VDMxxxStingerea9

De cealaltă parte a încăperii era un complicat pupitru pentru montaj, cu o baterie de monitoare instalate. Se vedea clar că nu făceau parte din dotarea originală — erau cu zeci de ani mai moderne decât mixerul pentru sunet — şi Claire identifică diverse componente care fuseseră frankensteinizate în sistem.
Printre acestea se numărau mai multe hard diskuri portabile, dolofane şi negre, cu capacitatea de nivelul terabyţilor.
Iar Michael stătea la pupitrul pentru montaj.
— Michael! exclamă Eve, aruncându-se spre el; Michael se ridică şi-o prinse în braţe, strângând-o cât mai aproape cu putinţă. Incredibil, cât poţi să fii de ticălos!
El o sărută pe păr.
— Mda, ştiu.
Ea îl înghionti în braţ.
— Pe bune. Eşti un ticălos!
— Am înţeles, zise el, împingând-o un pic mai departe ca s-o poată privi. Dar tu eşti bine?
— Nu, mulţumită ţie. Trebuia s-o rupi la fugă în toiul nopţii, fără să zici măcar un „bau”...
— Trebuia să ştiu că voi n-o să staţi potoliţi.
— Unde e detectivul Hess? întrebă Claire. Credeam i vă întâlniţi aici.
— Mda, ne-am întâlnit.
— Şi unde-a plecat?
— O să-ţi spun într-un minut, zise Michael, care părea preocupat, încercând parcă să-şi imagineze cum ar putea să le dea o veste absolut deloc plăcută. Aici e magazia de date a lui Kim. Sau, cel puţin, cea mai mare parte a ei. Claire, ăsta-i un router, nu? Cred că e staţia ei de recepţie pentru semnale.
— Se foloseşte de turn, pentru amplificarea semnalului, deduse Claire. Ai găsit...?
Nu vru să se exprime mai clar de-atât. Şi, când văzu că Michael scutură din cap a negaţie, simţi cum i se prăbuşeşte inima.
— Dar cu celelalte? întrebă, ca să schimbe vorba.
— A fost o fată foarte ocupată, zise Michael. Există filmări aici din clădirea Primăriei, de la Common Grounds din locuri de peste tot, din oraş. E nevoie de ore, poate chiar de săptămâni, ca să vezi totul, însă a făcut un montaj brut.
Apăsă pe câteva butoane, după care le arătă spre monitorul central.
— Aici e fişierul neprelucrat.
După vreo câteva semnale ca pe vremuri, apăru o imagine cu indicatoarele de intrare în Morganville, scârţâind în bătaia vântului... şi apoi, cu ajutorul unor efecte speciale, apăru cuvântul Vampiri, din dungi însângerate, imediat dedesubtul panoului indicator.
— Câtă subtilitate, pufni Eve. Are viitor la Hollywood.
Începu să se audă vocea lui Kim, povestind pe nerăsuflate.
— Bine aţi venit în Morganville, oraşul care te ţine cu colţii. Dac-aţi trecut vreodată cu maşina prin peisajele sterpe din vestul Texasului, poate v-aţi întrebat de ce se găsesc unii să locuiască şi aici, în mijlocul pustietăţii. Ei bine, nu vă mai întrebaţi. Este din cauză că n-ar putea să locuiască în altă parte, fără ca să ştie lumea ce sunt, în realitate.
Imaginea trecu la un montaj din viaţa de zi cu zi din Morganville: lucruri normale, plictisitoare.
Şi, deodată, o filmare nocturnă, înfăţişând un vampir — pe Morley, după cum îşi dădu seama Claire, şocată — care sugea sânge din gâtul cuiva. Era un prim-plan extrem de apropiat. Ochii lui Morley erau ca două monede de argint, iar sângele îţi dădea impresia că te priveşte şi el.
Urmă o imagine cu Eve, lucrând în spatele tejghelei din cafenea, în toată splendoarea ei goth. Eve inspiră iute şi precipitat, însă nu zise nimic. Alte şi alte instantanee din Morganville, majoritatea luate cu camera de mână.
Văzu filmări cu studenţii, şi-şi aminti cum alerga Kim prin campus cu camera ei digitală, punându-le oamenilor întrebări tâmpite. Iat-o acolo, şi iat-o şi pe Claire, spunându-i: „Am numai două cuvinte pentru tine, iar cel de-al doilea e... mă-tii. Completează-l tu pe primul.” Claire îşi acoperi gura cu ambele mâini. Dumnezeule, cât de furioasă arăta! Şi oarecum ţâfnoasă.
Dar situaţia se înrăutăţi odată cu reluarea comentariului din off.
— Nici măcar oamenii normali din Morganville nu sunt chiar atât de normali. Să-i luăm ca exemplu pe prietenii mei, care locuiesc în casa aceasta.
O imagine cu Casa Glass, în plină zi. Apoi, un fel de chestie cu camera ascunsă, cu Kim bătând la uşă, şi Eve deschizându-i.
Un cadru cu Shane. Altul cu Michael.
— Dacă locuieşti într-un oraş plin de teroare, nu înseamnă că nu-ţi poţi găsi dragostea adevărată... sau, cel puţin, o partidă de sex adevărată.
Imaginea se dizolvă în alta, cu Claire şi Shane, în dormitorul lui. O, Doamne, nu... Claire se simţi îngreţoşată, înfierbântată şi cu răsuflarea tăiată, copleşită de oroarea faptului că se vedea pe ea însăşi acolo, pe ecranul acela. Se îndepărtă, împleticindu-se, şi aproape că se aruncă în braţele lui Shane. El, cu gura întredeschisă, se holba la filmare, arătând la fel de oripilat pe cât se simţea ea. Numai că el nu putea să-şi dezlipească ochii de ecran, în timp ce ea, pur şi simplu, era incapabilă să privească.
— Doamne, sfinte, rosti încetişor Myrnin. Nu cred că ar trebui să văd aşa ceva. Am impresia că n-am vârsta legală.
— Opreşte-l, ceru Shane. Opreşte-l, Michael.
Însă, în loc să-l oprească, Michael apăsă pe DERULARE RAPIDĂ ÎNAINTE. Încetini la loc în clipa în care se schimbă cadrul. Din nou pornografia de voyeur a lui Kim, dar de data aceasta cu Michael şi Eve. Fără comentarii din off. Claire nu reuşea să-şi imagineze ce-ar fi intenţionat Kim să spună, însă nu putea să fie ceva bun.
— O omor, zise Eve.
Tonul îi părea calm, dar realitatea era alta.
— De ce-mi arăţi toate astea? îl apostrofe ea pe Michael.
Michael îşi întoarse privirea spre ea, şi stomacul lui Claire făcu o mică tumbă la vederea expresiei lui îndârjite.
— Stai jos, zise, şi-şi mână fotoliul pe rotile mai aproape de Eve.
Ea privi mai întâi scaunul, apoi pe el, încruntându-se.
— Ai încredere în mine, insistă Michael.
Ea se supuse, încă încruntată, în timp ce pe ecran se schimba decorul.
Era o încăpere cu lambriuri întunecate, o masă mare, rotundă, din lemn, şi un aranjament floral ornamental la mijloc. Dintre cele câteva persoane aflate la masă, Claire le recunoscu imediat, şocată, pe trei dintre ele.
— Amelie, rosti, fără să vrea.
În mod clar, Amelie nu ştia că este filmată: camera fusese montată undeva sus, orientată în unghi, însă le capta destul de limpede feţele.
Lângă Amelie, la masă, stătea Richard Morrell, primarul, dichisit şi chipeş în costumul lui închis la culoare. În dreapta era Oliver, arătând — ca de obicei — furios. Câteva alte persoane de la masă vorbeau concomitent, în contradictoriu, aşa că, până la urmă, Oliver bătu cu palma în masă cu atâta forţă, încât îi reduse pe toţi la tăcere.
Atunci se auzi comentariul din off al lui Kim.
— Morganville este guvernat de un consiliu municipal, însă unul diferit de oricare altele. Nimeni nu-i alege pe membrii acestuia. Iat-o pe Amelie, Fondatoarea oraşului Morganville. Are mai mult de o mie de ani ca vârstă, și ucide fără milă. Oliver nu e cu mult mai tânăr, însă e şi mai rău. Primarul, Richard Morrell, e nou în consiliu, însă familia lui îi conduce pe oamenii din Morganville de un secol. Richard este singurul om din consiliu. Şi pierde la vot... în mod constant.
Lăsă din nou să se audă sunetul de fond, tocmai când Richard spunea:
— ...vreau să revizuim hotărârea pe care am luat-o mai devreme, privitoare la Jason Rosser.
— Ce-i cu el? întrebă Oliver, iritat. Ţi-am ascultat argumentele. Să trecem mai departe.
— Nu se poate să-l executaţi. S-a predat. A încercat s-o salveze pe fată.
— El nu a încercat să o salveze pe Claire, îl contrazise Amelie. A lăsat-o să moară. Drept este, s-a predat singur la poliţie şi ne-a spus totul despre complicele lui în făptuirea acelor crime, însă trebuie să fim bine înţeleşi: el este departe de a fi nevinovat, iar antecedentele sale ne spun că nu putem avea încredere în el.
— Totuşi, e încă un puşti, insistă Richard, şi nu se poate să hotărâţi aşa, arbitrar, să-l executaţi. Nu fără un proces.
— Cu un vot majoritar, putem, interveni Oliver. Două voturi pentru, unul contra. Bănuiesc că se poate numi o majoritate. Şi nu va fi un eveniment public. Doar o să... dispară, în tăcere.
Eve rămase cu gura căscată. Se aplecă înainte, cercetând disperată ecranul în căutarea unui indiciu.
— Când a fost asta? Michael? Când a filmat şedinţa asta?
— Nu ştiu, zise el. Dar m-am gândit că trebuie să afli. Fratele tău a fost condamnat la moarte.
— Oliver... el nici măcar... el n-a zis nimic.
— Ei bine, interveni Myrnin, presupun că n-a considerat necesar. Mă aştept ca ei să fi planificat ceva care să nu facă prea mult zgomot: posibil, un accident. Sau o sinucidere.
Eve se prăbuşi la loc pe scaun şi întinse mâna orbeşte spre Michael, care i-o luă într-a lui.
— Nu se poate să-l omoare aşa, pur şi simplu. Ca pe un... şobolan într-o cuşcă. Of, Doamne, Michael...
— Ţi-am spus că detectivul Hess a fost aici. A plecat imediat după ce am descoperit asta. S-a dus direct la închisoare, ca să se asigure că Jason e bine. Îl trece în arest preventiv, OK? Nu-ţi face griji.
Eve izbucni într-un râs sugrumat, întretăiat.
— Să nu-mi fac griji? Cum aş putea să nu-mi fac griji, după ce-mi arăţi astfel de lucruri?
— Bine zis, o susţinu Shane. Michael, Kim a filmat o întrunire a consiliului. Cum de a putut?
— N-ar fi putut, zise Myrnin. În părţile oraşului rezervate oamenilor, da, desigur, însă nu şi în cele ale vampirilor. N-are nici cea mai mică scuză ca să se afle acolo, şi ar trebui să fie capturată dacă s-ar apropia cât de cât de sălile oficiale. Sau de casa Ameliei.
Ridică un alt hard disk negru, etichetat vizibil, cu cerneală argintie.
— Sau de a lui Oliver, dacă tot veni vorba.
Claire îşi opri respiraţia.
— Dar laboratorul tău?
— Nu. E destul de ciudat, dar n-are nimic. Totuşi, dovezile de aici sunt îndeajuns de incriminatoare, aş spune.
— Însă nimeni nu le-ar crede, îşi dădu cu părerea Eve. Adică, sigur, ar putea să convingă vreun post pe cablu cu bătaie scurtă să difuzeze filmul, dar toată lumea ar crede că e un soi de escrocherie.
— N-are importanţă, zise Claire. Chiar şi să nu creadă nimeni, turiştii tot ar veni în valuri în oraş, şi cât timp crezi că ar mai rezista situaţia de fapt, după ce s-ar întâmpla aşa ceva?
— Eu aş pronostica o săptămână, zise Myrnin.
Tonul îi era liniştit, şi câtuşi de puţin amuzat.
— Aici este refugiul nostru, Claire. Ultimul loc sigur de pe pământ pentru noi. Nu te lăsa înşelată: chiar dacă mai suntem dispuşi la compromisuri, suntem posesivi, sub aspect teritorial. Kim a violat cel mai profund acord din Morganville. Nu poate scăpa cu viaţă din asta.
— N-a făcut-o de una singură: tu însuţi ai spus-o. A avut nevoie de un vampir ca să-şi plaseze camera în sala de consiliu, darămite în casa Ameliei.
— Şi o să-i găsim complicii, zise Myrnin. Şi-o să-i nimicim. Există legi în Morganville, pe care Kim şi vampirul acesta le-au călcat în picioare, fără putinţă de reparaţie. Amelie nu trebuie să afle niciodată de toate astea. Mi-e teamă de ce-ar fi în stare să facă.
Părea o întorsătură ciudată.
— De ce? Doar o să-i prindem, nu? Şi avem filmările...
— Le avem? replică Myrnin, cu ochii pe varietatea hard diskurilor. Sunt şaptezeci de camere. Aici nu văd decât vreo şaizeci de hard diskuri. Ce lipseşte, Claire? Tu o ştii pe Amelie. Ştii că, pentru ea, cea dintâi preocupare se îndreaptă spre propriul popor. Dacă ea va considera că am fost compromişi aici, va elimina riscurile.
— Riscurile, însemnând oamenii, tălmăci Shane.
— Ar prefera să ne mute şi să distrugă toate dovezile care ar atesta că am fi fost vreodată aici. Asta a constituit mereu varianta ei finală. Şi n-aveţi idee de câte ori a fost aproape de punerea ei în aplicare, în ultima vreme.
Claire înghiţi în sec.
— N-o putem lăsa să facă asta.
— N-o putem împiedica, îi atrase atenţia Myrnin. Nici măcar eu nu pot. În schimb, ceea ce putem să facem este să eliminăm dovezile.
Şi, zicând acestea, zdrobi hard diskul din mâna lui, prefăcându-l în fărâme şi lăsându-l să cadă pe podea, după care trecu la altul, şi iar la altul.
La rândul lui, Michael o ajută pe Eve să se ridice, apoi luă scaunul şi-l prăvăli peste pupitrul pentru montaj, Smulse şi hard diskul din sistemul pentru montaj şi-l sfărâmă de perete.
Claire şi Eve se retraseră lângă perete, ţinându-se de mâini şi privind cum cei doi vampiri distrug sistematic orice suport de stocare a datelor din încăpere. Dură ceva timp, însă procedară sistematic şi, când şi cea din urmă piesă de echipament fu sfărâmată în bucăţele, Shane zise:
— Am crezut că aşa o să ne simţim mai bine, totuşi.
— Dar n-am terminat, zise Myrnin. Trebuie să găsim toate camerele instalate şi să le distrugem şi pe ele, de asemenea. Şi trebuie s-o găsim pe Kim, şi s-o forţăm să ne spună cine a ajutat-o. Nu e ceva negociabil. Un vampir trădător e mult prea periculos ca să mai poată fi lăsat în viaţă.

† † †

Kim îşi ţinuse o evidenţă: găsiră o listă scoasă la imprimantă, îndesată în sertarul unui dulăpior din apropierea acum distrusei mese pentru montaj. Pe ea erau enumerate în total şaptezeci şi patru de camere, răspândite peste tot prin Morganville.
— O să ne ia ore în şir, zise Eve. Va trebui să ne despărţim, să ia fiecare câte zece, sau cam aşa ceva. Myrnin şi Michael, voi vă ocupaţi de cele din sectorul vampirilor. Claire, Shane, poftiţi. Sunteţi invitaţii mei.
— Şi cu Kim, cum rămâne? întrebă Claire, luând foaia cu repartizarea camerelor video. încă nu ştim cum s-o găsim.
— O voi ruga pe Ada să-i dea de urmă, zise Myrnin.
— Poate s-o facă? se miră Claire, dar apoi clipi mărunt. Normal că poate, îşi răspunse singură. Dar o vrea s-o facă?
— Posibil. Dacă e în toane bune, lucru de care nu poţi să fii sigur niciodată, după cum ştii. Dar, te asigur, Ada nu mai e supărată pe tine, aşa că nu-ţi mai face griji în legătură cu asta.
Myrnin scoase un ceas de buzunar, din aur strălucitor, din buzunarul vestei, un model complicat, în formă de dragon.
— Va trebui să ne întâlnim iar înainte de răsăritul soarelui. Unde?
— Într-un loc părăsit, propuse Claire. Oricât l-aş detesta, ce ziceţi despre German’s? N-aş vrea să ne audă cineva.
— Paranoia, ceva? o întrebă Eve. Mda, şi la mine. Nu-mi mai scot niciodată hainele de pe mine, jur!
— German’s să fie, aprobă Myrnin. Ştii frecvenţa portalului. Să fiţi aici înainte de răsărit, şi încercaţi să evitaţi, pe cât posibil, să vă lăsaţi omorâţi.
Îi conduse spre ieşirea din studio, apoi afară, în noapte. Michael urcă în maşină şi porni să-şi rezolve lista de adrese. La German’s, îi părăsi şi Myrnin, care trecu prin întunecata uşă din gura clovnului şi se duse să-şi rezolve propriile însărcinări, aşa că Shane, Eve şi Claire rămaseră singuri în întuneric, adăpostiţi de un fragil cerc luminos emis de lanternă.
— Ei, o îmboldi Eve. Dă-i bătaie, fata cu teleportarea. Vreau să terminăm odată.
Claire verifică lista.
— Corect. Primele douăzeci de adrese sunt uşor de rezolvat: toate sunt în locuri publice. Eve, o să vă trimit, pe tine şi pe Shane, pe o alee din spatele Common Grounds. Eu o să mă ocup de universitate.
— Hei, protestă Shane. Stai puţin. Nu vreau să te duci singură acolo.
— E universitatea, îi aminti Claire. Teren protejat. În plus, eu sunt cea cu brăţara, argumentă, fluturându-i brăţara prin faţa ochilor, iar el nu păru să se bucure deloc; în schimb, dădu impresia că s-ar fi resemnat. Şi, în definitiv, mai adăugă Claire, nu avem vreme pentru certuri. Haideţi!
Sahane îşi mai întoarse o dată privirea spre ea înainte de a trece prin portal, şi Claire simţi, pentru o clipă, teama bolnăvicioasă că nu-l va mai vedea niciodată. Morganville e, în definitiv, un loc periculos. Oricare rămas-bun putea fi şi cel din urmă.
Trecem noi şi de asta.
Se concentră asupra portalului, modifică frecvenţele, şi declanşă misiunea ei de distrugere a camerelor video.
Tot ce spera era ca Myrnin să nu se fi înşelat în privinţa Adei.

† † †

Patru ore mai târziu, se apropia răsăritul, Claire era moartă de oboseală, şi căra după ea toate camerele video de pe listă, inclusiv pe cea din sala duşurilor echipei de fotbal american, a cărei recuperare însemnase o experienţă interesantă. Kim, în mod evident, împletise afacerile cu plăcerile personale. Trecu prin portal, ajungând pe aleea din spatele Common Grounds, vrând să-i ia pe Shane şi Eve, însă ei nu erau de văzut pe nicăieri. Sună pe numărul de mobil al lui Shane, şi auzi telefonul sunând, însă în depărtare, şi înfundat.
Îl găsi proptit de un zid şi ţinând-o de glezne pe Eve, care i se suise pe umeri ca să ajungă la o cameră montată pe acoperişul unei magazii.
— Am luat-o! strigă Eve, şi fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul.
Shane se clătină puţin, dar se redresă repede şi-o ajută să ajungă din nou cu picioarele pe caldarâm.
— E clar că ar trebui să ne angajăm la circ, zise ea apoi.
— Unul dintre noi arată deja a clovn.
— Bună, zise Claire, şi amândoi săriră ca arşi, întorcându-se spre ea. Scuze. N-am vrut să vă sperii.
Shane se grăbi s-o îmbrăţişeze.
— Cum te-ai descurcat?
— Douăzeci de camere. Una lipsea. Cred c-o fi găsit-o cineva şi a şutit-o de la Casa Studenţilor. Voi?
— Asta a fost ultima de pe listă, o informă el. Cred c-a venit vremea să vedem cum s-a descurcat echipa vampirilor.
Claire deschise portalul care ducea spre fosta fabrică de cauciucuri German’s, şi trecu prin el, cu Shane şi Eve urmând-o îndeaproape. Portalul se închise brusc de îndată ce ajunseră toţi înăuntru, şi Claire îşi aprinse lanterna.
— Hm...
Eve îşi aprinse şi ea lanterna.
— OK. Ai greşit numărul, Claire.
— Nu, protestă Claire. Aşa ceva nu se poate. Adică, doar frecvenţa e corectă. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar ar fi trebuit să fim la German’s.
— Ei bine, nu suntem, replică Shane, rotindu-şi fasciculul lanternei.
Se aflau într-un tunel subteran. Era umezeală, şi întuneric, şi mirosea extrem de neplăcut: mult mai rău decât în majoritatea şoselelor-tuneluri ale vampirilor din subteranele oraşului Morganville. Acesta, de asemenea, nu părea să fi fost folosit vreodată în chip de arteră rutieră.
— Adresă greşită, rosti Eve, pe un ton întru totul schimbat. Adresă foarte greşită.
Arătă într-o altă parte a tunelului, şi Claire zări mai multe siluete mişcându-se prin întuneric. Pielea palidă. Ochii roşii, strălucitori.
— Aoleu, mamă! Scoate-ne mai repede de-aici, te rog.
Singura problemă era că sistemul portalurilor refuzas-o asculte. Erau închişi acolo.
Claire îi privi pe rând, întâi pe Shane, apoi pe Eve, clătinând din cap. Inima îi bătea cu o viteză de o milă pe minut, şi vedea lumina lanternei tremurând din cauza forţei cu care-i zvâcnea pulsul.
— Suntem blocaţi, le zise.
Shane lăsă jos geanta pe care-o ducea cu el, îi desfăcu fermoarul şi-i înmână armele lui Eve, după care scoase la iveală o înfricoşător de ameninţătoare arbaletă, cu săgeţi având vârfurile din argint.
— Cineva, acolo sus, nu te iubeşte, Claire.
Claire îşi încărcă Super Soaker-ul.
— Tot Ada, zise ea. Şi, de data asta, nu-i mai permit lui Myrnin să mă convingă s-o las în pace.

† † †

Vampirii — în fine, chestii asemănătoare vampirilor, cam în genul tentativelor experimentale de transformare a oamenilor efectuate de Myrnin în perioada lui de nebunie — se năpustiră spre ei din întuneric, scoţând ţipete stridente, pătrunzătoare, ca de lilieci. Claire se împotrivi imboldului de a ţipa la rândul ei, şi-şi dezlănţui rafalele pistolului cu apă. Una dintre ele îi prinse pe trei dintre atacatori în plin salt, făcându-i să ţipe încă şi mai tare, apoi, căzând la pământ, să se rostogolească, şi iar să se rostogolească. Vedea destul de clar pâlpâirea de un albastru fantomatic a flăcărilor din jurul lor, pe măsură ce argintul le rodea pielea expusă... care însemna cea mai mare parte a pielii, fiindcă toate aceste creaturi semănau mai degrabă cu şobolanii de tunel, decât cu orice specie s-ar fi apropiat de cea umană. Şobolani de tunel gigantici, morţi-vii.
Numai în Morganville...
Shane ţinti şi trase, doborându-l pe unul dintre ei tocmai când se pregătea să sară, şi-şi încărcă arma cu o uşurinţă care-i dădu de înţeles lui Claire că exersase temeinic. Eve avea o mână plină de ceea ce păreau să fie darts: din cele normale, cu care se aruncă la ţintă prin baruri. Şi ea avea o precizie nemaipomenită, de îndată ce se apropia vreun şobolan de tunel la trei metri de ea.
Până să-şi poată face griji Claire în privinţa rezervei ei de apă, iar Shane să ajungă în criză de săgeţi pentru arbaletă, efectivul atacatorilor fu pus pe fugă.
— Să mergem, zise Eve, aruncând o nouă săgeată, care se opri în posteriorul unui vampir care bătea în retragere. Ooooo, triplu douăzeci!
— Cam prea mult îţi place, constată Shane. Darts? De unde ţi-a mai venit şi asta?
— M-am jucat cu chestia aia a ta pentru galvanizat. După ce mi-am făcut toate bijuteriile, am început cu lucrurile ascuţite, îi explică Eve, întinzându-i o săgeată pentru examinare. Avea — evident — un craniu pe aripioare. Drăguţă, nu? îl întrebă.
— Simpatică. Gata, e timpul să fugim acum.
Claire îşi atârnă Super Soaker-ul pe spinare şi urcă în fugă la deal, urmându-l pe Shane, care, ca întotdeauna, era mai iute: rezultat al lungimii picioarelor, nu tocmai unui antrenament susţinut. Shane nu alerga decât când îl urmărea cineva; era, mai degrabă, genul celor care ridică greutăţi.
Faptul că tunelul avea o pantă ascendentă era semn bun: practic, era o rampă de intrare, ceea ce însemna că aveau să ajungă curând la nivelul solului. Şi atunci, Claire putea să deducă unde se aflau, cum să găsească un portal funcţional, şi să revină la problemele aflate la ordinea zilei: s-o găsească pe Kim, s-o bată pe Kim ca pe o tobă taiko, ca să afle cine era complicele ei vampir, după care să apese pe butonul de RESET al Adei.
Simplu.
Numai că, fireşte, nimic nu era atât de simplu.
Shane încetini, şi Claire fu cât pe ce să se ciocnească de el. Când Shane se repezi spre marginea tunelului, îmbrăţişând peretele, Claire şi Eve se înghesuiră lângă el.
— Ce e? îl întrebă Eve, printre gâfâieli sufocate.
Nici ea nu prea era partizana alergărilor.
— Vine cineva, le informă Shane. Şşşt.
Eve se înecă şi-şi înăbuşi un acces de tuse, după care bombăni:
— Trebuie să mă las de ţigări.
— Dar tu nu fumezi, îi atrase atenţia, în şoaptă, Claire.
— Atunci, înseamnă că am dat-o în bară de-a binelea.
Shane se răsuci spre ele şi le astupă amândurora gurile cu palmele. Pe chip avea o expresie înverşunată. Ele îi făcură semne de încuviinţare.
Era întuneric în locul în care se aflau, dar nu îndeajuns. O siluetă apăru înaintea lor, coborând prin tunel... apoi alta. Şi altele. Şase... nu, zece. Lui Claire îi pieri cheful să facă pe nebuna şi era destul de convinsă, după ochii mari ai lui Eve, că şi prietena ei resimţea aceleaşi senzaţii.
Se descurcaseră destul de bine împotriva şobolanilor de tunel, însă aceştia erau vampiri veritabili.
Vânători.
Morley se opri la vreo şase metri distanţă de ei, încă privind drept înainte, şi ridică un braţ ca să-i oprească pe vampirii din grupul care-l urma. Claire îi recunoscu pe unii dintre ei, de mai devreme. Unii dintre ei încă îşi vindecau arsurile lăsate de pistolul ei cu apă.
— Ia priviţi cine a venit în vizită, zise Morley, întorcând capul spre marginea tunelului. Claire şi prietenii ei. Mă întreb dacă vor dori să rămână la cină.
Shane îşi ridică brusc arbaleta şi-l luă la ţintă pe Morley.
— Nici prin gând să nu-ţi treacă, îl avertiză el.
Morley îşi înfundă mâinile în buzunarele impermeabilului său murdar.
— Tremur de frică, băiete. Evident că, în toată viaţa mea atât de lungă, nimeni nu m-a ameninţat vreodată cu o armă.
Tonul i se schimbă, căpătând nuanţe tăioase.
— Las-o jos, dacă vrei să mai trăieşti.
— Nu-l asculta, şopti Eve.
Morley zâmbi.
— Băiatului i-au mai rămas două săgeţi, zise el. Tu ai o mână de darts. Pistolul cu apă al micuţei Claire e aproape gol. Şi, apropo, am cunoştinţă de poziţia voastră strategică. Detest să mă repet, dar o voi face: lăsaţi armele jos, dacă vreţi să mai trăiţi.
— N-avem de ales, zise Shane, înghiţind în sec.
Se lăsă pe vine şi aşeză arbaleta pe beton, după care se ridică la loc, cu mâinile sus.
Aş putea să le trimit un jet zdravăn, se gândi Claire, însă ştia că ar fi fost o idee groaznic de proastă. Îşi ridică pe deasupra capului cureaua pistolului de jucărie şi-l lăsă să cadă. Sună a gol.
— Rahat, exclamă Eve, aruncându-şi, la rândul ei, cele câteva darts rămase. Foarte bine. Şi-acum? O să faceţi pe de-alde Nosferatu pe pielea noastră? Dacă mă transformaţi în vampir, vă fac să vă mâncaţi colţii ăia!
Morley o măsură cu privirea, încruntându-se puţin.
— Cred că ai fi în stare, zise. Dar nu sunt interesat de convertiri. Mult mai mult mă interesează aliaţii.
— Aliaţii, repetă Claire. Voi aţi încercat să ne omorâţi de o grămadă de ori.
— N-a fost vorba despre voi, o contrazise el. Prima dată, pur şi simplu, eraţi cu Amelie. Următoarea, în fine, îi făceam altcuiva un serviciu. Întâmplarea face să fi fost un alt aliat.
— Şi ce vreţi?
— Vrem libertate, zise Morley. Vrem să vieţuim aşa cum ne-a sortit Dumnezeu. E ceva atât de îngrozitor?
Mai erau printre cei din grup câţiva vampiri pe care Claire îi recunoscu deodată, cu o supărătoare tresărire de surprindere.
— Jacob, zise ea. Jacob Goldman? Patience?
Doi dintre membrii familiei lui Theo Goldman... iar Theo era cel din urmă vampir pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă în mijlocul unui astfel de grup. Copiii lui, însă... pe ei chiar nu-i cunoştea prea bine.
Jacob îşi feri privirea. Patience, pe de altă parte, i-o susţinu făţiş, ridicându-şi bărbia ca şi cum ar fi vrut s-o sfideze pe Claire să mai spună ceva. După ultima ei întâlnire cu familia Goldman, Claire devenise conştientă de faptul că tânăra generaţie începuse să urască întreaga filosofie a părinţilor; părea de înţeles că-şi găsiseră pe altcineva aici, în Morganville, care să-i facă să se simtă mai bine-veniţi.
— Amelie şi Oliver încearcă să ne prefacă în ceea ce n-am fost niciodată, zise Patience. În tigri îmblânziţi. În urşi de circ. În lei fără dinţi. Dar nu putem să fim aşa ceva. Vampirii nu sunt îngrijitorii omenirii. Îmi pare rău, dar aşa ceva n-o să se adeverească niciodată.
— Nu faci prea mari progrese cu argumentele tale pentru Hai să fim prieteni, comentă Eve. Zic şi eu aşa.
Morley scoase un oftat nerăbdător şi-şi întoarse privirea spre ceilalţi vampiri.
— Cu siguranţă că voi ne-aţi vrea să plecaţi din oraşul vostru, zise el. La fel de mult pe cât ne-ar plăcea nouă să plecăm. Însă Amelie nu ne dă voie. Aşa că avem numai două variante posibile: să distrugem Morganville-ul, sau s-o distrugem pe ea. Distrugerea oraşului pare mai uşoară, din numeroase puncte de vedere.
Atunci, în minţile celor trei prieteni se făcu lumină.
— Aţi fost complicii lui Kim. Ea v-a propus camerele video, nu-i aşa?
— A părut o cale de a obţine ceea ce-şi dorea ea, şi ceea ce ne doream noi, confirmă Morley. Pentru noi, sfârşitul Morganville-ului. Pentru ea, debutul în carieră. Drept e că spionajul e o cale destul de scandaloasă pentru atingerea scopurilor, însă probabil e mai puţin criticabilă decât crima.
— Asta, doar până când se îndreaptă camera şi spre tine, ripostă Eve.
— Un argument valabil, o aprobă Morley, înclinându-se uşor în direcţia ei.
— Tu eşti cel care a plasat camerele în cartierul vampirilor, în locul ei.
— Eu? se miră Morley, şi sprâncenele lui groase i se pierdură în claia de păr încâlcit. Nu. Eu nu prea sunt bine-venit pe-acolo, ştiţi doar. Nici vreunul din grupul meu. Chiar nu ştiu nimic despre cum o fi reuşit.
— Atunci, lasă-ne să aflăm cine a fost.
— Ştiţi ce, eu nu sunt obligat să mă târguiesc cu voi. Pot foarte bine să vă distribui pe la însoţitorii mei, în chip de gustări, dacă preferaţi aşa.
— Nu, interveni Jacob Goldman.
Avu un schimb de priviri cu Patience, mai degrabă o ceartă mută, după care făcu un pas înainte.
— Pe ea, nu. Morley, dacă-i faci vreun rău, noi am plecat.
— Patience?
Cea întrebată scutură din cap.
— Fata ne-a ajutat, altădată, zise. Theo n-ar vrea ca noi să-i facem vreun rău.
— Dar fata asta v-a lăsat într-o celulă, să muriţi de mâinile lui Bishop!
— Atunci noi am greşit, nu ea, zise Jacob. Sunt dispus să fac multe ca să ne câştigăm libertatea. Dar asta, nu.
Tensiunea se acumula cu iuţeală. Claire înghiţi în sec.
— Atunci, haideţi să facem o învoială, zise ea. Noi o vrem pe Kim, şi orice material video pe care vi l-a predat vouă.
Morley se încruntă spre ea.
— În schimbul a...?
— O s-o rog pe Amelie să vă lase să plecaţi.
— Rugatul e o sarcină uşoară; nu implică vreun angajament. Făcutul înseamnă o realizare. Prin urmare, o vei face pe Amelie să ne lase să plecăm. Iată şi cu ce te voi stimula: dacă nu reuşeşti să ne asiguri permisiunea ei, cei doi prieteni ai tăi, aici de faţă, vor semna contracte pe viaţă cu mine.
Morley se întoarse spre Jacob şi Patience, care încuviinţară.
— Vezi? Până şi ei sunt de acord cu asta.
— O, nu, pe naiba, exclamă Eve.
— Şi sunteţi în măsură să negociaţi... cum?
Shane întinse o mână spre Eve, străduindu-se s-o mai înfrâneze puţin.
— Fără contracte pe viaţă, zise el. O jumătate de litru pe lună, dar numai prin banca de sânge. Şi zece la sută din veniturile noastre.
— Hmmmmmm, mormăi Morley, tărăgănând sunetul şi privind încă prin ochii pe jumătate acoperiţi de pleoape. Tentant. Dar, vedeţi voi, eu pot pur şi simplu să insist în favoarea unui contract pe viaţă, fără vreuna dintre restricţiile voastre ridicole, sau să vă ucid pe loc.
— N-o să-o faci, replică Shane.
Iar prin asta îl determină pe Morley să facă ochii mari.
— De ce nu? Jacob şi Patience s-au exprimat destul de precis: îi preocupă soarta lui Claire. Nu şi a ta, băiete.
— Pentru că, dacă ne omorâţi, pe mine şi pe Eve, o să vi-o faceţi duşman. Şi ea nu se va lăsa până nu va vedea că aţi plătit cu toţii.
Claire habar n-avea despre cine vorbea el acolo: nu simţea că ar semăna câtuşi de puţin cu acea Claire... dar asta numai până în clipa în care şi-i imagină, pe Shane şi pe Eve, zăcând morţi pe jos.
Şi atunci, înţelese.
— O să vă hăituiesc, zise. O să-mi folosesc toate resursele disponibile, dacă voi fi nevoită. Şi ştiţi bine c-o să ies învingătoare.
Morley păru impresionat.
— E mititică, dar îţi înţeleg punctul de vedere, băiete, în plus, ea dispune de bunăvoinţa Ameliei, a lui Oliver şi a lui Myrnin; nu este o combinaţie pe care mi-aş putea dori s-o pun la încercare. Foarte bine. Contract pe termen limitat, de un an, o jumătate de litru pe lună prin banca de sânge, zece la sută din veniturile voastre, plătibile către mine, în bani gheaţă. Nu vă voi vâna, nu vă voi muşca, nici nu vă voi revinde contractele. Însă insist asupra clauzelor punitive standard.
— Hei, interveni Eve. Nu am şi eu drept de vot?
— Absolut, o asigură Morley. Care-ţi sunt gândurile?
— Mai bine mor, rosti ea, pe un ton categoric.
Shane se întoarse spre ea şi, după expresia feţei, dădea de înţeles că nu era nicidecum ceea ce aşteptase de la ea să spună.
— Nu mă mai privi aşa, îl repezi Eve. Doar ţi-am spus, eu niciodată n-o să semnez vreun contract. Niciodată. Dacă Morlockul de colo vrea să mă omoare, mă rog, n-am cum să-l împiedic. Dar nici nu vreau să mor cu ţârâita, şi asta-i ceea ce ne rezervă oraşul nostru, Shane; ia câte o bucăţică din noi, până când nu ne mai rămâne nimic, şi eu nu semnez!
Ochii lui Eve se inundară de lacrimi, însă nu era înfricoşată: era furioasă.
— Aşa că, haide, muşcă-mă, vampirule. Să terminăm cu asta. Dar o să ai o singură plăcere.
Morley ridică din umeri.
— Şi tu, băiete?
Shane trase aer adânc în piept.
— Nu închei vreo înţelegere dacă nu participă şi Eve.
Claire simţi gust de cenuşă în gură, şi se strădui cu disperare să inventeze ceva, orice, de făcut. Încercă să contureze un portal în spatele lor, însă sistemul o împinse înapoi, nelăsând-o nici măcar să înceapă procesul.
Ada.
Îi luă mâna lui Shane într-a ei.
— Atunci, va trebui să mă omorâţi şi pe mine, zise. Şi asta nu puteţi s-o faceţi. Nu şi fără urmări.
Acum, Morley arăta categoric nemulţumit.
— Situaţia asta devine mult prea complicată. Foarte bine, atunci procedăm aşa. Eu vă dau materialele video pe care le căutaţi, iar dacă tu nu reuşeşti să ne asiguri permisiunea Ameliei în termen de, să zicem, o lună, vieţile prietenilor tăi vor fi pierdute. Da?
— Da, acceptă Claire.
Morley scuipă în palmă şi o întinse. Cei trei prieteni nu făcură altceva decât să-l privească.
— Ei bine? întrebă el.
— Eu nu strâng mâna asta, zise Shane. Tocmai ai scuipat pe ea.
— Aşa se pecetluiesc înţelegerile...
Morley se întrerupse, scoase o interjecţie de frustrare şi-şi şterse palma de veşmintele sale murdare.
— Poate că nu mai e cazul, zise apoi. E mai bine?
— Nu chiar, replică Shane.
Atunci, Claire făcu un pas în faţă şi-i strânse mâna lui Morley. În definitiv, făcuse ea altele şi mai neplăcute.
Morley făcu stânga-mprejur, cu pulpanele impermeabilului fâlfâind, şi ceilalţi vampiri porniră în urma lui.
Jacob mai rămase în urmă, privind-o stăruitor pe Claire.
— Nu l-aş fi lăsat să vă facă vreun rău, zise. Niciunuia dintre voi.
— Ştiu, zise Claire.
De fapt, nu ştia, însă i se păru că astfel îl face să se simtă mai bine.
Claire, Eve şi Shane îşi ridicară armele, şi-i urmară pe vampiri prin întuneric.

† † †

Ascunzătoarea lui Morley consta dintr-o serie de ceea ce păreau să fie grote calcaroase, scobite până la dimensiunile unor încăperi veritabile, cu uşi şi ferestre: un oraş subteran. Nu prea modem, însă categoric locuibil, dacă aveai aversiune faţă de lumina soarelui. Erau mai mulţi vampiri aici, ascunzându-se, ducând o viaţă aspră. Claire îşi închipui că mulţi dintre cei care se hotărâseră să nu se înroleze într-o tabără sau în cealaltă, pe timpul războiului dintre Amelie şi Bishop, fugiseră încoace, intrând în echipa lui Morley.
— Asta înseamnă, bănuiesc, că nu sunteţi în realitate lipsiţi de adăpost, zise.
Morley îşi întoarse privirea spre ea, în timp ce deschidea străvechea uşă crăpată a uneia dintre încăperi.
— Totuşi, adăugă Claire, eu aş încerca să introduc apa curentă.
Pentru că în locul acela puţea, şi încă rău. Ceea ce era valabil şi pentru vampiri.
— Noi am crescut în epoci în care apa curentă însemna râuri şi fluvii, zise el. Nu ne-am simţit niciodată în largul nostru cu luxul modern.
— Cum ar fi băile?
— A, ba aveam şi băi, în vechile vremuri. Le numeam bazine, şi provocau epidemii.
Deschise uşa şi aprinse un şir de lumânări fixate pe un soi de etajeră întinsă pe o întreagă latură a încăperii, ceea ce dădu suficientă lumină încât Claire să fie de părere că-şi poate stinge lanterna.
— Ceea ce cauţi e aici, în cutie, îi zise Morley.
Cutia era, de fapt, o ladă şubredă, cu mânere din frânghie. Înăuntru se găseau alte hard diskuri — cele care lipseau din clădirea postului de radio — şi vreo câteva DVD-uri. Pe unul dintre ele însemnase, cu un marker Sharpie negru, MICHAEL & EVE. Claire se înecă un pic la vederea lui.
Scotoci cu disperare printre celelalte, dar nu găsi niciunul intitulat SHANE & CLAIRE.
— Nu-ţi face probleme, îi zise Shane. Oricum, lumina cădea prost pe filmarea noastră.
— Nu mă amuză.
— Ştiu, zise el, cuprinzând-o cu braţul. Ştiu. Apropo de amuzament, unde e Kim? Mi-ar plăcea să-i pot mărturisi cam cât de recunoscător îi sunt pentru că ne-a făcut vedete.
Morley încuviinţă.
— Veniţi după mine.
La trei uşi mai încolo, se găsea o grotă mult mai mică — mai degrabă, o celulă — şi Morley fu nevoit să tot caute printre străvechile chei de pe un străvechi inel, până când găsi una care să se potrivească în încuietoarea ruginită.
— O ţin aici pentru propria ei siguranţă, le explică. Veţi vedea.
Deschise uşa, iar Kim se chirci când lumina lanternelor se revărsă peste ea; şi totuşi, nu era Kim. Faţa îi era aceeaşi, însă tot machiajul goth fusese spălat, rămânând numai părul vopsit în negru. Era murdară, îmbrăcată în veşminte murdare. Şi întregul tupeu îi dispăruse.
Claire fusese pregătită să-şi dezlănţuie asupra ei un torent de furie, însă ceea ce avea în faţa ochilor era, doar... de toată jalea.
— Kim? încercă s-o strige. Kim! Ce i-aţi făcut?
— Nimic. Nu mai răspunde la propriul nume, zise Morley. Se pare că şi-a pierdut minţile.
— Prostii, se răsti Eve. Doar e actriţă.
— Am văzut şi eu câteva repetiţii, ripostă Morley. Nu e prea grozavă.
Eve îşi făcu loc cu coatele pe lângă el şi se lăsă pe vine lângă Kim, care-şi acoperi faţa şi încercă să se facă ghem.
— Hei! strigă Eve, zgâlţâind-o cu putere. Kim, trezeşte-te odată! Sunt eu, Eve. Priveşte-mă!
Kim scoase un ţipăt, şi lui Claire i se tăie respiraţia la auzul lui: în el, era o groază veritabilă, ca şi suferinţă, şi oroare. Eve îi lăsă mâna să cadă şi se rezemă cu spatele de cel mai apropiat perete, încruntându-se.
— Ce-a păţit? vru să ştie Shane, însă Morley ridică din umeri.
— Ceva rău, răspunse. Ceva ireversibil, din câte pot eu să-mi dau seama. A supărat pe cineva care nu i-a apreciat prea mult iniţiativa.
— Ziceai că o ţii încuiată ca să-i asiguri protecţie.
Morley o fulgeră cu un zâmbet întunecat.
— Consideră că e ca şi cum ai încuia pivniţa cu vinuri. Fata rămâne oricum un exemplar autentic de calitate, chiar dacă nu şi o interlocutoare strălucită.
— Am nevoie de ea, zise Claire. Am nevoie s-o iau cu mine.
Adepţii vampiri ai lui Morley nu dădură impresia că i-ar bucura prea tare actul ei caritabil.
— Ea n-are familie, încercă Patience s-o convingă. Nimeni n-o să-i simtă lipsa. Nimeni n-a căutat-o vreodată, măcar.
— Am căutat-o noi.
— Ca s-o pedepsiţi! Facem noi asta în locul vostru.
Până şi Shane păru un pic îngreţoşat la gândul acesta.
— Nu, mulţumim, ne administrăm noi pedepsele noastre, zise. Oamenii, adică. Nu eu, personal.
Morley miji ochii spre el, însă apoi ridică din umeri, ca şi cum nu l-ar fi interesat cu adevărat.
— Luaţi-o, le zise. Luaţi şi cutiile negre pe care le socotea ea atât de importante. Luaţi-le pe toate, dar tu să nu-ţi uiţi promisiunea, Claire: ai la dispoziţie o lună, ca să ne asiguri permisiunea Ameliei să putem pleca din Morganville. Dacă n-o obţii, le voi face o vizită prietenilor tăi.
Kim era prea înfricoşată ca să se mai împotrivească. Totuşi, pentru orice eventualitate, Shane luă câteva fâşii de pânză şi-i legă strâns încheieturile mâinilor şi gleznele, şi abia apoi şi-o săltă pe umăr. Eve luă cutia cu hard disku-rile şi DVD-urile.
Morley şi vampirii lui le stăteau în drum.
— O lună, zise Morley. Ţine minte ce-am spus.
Şi apoi, rupseră rândurile, şi toţi trei, ducând-o pe Kim, porniră să urce spre lumina de la gura tunelului.
Ada stătea exact la graniţa dintre întuneric şi lumină, cu mâinile împreunate în poală şi ochii ca două găuri de arsură într-o bucată de hârtie.
— Observ că aţi găsit-o, zise ea. E bine. O vreau.
— De ce? De ce ne-ai adus încoace?
— Era vorba ca Morley să vă ucidă. Presupun că fiecare trebuie să-şi rezolve treburile personal, în zilele noastre.
Claire începu să înţeleagă ideea şi i se făcu greaţă.
— Tu, zise. Tu sigur ai ştiut de existenţa camerelor. Probabil c-ai aflat încă de prima oară, când a început Kim să le plaseze.
Ada zâmbi.
— Şi ai lăsat-o să continue.
— O, nu, exclamă Ada. Am ajutat-o să continue. Fata mi-a spus că se va folosi de filmele pe care le adunase ca să mă descotorosească de Amelie şi de Oliver, aşa că i-am oferit accesul. Am ajutat-o să-şi plaseze camerele. Însă ea a fost o mincinoasă. O trişoare. O hoaţă.
Imaginea Adei se schimonosi, luând forma unui monstru pentru o fracţiune de secundă, apoi netezindu-se la loc în deghizamentul ei victorian.
— Ea voia să mă trădeze, să mă lipsească de răzbunarea mea, şi să distrugă întregul Morganville, toate laolaltă. Iar eu nu puteam să accept. Spre deosebire de Morley şi de gloata lui, eu nu pot să plec aşa, pur şi simplu. Eu sunt Morganville. Eu trebuie să supravieţuiesc.
— Tu nu eşti Morganville, ripostă Claire.
Între timp, Kim, de pe umărul lui Shane, o zărise pe Ada, şi acum se zbătea nebuneşte, ţipând. Shane abia dacă mai putea s-o ţină.
— Tu nu eşti decât o maşinărie stricată.
— Eu sunt forţa care ţine unită minciuna asta de oraş, argumentă Ada, şi pluti mai aproape, atât de aproape, încât Claire simţi răceala de gheaţă emanată de proiecţia imaginii ei. Când e vorba despre Morganville, eu îi sunt zeiţa.
— Părerea mea, interveni Eve, e că a sosit vremea pentru o schimbare de religie.
Imaginea Adei se schimonosi iar, şi întinse o mână. Claire îşi stăpâni reflexul firesc de a tresări. Ea nu e reală. E doar o fantomă...
Degetele Adei îi atinseră faţa. Nu chiar reale, dar aproape.
Claire sări înapoi.
— Afară! urlă ea. Haideţi afară!
— Ne revedem curând, zise Ada, zâmbind.
Reuşiră să ajungă afară, în geana de lumină a răsăritului, fără să le mai sară iarăşi cineva în spinare.
Claire opri o maşină de patrulare a poliţiei care tocmai trecea, şi-i convinse pe cei din echipaj s-o ia cu ei pe Kim, care însă ţipa strident şi se zbătea cu atâta energie, încât se văzură obligaţi s-o potolească ajutându-se de un taser. Eve tresări; la fel şi Shane.
Claire, în schimb, nu. Regreta situaţia, dar pur şi simplu nu se putea îndemna să-i pară cu toată sinceritatea rău pentru Kim. Karma, îşi zise în sinea ei. Până la urmă, o închiseră într-o celulă capitonată; poate că, odată şi-odată, Kim îşi va reveni îndeajuns încât să-şi poată duce viaţa ca o persoană normală. Poate chiar una mai bună. Claire nici măcar nu-i purta pică pentru asta, atât timp cât niciodată, în vecii vecilor, n-ar mai fi fost nevoită să stea de vorbă cu ea.
Niciodată.
Pe la zece dimineaţa, erau înapoi în Casa Glass, şi-l găsiră pe Michael aşteptându-i.
— Unde aţi umblat? îi luă la rost încă din clipa în care deschiseră uşa.
Claire nu zise nimic: el, oricum, era atent în primul rând la Eve.
— Te-am tot sunat, continuă Michel, dar mi-a intrat direct mesageria vocală.
— L-am închis, îi răspunse Eve. Aveam o misiune care ne cerea să ne cam furişăm.
— Şi de când, mă rog, îţi închizi tu telefonul? o certă Michael, cuprinzând-o în braţe, şi Eve se destinse la pieptul lui, şi doar pentru o clipă, se părea că totul ar fi din nou ca la-nceput.
Dar apoi Eve se eliberă şi porni de-a lungul coridorului, cu capul plecat.
Michael arăta îngrozitor.
— Ce trebuie să mai fac... ?
Shane îl bătu pe umăr în trecere.
— Să-i laşi timp, îi răspunse. Au fost vreo două zile destul de grele. Myrnin unde e?
— N-a mai apărut la locul de întâlnire, zise Michael. Dar nu-mi prea făceam griji pentru el. Mult mai multe, pentru voi.
— Mda, apropo de asta... am cam fost obligaţi să încheiem o înţelegere cu Morley. Îl mai ştii, tipul din cimitir?
— Ce fel de înţelegere?
— De felul celor pe care n-am vrea să le respectăm, zise Shane. Întreab-o pe Claire.
Ea scutură din cap, mergând mai departe.
— Întreabă-l pe Shane, zise. Eu încă n-am terminat.
— Ce e? se miră Shane, apucând-o de încheietură şi obligând-o să se oprească.
Avea faţa încordată şi palidă.
— Nu cred că vorbeşti serios. N-ai terminat... cu ce? Avem materialele video, avem camerele, o avem pe Kim. Ce-ţi mai trebuie?
— Myrnin, răspunse ea. N-a venit la întâlnire.
— Şi? individul e nebun, dacă n-ai observat asta, în ultimii ani. Probabil c-a plecat la vânătoare de fluturi, sau altundeva în zonă.
— Am mai avut cazuri de-astea. Ceva i s-a întâmplat, insistă Claire, deşi ştia deja, ştia până în măduva oaselor. Ada i-a făcut ceva, îi explică ea lui Shane. Ea ne-a trimis la Morley, gândindu-se că el o să ne omoare. Pe urmă, va încerca să-l dea gata pe Myrnin. Trebuie să-l găsesc.
— Nu de una singură.
— Nu, îl aprobă Michael.
— Idem, îi susţinu şi Eve, scoţând o geantă nouă cu arme din dulap şi agăţând-o de umăr. Categoric nu de una singură.
Claire îi privi pe toţi pe rând, păstrându-l pe Shane pentru la urmă.
— Sunteţi siguri? Pentru că o să fie periculos.
— Te duci după Ada, nu? o întrebă Eve, umplându-şi buzunarele cu ţepuşe, şi apoi azvârlindu-i o arbaletă lui Shane, care o prinse din zbor. Atunci, ai nevoie de întăriri. Mai ales dacă l-o avea ostatic pe Myrnin. Plus că, dacă doar stăm aici şi aşteptăm, poate să ne ia prin surprindere oricând vrea.
— Ar trebui să luăm maşina, zise Claire, ducându-se spre dulap, ca să-şi ia propria porţie de arme. Acum, circulaţia prin portaluri nu mai e deloc sigură...
Deodată, în peretele de lângă ea se formă o gaură neagră, şi Claire simţi cum o furtună violentă sfâşie casa. Portalul tremură, casa însăşi încercând să se împotrivească şi să astupe deschizătura, însă cine o crease reuşi s-o menţină stabilă. Ada.
Claire nu mai avu timp să fugă.
Mâinile alb-albăstrui ale Adei răsăriră din întuneric, o apucară de bluză pe Claire şi o traseră în portalul care, apoi, se închise brusc în faţa chipurilor şocate şi furioase ale prietenilor ei.
Îl auzi pe Shane urlându-i numele.

† † †

Aşadar, Ada chiar putea să atingă. Claire îşi dori să fi ştiut asta mai devreme.
Se trezi întinsă pe o podea rece şi umedă, simţind cum mici picioruşe umede îi mişună pe braţe: şobolani, probabil. Speră să nu fie gândaci. Ar muri de-a binelea, dac-ar fi gândaci.
Era în întuneric: o beznă pură, catifelată, care o apăsa ca o pânză înăbuşitoare. Când se mişcă, îşi auzi scrâşnetul pantofilor reverberându-se în depărtare.
O peşteră. Probabil, nu peştera Adei, deoarece Claire nu auzea şuieratul şi zăngănitul distinctiv care ieşea din mecanismele şi din ţevile Adei. Dar nu are nevoie să fie în peştera ei, îşi aminti Claire. Ada putea să deschidă oricare portal, oriunde în Morganville... sau dedesubtul lui. După felul grosolan, brutal, în care procedase în Casa Glass, totuşi, era posibil să nu fie capabilă de a menţine timp îndelungat astfel de lucruri.
Se dezintegra, chiar şi când devenea tot mai puternică, din punctul de vedere al energiei brute.
— Ada, se auzi o voce în depărtare... slăbită şi neputincioasă. Ada, trebuie să-mi dai drumul. Îţi ordon să-mi dai drumul.
— Nu.
Vocea Adei veni de nicăieri, şi de pretutindeni; oricum, de data aceasta, nu din difuzorul telefonului mobil al lui Claire. Claire se plesni peste buzunare, dar nu avea nimic: nici arme, nici telefon; Ada îi luase tot.
— Nu pleci nicăieri, o auzi spunându-i lui Myrnin. Am aşteptat în toţi anii aceştia, ştii? Atât de mulţi ani am aşteptat ca tu să mă iubeşti.
— Ada, te rog, zise Myrnin, şi vocea îi sună într-atât de slăbită, încât lui Claire îi venea greu să creadă că este, într-adevăr, el. Ada, te iubesc. Totdeauna te-am iubit. Te rog, încetează cu asta. Tu nu ştii ce faci. Tu nu te simţi bine. Dă-mi voie să te ajut...
Se întrerupse, scoţând un icnet sugrumat. Ea tocmai îi provocase durere, şi nu era de ici, de colo, să-i provoci durere lui Myrnin.
Claire se ridică încet în picioare, îşi lipi palmele de cel mai apropiat perete din piatră, şi începu să-şi pipăie drumul prin întuneric.
— Te duci undeva? o întrebă vocea Adei, chiar din spatele ei, ca şi cum computerul i s-ar fi aplecat peste umăr.
Claire scoase un ţipăt scurt şi izbi cu o mână, dar nu nimeri nimic.
— Te-am adus aici ca să mă pot descotorosi de tine o dată şi pentru totdeauna, iar tu, în acelaşi timp, poţi să mă ajuţi să-l facem pe Myrnin mai bun. Nu-i aşa că e o dovadă de isteţime din partea mea?
Vocea i se descompunea în armonii stranii, fără să mai sune nicidecum ca o voce: mai degrabă, ca un zgomot.
— Cum faci ca să vorbeşti? o întrebă Claire. Nu te mai foloseşti de telefonul meu.
— Are importanţă?
— Nu, răspunse Claire.
Vocea îi sună mult mai puţin înfricoşată decât era ea în realitate, ceea ce presupuse că e bine.
— Eram doar curioasă, adăugă ea.
— O să fii curioasă la propria autopsie, zise Ada, şi izbucni într-un râs distorsionat, care scăpa nebuneşte de sub control. Mi-ar plăcea să văd asta!
— Unde e Myrnin?
— Să nu îndrăzneşti să mi-l iei de lângă mine! ţipă strident Ada.
Ecourile ţipătului ei umplură grota, ricoşară, se amplificară, până când Claire fu nevoită să-şi astupe urechile cu palmele. Simţea undele sonore pe piele, ca difuzoarele bubuind la o petrecere rave.
— El e al meu, continuă Ada; totdeauna a fost al meu; niciodată n-o să renunţ la el, niciodată!
— Dar eu nu încerc să ţi-l iau! strigă Claire. Nu vreau decât să mă asigur că e bine!
Sunetul se întrerupse, cât ai clipi. Chiar şi ecourile. Claire îşi lăsă încet mâinile în jos şi atinse din nou peretele: îi era teamă să facă vreo mişcare fără să-l simtă cu degetele, fiindcă nu avea posibilitatea să vadă ceva, oricât de puţin. Oricum, nu cu vederea umană.
— Claire?
Din nou, vocea lui Myrnin, venind drept din faţa ei şi puţin la dreapta. Era slăbită, dar şi îngrijorată.
— Trebuie să pleci de-aici, îi zise el. Te rog, pleacă.
— Nu prea am de ales, răspunse ea. Numai dacă ar vrea Ada să-mi deschidă un portal...?
Ada îi răspunse râzând încetişor.
— Cred că nu vrea, zise Claire, şi mai făcu doi paşi înainte, însă îşi pierdu direcţia vocii lui Myrnin. Myrnin, zise ea, nu văd nimic. O să încerc s-ajung la tine, dar tu trebuie să vorbeşti în permanenţă, bine?
— Nu, se împotrivi el. Nu încerca să ajungi la mine. Claire! Asta-ţi cer, asta te rog: rămâi acolo unde eşti. Pleacă, dacă poţi. Nu te apropia de mine.
Nu-l luă în seamă, în cea mai mare parte datorită faptului că gândul de a sta singură în întuneric, ascultând cum îl torturează Ada, era mai insuportabil decât dacă ar fi fost torturată ea însăşi de către el.
— Vorbeşte mai departe, îi zise.
Îl auzi trăgând aer adânc în piept, apoi scoţându-l afară. Nu spuse o vorbă. Se gândea, deduse Claire, că dacă n-o încurajează, ea s-ar putea să renunţe.
Ar fi fost cazul s-o cunoască mai bine.
— Stai! răsună dintr-odată vocea lui Myrnin din beznă, imperioasă şi tăioasă.
Claire se opri cu piciorul drept încă ridicat.
— Dă înapoi. încet. Doi paşi. Haide, Claire!
Ea se conformă, punând precaută un picior în spatele celuilalt, după care se opri.
— Ce e? îl întrebă.
— Podeaua nu e stabilă. Dacă încerci s-o traversezi pe-acolo, o să se sfărâme sub greutatea ta. Trebuie să rămâi acolo unde eşti!
— Cât de preocupat eşti de fata cea nouă, rosti vocea Adei, vibrând din pereţii peşterii. Pentru mine n-ai fost niciodată atât de preocupat, aşa este? Chiar dacă ai ştiut totdeauna cât de mult te-am iubit. Cât de mult am vrut să fiu cu tine. Te-am lăsat să-mi bei sângele, Myrnin. Te-am lăsat să-mi iei totul. După care tu mi-ai făcut asta.
— Hai, termină cu scânceala, se răsti Myrnin. Mi-ai fost destul de recunoscătoare pentru că ai devenit vampir, iar asta n-avea nimic de-a face cu faptul că fuseseşi o şcolăriţă bolnavă de dragoste. Îţi doreai să ai o mie de vieţi, ca să explorezi lumea, să descoperi, să înveţi. Eu ţi le-am dăruit pe toate astea, Ada.
— Trebuia să ai grijă de mine.
— Cine spune?
— Eu spun!
Ecourile se stârniră din nou, ricoşând dezlănţuite, şi Claire se lăsă pe vine acolo unde era, astupându-şi din nou, energic, urechile cu palmele. De data aceasta, ecourile se stinseră treptat.
De îndată ce se făcu linişte, Claire se ridică în picioare şi începu să înainteze, precaută, în unghi faţă de traiectoria ei iniţială, încercând soliditatea podelei înainte de a-şi lăsa întreaga greutate pe piatră. Părea stabilă.
— Claire, te rog, opreşte-te, zise Myrnin, cu o voce răguşită. Tu nu poţi să vezi. Nu ştii cât e de periculos.
— Descrie-mi! Ajută-mă! Dacă nu, o să merg în continuare.
— Asta e exact ce vrea ea. Vrea ca tu să încerci să ajungi la mine...
Myrnin se întrerupse cu un mic ţipăt de durere.
— Myrnin?
Claire uită complet de prudenţă şi făcu un pas înainte. Prea repede.
Simţi cum piatra plesneşte, se năruie şi cade, întuneric peste întuneric, şi se clătină, dezechilibrată, pe marginea unei găuri care, din câte se părea, putea să ducă tocmai până în centrul pământului. Fiindcă nu auzi ca pietrele căzute să atingă fondul.
Îşi deplasă cu încetineală centrul de greutate pe piciorul de dinapoi şi călcă din nou pe piatră solidă. Inima îi bătea într-atât de tare, încât o durea, şi nu părea capabilă să-şi domolească ritmul respiraţiei panicate.
— Myrnin, trebuie să mă ajuţi, îi zise din nou. Spune-mi încotro să merg. Putem să reuşim.
— Chiar dac-ai ajunge la mine, nu ne va fi de vreun folos, niciunuia dintre noi, zise el. Sunt în puterile ei. N-are sens să mori şi tu, pe lângă mine.
— Tu spune-mi doar cum să ajung acolo.
După câteva secunde de tăcere, Myrnin zise:
— Doi paşi spre dreapta ta, apoi unul în faţă.
Şi, după ce ea îi urmă indicaţiile, zise:
— Claire, ea a spus adevărul. Chiar am profitat de ea. Ea chiar m-a iubit. Iar eu m-am folosit de asta, ca să obţin ceea ce voiam de la ea.
— Vrei să spui, ca bărbat? întrebă Claire, numărând cu grijă paşii, apoi oprindu-se. Mai departe!
— Un pas înainte, pe urmă altul pe diagonală, spre stânga ta. Ceea ce am făcut eu a fost considerabil mai rău decât crezi. Am transformat-o în vampir astfel încât să pot avea o asistentă de încredere, una care să mă iubească şi să nu mă trădeze niciodată. Am făcut din ea o sclavă.
— Mai departe. Şi un lucru pot să-ţi spun eu despre Ada: ea n-a fost niciodată o sclavă, nici faţă de tine, nici faţă de oricine altcineva. Iar tu chiar ai iubit-o, cu adevărat, fiindcă altfel nu i-ai fi păstrat medalionul atâţia ani.
— Încă un pas drept spre stânga ta, după care şase înainte. Şi lasă tâmpeniile. Eu păstrez şi ambalaje de gumă de mestecat. Asta nu înseamnă că aş iubi guma care a fost odată în ele.
Claire îşi numără paşii. El nu mai zise nimic. Imediat cum termină, ea îi zise:
— Mai departe. Să ştii că nu mă înşel în legătură cu Ada. Tu chiar ai iubit-o.
— Drept înainte, un pas.
— Nu-mi spui că mă înşel?
— Care ar fi rostul? Trei paşi spre dreapta ta.
— Rostul e să vorbim în continuare, ca să nu-mi ies din minţi de groază, răspunse ea. Şi, ce-o să facem cu Ada?
— Nimic. Nu putem să facem nimic.
— Am terminat. Mai departe? Şi să ştii că trebuie să existe ceva. Cum rămâne cu...
Tocmai se pregătea să spună codul pentru resetare, şi el sigur îşi dăduse seama, fiindcă scosese un şuierat tăios, cerând tăcere. Claire îşi înghiţi vorbele.
— Concentrează-te, îi ceru Myrnin. Înainte, trei paşi mici. Ai grijă să nu fie prea mari.
Ea descoperi motivul atunci când făcu paşii: vârfurile picioarelor îi atârnau deasupra a ceea ce părea să fie o altă gaură adâncă.
Vocea lui Myrnin era acum aproape, foarte aproape.
— Mai departe, ceru ea.
— Aici vine partea dificilă, zise el. Va trebui să sari.
— Să sar? repetă ea.
Nu era convinsă că Myrnin gândea limpede.
— Nu pot să sar! Nu văd!
— Ai vrut să ajungi la mine, şi asta trebuie să faci. Daci vrei să rămâi acolo unde eşti...
— Nu. Spune-mi.
— Doi paşi spre stânga ta, după care sari drept înainte, cât poţi de tare. Te prind eu.
— Myrnin...
— Te prind eu, şopti el, prin întuneric. Sari.
Ea făcu doi paşi în alergare şi, înainte de a-şi putea permite să se gândească la ceea ce face, îşi luă elan şi sări înainte.
Se ciocni de corpul solid al lui Myrnin, braţele lui reci o prinseră şi, pe durata a câteva respiraţii, el o ţinu aproape.
În timp ce ea tremura. Myrnin mirosea a metal. A lucruri reci.
Şi nu-i dădea drumul.
— Myrnin?
— Îmi pare rău, zise el.
După care o muşcă.