VM nr 1

Unu

La mulţi ani, scumpo!
În lumina celor şaptesprezece lumânări de pe tortul aniversar al lui Claire, mama ei arăta febril de bucuroasă, purtând pe chip acel zâmbet forţat, mult prea obişnuit prin casa Danvers în ultimele zile.
Era mult prea obişnuit prin tot oraşul Morganville, din statul Texas. Lumea zâmbea, pentru că era obligată, altfel...
Acum, era rândul lui Claire să facă asta şi să simuleze veselia.
— Mersi, mami, răspunse, întinzându-şi buzele în ceva care în realitate nu semăna absolut deloc cu un zâmbet.
Se ridică de pe scaunul ei de la masa din bucătărie şi suflă în lumânări. Toate cele şaptesprezece flăcări pâlpâiră şi se stinseră de la primul suflat. Îmi doresc...
De fapt, nu îndrăznea să-şi dorească nimic, iar asta, mai mult decât orice altceva, facea ca frustrarea şi furia şi mâhnirea să se reverse asupra ei într-un val fierbinte şi cleios. Asta nu era sărbătoarea aniversară pe care şi-o plănuise în ultimele şase luni, de când sosise în Morganville. Mizase pe o petrecere la ea acasă, împreună cu prietenii. Michael ar fi cântat la chitară, şi aproape că-i putea vedea zâmbetul acela rătăcit, minunat, din momentele în care era adâncit în muzică. Eve, vesela şi sfidătoarea adeptă a modei goth, ar fi pregătit cine ştie ce tort scandalos şi probabil necomestibil, în formă de liliac, cu glazură de lemn-dulce şi lumânări negre. Iar Shane...
Shane ar fi...
Claire nici nu putea să se gândească la Shane, fiindcă asta-i facea ca respiraţia să i se oprească în gât, iar în ochi să simtă usturimea lacrimilor. Îi era dor de el. Ba nu, ar fi o afirmaţie incorectă... că-i era dor de el ar fi însemnat prea puţin. Avea nevoie de el. Însă Shane era închis într-o cuşcă, în centrul oraşului, împreună cu tatăl lui, smintitul vânător de vampiri.
Încă nu reuşea să se împace întru totul cu ideea că Morganville — un oraş normal, prăfuit, din Texas, aflat în mijlocul pustietăţii — era condus de vampiri. Dar îi venea mult mai uşor să creadă asta, decât ipoteza că Frank Collins ar fi putut, cumva, să îmbunătăţească situaţia.
La urma urmei, îl şi cunoscuse.
Bishop — noua căpetenie a vampirilor din Morganville — punea la cale ceva senzaţional ca tip de execuţie pentru Frank şi Shane, ceea ce, după toate aparenţele, constituia standardul de modă veche în descotorosirea de oamenii cu idei exaltate. Nimeni nu se sinchisise s-o pună la curent cu amănuntele, iar ea bănuia că ar trebui să fie mulţumită pentru asta. În mod cert, ar fi fost ceva cumplit de medieval.
Cel mai rău lucru, în această privinţă, în cazul lui Claire, era că, aparent, nu putea să facă nimic ca să împiedice deznodământul. Nimic. Ce folos să fii principalul favorit malefic, dacă nu puteai nici măcar să te bucuri de postura asta... şi nici să-ţi salvezi propriii prieteni?
Favorit malefic. Lui Claire nu-i plăcea să se considere astfel, însă Eve îi aruncase în faţă epitetul, ultima dată când mai vorbiseră.
Şi, desigur, ca totdeauna, Eve avea dreptate.
O felie din tortul aniversar — cu vanilie, glazură din vanilie şi presărat cu mici bomboane în culori pastelate (exact opusul a ceea ce ar fi pregătit Eve) — ateriză în faţa ci, pe o farfuriuţă din cel de-al doilea set, în ordinea preferinţelor, de porţelanuri al mamei. Mama crease tortul de la zero, până şi glazura: ea nu credea în nimic preparat de-a gata. Sigur era delicios, însă Claire ştia deja că n-o s-o intereseze. Fantezistul tort al lui Eve ar fi fost îngrozitor la gust, i-ar fi lăsat dantura şi limba pătate cu negru, dar lui Claire i-ar fi plăcut la nebunie fiecare înghiţitură.
Îşi ridică linguriţa, clipi ca să-şi frâneze lacrimile şi atacă delicatesa aniversară. Mormăi un „Minunat, mami!” cu gura plină de tort şi o senzaţie de plutire şi de tristeţe.
Tatăl ei se aşeză la masă şi acceptă, la rândul lui, o felie.
— La mulţi ani, Claire. Ai vreun plan pentru restul zilei?
Da, avea planuri. Tot felul de planuri. Îşi imaginase petrecerea aceasta de un milion de ori, şi, în absolut toate variantele, finalul era cu ea şi cu Shane, singuri.
Ei bine, ea era singură. La fel şi el.
Numai că nu erau singuri împreună.
Claire înghiţi şi rămase cu privirea coborâtă spre farfurie. Era pe cale să rostească adevărul, cu toată sinceritatea: nu. Nu avea niciun plan. Dar gândul de a rămâne înţepenită acolo toată ziua, împreună cu părinţii ei, cu ochii lor înfricoşaţi şi zâmbetele lipsite de veselie, era prea greu de suportat.
— Mda, răspunse. Ar... trebui să mă duc la laborator. Myrnin are nevoie de mine.
Myrnin îi era şef — un şef vampir — şi ea îl detesta. Nu-l detestase dintotdeauna, însă el o trădase o dată prea mult, iar ultima oară îi pusese capac: îi dăduse, pe ea, pe Michael şi pe Shane, pe mâinile celui mai rău dintre duşmani, doar pentru că lui îi fusese mai simplu decât să le fie loial, când se încurcase treaba.
Practic, putea să-l audă pe Shane, rostind pe un ton încărcat de ironie: Păi, e vampir. La ce te-ai fi aşteptat?
La ceva mai bun, probabil. Şi poate că asta o clasifica drept o tâmpită, fiindcă, vezi tu, el chiar e vampir, şi în definitiv, Myrnin nu se putuse niciodată lăuda cu o sănătate mintală grozavă. După cele întâmplate, ar fi refuzat să lucreze cu el... numai că n-avea cum să refuze orice fel de ordine directe ale lui Bishop. Magie. Claire nu credea în magie — aceasta fiind, cel puţin din punctul ei de vedere, doar o ştiinţă care n-a fost cercetată încă pe deplin — însă acest lucru se apropia stânjenitor de mult de cerinţele definiţiei standard.
Nu-i plăcea să se gândească la momentul acela în care devenise — aşa cum atât de limpede se exprimase Eve — un pion al răului, deoarece se temea, în cele mai dezgustătoare profunzimi ale coşmarurilor ei, că făcuse alegerea greşită. Când întinse mâna după paharul cu coca-cola, mâneca lungă a tricoului îi alunecă pe antebraţ, dezvăluind ceea ce-i făcuse Bishop: era un tuş albastru, ca la acele tatuaje tribale ale bikerilor, numai că tuşul acesta se mişca. I se făcea rău când vedea felul în care i se rotea şi i se zvârcolea pe sub piele.
Nu există magie. Nu există.
Claire îşi trase mâneca la loc, ascunzând semnul: nu de părinţi, fiindcă ei n-ar fi putut vedea absolut nimic în neregulă la braţul ei. Era ceva pe care puteau să-l numai ea şi vampirii. I se păruse că s-ar mai fi decolorat din ziua în care i-l aplicase Bishop cu forţa, dar poate că nu era decât o autosugestie. Dacă se decolorează îndeajuns, poate că nu-şi mai face efectul. Poate că n-o va mai forţa să i se supună ori de câte ori îi dădea el ordine.
Nu avea cum să ştie dacă vraja slăbea, oricum ar fi făcut, decât dacă era dispusă să rişte să-l sfideze făţiş pe Bishop. Ceea ce era ceva mai puţin recomandabil decât înotul într-un bazin cu rechini, unsă pe tot corpul cu untură de peşte şi cu un afiş mare pe care să scrie Mănâncă-mă.
Întorsese pe dos biblioteca lui Myrnin, căutând orice informaţie legată de ceea ce-i făcuse Bishop şi de cum putea scăpa de asta, însă, dacă exista vreo astfel de informaţie, era mult prea bine ascunsă, încât s-o poată găsi ea. Pentru binele tău, probabil că i-ar fi spus, însă ea nu l-ar fi crezut. Nu l-ar mai fi crezut. Myrnin nu acţiona decât pentru binele lui, şi al nimănui altcuiva.
Bine măcar că izbutise să definească efectul tatuajului asupra ei: îi înlăturase voinţa de a-i spune „nu” domnului Bishop. Nu e magie, îşi repetă sieşi pentru a mia oară pe ziua de azi. Nu e magie, fiindcă nu există magie. Totul are o explicaţie. E posibil ca noi doar să n-o putem înţelege deocamdată, însă tatuajul ăsta se supune anumitor reguli şi legi, şi trebuie să existe o cale de a-l îndepărta.
Claire îşi trase încă o dată mâneca peste tatuaj, iar degetele îi atinseră în treacăt brăţara din aur pe care încă o purta. Brăţara Ameliei, având imprimat pe ea simbolul fostei stăpâne a oraşului Morganville. Înainte de sosirea lui Bishop, reprezentase un semn al Protecţiei... însemna că ea avea faţă de Amelie anumite datorii, de obicei sub formă de bani, de servicii şi de donări de sânge, iar în schimb, Amelie — şi ceilalţi vampiri — trebuiau să se poarte drăguţ. Era cam ca o Mafie, dar una cu colţi. Şi înţelegerea nu se respecta chiar totdeauna, însă oricum era cu mult mai bine decât să umbli prin Morganville în chip de prânz gratuit.
Acum, însă, brăţara nu prea mai reprezenta cine ştie ce avantaj. N-o mai văzuse pe Amelie, nici nu auzise vreo veste despre ea, de săptămâni, şi toţi aliaţii Ameliei păreau să fi dispărut în luptă. Cei mai proeminenţi reprezentanţi ai comunităţii vampirilor din Morganville erau fie în ascunzătorile lor, fie chiar morţi... iar ceilalţi se aflau sub stăpânirea lui Bishop, ceea ce însemna că nu mai aveau o voinţă a lor, proprie. Şi se părea că numărul acestora creştea de la o zi la alta. Bishop ajunsese la concluzia că i-ar fi dat mai multă bătaie de cap nimicirea opozanţilor, decât convertirea lor.
Exact cum o convertise şi pe ea, cu toate că ea era se pare singura fiinţă umană pe care se obosise el să şi-o plaseze direct la degetul mic. El nu avea o părere prea bună despre rasa umană, în general.
Claire îşi termină de mâncat tortul, după care îşi desfăcu, îndatoritoare, cadourile pentru ziua ei, pe care părinţii le aduseseră pe masă. Pachetul de la tatăl ei — ambalat de mama, după cât de îngrijit erau împăturite colţurile — conţinea un frumos lanţ din argint cu o inimioară delicată. Din cel al mamei, scoase la iveală o rochie — Claire nu purta niciodată rochii — cu o culoare şi o croială despre care Claire era convinsă că ar fi fost absolut dezavantajoase pentru statura ei măruntă.
Cu toate acestea, îi sărută pe amândoi şi le mulţumi, promiţând că va încerca mai târziu rochia şi probând lănţişorul de dragul tatălui ei, atunci când mama dădu fuga la bucătărie să pună bine tortul rămas. Şi-l potrivi deasupra lănţişorului cu cruciuliţă dăruit de Shane.
— Stai, zise tatăl ei, încercând să-i fie de folos. Ţi-l desfac eu pe celălalt.
— Nu! strigă ea, ducându-şi repede mâna la lănţişorul de la Shane şi făcând câţiva paşi înapoi, cu ochii mari. Scuză-mă... dar pe ăsta nu-l scot niciodată. E... a fost un cadou.
Atunci, înţelese şi el.
— Ah. De la băiatul acela?
Ea încuviinţă şi lacrimile începură iarăşi să-i usture ochii, fierbinţi. Tatăl ei îşi desfăcu braţele şi-o ţinu la pieptul lui vreo câteva clipe, după care-i şopti:
— O să fie bine, draga mea. Nu plânge.
— Nu, nu plâng, răspunse ea, deznădăjduită. Nu şi dacă n-o să facem noi să fie bine, tati. Nu înţelegi? Trebuie să facem ceva!
El o împinse uşurel înapoi, până la o lungime de braţ, şi-o studie cu ochii lui obosiţi, miopi. Nu prea fusese într-o stare grozavă de sănătate de o vreme încoace, şi de câte ori îl vedea, Claire îşi facea tot mai multe griji. De ce nu s-a putut să nu-mi amestece şi părinţii în toate astea? De ce i-au mai târât până aici, în miezul nebuniei?
Înainte, situaţia fusese bună; mă rog, poate nu tocmai bună, dar măcar stabilă. Când venise să urmeze facultatea la Texas Prairie University, fusese nevoită să părăsească nebunesc de primejdiosul cămin în favoarea găsirii unei anumite siguranţe, aşa că ajunsese locatară a Casei Glass, împreună cu Eve, cu Shane şi cu Michael. Mama şi tatăl ei rămăseseră la adăpost, departe de oraş.
Dar asta numai până când Amelie ajunsese la concluzia că ademenirea lor aici ar ajuta-o s-o manevreze mai bine pe Claire. Acum, şi ei erau locuitori ai oraşului Morganville. Captivi ai lui.
Exact la fel ca şi Claire.
— Am încercat să plecăm, draga mea. Am luat-o pe mama ta, alaltăseară, şi am pornit, dar motorul maşinii s-a oprit la marginea oraşului. Nu cred că domnul Bishop vrea ca noi să plecăm, adăugă el, cu un zâmbet palid.
Claire se simţi un picuţ uşurată la gândul că măcar încercaseră, dar numai pentru o clipă... după care ajunse la concluzia că era mult mai îngrozită.
— Tati! Te rog, nu mai încerca aşa ceva. Dacă te prind vampirii în afara oraşului...
Nimeni nu pleca din Morganville fară permisiune; existau tot felul de oprelişti în acest sens, dar faptul că vampirii erau neîndurători în privinţa hăituirii celor plecaţi era suficient ca să-i împiedice pe cei mai mulţi.
— Ştiu, zise el, lipindu-şi palmele calde de obrajii ei şi privind-o cu atât drag, încât îi frânse inima. Claire, tu te crezi pregătită să iei lumea în piept, dar nu eşti. Nu vreau să fii în focul bătăliei. Eşti, pur şi simplu, prea mică.
Ea îi răspunse cu un zâmbet trist.
— E prea târziu pentru asta. Şi, pe urmă, tati, nu mai sunt copil: am şaptesprezece ani. Ca dovadă, lumânările de pe tort şi tot restul.
El o sărută pe frunte.
— Ştiu. Dar pentru mine o să rămâi mereu de cinci ani, plângând din cauză că ţi-ai julit genunchiul.
Cam jenant.
— Aşa m-am simţit şi eu, când părinţii mi-au spus acelaşi lucru, recunoscu tatăl ei, privind-o cum învârte absentă între degete cruciuliţa de pe lănţişorul de la Shane. Şi, ce faci, te duci la laborator?
— Ce? A, da.
El ştia că minte, îşi dădea seama de asta şi, pentru o clipă, fu convinsă c-o să-i ceară să nu se ducă. Dar, în loc de asta, tatăl ei îi zise:
— Te rog să-mi promiţi doar că n-o să te duci şi azi să încerci să-ţi salvezi iubitul. Iarăşi.
Claire îşi lăsă mâna peste a lui.
— Tati... Nu mai încerca să-mi spui că sunt prea mică. Ştiu bine ce simt pentru Shane.
— Nu încerc absolut deloc, zise tatăl ei. Încerc să-ţi spun că, în clipa de faţă, e periculos să te îndrăgosteşti de oricare băiat din oraşul ăsta. Iar să fii îndrăgostită de băiatul acela e sinucidere curată. N-aş fi fost eu entuziasmat nici în condiţii normale, iar cele de acum nici măcar nu se apropie de normal.
Hai, nu mai spune!
— N-aş putea să fac vreo prostie, îi promise ea.
Deşi nu era convinsă că şi-ar putea ţine această promisiune, totuşi ar fi făcut bucuroasă orice prostie i-ar fi garantat măcar o clipă cu Shane.
— Tati, trebuie să plec, zise. Mersi pentru lănţişor.
El o privi atât de intens, încât pentru o clipă Claire crezu că avea s-o încuie în camera ei, sau ceva asemănător. Nu că n-ar fi găsit ea vreo metodă de evadare, desigur, dar nu voia să-l facă să se simtă mai rău decât era necesar.
Până la urmă, domnul Danvers suspină şi clătină din cap.
— Cu plăcere, draga mea. La mulţi ani. Şi ai grijă.
Rămase pe loc pentru câteva clipe, privindu-l cum îşi face de lucru cu felia lui de tort. Nu părea să-i fie foame. Pierduse în greutate şi arăta mai bătrân decât cu un an în urmă. El îi observă privirea.
— Claire! N-am nimic. Nu mai face faţa asta.
— Ce faţă?
Nevinovăţia nu-i mergea cu el.
— Ştii tu. Faţa de tati-al-meu-e-bolnav-şi-mă-simt-vinovată-că-plec.
— Ah, asta era, zise Claire, străduindu-se să-şi găsească un zâmbet. Scuze.
În bucătărie, mama ei se agita ca o albină într-o ceaşcă de espresso. Când veni Claire să pună farfuriile în chiuvetă, mama ei începu să turuie cu doi kilometri pe minut: despre rochie, despre cum ştia, pur şi simplu, că o să-i vină perfect, şi că neapărat trebuiau să-şi facă planuri să iasă la un restaurant săptămâna asta şi să sărbătorească în stil mare. Pe urmă, vorbi despre noii ei prieteni de la Clubul de Jocuri de cărţi, unde se duceau să joace bridge şi nu ştiu ce soi de gin rummy şi uneori, când îndrăzneau, Texas Hold ’Em. Vorbea despre orice, cu excepţia a ceea ce se petrecea în jurul lor.
Morganville arăta ca un oraş normal, dar fară să fie aşa ceva. Călătorii ocazionali veneau şi plecau, fară să ştie vreodată adevărul: chiar şi studenţii de la facultate, în majoritatea lor, rămâneau strict în campus şi-şi duceau veacul acolo fară să afle nimic despre ceea ce se petrecea în realitate: cei de la Texas Prairie University aveau grijă să rămână un univers închis. Pentru cei care locuiau acolo, pentru adevăraţii rezidenţi, Morganville era ca un lagăr pentru prizonieri, şi cu toţii erau colegi de detenţie, şi mult prea temători să discute deschis despre toate acestea. Claire ascultă, cu o răbdare care se întinse până la subţirimea unui ambalaj din plastic, gata să se rupă, şi reuşi până la urmă s-o întrerupă suficient cât să-i strecoare un „Mersi” grăbit, urmat de un „Mă întorc repede; te pup, mami”
Mama ei se opri din vorbit şi-şi închise ochii, strângând din pleoape.
— Claire, rosti ea, pe un cu totul alt ton: unul plin de blândeţe. Nu vreau să ieşi azi. Mi-ar plăcea să rămâi acasă. Te rog.
Claire se opri pentru câteva clipe în pragul uşii.
— Nu pot, mami, zise. Nu vreau să rămân o spectatoare la toate astea. Dacă voi vreţi să staţi deoparte, vă înţeleg, dar nu aşa m-aţi educat.
Mama lui Claire scăpă din mâini o farfurie, care se sparse. Se lovi de marginea chiuvetei, prefăcându-se în zeci de cioburi ascuţite, care se împrăştiară peste tot pe masă şi pe podea.
După care rămase pe loc, cu umerii tremurându-i.
— Nu-i nimic, zise Claire, grăbindu-se să strângă cioburile de pe podea, după care le mătură pe celelalte de pe masă. Mami... nu-i nimic. Nu mi-e frică.
Mama ei râse. Era un râs fragil, aproape isteric, şi o înspăimântă pe Claire până în vârfurile unghiilor.
— Nu ţi-e? Ei bine, mie îmi este, Claire. Mi-e mai frică decât mi-a fost vreodată, în viaţa mea. Nu te duce. Nu şi azi. Te rog, rămâi acasă.
Claire mai rămase pe loc vreo câteva clipe, după care inspiră adânc şi aruncă cioburile de porţelan în coşul pentru gunoi.
— Îmi pare rău, dar chiar trebuie s-o fac, zise. Mami...
— Atunci, du-te.
Şi mama ei se întoarse din nou spre chiuvetă, luând o altă farfurie, pe care o cufundă în apa cu detergent şi începu s-o spele, frecând-o cu multă îndârjire, ca şi cum ar fi avut de gând să şteargă trandafirii roz de pe porţelan.
Claire fugi înapoi în camera ei, îşi puse rochia primită în şifonier şi-şi înhăţă rucsacul cam jerpelit dintr-un colţ. În timp ce ieşea, zări o fotografie lipită pe oglinda ei. Fotografia lor standard din Casa Glass: cu Shane, Eva, ea şi Michael, imortalizaţi în toiul râsetelor. Era singura pe care o avea cu toţi patru la un loc. Şi se bucura să fie una atât de veselă, chiar dacă era supraexpusă şi puţin cam neclară. Tâmpeniile astea de camere foto ale telefoanelor mobile!
Dintr-un impuls de moment, dezlipi fotografia şi o vârî în rucsac.
În rest, camera ei era ca o întoarcere în timp: mama îi păstrase toate lucrurile din liceu şi din gimnaziu, toate animalele din pluş şi posterele şi jurnalele cu coperte de culoarea caramelului. Cărţile poştale cu Pokemon şi trusele pentru experienţe ştiinţifice. Afişul adeziv fosforescent cu stele şi planete de pe tavan. Toate diplomele şi medaliile şi trofeele ei.
Totul i se părea acum atât de îndepărtat, de parcă i-ar fi aparţinut altcuiva. Cuiva care nu avea în faţă un strălucit viitor de favorit malefic, şi care să nu fi fost captiv pe vecie în Morganville.
Cu excepţia părinţilor ei, fotografia era singurul lucru din toată casa căruia i-ar fi simţit lipsa, dac-ar fi fost să nu se mai întoarcă niciodată.
Iar gândul acesta, în mod neaşteptat, era unul destul de trist.
Claire rămase în prag timp îndelungat, privindu-şi trecutul; apoi, închise uşa şi plecă spre indiferent ce i-ar fi rezervat viitorul.