Revolta11

21
Ceea ce înseamnă că moartea lui Peeta a fost pomenită de două ori în mai puţin de o oră.
― Nu fi ridicol, îi spune Jackson.
― Tocmai am ucis un membru al detaşamentului nostru! strigă el.
― L-ai împins ca să te eliberezi. N-aveai de unde să ştii c-o să ajungă exact în punctul de declanşare a plasei, intervine Finnick, încercând să-l calmeze.
― Cui îi pasă? E mort, nu-i aşa?
Pe faţa lui Peeta încep să curgă lacrimi.
― N-am ştiut. Până acum nu m-am mai văzut niciodată aşa. Katniss are dreptate. Eu sunt monstrul. Mutantul. Cel transformat de Snow în armă!
― Nu e vina ta, Peeta, spune Finnick.
― Nu mă puteţi lua cu voi. O să ucid pe altcineva, e numai o chestiune de timp. Peeta se uită în jur, citeşte pe feţele noastre lupta ce se dă în noi. Poate vă gândiţi că aţi da dovadă de blândeţe abandonându-mă pur şi simplu undeva. Ca să-mi încerc norocul. Dar e ca şi cum m-aţi preda Capitoliului. Credeţi că mi-aţi face o favoare trimiţându-mă înapoi, la Snow?
Peeta. Din nou în mâinile lui Snow. Torturat, împins în agonie, până când nicio fărâmă din fostul lui sine nu va mai ieşi vreodată la suprafaţă.
Dintr-un anumit motiv, ultima strofă din „Copacul spânzuratului” începe să- mi răsune în minte. Cea în care bărbatul preferă să-şi ştie iubita mai degrabă moartă decât înfruntând răul care o aşteaptă în lume.

Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul
meu leit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac
ne-am regăsit.

― O să te ucid înainte de-a se-ntâmpla asta, spune Gale. Îţi promit.
Peeta ezită, de parcă s-ar întreba cât de demnă de încredere e oferta.
― Nu e de niciun folos. Dacă n-o să fii acolo, ca s-o faci? Vreau una dintre pilule alea otrăvite pe care le-aveţi toţi.
Lacătul-întunericului. Am o pilulă în tabără, într-un locaş special de pe umărul costumului meu de Gaiţă Zeflemitoare. Dar mai există încă una în buzunarul de la piept al uniformei. E interesant că nu i s-a dat şi lui Peeta. Poate Coin s-a gândit că e posibil s-o înghită înainte de a avea ocazia să mă ucidă. Nu e clar dacă Peeta vrea să spună că s-ar sinucide acum, ca să nu fim nevoiţi să-l omorâm noi, sau numai dacă ar ajunge din nou prizonierul Capitoliului. În starea în care e, m-aş aştepta s-o facă mai degrabă mai curând decât mai târziu. Ceea ce ar uşura cu siguranţă lucrurile pentru noi, ceilalţi. N-am fi nevoiţi să-l împuşcăm. Şi s-ar simplifica fără îndoială problema ridicată de impulsurile lui criminale episodice.
Nu ştiu dacă e din cauza coconilor, sau a faptului că l-am privit pe Boggs murind, dar simt arena pretutindeni în jurul meu. De fapt, e ca şi cum n-aş fi părăsit-o niciodată. Mă lupt din nou nu numai pentru supravieţuirea mea, ci şi pentru a lui Peeta. Ce satisfăcător, ce distractiv ar fi pentru Snow să mă facă să-l ucid. Să am moartea lui pe conştiinţă pentru indiferent cât timp mi-a mai rămas de trăit.
― Nu e vorba de tine, îi spun. Avem o misiune. Şi prezenţa ta e necesară pentru îndeplinirea ei. Mă uit la restul grupului. Credeţi că am putea găsi pe-aici ceva de mâncare?
În afară de trusele de prim ajutor şi de camerele de filmat, n-avem asupra noastră decât uniformele şi armele.
Jumătate dintre noi rămân să-l păzească pe Peeta şi să aştepte transmisia în care va apărea Snow, în timp ce restul caută ceva comestibil. Messalla se dovedeşte a fi cel mai preţios, fiindcă a locuit într-un apartament aproape identic cu ăsta şi ştie unde e mai probabil să fie ascunse provizii. Ştie că există un spaţiu de depozitare mascat de o oglindă din baie, sau cât de uşor e să îndepărtezi grilajul orificiului de ventilaţie de pe coridor. Aşa că, deşi dulapurile din bucătărie sunt goale, găsim mai bine de treizeci de conserve şi mai multe cutii cu prăjituri.
Stocarea proviziilor îi dezgustă pe soldaţii crescuţi în Treisprezece.
― Nu e ilegal? întreabă Leeg 1.
― Dimpotrivă, la Capitoliu se consideră că e o prostie să n-o faci, îi explică Messalla. Oamenii începuseră chiar dinainte de Jubileul Pacificării să stocheze obiecte greu de găsit.
― În timp ce alţii nu mai aveau deloc, spune Leeg 1.
― Da, încuviinţează el. Aşa merg lucrurile aici.
― Din fericire, fiindcă altfel n-am fi putut cina, comentează Gale. Luaţi fiecare câte-o conservă.
Unii par să ezite, dar e o metodă la fel de bună ca oricare alta. Adevărul e că n-am dispoziţia necesară pentru a împărţi totul în unsprezece părţi egale, luând în considerare vârsta, greutatea şi efortul fizic depus. Scotocesc prin morman, fiind gata să aleg nişte supă de cod, când Peeta îmi întinde una dintre conserve.
― Poftim.
O iau, neştiind la ce să mă aştept. Pe etichetă scrie TOCANĂ DE MIEL.
Strâng din buze amintindu-mi de ploaia care picura printre pietre, de încercările mele prosteşti de flirt şi de aroma acelui fel de mâncare de la Capitoliu pe care-l prefer. Înseamnă că şi în memoria lui Peeta trebuie să mai existe câte ceva. Cât de fericiţi, cât de flămânzi, cât de apropiaţi eram când a apărut coşul de picnic în faţa grotei noastre.
― Mulţumesc. Desfac conserva.
― Are până şi prune uscate.
Îndoi capacul, transformându-l într-o lingură improvizată, şi îmi duc o bucată la gură. Acum locul ăsta are şi gustul arenei.
Dăm din mână-n mână o cutie cu prăjituri fanteziste, umplute cu frişcă, când începe din nou ţiuitul. Stema Panemului luminează ecranul şi rămâne acolo în timp ce se cântă imnul. Apoi sunt difuzate imaginile morţilor, exact aşa cum se procedează cu tributurile din arenă. Încep cu feţele echipei noastre de televiziune, urmate de a lui Boggs, a lui Gale, a lui Finnick, a lui Peeta şi a mea. Cu excepţia lui Boggs, nu se obosesc să-i arate pe soldaţii din Treisprezece, fie pentru că n-au idee cine sunt, fie pentru că n-ar însemna nimic pentru public. După care apare individul însuşi, aşezat la propriul birou, cu un steag drapat în spatele lui, cu un trandafir alb proaspăt cules strălucindu-i pe rever. Mă gândesc că a mai rezolvat recent nişte probleme, fiindcă are buzele mai umflate decât de obicei. Iar echipa lui pregătitoare ar trebui într-adevăr să-i pună mai puţină roşeaţă în obraji.
Snow îi felicită pe Apărătorii Păcii pentru o misiune îndeplinită cu abilitate, le aduce onoruri fiindcă au scăpat ţara de ameninţarea numită Gaiţa Zeflemitoare. Prezice că moartea mea va aduce o întorsătură a mersului războiului, de vreme ce rebelilor demoralizaţi nu le-a mai rămas nimeni pe care să-l urmeze. Şi ce-am fost eu de fapt? O fată săracă şi labilă, cu un oarecare talent în mânuirea arcului şi a săgeţilor. Nicidecum o gânditoare genială, nici o capacitate intelectuală a rebeliunii, ci un simplu chip extras din gloată fiindcă am captat atenţia mulţimii cu bufoneriile din timpul Jocurilor. Dar am fost necesară, extrem de necesară, fiindcă în rândurile rebelilor nu există niciun lider adevărat.
Undeva, în Districtul 13, Beetee apasă pe un comutator, fiindcă acum de pe ecran nu ne mai priveşte preşedintele Snow, ci preşedinta Coin. Se prezintă în faţa Panemului, se identifică drept conducătoarea rebeliunii, apoi trece la elogiul meu. Laude pentru fata care le-a supravieţuit deopotrivă traiului din Filon şi Jocurilor Foamei, care a transformat apoi o ţară de sclavi într-o armată de luptători pentru libertate.
― Moartă sau vie, Katniss Everdeen va fi întotdeauna chipul acestei rebeliuni. Dacă simţiţi vreodată că vi se clatină hotărârea, gândiţi-vă la Gaiţa Zeflemitoare şi veţi găsi în ea puterea de care aveţi nevoie pentru a scăpa Panemul de asupritorii săi.
― N-am avut idee cât de mult însemn pentru ea, spun, ceea ce-l face pe Gale să izbucnească în râs şi-mi atrage privirile întrebătoare ale celorlalţi.
Apare fotografia mea, puternic retuşată, frumoasă şi îndârjită, cu un mănunchi de flăcări pâlpâind în spatele meu. Fără cuvinte. Fără sloganuri. Chipul meu e tot ce le trebuie acum.
Beetee lasă din nou hăţurile în mâinile unui Snow foarte stăpân pe sine. Am sentimentul că preşedintele considera canalul de televiziune pentru urgenţe impe-netrabil şi că în noaptea asta cineva va plăti cu viaţa pentru breşa apărută.
― Mâine dimineaţă, când vom scoate din cenuşă cadavrul lui Katniss Everdeen, vom vedea cu exactitate cine e Gaiţa Zeflemitoare. O fată moartă, care n-a fost în stare să salveze pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi.
Stemă, imn şi încheierea transmisiunii.
― Numai că n-o s-o găsiţi, i se adresează Finnick ecranului gol, dând glas gândului care trece probabil prin capetele tuturor.
Perioada noastră de graţie va fi scurtă. Odată ce vor săpa în cenuşa aia şi vor vedea că lipsesc unsprezece leşuri, vor şti că am scăpat.
― Cel puţin avem un avans faţă de ei, spun. Mă simt dintr-odată atât de obosită. Tot ce-mi doresc e să mă-ntind pe canapeaua din pluş verde de alături şi să dorm. Să mă acopăr cu o cuvertură din blană de iepure şi puf de gâscă. În schimb, scot holo-ul şi îi cer insistent lui Jackson să mă-nveţe comenzile de bază – care se referă pur şi simplu la introducerea coordonatelor celei mai apropiate intersecţii de pe harta cu caroiaj – astfel încât măcar să-ncep să-l folosesc eu însămi. Când aparatul proiectează zona din jurul nostru, simt cum mi se strânge încă şi mai tare inima. Ne apropiem probabil de ţintele cruciale, fiindcă numărul de coconi a crescut considerabil. Cum am putea să-naintăm prin acest buchet de lumini pâlpâitoare fără să fim detectaţi? Nu e cu putinţă. Şi, dacă nu e cu putinţă, suntem captivi ca păsările într-o plasă. Decid că e mai bine să nu adopt un soi de atitudine de superioritate faţă de aceşti oameni. Mai ales când ochii îmi tot alunecă spre canapeaua verde. Aşa că întreb:
― Vreo idee?
― Ce-ar fi să-ncepem să excludem opţiunile? propune Finnick. Strada nu e o opţiune.
― Iar acoperişurile sunt o idee la fel de proastă, spune Leeg 1.
― Am putea avea totuşi şansa să ne retragem, să ne întoarcem pe unde-am venit, zice Homes. Dar asta ar însemna că misiunea a eşuat.
Simt împunsătura unui sentiment de vinovăţie, de vreme ce aşa-numita misiune e invenţia mea.
― Nu s-a plănuit niciodată să mergem cu toţii mai departe. Aţi avut doar ghinionul să fiţi împreună cu mine.
― Ei, asta rămâne de discutat. Acum suntem cu tine, spune Jackson. Nu ne putem deplasa în sus. Nu ne putem deplasa în lateral. Cred că nu ne mai rămâne decât o singură opţiune.
― Pe sub pământ, spune Gale.
Sub pământ. Detest asta. Aşa cum detest minele şi tunelurile din Treisprezece. Sub pământ, unde mi-e groază să mor, ceea ce e o prostie, fiindcă şi dacă o să mor la suprafaţă următorul lucru pe care-l vor face va fi să mă-ngroape tot în pământ.
Holo-ul poate arăta atât coconii subterani, cât şi pe cei de la nivelul străzii. Când studiem zona subpământeană, liniile clare şi neîndoielnice ale străzilor se împletesc cu o harababură întortocheată de tuneluri. Însă coconii sunt totuşi mai puţini. Cu două uşi mai încolo, o conductă verticală conectează şirul nostru de apartamente cu tunelurile. Ca s-ajungem în apartamentul cu conducta va trebui să ne strecurăm printr-un pasaj de serviciu, care se întinde pe toată lungimea clădirii. Putem pătrunde în el prin partea din spate a unei debarale de la etaj.
― OK, atunci. Să creăm impresia că n-am trecut niciodată pe-aici, spun eu.
Ştergem toate indiciile şederii noastre. Aruncăm conservele goale pe toboga-nul care coboară în containerul cu gunoi, le punem pe cele pline în buzunare, pentru mai târziu, întoarcem pe partea opusă pernele pătate de sânge de pe canapele, ştergem urmele de gel de pe dalele podelei. N-avem cum să reparăm încuietoarea uşii din faţă, dar tragem un al doilea zăvor, care măcar va împiedica uşa să se deschidă la prima atingere.
În cele din urmă, nu ne mai rămâne decât să-l convingem pe Peeta. Se instalează pe canapeaua albastră şi refuză să se mişte.
― Nu vin. Fie o să vă trădez poziţia, fie o să fac rău altcuiva.
― Te vor găsi oamenii lui Snow, îi spune Finnick.
― Atunci lăsaţi-mi o pilulă. N-o s-o iau decât dac-o să fiu nevoit.
― Asta nu e o opţiune. Vii cu noi, zice Jackson.
― Şi dacă nu? O să mă-mpuşcaţi?
― O să te pocnim ca să leşini şi-o să te târâm după noi, îi răspunde Homes. Ceea ce o să ne-ncetinească şi-o să ne pună în acelaşi timp în pericol.
― Terminaţi cu generozitatea! Nu-mi pasă dacă mor! Se întoarce spre mine, acum implorând: Katniss, te rog. Nu vezi că vreau să ies din povestea asta?
Necazul e că văd într-adevăr. De ce nu-l pot lăsa pur şi simplu să plece? De ce nu-i strecor o pilulă, de ce nu apăs pe trăgaci? Pentru că ţin prea mult la el, sau pentru că-mi doresc prea mult să nu câştige Snow? L-am transformat într-un pion din Jocurile mele personale? Ar fi o mârşăvie, dar nu garantez că sunt mai presus de ea. Dacă e adevărat, ar fi un gest mai blând să-l ucid pe Peeta aici şi acum. Dar, la bine şi la rău, nu sunt motivată de blândeţe.
― Pierdem timpul. Vii de bunăvoie sau te pocnim?
Peeta îşi îngroapă faţa în palme pentru câteva minute, apoi se ridică să ni se alăture.
― Să-i eliberăm mâinile? întreabă Leeg 1.
― Nu!
Peeta mârâie la ea, trăgându-şi cătuşele mai aproape de trup.
― Nu, repet eu. Dar vreau cheia.
Jackson mi-o întinde fără niciun cuvânt. Mi-o strecor în buzunarul pantalo-nilor, unde se ciocneşte de perlă.
După ce forţează Homes mica uşă metalică a pasajului de serviciu, ne lovim de o altă problemă. Carapacele insectelor nu vor trece sub nicio formă prin culoarul ăsta îngust. Castor şi Pollux şi le scot şi detaşează camerele de rezervă, pentru urgenţe. Fiecare e de dimensiunile unei cutii de pantofi şi funcţionează probabil tot atât de bine. Lui Messalla nu-i vine în gând nicio ascunzătoare mai potrivită pentru carapacele masive, aşa că sfârşim prin a le arunca în debara. Mă simt frustrată fiindcă lăsăm în urmă un indiciu atât de uşor de urmărit, dar ce altceva am putea face?
Chiar şi mergând în şir şi ţinându-ne rucsacurile şi echipamentul în lateral, abia dacă avem loc. Trecem pe lângă primul apartament şi intrăm cu forţa în al doilea. Aici unul dintre dormitoare are în loc de cameră de baie o uşă pe care scrie SERVICIUL PUBLIC. În încăperea de dincolo de ea e intrarea în conductă.
Messalla se încruntă la capacul larg, rotund, întorcându-se pentru o vreme în lumea lui înzorzonată.
― De-asta nu vrea nimeni, niciodată, apartamentul din centru. Muncitorii vin şi pleacă oricând, şi n-ai a doua baie. Dar chiria e considerabil mai mică. Pe urmă observă expresia amuzată a lui Finnick şi adaugă: N-are importanţă.
Capacul conductei e uşor de descuiat. O scară lată, cu trepte cauciucate, permite coborârea uşoară şi rapidă în măruntaiele oraşului. Ne adunăm la baza ei, aşteptând să ni se obişnuiască ochii cu lumina slabă izvorâtă din mai multe şiruri de becuri şi respirând un amestec de chimicale, mucegai şi canal.
Palid şi transpirat, Pollux întinde braţul şi se agaţă strâns de încheietura lui Castor. Ca şi cum ar fi gata să se prăbuşească fără sprijinul altcuiva.
― Fratele meu a lucrat aici, jos, după ce-a devenit avox, spune Castor.
Bineînţeles. Pe cine altcineva ar putea trimite în aceste pasaje umede şi urât mirositoare, minate cu coconi?
― Am avut nevoie de cinci ani ca să putem plăti pentru mutarea lui la nivelul solului. În tot timpul ăsta, n-a văzut nici măcar o singură dată soarele.
În alte condiţii, într-o zi cu mai puţine orori şi cu mai multă odihnă, cineva ar fi găsit, fireşte, ceva de spus. Acum stăm cu toţii locului vreme îndelungată, încercând să formulăm un răspuns.
În cele din urmă, Peeta se-ntoarce spre Pollux.
― Ei, atunci tocmai ai devenit bunul nostru cel mai de preţ.
Castor râde, iar Pollux reuşeşte să zâmbească.
Suntem la jumătatea drumului prin primul tunel când îmi dau seama de ce mi s-au părut cuvintele lui Peeta atât de remarcabile. A vorbit ca şi cum ar fi redevenit cel dinainte, cel care se putea gândi întotdeauna la o replică potrivită, atunci când nimeni altcineva nu era în stare. Ironic, încurajator, uşor amuzant, dar fără să facă haz pe seama nimănui. Arunc o privire înapoi, către el, în timp ce îşi târşeşte picioarele sub supravegherea paznicilor, Gale şi Jackson, cu ochii în jos, cu umerii gârboviţi. Atât de descurajat. Dar pentru o clipă a fost cu adevărat aici.
Peeta a avut dreptate. Pollux dovedeşte că valorează cât zece holo-uri. Există o reţea simplă, în corespondenţă directă cu planul străzilor principale de la suprafaţă, alcătuită din tuneluri late plasate sub bulevardele importante şi sub străzile care le întretaie. E numită Transferul, fiindcă e folosită de camioane de dimensiuni reduse, care livrează marfă în oraş. În timpul zilei, numeroşii săi coconi sunt dezactivaţi, dar pe durata nopţii e un câmp minat. Însă sute de tuneluri suplimentare, de pasaje de întreţinere, de şine de cale ferată şi de conducte de canalizare dau naştere unui labirint cu mai multe niveluri. Pollux ştie amănunte a căror ignorare ar însemna un dezastru pentru un nou-venit, cum ar fi ramificaţiile în care ai nevoie de masca de gaze, sau unde există cabluri de înaltă tensiune, sau şobolani de talia castorilor. Ne atrage atenţia asupra şuvoiului de apă care străbate periodic canalizarea, ştie la ce ore fac avocşii schimb de tură, ne conduce prin conducte umede şi întunecate, ca să ne ferim de trenurile de marfă silenţioase. Şi, cel mai important, ştie unde se află camerele de supraveghere. Cu excepţia Transferului, nu sunt prea multe în locul ăsta sumbru şi ceţos. Dar ne menţinem la o distanţă sigură de ele.
Sub îndrumarea lui Pollux scoatem un timp bun – remarcabil, prin comparaţie cu traseul parcurs la suprafaţă. După şase ore, oboseala îşi spune cuvântul. E trei dimineaţa, aşa că îmi închipui că mai avem încă la dispoziţie câteva ore până când se descoperă lipsa cadavrelor noastre, se răscoleşte molozul întregului bloc, avându-se în vedere că e posibil să fi încercat să fugim prin canale, şi începe vânătoarea.
Când propun să ne odihnim, nu obiectează nimeni. Pollux găseşte o încăpere mică şi călduroasă, unde zumzăie maşini pline de pârghii şi de cadrane. Îşi ridică degetele, ca să ne arate că trebuie să plecăm peste patru ore. Jackson stabileşte plantoanele şi, de vreme ce nu sunt în prima tură, mă înghesui în spaţiul strâmt dintre Gale şi Leeg 1, unde adorm imediat.
Am impresia că au trecut numai câteva minute când Jackson mă trezeşte zgâlţâindu-mă şi mă anunţă că e rândul meu să stau de veghe.
E şase dimineaţa şi peste o oră trebuie să fim plecaţi. Îmi spune să mănânc o conservă şi să stau cu ochii pe Pollux, care a insistat să facă de gardă toată noaptea.
― Nu poate dormi aici, jos.
Intru într-o stare de relativă alertă, mănânc o conservă de tocană de cartofi şi fasole şi mă reazem de perete, cu faţa spre uşă. Pollux pare cât se poate de treaz. Probabil şi-a petrecut noaptea retrăind cei cinci ani de întemniţare. Scot holo-ul şi reuşesc să introduc coordonatele noastre de pe caroiaj şi să inspectez tunelurile. Aşa cum era de aşteptat, pe măsură ce ne apropiem de centrul Capitoliului, apar tot mai mulţi coconi. Pentru o vreme, eu şi Pollux inspectăm imaginea proiectată de holo, văzând care sunt capcanele şi unde se află. Când am senzaţia că mi se învârteşte capul, îi întind lui aparatul şi mă las pe spate, sprijinindu-mă de perete. Mă uit în jos, către cei care dorm, soldaţi, membri ai echipei de televiziune şi prieteni, şi mă întreb câţi dintre noi vor mai vedea vreodată soarele.
Când îmi cad ochii pe Peeta, al cărui cap se odihneşte la picioarele mele, văd că e treaz. Îmi doresc să-i pot citi gândurile, să-i pot pătrunde în minte şi să descâlcesc amestecul de minciuni. Pe urmă optez pentru ceva pe care-l pot face.
― Ai mâncat? îl întreb.
O uşoară clătinare a capului îmi dă de înţeles că nu. Deschid o conservă de supă de pui cu orez, păstrând capacul, ca nu cumva să încerce să-şi taie venele cu el, sau altceva de genul ăsta. El se ridică şi înclină cutia de tablă, apoi înghite zgomotos supa, fără să se ostenească de fapt să mestece. Fundul cutiei reflectă luminile maşinăriilor şi îmi aduc aminte de ceva care mă râcâie încă de ieri într-un ungher al minţii.
― Peeta, când ai întrebat de¬spre cele întâmplate cu Darius şi Lavinia, iar Boggs ţi-a răspuns că sunt adevărate, ai zis că aşa credeai şi tu. Fiindcă amintirea n-are nimic strălucitor. Ce-ai vrut să spui?
― Oh. Nu ştiu exact cum să-ţi explic. La început, îmi povesteşte el, totul nu era decât o învălmăşeală deplină. Acum pot să sortez o serie de lucruri. Cred că se conturează un tipar. Amintirile pe care mi le-au alterat cu venin de viespoi-copoi au o caracteristică stranie. Ca şi cum ar fi foarte intense, sau imaginile ar fi instabile. Îţi aduci aminte cum a fost când te-au înţepat viespoii?
― Copacii se spulberau. Vedeam fluturi uriaşi, coloraţi. Am căzut într-o groapă cu bule portocalii.
Mă gândesc la asta.
― Bule portocalii strălucitoare.
― Exact. Dar nimic din ce-mi amintesc de¬spre Darius sau de¬spre Lavinia nu e aşa. Cred că încă nu-mi dăduseră venin, spune el.
― Păi, asta-i bine, nu? îl întreb. Dacă poţi separa cele două tipuri, înseamnă că-ţi poţi da seama ce e adevărat şi ce nu.
― Da. Şi dacă mi-ar creşte aripi, aş putea să zbor. Numai că oamenilor nu le pot creşte aripi, zice el. Adevărat sau nu?
― Adevărat, îi răspund. Dar oamenii n-au nevoie de aripi ca să supravieţu-iască.
― Gaiţele Zeflemitoare au.
Îşi termină supa şi îmi înapoiază cutia. În lumina fluorescentă, cearcănele de sub ochii lui par vânătăi.
― Încă mai e timp. Ar trebui să dormi.
Nu se împotriveşte, se întinde din nou pe spate, dar se holbează la acul de pe un cadran, urmărindu-i zvâcnirile într-o parte şi într-alta. Încet, ca şi cum m-aş afla alături de un animal rănit, mâna mi se întinde şi îi îndepărtează o şuviţă de păr de pe frunte. El înmărmureşte la atingerea mea, dar nu se fereşte. Aşa că nu mă opresc, continui să-i netezesc uşor părul către spate. De când ne-am aflat ultima oară în arenă, acum îl ating de bunăvoie pentru prima dată.
― Încă mai încerci să mă protejezi. Adevărat sau nu? şopteşte el.
― Adevărat, îi răspund.
Pare să aibă nevoie de mai multe explicaţii.
― Pentru că asta facem, şi tu, şi eu. Ne protejăm unul pe altul.
După un minut îl fură somnul.
Cu puţin timp înainte de ora şapte, eu şi Pollux trecem printre ceilalţi, deşteptându-i. Îi aud căscând şi oftând, aşa cum se întâmplă de obicei când te trezeşti din somn. Dar urechile mele mai sesizează şi altceva. Aproape ca un şuierat. Poate nu e decât aburul scăpat dintr-o ţeavă, sau şuierul unui tren îndepărtat…
Le cer tuturor să facă linişte, ca s-aud mai bine. E un şuierat, da, dar nu e vorba de un singur sunet prelungit. Sunt, mai degrabă, mai multe exalări, care formează cuvinte. Un singur cuvânt. Reverberând prin tuneluri. Un cuvânt. Un nume. Repetat iarăşi şi iarăşi.
― Katniss.
22
Perioada de graţie s-a încheiat. Poate Snow i-a pus să sape în timpul nopţii. Sau, oricum, imediat ce s-a stins focul. Au găsit rămăşiţele lui Boggs, s-au liniştit pentru scurt timp, iar apoi, pe măsură ce s-au scurs orele fără să mai apară alte trofee, au devenit bănuitori. La un moment dat, au înţeles că au fost păcăliţi. Şi preşedintele Snow nu poate accepta să cadă drept prost. N-are importanţă dacă ne-au luat urma până la al doilea apartament sau au presupus că am intrat direct sub pământ. Ştiu că suntem aici, jos, şi au dezlănţuit ceva, probabil o haită de mutanţi, cărora li s-a vârât în cap că trebuie să mă găsească.
― Katniss.
Tresar fiindcă sunetul s-a auzit atât de aproape.
Îmi rotesc nebuneşte privirea ca să-i descopăr sursa, cu arcul încărcat, în căutarea unei ţinte.
― Katniss.
Buzele lui Peeta abia dacă se mişcă, dar nu există niciun dubiu, el mi-a pronunţat numele. Tocmai când mă gândeam că pare într-o stare ceva mai bună, că e posibil să se întoarcă încet-încet la mine, iată o dovadă a profunzimii atinse de otrava lui Snow.
― Katniss.
Peeta e programat să-i răspundă corului de şuierături, să se alăture vânătorii. Începe să se agite. N-am de ales. Îmi poziţionez săgeata ca să-i străpungă creierul. N-o să simtă nimic. Se saltă pe neaşteptate în capul oaselor, cu ochii mari de spaimă, cu răsuflarea tăiată.
― Katniss!
Îşi întoarce brusc capul către mine, dar nu pare să observe arcul, săgeata în aşteptare.
― Katniss! Pleacă de-aici!
Ezit. E alarmat, dar vocea nu e a unui nebun.
― De ce? Ce scoate sunetul ăsta?
― Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să te ucidă, spune Peeta. Fugi! Ieşi de-aici! Pleacă!
După propriul meu moment de confuzie, ajung la concluzia că nu e necesar să-l ucid. Slăbesc coarda arcului. Observ feţele neliniştite din jurul meu.
― Indiferent ce-ar fi, mă caută pe mine. Poate e momentul potrivit să ne despărţim.
― Suntem escorta ta, spune Jackson.
― Şi echipa ta de filmare, adaugă Cressida.
― Eu nu te părăsesc, anunţă Gale.
Mă uit la echipa de televiziune, înarmată doar cu camere de luat vederi şi blocnotesuri. Şi iată-l pe Finnick, cu două puşti şi un trident. Îi sugerez să-i dea una dintre puşti lui Castor. Scot cartuşele oarbe din arma lui Peeta, o încarc cu gloanţe adevărate şi i-o încredinţez lui Pollux. De vreme ce eu şi Gale avem arcurile, întindem armele noastre către Messalla şi Cressida. Nu e timp să-i învăţăm mai mult decât să ochească şi să apese pe trăgaci, dar, în spaţiu restrâns, ar putea fi suficient. E mai bine decât să fie lipsiţi de apărare. Peeta e acum singurul rămas fără armă, care oricum nu-i e necesară cuiva care-mi şopteşte numele în cor cu o ceată de mutanţi.
Părăsim încăperea nelăsând înăuntru nimic altceva în afară de propriul miros. Pe moment n-avem cum să-l îndepărtăm. Mă gândesc că aşa ne iau urma creaturile şuierătoare, fiindcă pe traseul nostru au rămas foarte puţine indicii materiale. Mirosul mutanţilor e anormal de ascuţit, dar timpul pe care ni l-am petrecut înaintând cu greu prin apa din conductele de evacuare ne-ar putea ajuta să scăpăm de ei.
Odată ieşiţi din camera plină de zumzetul maşinilor, şuieratul devine mai clar. Însă ne putem da mai bine seama unde se află mutanţii. Sunt în spatele nostru, la o distanţă încă destul de mare. Snow le-a dat probabil drumul sub pământ în apropierea locului unde a găsit trupul lui Boggs. Teoretic, ar trebui să avem un avans considerabil, deşi se ştie cu certitudine că sunt mult mai rapizi decât noi. Mintea îmi zboară la creaturile asemănătoare cu lupii din primele mele Jocuri, la maimuţele din Jubileul Pacificării, la monstruozităţile pe care le-am văzut la televizor în decursul anilor, şi mă întreb ce formă au luat cei de acum. Ar putea fi orice îşi închipuie Snow că mă sperie cel mai mult.
Eu şi Pollux am făcut un plan pentru următoarea etapă a călătoriei şi, de vreme ce ne îndepărtează de şuierături, nu văd de ce l-am modifica. Dacă ne mişcăm repede, poate reuşim s-ajungem la vila lui Snow înainte de a ne găsi mutanţii. Dar viteza implică o oarecare neglijenţă: un pas greşit, având ca urmare zgomotul apei împroşcate de un bocanc, zăngănitul unei arme izbite accidental de o ţeavă, chiar şi propriile mele ordine, date cu o voce cam prea sonoră pentru cineva care are nevoie de discreţie.
Am străbătut aproape încă trei cvartale printr-o conductă de deversare şi pe o şină de tren abandonată, când încep ţipetele. Groase, guturale. Reverberând de pereţii tunelului.
― Avocşi, spune imediat Peeta. Aşa urla Darius când îl torturau.
― Probabil i-au găsit mutanţii, zice Cressida.
― Atunci n-o caută doar pe Katniss, intervine Leeg 1.
― Presupun că ucid pe oricine. Numai că nu se vor opri înainte de a ajunge la ea, spune Gale.
După orele lui de studiu cu Beetee, e foarte posibil să aibă dreptate.
Şi iată-mă din nou. Cu oameni care mor din cauza mea. Prieteni, aliaţi, sau cu desăvârşire străini, pierzându-şi vieţile pentru Gaiţa Zeflemitoare.
― Lăsaţi-mă să plec singură. Să-i îndepărtez. O să-i transfer holo-ul lui Jackson. Voi, ceilalţi, puteţi duce misiunea la bun sfârşit.
― Nimeni n-o să fie de acord cu aşa ceva! exclamă exasperată Jackson.
― Pierdem timp! spune Finnick.
― Ascultaţi, şopteşte Peeta.
Ţipetele au încetat şi, în absenţa lor, numele meu reverberează iarăşi, uimitor de aproape. Acum e deopotrivă sub noi şi în spatele nostru.
― Katniss.
Îi dau lui Pollux un ghiont în umăr şi o rupem la fugă. Necazul e că am plănuit să ne continuăm drumul pe un nivel inferior, ceea ce e acum imposibil. Ajungem în dreptul scării care coboară şi folosesc holo-ul, căutând o alternativă împreună cu Pollux, când încep să mă sufoc.
― Puneţi-vă măştile! ordonă Jackson.
Dar nu e necesar. Respirăm cu toţii acelaşi aer. Eu sunt singura care-şi varsă tocana abia mâncată, fiindcă eu sunt singura care reacţionează la miros. Pluteşte în susul scărilor. Pătrunde în canalizare. Trandafiri. Încep să tremur.
Fac un salt în lateral, fug de mireasmă şi aterizez împleticindu-mă în Transfer. Străzi netede, pavate cu dale în culori pastelate, exact ca acelea de la suprafaţă, numai că nu sunt mărginite de case, ci de ziduri din cărămidă albă. Un drum pe care vehiculele cu marfă se pot deplasa cu uşurinţă, evitând aglomeraţia din Capitoliu. Acum pustiu, cu excepţia noastră. Îmi încordez arcul şi arunc în aer primul cocon cu o săgeată explozivă, ceea ce distruge cuibul de şobolani carnivori din interior. Apoi sprintez spre următoarea intersecţie, unde ştiu că un pas greşit poate declanşa dezintegrarea pavajului, trimiţându-ne în ceva etichetat drept MAŞINA DE TOCAT CARNE. Strig către ceilalţi, avertizându-i să stea lângă mine. Intenţia mea este să ocolim locul, trecând după colţ, şi apoi să detonez Maşina de Tocat Carne, dar un alt cocon nemarcat e în aşteptare.
Se întâmplă pe tăcute. Nici măcar nu l-aş fi observat, dacă Finnick nu m-ar fi tras înapoi, oprindu-mă.
― Katniss!
Mă răsucesc brusc, cu săgeata gata să-şi ia zborul, dar ce s-ar putea face? Două dintre săgeţile lui Gale zac deja, inutile, alături de un fascicul amplu de lumină aurie care radiază din plafon, căzând pe caldarâm. Messalla e captiv în interiorul lui, neclintit ca o statuie, în echilibru pe un călcâi, cu capul dat pe spate. Nu pot spune dacă urlă sau nu, deşi are gura larg deschisă. Privim, cu desăvârşire neajutoraţi, în timp ce carnea i se topeşte de pe trup, precum ceara lumânărilor.
― Nu-l putem ajuta! Peeta începe să ne împingă înainte. Nu putem!
E uluitor, dar el e singurul încă destul de lucid ca să ne pună în mişcare. Nu ştiu de ce îşi păstrează el controlul, când ar trebui să-şi piardă minţile şi să mă pocnească, împrăştiindu-mi creierii, dar asta s-ar putea întâmpla în orice clipă. Simt apăsarea mâinii lui pe umăr şi îmi desprind privirea de obiectul înfiorător care a fost Messalla; îmi impun să-mi mişc picioarele, repede, atât de repede încât abia reuşesc să mă opresc, alunecând, în faţa următoarei intersecţii.
O rafală de gloanţe stârneşte o ploaie de tencuială. Capul îmi zvâcneşte dintr-o parte într-alta, căutând coconul, înainte de a mă întoarce ca să dau cu ochii de detaşamentul de Apărători ai Păcii care se apropie de noi pe Transfer, călcând apăsat. Cu retragerea blocată de Maşina de Tocat, nu putem face altceva decât să răspundem cu foc. Sunt cu unul sau doi mai mulţi decât noi, dar din grupul nostru încă mai fac parte şase dintre membrii iniţiali ai detaşamentului-vedetă, care nu încearcă să fugă şi să tragă în acelaşi timp.
Peşti în butoi, îmi spun, în vreme ce pe uniformele lor albe înfloresc pete roşii. Trei sferturi s-au prăbuşit sau sunt morţi când alţii încep să se scurgă dintr- un tunel lateral, acelaşi prin care am fugit eu însămi de miros, de…
Ăştia nu sunt Apărători ai Păcii.
Sunt albi, cu patru membre, cam de dimensiunile unui om ajuns la maturitate, dar asemănările încetează aici. Dezbrăcaţi, cu gheare lungi de reptilă, cu spinări arcuite, cu ţestele proiectate înainte. Mişună printre Apărătorii Păcii, morţi sau vii, le prind gâturile între fălci şi smulg capetele protejate de căşti. După toate aparenţele, statutul de cetăţean al Capitoliului e aici tot atât de nefolositor ca în Districtul 13. S-ar părea că n-au trecut mai mult de câteva secunde înainte de a fi decapitaţi cu toţii. Mutanţii se lasă pe burtă şi aleargă spre noi în patru labe.
― Pe aici! strig, luând zidul în braţe şi întorcându-mă brusc spre dreapta, ca să evit coconul.
După ce mi se alătură toată lumea, trag o săgeată în intersecţie şi Maşina de Tocat se activează. Dinţi metalici uriaşi ies din pavaj şi mestecă dalele, transfor-mându-le în praf. Asta ar trebui să-i împiedice pe mutanţi să ne urmeze, dar nu sunt sigură. Lupii şi maimuţele cu care-am avut de-a face erau în stare să sară incredibil de departe.
Şuieratul îmi arde timpanele şi mirosul de trandafiri face pereţii să se rotească.
Îl înşfac pe Pollux de braţ.
― Lasă baltă misiunea. Care e cel mai scurt drum către suprafaţă?
Nu e timp să folosim holo-ul. Îl urmăm pe Pollux, alergăm vreo zece metri prin Transfer şi trecem dincolo de o uşă. Îmi dau seama că dalele de piatră sunt înlocuite de beton, că ne târâm printr-o conductă îngustă şi urât mirositoare, înaintând pe o bordură lată de vreun metru şi ceva. Suntem în canalul colector principal. Cu un metru mai jos, clocoteşte un amestec otrăvitor de dejecţii umane, gunoi şi chimicale. Câteva porţiuni ale suprafeţei sunt în flăcări, altele emit vapori nocivi, sau cel puţin aşa par. O singură privire îţi spune că odată căzut înăuntru nu mai poţi ieşi nicicând. Mişcându-ne pe cât de repede îndrăznim pe bordura alunecoasă, ajungem la un pod îngust şi îl traversăm. Pollux loveşte cu palma într-o scară şi arată în susul puţului. Asta e. Drumul spre ieşire.
O privire rapidă asupra grupului nostru îmi spune că lipseşte cineva.
― Staţi! Unde sunt Jackson şi Leeg 1?
― Au rămas la Maşina de Tocat, să-i reţină pe mutanţi, spune Homes.
― Cum?
Mă îndrept către pod, fiindcă nu vreau să las pe nimeni în ghearele monştrilor, dar el mă smuceşte înapoi.
― Nu le irosi vieţile, Katniss. Pentru ele e prea târziu. Uite!
Homes dă din cap către conductă, unde mutanţii alunecă pe bordură.
― Retrageţi-vă! strigă Gale.
Săgeţile lui explozive desprind capătul opus al podului de fundaţie. Restul se scufundă printre bulbuci, exact în clipa când ajung mutanţii.
Le arunc pentru prima oară o privire atentă. Sunt un amestec de om cu şopârlă şi cine ştie cu mai ce. Albi, cu pielea tare, de reptilă, pătată de sânge închegat, cu gheare la mâini şi la picioare, cu o harababură de trăsături nepotrivite în loc de faţă. Şuierând şi strigându-mi numele cu voci piţigăiate, cu trupurile contorsionate de furie. Biciuind aerul cu cozile şi cu ghearele, muşcând hălci mari din alţii sau din propriile trupuri cu guri largi, pieloase, înnebuniţi de dorinţa de a mă distruge. Mirosul meu trebuie să fie pentru ei la fel de sugestiv cum e al lor pentru mine. Sau mai sugestiv, fiindcă, în ciuda toxicităţii canalului împuţit, încep să se arunce în el.
Pe malul nostru, toată lumea deschide focul, îmi aleg săgeţile la întâmplare, obişnuite, incendiare sau explozive, lansându-le deopotrivă către mutanţi. Sunt muritori, dar mor greu. Nicio creatură naturală n-ar continua să se apropie cu două duzini de gloanţe în ea. Da, până la urmă îi putem ucide, numai că sunt prea mulţi, se revarsă la nesfârşit din conductă, aruncându-se fără nicio ezitare în lichidul mizerabil.
Dar mâinile nu-mi tremură din cauza numărului lor.
Niciun mutant nu e bun. Toţi sunt creaţi ca să-ţi facă rău. Unii îţi iau viaţa, ca maimuţele. Alţii îţi iau minţile, ca viespoii-copoi. Însă adevăratele atrocităţi, cele mai înspăimântătoare, încorporează o distorsiune psihologică perversă, menită să îngrozească victima. Apariţia lupilor mutanţi, având ochii tributurilor moarte. Gaiţele-limbute imitând ţipetele de durere ale lui Prim. Mirosul trandafirilor lui Snow, amestecat cu sângele victimelor. Purtat de-a lungul canalului de evacuare. Penetrându-i duhoarea. Făcându-mi inima să bată nebuneşte, îngheţându-mi pielea, împiedicându-mi plămânii să inspire. E ca şi cum Snow mi-ar răsufla în faţă, spunându-mi că mi-a sosit ceasul morţii.
Ceilalţi ţipă la mine, dar s-ar părea că nu sunt în stare să răspund. Braţe puternice mă ridică în vreme ce spulber capul unui mutant care mi-a zgâriat glezna. Sunt izbită de scară, mâinile îmi sunt împinse spre trepte. Mi se ordonă să urc. Membrele mele de marionetă se supun. Mişcarea m-ajută încet-încet să-mi vin în fire. Văd că deasupra mea e cineva. Pollux. Peeta şi Cressida sunt mai jos. Ajungem pe o platformă. Urcăm pe o a doua scară. Treptele sunt alunecoase, pline de sudoare şi de mucegai. Pe următoarea platformă mi se limpezeşte mintea şi sunt izbită de adevărul celor petrecute, încep să-i trag cu frenezie pe ceilalţi în susul scării. Peeta, Cressida. Atât.
Ce-am făcut? Ce se-ntâmplă cu cei pe care i-am abandonat? Mă agăţ din nou de scară şi cobor, până când unul dintre bocancii mei loveşte pe cineva.
― Urcă!
Gale se răsteşte la mine. Urc iarăşi, îl trag pe palier, scrutez întunericul în căutarea celorlalţi.
― Nu.
Gale îmi întoarce faţa spre el şi clatină din cap. Uniformă zdrenţuită. Rană căscată în partea laterală a gâtului.
De jos se aude un ţipăt omenesc.
― Cineva e încă în viaţă, implor eu.
― Nu, Katniss. Nu mai vine nimeni, spune el. Doar mutanţii.
Nu-i pot accepta spusele, aşa că îndrept lanterna încorporată în arma Cressidei în josul puţului. Departe, jos, îl desluşesc pe Finnick, străduindu-se să se ţină de scară în timp ce e sfârtecat de trei mutanţi. Când unul îşi dă capul pe spate, pregătindu-se pentru muşcătura fatală, se întâmplă ceva bizar. E ca şi cum eu aş fi Finnick, privind străfulgerările unor imagini din viaţa mea. Catargul unei bărci, o paraşută argintie, Mags râzând, un cer rozaliu, tridentul lui Beetee, Annie în rochia de mireasă, valuri spărgându-se de stânci. Apoi se termină.
Îmi scot holo-ul din centură şi spun cu voce sugrumată:
― Lacătul-întunericului, lacătul-întunericului, lacătul-întunericului.
Îl las să cadă. Mă ghemuiesc lângă zid, alături de ceilalţi, în timp ce explozia zguduie platforma şi suntem împroşcaţi de bucăţile de carne omenească şi de mutant azvârlite din conductă.
Se aude un zăngănit când Pollux o astupă trântind capacul, pe care apoi îl blochează. Pollux, Gale, Cressida, Peeta şi eu. Doar noi am mai rămas. Sentimen-tele omeneşti se vor face simţite mai târziu. Acum nu sunt conştientă decât de nevoia animalică de a păstra restul grupului în viaţă.
― Nu ne putem opri aici.
Cineva scoate un bandaj. Îl legăm în jurul gâtului lui Gale. Îl ridicăm în picioare. O singură siluetă rămâne chircită lângă perete.
― Peeta, îl strig eu.
Niciun răspuns. A leşinat? Mă ghemuiesc în faţa lui, trag de mâinile încătuşate care îi acoperă chipul.
― Peeta?
Ochii lui sunt lacuri întunecate, cu pupilele atât de dilatate încât irisurile albastre aproape au dispărut. Muşchii încheieturilor sunt tari ca metalul.
― Lăsaţi-mă aici, şopteşte. Nu sunt în stare să merg mai departe.
― Ba da. Poţi! insist.
Peeta clatină din cap.
― Îmi pierd controlul. O să-nnebunesc. Ca ei. Ca mutanţii. Ca un animal turbat căruia i-a intrat în cap să-mi sfâşie gâtul. Şi aici, în cele din urmă aici, în locul ăsta, în aceste împrejurări, o să fiu într-adevăr nevoită să-l ucid. Şi Snow o să câştige. Mă străbate ura, arzătoare şi amară. Snow a câştigat deja prea mult astăzi.
E un risc imens, poate e sinucidere, dar fac singurul lucru care-mi vine în minte. Mă aplec şi îl sărut pe Peeta din plin, pe gură. Începe să tremure din tot trupul, dar continui să-mi apăs buzele de ale lui până când rămân fără aer. Palmele îmi alunecă pe încheieturile lui până când ajung să-i strâng mâinile într-ale mele.
Peeta răsuflă cu greutate, luptându-se cu coşmarurile care îi tulbură mintea.
― Nu. Nu vreau să…
Îi strâng mâinile până în punctul unde începe durerea.
― Rămâi cu mine.
Pupilele i se contractă, devenind vârfuri de ac, i se dilată din nou, foarte repede, apoi se întorc la ceva care aduce a normalitate.
― Întotdeauna, murmură.
Îl ajut să se ridice şi mă întorc spre Pollux.
― Cât mai avem până la nivelul străzii?
Îmi face semn că e chiar deasupra noastră. Mă urc pe ultima scară şi împing capacul, săltându-l în debaraua unui apartament. Când mă ridic în picioare, o femeie deschide brusc uşa. Poartă un halat de mătase de un turcoaz-strălucitor, pe care sunt brodate păsări exotice. Părul ei roşu aprins e înfoiat ca un nor şi împodobit cu fluturi poleiţi cu aur. Grăsimea cârnatului pe jumătate mâncat pe care-l ţine în mână i-a întins rujul. Expresia feţei îmi spune că m-a recunoscut. Deschide gura să strige după ajutor.
Îi trag o săgeată în inimă fără să ezit.