar însemna un risc includerea unor vampiri în planul vostru de evacuare.
— Dar, pe de altă parte, înseamnă şi că am avea vreo câţiva vampiri care să lupte de partea noastră, dacă lucrurile ar lua-o razna dincolo de graniţele oraşului, preciză Hannah. Ceea ce n-ar strica.
— Cu condiţia ca Goldmanii să rupte, zise Myrnin.
Dădu impresia că ar mai vrea să spună ceva, dar deodată scutură din cap şi-şi strânse pumnii.
— Nu, nu asta am vrut să spun. Să lupte. Nu. Cu condiţia... condiţia...
Începea să deraieze. Claire se ridică şi-şi desfăcu rucsacul. Scoase din el o cutiuţă cu cristale roşii şi i-o întinse; pentru majoritatea vampirilor, ar fi însemnat o doză exagerată. Pentru o fiinţă umană, o moarte sigură, cumplită.
Pentru Myrnin, fu ca şi cum ar fi ronţăit o mână de bomboane. Se înecă, înghiţi, apoi făcu un semn aprobator în timp ce-i arunca înapoi cutiuţa. Se întoarse cu faţa spre colţul camerei şi se propti de pereţi, cu braţele larg desfăcute şi capul aplecat. Se zguduia din tot trupul.
Nu aşa trebuia să fie.
Deodată, fu scuturat de un spasm atât de violent, încât ea avu impresia c-o să cadă.
— Myrnin! strigă, atingându-l pe umăr; nu mai văzuse să se-ntâmple aşa ceva până acum... în orice caz, nu atât de rău. Care-i problema? îl întrebă.
— Pleacă de-aici, şopti el. Ia-i pe toţi din preajma mea, imediat.
— Dar...
— Totul miroase a sânge. Ia-i de-aici.
Claire îi dădu drumul şi se retrase, făcându-le semn lui Hannah şi chiar şi lui Michael s-o urmeze. Nimeni nu mai rosti o vorbă. Shane le ţinu uşa bucătăriei deschisă, şi ieşieră toţi.
Toţi, cu excepţia lui Claire, care rămase lângă uşă, urmărind cum Myrnin se luptă pentru viaţă şi sănătate mintală, secundele trecând, una după alta, extrem de lent.
Îi văzu umerii destinzându-se şi-şi simţi valul de îngrijorare retrăgându-se, încetul cu încetul... dar numai până când el se întoarse cu faţa.
Nu avea ochii roşii. Erau albi. Albi... şi-atât, doar cât umbra ştearsă a unui iris şi-a unei vagi pupile. Ochii unul cadavru.
— Claire, zise, făcând un pas spre ea.
După care se prăbuşi, izbindu-se de podea, şi devenind complet inert.