Când deschise iar ochii, Claire văzu trei feţe profilându-se deasupra ei. Una era a lui Myrnin, şi părea îngrijorată. Alta era încadrată de părul blond strălucitor al colocatarului ei Michael Glass: Michael îi ţinea mâna într-a lui, ceea ce era drăguţ, fiindcă Michael era un scump, şi avea şi mâini frumoase. Pentru cea de-a treia avu nevoie de câteva clipe până s-o recunoască. — Ah, murmură ea. Bună seara, domnule doctor Theo. — Bună, Claire, îi răspunse Theo Goldman, şi imediat îşi duse un deget la buze. Era un bărbat mai în vârstă, un pic cam uzat, pe ici, pe colo, şi ţinea la urechi un străvechi stetoscop negru. Îi asculta bătăile inimii. — A, foarte bine, zise el. Inima îţi bate încă. Sunt convins că-ţi va face plăcere să afli. — Mhî, zise Claire, încercând să se ridice în capul oaselor. Dar nu păru o idee bună, şi Michael fu nevoit s-o sprijine fiindcă-şi pierduse echilibrul. Durerea de cap o izbi în clipa imediat următoare, masivă ca un uragan stârnit în interiorul craniului ei. — Au! — Te-ai lovit la cap când ai căzut, o lămuri Theo. Nu cred să fie vreo leziune permanentă, dar tot trebuie să te duci la doctorul tău şi să-ţi faci analizele. N-aş suporta gândul că mi-a scăpat ceva. Claire inspiră adânc. — Poate c-o să mă duc la doctorul Mills. Pentru orice eventualitate... hai, staţi! De ce-am căzut? Ceilalţi schimbară priviri între ei. — Nu-ţi aminteşti? o întrebă Michael. — De ce? E chiar atât de grav? E vreo leziune cerebrală? — Nu, rosti pe un ton hotărât Theo; e destul de firesc ai unele pierderi de memorie într-un astfel de eveniment. — Ce fel de eveniment? Din nou, tăcerea aceea, aşa că nivelul personal de alarmă al lui Claire trecu de la cod galben la portocaliu. — Îmi spune şi mie cineva? — A explodat o bombă, îi explică, în cele din urmă, Myrnin. Claire clipi mărunt, nefiind întru totul convinsă că auzise bine. — O bombă... Eşti sigur că înţelegi despre ce e vorba? Pentru că... Făcu un gest vag spre ea, apoi în jur, prin încăpere, care părea în destul de mare măsură intactă. Toată sticlăria, intactă. — Pentru că, în general, bombele fac bum! — A fost o bombă uşoară, îi explică Myrnin. Pipăie-ţi faţa. Acum, că se gândea la asta, chiar îşi simţea faţa un pic cam înfierbântată. Îşi pipăi obrajii cu degetele. Ardeau. — Ce mi s-a întâmplat? întrebă, fără să-şi poată ascunde frica din voce. Theo şi Michael încercară să-i răspundă simultan, însă Michael avu câştig de cauză. — E ca o arsură de la soare, îi zise. Faţa ţi s-a făcut un pic roz, atât. Michael nu se prea pricepea să mintă. — Grozav. Înseamnă că sunt roşie ca o cireaşă, este? — Nicidecum, o contrazise, cu voioşie, Myrnin. Categoric nu eşti roşie ca o cireaşă. Sau ca un măr. Deocamdată. Claire se strădui să se concentreze din nou spre ceea ce era — spera ea — mai important. — O bombă uşoară? Myrnin păru deodată cu mult mai serios. — Pentru oameni, înseamnă doar o neplăcere, zise el. Pentru mine, ca şi pentru oricare vampir, ar fi fost extrem de vătămătoare, dacă eu aş fi fost cel care-ar fi deschis cutia. — Şi, cine ţi-ar fi trimis ţie o bombă? Myrnin ridică din umeri. — Ei, e mult de-atunci. E posibil să fi fost Klaus. Dar la fel de posibil e să mi-o fi trimis chiar eu însumi. Nu sunt mereu chiar raţional, ştii? Oricum, îţi atrag atenţia că, dac-aş fi în locul tău, n-aş deschide cutia cealaltă. Claire îi adresă o privire prelungă, fără cuvinte, după care acceptă mâna întinsă de Michael ca să se poată pune pe picioare. Se simţea ameţită şi — da — arsă de soare, şi extrem de murdară. — Grozav. E posibil ca tu să-ţi fi trimis singur colete-capcană. Dar de ce-ai fi făcut una ca asta? — Excelentă întrebare, o aprobă Myrnin, îndepărtându-se de ea şi apropiindu-se de masă, de unde scoase, din cutia deschisă, un vălmăşag complicat de metale şi sârme — genul de bombă pe care ar fi putut s-o fabrice un inventator dement din epoca victoriană — pe care-l puse, cu multă prudenţă, deoparte. — Nu-mi trece prin minte decât că avea menirea să protejeze ce altceva ar mai fi fost în cutie. Stătu mult timp aşa, privind fix interiorul cutiei, fără să se miște, aşa că, până la urmă, Claire îşi dădu ochii peste cap și zise: — Ei? — Ce? — Ce e în cutie, Myrnin? În chip de răspuns, el răsturnă cutia în direcţia ei. Un nor de praf înceţoşă aerul, iar după ce se risipi, Claire văzu că în cutie nu era nimic. Absolut nimic. — Am plecat acasă, anunţă ea, oftând. Slujba asta e chiar naşpa.
† † †
Michael o conduse cu maşina înapoi la Casa Glass, pentru că asta înţelesese ea prin acasă, cu toate că, practic, nu locuia acolo. De fapt, părinţii ei îi oferiseră o cameră în casa lor, şi lucrurile îi erau acolo. Majoritatea. În fine, o parte. Şi, conform înţelegerii la care ajunsese cu ei, Claire dormea acolo aproape în fiecare noapte... câteva ore, oricum. Toate acestea făceau parte din măreţul plan prin care părinţii ei încercau să-i menţină pe ea şi pe Shane... în fine, poate că la distanţă ar fi o exprimare prea brutală. Cuminţi, să zicem. Nu voiau ca fetiţa lor să trăiască în concubinaj cu băiatul rău al oraşului, cu toate că Shane nu era băiatul rău al oraşului, şi el şi cu Claire se iubeau. Se iubeau. Gândul acesta încă îi provoca mici furnicături delicioase ori de câte ori îi revenea în minte. — Părinţii, rosti ea cu voce tare, determinându-l pe Michael să-şi întoarcă privirea spre ea. — Ce-i cu ei? — Ei provoacă toată nebunia, îi explică ea. Shane e acasă? — Încă nu. Am dus-o pe Eve la prima ei repetiţie, o informă Michael, arcuindu-şi lent buzele într-un zâmbet. Chiar atât de entuziasmată a fost când a primit scrisoarea? — Depinde ce înţelegi prin entuziasmată. Adică, dacă arăta ca un personaj din desene animate drogat? Da. N-am știut niciodată că e atât de amatoare să joace teatru şi aşa mai departe. — Adoră teatrul. Mereu imită secvenţe din filme sau din spectacole de televiziune, în camera ei. Când eram în liceu, obişnuia să organizeze mici scenete în sala pentru studiu, ne împărţea rolurile, pe care le scrisese pe bucăţele de hârtie, şi profesoara nu-şi dădea niciodată seama ce naiba se-ntâmplă. O nebunie, dar amuzantă. Michael puse frână. Claire nu vedea prin geamurile fumurii, dar presupuse că aveau roşu. Bine că Michael avea acea vedere specială, a vampirilor, fiindcă altfel ar fi stat să facă schimb de informaţii legate de asigurare cu vreun alt şofer. — Aşa că, pentru ea, e mare lucru, adăugă Michael. — Mda, m-am prins. Hei, am auzit c-o să cânţi mâine în sala de spectacole de la TPU ! Vârfurile urechilor lui Michael căpătară o uşoară nuanţă trandafirie, ceea ce (chiar şi la un vampir) era o imagine adorabilă. — Mda, se pare că au auzit de ultimele trei concerte de la Common Grounds. Acele evenimente fuseseră destul de spectaculoase, Claire era nevoită s-o recunoască: lumea se înghesuise în sală, stând umăr la umăr, inclusiv un impresionant număr de vampiri, cu toţii purtându-se frumos, măcar în serile respective. — Nu e cine ştie ce, zise Michael. — Dar eu am auzit că s-au vândut toate biletele, replică, satisfăcută, Claire. Aşa că e cine ştie ce, gagiule. împacă-te cu ideea. Pe chipul lui Michael apăru o expresie oarecum complicată: mândrie, nervozitate, teamă de-a dreptul. Clătină din cap şi oftă. — Ai simţit vreodată că viaţa îţi scapă de sub control? — Tocmai am fost să lucrez pentru un vampir, m-am speriat de un păianjen şi am fost doborâtă de o bombă cu efect bronzant. Şi asta doar pe ziua de azi, nu într-o săptămână. — OK, mda. Am înţeles, zise Michael, rotind din volan şi frânând încă o dată. Ai ajuns acasă, domnişoară roz. — Nici în gând să nu-mi mai spui aşa. Doar că, atunci când ajunse sus, în camera ei, în faţa oglinzii, îşi dădu seama că nu numai Michael putea să-i spună aşa, sau mai rău. Faţa ei era de un roz lucios. Ca şi cum ar fi fost tăvălită prin fard şi apoi învelită cu celofan. Pfui! Când îşi apăsă pielea cu degetele, lăsă spectaculoase urme albe, revenirea la culoarea iniţială petrecându-se cu încetinitorul. — Îl omor, bombăni ea. Trânti uşa de la baie, o încuie şi dădu drumul la duş, privindu-şi înciudată în oglindă faţa de un roz aprins. — Îl leg de un pat pentru bronzat artificial. Îl duc în mijlocul deşertului şi-l atârn cu capul în jos. Myrnin, te-ai fript. Ce zic eu, te-ai ars! Arăta şi mai rău fără haine pe ea: pielea, palidă de la natură, era într-un contrast izbitor, zguduitor, cu faţa parcă arsă de soare. Nu-şi dăduse seama până acum, dar avea arsuri şi pe dosul mâinilor, şi pe braţe: peste tot unde fusese expusă exploziei luminoase. Radiaţii. Radiaţii cu ultraviolete. Deocamdată n-o dureau, însă Claire ştia că foarte curând aveau să apară şi durerile. Se grăbi să-şi termine duşul, deja incomodată de usturimile provocate de jetul de apă pe pielea afectată, după care scotoci zadarnic prin şifonier după ceva care să nu distoneze prea rău cu noua ei schemă coloristică, roz aprins. O, cât o să se bucure Monica de asta, ca şi cum ar primi un căţeluş nou. În cele din urmă, îşi puse sutienul şi chiloţii şi se trânti în pat, cu ochii în tavan. Ştia că ar fi fost cazul să-şi usuce părul, dar era într-o dispoziţie prea proastă ca să se mai sinchisească. Un păr frumos şi strălucitor nu-i va fi de mare folos, la urma urmei. Iar un păr încurcat, alandala, măcar s-ar potrivi cu actuala ei dispoziţie. După un bun sfert de oră de meditaţie tristă — ceea ce cam însemna durata maximă pentru ea — Claire îşi înhăţă căştile şi începu să asculte ultima prelegere a lui Myrnin pe tema teoriei coardelor. În fine, ea presupunea că ar fi vorba despre teoria coardelor, cu toate că Myrnin avea tendinţa de a confunda ştiinţa cu mitologia, cu alchimia, cu magia şi cu cine mai ştie ce altceva. Totuşi, unele fragmente păreau mai raţionale decât orice auzise ea din partea profesorilor cu diplomă... în timp ce altele nu erau decât totale aiureli. Şpilul era ca ea să-şi dea seama care cum erau. Nici măcar nu realiză că mai e cineva în cameră, până când nu se lăsă patul într-o parte. Claire deschise ochii şi privi prin întunericul aproape deplin — când se mai şi întunecase? — şi pipăi instinctiv după pătură, după care-şi aminti că se trântise peste ea, aproape goală, şi panica îi căpătă proporţii de dezastru nuclear. Îşi smulse căştile de pe urechi şi se rostogoli dincolo de marginea patului, cât mai departe de greutatea care se instalase de cealaltă parte... Veioza de pe noptieră se aprinse, dezvăluind-o pe Eve, în toată splendoarea ei goth. Purpuriul încă era culoarea zilei, însă căpătase o tentă neprotocolară: colanţi purpurii pe sub un şort negru bufant, şi un tricou purpuriu imprimat peste tot cu litere gotice. Eve îşi înclină capul într-o parte, examinând-o pe Claire. — Uau, exclamă ea. Respect, fetiţo. A naibii arsură de soare. N-am mai văzut aşa ceva de când a adormit o verişoară de-a mea pe un şezlong de pe terasă, pe 4 Iulie, la nouă dimineaţa, şi n-a mai trezit-o nimeni până la patru după-amiaza. Claire, încă străduindu-se să-şi stăpânească bătăile zorite ale inimii, luă câteva guri zdravene de aer şi-şi apucă halatul de baie de pe scaunul din colţul camerei. În timp ce și-l trăgea pe ea, îşi atinse dosul palmelor şi braţele şi fu cât pe ce să ţipe iarăşi de durere. Faţa parcă-i era cuprinsă de flăcări, aşa şi-o simţea. Literalmente, de flăcări. — Nu e arsură de soare, zise. A fost un fel de bombă cu ultraviolete. Destinată lui Myrnin. — Au! Bun, aşadar trebuie să-ţi facem rost de o găleată de porcărie din aia de cremă contra arsurilor solare. Am notat. Claire îşi legă cordonul halatului. — Şi, ai venit numai să vezi monştrii de la circ? — Păi... oricât ar fi de distractiv, nu. Am venit să-ţi spun că masa e gata, dar tu erai absorbită de muzică. Claire se gândi dacă să-i explice că asculta o prelegere, dar ajunse la concluzia că, pentru universul lui Eve, asta ar fi fost prea mult. — Scuze, zise. — Ei, n-aş fi îndrăznit să intru, numai că Shane e jos, pune masa, zise Eve, făcându-i şmechereşte cu ochiul. Şi, să-l fi trimis pe el, în fine... S-ar fi răcit mâncarea, nu? Of, Doamne! Shane. Shane avea s-o vadă aşa, arătând ca o exilată oarecare de pe Planeta Purpurie. — Nu... nu cred că mă simt destul de bine ca să mănânc, minţi ea, chiar în timp ce stomacul îi chiorăia fiindcă auzise de mâncare. Poate dacă mi-ai aduce... — Asta doar o să se înrăutăţească, o întrerupse Eve, cu o voioşie nemiloasă. O, da! Şi zdravăn de tot. Mai întâi, faţa roşie, pe urmă, băşicile, după care se jupoaie pielea. Crede-mă, dacă nu cumva ai de gând să te ascunzi timp de o săptămână de acum încolo, minimum, ar fi cazul să vii jos. Avem tacos. — Tacos? repetă Claire, cu jind. — Am făcut şi garnitura aia ciudată de orez care-ţi place ţie. Mă rog. Am fiert apa şi am pus garnitura ciudată de orez în ea, în orice caz. Asta înseamnă c-am gătit, corect? — Pe-aproape, oftă Claire. De cealaltă parte a camerei, oglinda reflecta o persoană îmbrăcată cu hainele ei, dar despre care refuza să creadă că ar fi chiar ea. — OK, zise. Vin imediat. — Ai face bine, zise Eve, trimiţându-i o bezea şi ieşind pe uşă, pe care o trânti în urma ei. Claire se străduia încă să-şi dea seama dacă bluza ei roz o face să arate cât de cât mai bine, sau cât de cât mai rău, când simţi un fior îngheţat străbătând-o ca un val. Nu era curent, nu era nimic: doar ceva din interior. Era ca un fel de avertisment, primit direct de ea de la casa aceea semiconștientă. Ceva era în neregulă în casă. În timp ce ieşea din cameră, Claire îşi înşfacă trusa de apărare pentru cazuri de urgenţă — o geantă care conţinea de toate, de la sprayul cu piper, până la ţepuşe placate cu argint — şi parcurse în goană coridorul, apoi coborî la fel de repede treptele şi ajunse, tresărind, să vadă că toţi ceilalți, inclusiv Michael, stăteau calmi la masă. — Ce e? se interesă Eve. Michael se ridică de la masă, evident descifrând expresia feţei lui Claire, dacă nu de altceva. — Ce naiba ai păţit? îl luă gura pe dinainte pe Shane. Într-o situaţie normală, întrebarea lui ar fi făcut-o să se simtă rău de tot, însă acum nu-i mai ardea de aşa ceva. — E ceva în neregulă, zise. N-a mai simţit asta nimeni dintre voi? Ceilalţi se priviră între ei. — Ce să simţim? întrebă Michael. — Păi... frigul. A fost ca un val... de frig? Cuvintele îi deveniră şovăitoare, fiindcă nu obţinea nici cea mai mică reacţie din partea lor. — Voi nu l-aţi simţit... Cum e posibil? Michael? Îl întreba în mod special pe Michael, fiindcă era casa lui și, practic, ea nu mai locuia aici. Exact. Casa n-ar fi trebuit să-i comunice ei nimic înainte de a-i transmite lui. — Nu ştiu, răspunse el. Îl simţi şi acum? — Da. Claire încă simţea frigul, într-atât, încât fiori de gheaţă îi străbăteau tot trupul. Se miră că răsuflarea ei nu producea aburi. — M-m-mai frig, izbuti să spună, şi Shane trecu peste şocul de a-i fi văzut faţa arsă şi veni să-i ia mâinile într-ale lui. Ea tresări când îi atinse porţiunile de piele afectată, însă, în acelaşi timp, primi cu recunoştinţă căldura. — Eşti îngheţată, constată el, şi luă repede o pătură de lână de pe spătarul canapelei, înfăşurând-o cu ea. Fir-ar să fie, Claire! O fi de la arsurile solare... — Nu e... arsură solară, zise ea, printre dinţii care-i clănţăneau, în timp ce Shane o conducea până la masă şi-o ajuta să se aşeze. E casa. Trebuie să fie casa! — Eu... nu cred, zise Michael, aşezându-se încet înapoi pe scaunul lui. Aş fi ştiut, Claire; imposibil să nu fi ştiut. E vorba despre altceva. Claire scutură din cap şi se înfăşură mai strâns cu pătura, simţindu-se îngrozitor în ambele sensuri: faţa, arzând de fierbinţeală, şi corpul, dârdâind de frig. — Încearcă să mănânci ceva, o îndemnă Eve, încărcându-i farfuria cu tacos. Sau ce-ai zice despre ceva fierbinte de băut? Claire încuviinţă. Frigul părea să pătrundă tot mai adânc, sfredelindu-i oasele. Habar n-avea ce-ar putea să se-ntâmple dacă va ajunge mai departe, dar oricum nu i se părea că ar fi ceva de bine. Absolut deloc. Își ţinu pătura strânsă cu mâna dreaptă şi o întinse pe stânga după un taco, sperând că tremuratul n-o va face să împrăştie mâncarea pe toată masa... dar Shane o prinse de braţ. — Priviţi, zise el, înainte ca ea să poată protesta. Priviţi brăţara. Era brăţara Ameliei, cea pe care o purta la încheietura mâinii stângi, cea pe care nu mai putea să şi-o scoată, cea care amintea tuturor pentru cine lucra Claire (amintindu-i în acelaşi timp şi lui Claire, secundă de secundă). Brăţara ar fi trebuit să fie din aur, însă pe centru culoarea pălise, devenind aproape albă, ca şi cum s-ar fi transformat în cristal. Sau în gheaţă. Fumega prin aer, aşa că frigul îşi degaja propriii aburi. — Trebuie s-o scoatem, hotărî Shane, răsucindu-i mâna şi căutând o închizătoare. Claire încercă să-i spună că nu exista aşa ceva, însă el nu era atent. — Michael, e rece, frate. E foarte rece. Se-ntâmplă ceva rău. Între timp, se ridicaseră toţi de pe scaune, strângându-se în jurul ei. Michael atinse brăţara, dar îşi retrase mâna şi-i căută privirea lui Shane. — Asta nu se scoate, îi zise. — Mă doare-n cot dacă nu trebuie să se scoată! se răsti Shane. Ajută-mă! — N-are rost. E brăţara Fondatoarei, încercă să-i explice Michael, şi-l apucă de braţ pe Shane când îl văzu că acesta insistă să smucească brăţara. Frate, ascultă-mă! N-ai cum s-o scoţi! Tot ce putem să facem e s-o găsim pe Amelie. Numai ea poate s-o scoată. — Amelie, repetă Claire, străduindu-se să-şi stăpânească dârdâitul violent, astfel încât să poată pronunţa cuvintele. Întreaga lume părea să se prefacă în gheaţă, rece şi toxică. E... ceva... în... neregulă... cu... Amelie... Shane îi privi chiorâş pe Michael. — Dă-mi drumul, îi ceru el. Şi, după ce Michael îi eliberă braţul, continuă să arunce priviri fioroase. — Tu n-ar fi trebuit să ştii dacă e ceva în neregulă cu Amelie, dacă tot eşti progenitura ei demonică, şi aşa mai departe? — Nu e aşa, replică Michael, cu toate că furia începea să i se acumuleze în ochii albaştri şi în trăsăturile feţei. Nu sunt progenitura ei. — La partea cu demonică nu mă mai contrazici? Indiferent cum vrei să-i spui, ea te-a făcut vampir. Nu poți să-ţi dai seama când are necazuri? — Confunzi vampirii cu Omul-Păianjen, ripostă Michael, cu toate că deja renunţase la ceartă şi tocmai îşi scotea telefonul din buzunar. Apăsă un buton şi începu să vorbească, dar nu cu Shane. — Alo, Oliver? Eşti cu Amelie? Nu? Ea unde e? Oricare ar fi fost răspunsul, închise cu un gest violent telefonul fără să mai spună nimic şi-i căută privirea lui Shane. — Hai să mergem. — S-s-staţi, izbuti să spună Claire, apucându-l de braţ pe Shane. U-u-un-de... — Asta e şi întrebarea mea. Unde mergeţi? Pentru că vin și eu, interveni Eve, repezindu-se să-şi ia geanta din piele lăcuită cu cranii imprimate pe ea. — Ba nu, nu vii. Trebuie să rămână cineva cu Claire. — Atunci, vine şi ea. Femeile nu mai rămân de căruţă, Mikey, nu mai suntem ca-n secolul trecut, argumentă Eve, și Claire făcu semn c-o aprobă. Sau, cel puţin, aşa avu impresia; era greu să-şi dea seama, cu tot dârdâitul ei. — Bun, mai zise Eve. Hopa sus, puştoaico.
Trei
Drumul cu maşina lui Michael i se păru un coșmar. Eve luase o grămadă de pături, şi Claire aproape că se înăbuşea sub ele, însă tot îi era frig, şi din ce în ce mai frig, ca şi cum termostatul i s-ar fi defectat grav. Pielea i se albise, iar unghiile şi buzele i se învineţiseră. Începea să arate a... moartă. Chiar dac-ar fi încercat să vadă încotro merg, tot n-ar fi reuşit mare lucru: automobilul lui Michael fiind după standardele vampirilor, cu geamurile complet fumurii, ochii omeneşti nu puteau să zărească prin ele mai mult decât urme obscure de lumină, aşa că-şi concentră atenţia asupra respiraţiei. Încă o dată, şi încă o dată. — Hei, Michael? o auzi pe Eve spunând. Mai ajungem azi? — Deja am depăşit viteza legală. — Bun, atunci accelerează. Accelerarea bruscă o lipi pe Claire cu spinarea de banchetă. Shane o ţinu, însă ea nu-l simţi. Încetase acum să dârdâie, ceea ce o făcea să se simtă mai bine, dar în acelaşi timp era şi foarte, foarte obosită, reuşind cu greu să mai stea trează. Tremuratul măcar fusese ceva de care să se agațe, însă acum nu-i mai rămăseseră decât frigul şi tăcerea. Totul părea să se îndepărteze de ea, lăsând-o în urmă. — Hei! auzi un strigăt şi simţi ceva, ca un val de căldură pe piele, aşa că deschise ochii şi văzu faţa lui Shane la doar câțiva centimetri de a ei. Părea speriat. Îi ţinea mâinile pe obraji, străduindu-se s-o încălzească. — Hei, Claire! Nu închide ochii. Stai cu mine. OK? — OK, şopti ea. Obosită. — Văd. Dar nu pleca de lângă mine, m-ai auzit? Nici prin gând să nu-ţi treacă, zise el, mângâindu-i obrajii, părul, cu mâinile care tremurau aproape la fel de tare pe cât tremurase ea mai devreme. Claire? — Aici. — Te iubesc. O spusese încet, aproape în şoaptă, ca un secret între ei doi, și Claire simţi o explozie de ceea ce aproape că putea fi numită căldură traversându-i pieptul. — M-ai auzit? Izbuti să-şi încline uşor capul în semn de încuviinţare, și i se păru că reuşeşte să şi zâmbească. Michael opri repede automobilul şi coborî imediat, când Claire nici nu apucase să-şi dea seama că ajunseseră la destinaţie. — Hei! protestă Eve, repezindu-se după el. Shane deschise portiera din spate şi-o ridică în braţe pe Claire... sau, mai degrabă, balotul de pânză, fiindcă aşa se simţea Claire, înfăşurată în vreo şase pături. Lumina lunii, de un albastru palid, aproape albicios dezvăluia iarbă, copaci şi pietre funerare. Erau la cimitirul din Morganville. — Mama mă-sii, murmură Shane. Nu e tocmai locul preferat de mine în materie de ieşiri în oraş, ştii? Claire? Mai eşti cu mine? — Da, răspunse ea. De fapt, chiar se simţea un pic mai bine, şi nu ştia de ce. Nu bine, evident. Dar nu mai simţea că se duce. În faţa ei, îi văzu pe Michael şi pe Eve, croindu-şi drum prin labirintul de pietre funerare, cruci şi statui din marmură. Un mausoleu mare, alb, domina vârful colinei, însă ei nu se îndreptau într-acolo: cotiră spre dreapta. Claire îşi dădu seama încotro mergeau. — Sam, şopti ea. Shane trase adânc aer în piept, îl lăsă să iasă şi apoi porni, la rândul lui, în direcţia aceea. Trecuseră luni de zile de când Sam Glass, bunicul lui Michael, murise... îşi sacrificase existenţa ca să-i salveze pe ei toţi, într-adevăr, dar mai ales pe Amelie. Era, cel puţin din câte ştia Claire, unicul vampir îngropat aici, în cimitir: avusese parte de o slujbă de înmormântare adevărată, de un doliu adevărat, şi probabil era singurul vampir din Morganville agreat de toţi şi respectat de ambele tabere. Însă el fusese şi iubit: de Amelie. După standardele vampirilor, relaţia dintre Amelie şi Sam trecuse ca o vijelie: el se născuse în Morganville, nu avusese nici măcar o sută de ani când murise, însă din ceea ce văzuse Claire, între ei fusese o dragoste ca pe vremuri, intensă, una pe care încercaseră să şi-o refuze, şi nu o dată. O găsiră pe Amelie îngenuncheată la mormântul lui. De la distanţă, semăna cu unul dintre îngerii aceia din marmură: palidă, îmbrăcată în alb, nemişcată. În schimb, părul ei lung, blond pal, i se revărsa liber, în valuri, în jurul feței și pe spate, şi vântul îngheţat i-l spulbera şi i-l flutura ca pe un steag. Oricât de frig i-ar fi fost lui Claire, Amelie arăta cu mult mai îngheţată. Nu exista durere în expresia ei. Nu exista nimic: pur şi simplu... nimic. Nu păru să-i vadă pe cei patru când se opriră în apropierea ei; nu se mişcă, nici nu vorbi, nici nu reacţionă în vreun fel. — Hei, o apostrofa Shane. Încetează, indiferent ce-ai avea de gând. Îi faci rău lui Claire. — Da? se auzi vocea Ameliei, dar tărăgănată şi parcă oarecum îndepărtată, ca şi cum ea ar fi fost la kilometri depărtare, dar ar fi vorbit prin intermediul trupului aflat în fața lor. Cer iertare, zise ea. Nu se clinti. Nu mai zise altceva. Shane şi Michael schimbară o privire între ei, şi Michael descifra clar mesajul care spunea că, dacă nu va face el ceva, atunci va acţiona Shane, şi nu va fi deloc plăcut. Atunci, Michael întinse mâna spre Amelie, vrând s-o ajute să se ridice. Iar ea se răsuci spre el, brusc şi plină de energie, cuprinsă de o furie sălbatică, având flăcări în ochii sângerii, în contrast cu faţa albă ca varul, şi colţii scoşi în unghiuri ascuţite, ucigătoare. — Nu mă atinge, băiete! Michael se retrase, ridicând ambele braţe în semn de capitulare. Amelie îl ţintui cu o privire fioroasă — pe toți îi ţintui — timp de alte câteva secunde, după care-și întoarse din nou ochii spre mormântul din faţa ei. Roşeaţa se risipi, iar ochii îi redeveniră de un cenuşiu şters şi, din nou, absenţi. Explozia de furie a Ameliei o străpunsese pe Claire ca un val de caniculă din timpul verii, alungându-i pentru moment frisoanele. Se foi în braţele lui Shane, iar el o lăsă jos. Claire îşi lepădă păturile, păstrând numai una, şi se lăsă pe vine în faţa Ameliei, de cealaltă parte a mormântului. Amelie privea drept prin ea, chiar şi atunci când Claire îşi ridică mâna şi-i arătă brăţara de la încheietură. Aurul se acoperea din nou de chiciură, deja, şi Claire simţea cum îngheţul i se strecoară înapoi în trup. — Sunteţi o laşă, îi zise Ameliei. Privirea Ameliei se limpezi, concentrându-se subit lui Claire. Fără vreo altă reacţie, însă fie şi numai aceasta era de ajuns s-o determine pe Claire să tacă, dorindu-şi să-şi fi putut lua cuvintele înapoi. Dar nu se lăsă. În loc de asta, inspiră adânc şi-şi continuă atacul. — Credeţi că Sam asta ar vrea, să staţi aici şi să vă doriţi moartea? Adică, vă înţeleg suferinţa. Dar prea semănaţi a elevă de liceu. Amelie se încruntă, aproape insesizabil: doar o minusculă încreţitură a frunţii. — Ce s-a întâmplat cu faţa ta? se interesă ea. A! Arsurile... — Lăsaţi-mă pe mine. Ce se-ntâmplă cu dumneavoastră? Vă simt... atât de rece! În timp ce vorbea, constată că era ceva neobişnuit la mâinile Ameliei. Purta mănuşi... de culoare închisă. Nu, nu asta. Se vedeau pete albe de piele prin... Sânge. Avea mâinile pline de sânge. Şi i se vedeau crestături la încheieturi, tăieturi adânci. Astea ar fi trebuit să se vindece, cugetă Claire, simţind cum i se strânge pielea pe tot trupul, şi se cutremură, cuprinsă de panica şocului. Habar n-avea de ce rănile Ameliei rămâneau deschise, continuând să sângereze: la vampiri, pur şi simplu, nu era posibil aşa ceva. Şi totuşi, Amelie găsise cum să procedeze. Şi avea de gând să se sinucidă, cu adevărat. Nu era un oarecare strigăt exagerat de melodramatic după ajutor. Ea nu aştepta ajutor, nici nu-l căutase. Tocmai de-asta se înfuriase. Claire se simţi invadată de o explozie de groază absolută. Ce să fac? Ce să spun? Îşi ridică privirea spre Michael însă el stătea deoparte, şi departe de Amelie: n-avea cum să vadă ce văzuse ea. Eve, în schimb, văzu. Şi, spre deosebire de Claire, nu şovăi. Se trânti în genunchi, pe iarba rece, lângă Amelie, apucă pe femeia-vampir de braţul stâng şi-l răsuci astfel încât încheietura să-i fie cu faţa în sus. Se vedea ce iţindu-se din tăietură, şi Claire aproape că leşină când îşi dădu seama că Amelie îşi înfipsese o monedă de argint rană, ca să-i împiedice vindecarea. Eve i-o scoase. Amelie se cutremură şi, în doar câteva secunde, rana se închise, şi sângele îşi opri curgerea. — Copilă tâmpită! mârâi ea, îmbrâncind-o pe Eve care se întinsese spre celălalt braţ. Nu-ţi dai seama ce faci! — Ce, că-ţi salvez viaţa? Ba nu, să ştii că înţeleg destul de bine noţiunea. Şi-acum, stai cuminte. Dacă mă muşti, îţi jur că te străpung cu ţepuşa. În ochii Ameliei reapăru roşeaţa sângerie, după care-şi reveniră la normala lor nuanţă, nu tocmai umană, de cenuşiu. — Nu ai nicio ţepuşă la tine. — Uau, m-ai luat în sensul literal... Poate că n-oi avea eu acum, dar stai să vezi. Doar să mă muşti, şi asta e, căţeaua... Nu vreau să spun că eşti o căţea: e doar o exprese. O cunoşti? Pălăvrăgeala lui Eve nu era menită decât s-o distragă. În timp ce vorbea, reuşi să-i ia braţul drept şi să-i scoată Ameliei moneda de argint şi din rana aceea. Scurgerea sângelui din mâinile Ameliei peste ţărâna mormântului încetini, se mai văzură doar câţiva picuri, apoi încetă. Iar Claire simţi, la rândul ei, cum frigul începe să-i dispară treptat din trup, pe măsură ce rănile Ameliei se vindecau. În sfârşit, îşi putea simţi din nou viaţa din ea: căldura din corp, bătăile inimii. Se întrebă dacă aşa s-o simţi Amelie tot timpul: cu iarna aceea îngheţată pe dinăuntru. Dacă aşa era, atunci înţelegea de ce se afla aici Amelie. Vântul nopţii făcu să trosnească crengile copacilor şi-i învolbură Ameliei părul decolorat peste faţă, ascunzându-i chipul. Claire urmări cu privirea cum rănile de pe braţele femeii vampir se estompează, crestăturile roşii transformându-se treptat în dungi pale, apoi dispărură cu totul. — Ce naiba făceai acolo? o întrebă Michael. Amelie ridică din umeri. — Este un vechi obicei, zise ea. Ofrandă de sânge adusă celor pe care i-ai pierdut. Este nevoie de voinţă şi de pricepere ca s-o faci aşa cum se cuvine. — Ca să nu mai adăugăm şi de prostie, se amestecă Eve, lucrurile de genul ăsta pot să-i omoare pe cei mai mulţi dintre oameni, nu mai vorbesc şi de majoritatea vampirilor. Amelie încuviinţă printr-o înclinare lentă a capului. — Este posibil. Michael, care, după expresia feţei, fusese cel mai îngrozit dintre toţi, găsi în sfârşit ceva de spus. — De ce? se interesă el. De ce-ai face una ca asta? Din cauza lui Sam? Întrebarea aceasta chiar aduse un zâmbet, sau cel puţin o umbră de zâmbet, pe buzele ei palide. — Bunicul tău s-ar supăra foarte rău pe mine dacă s-ar gândi că el ar fi cauza. M-ar considera o romantică incorigibilă. Eve pufni. — Avem aici ceva romantic, apoi ceva dramatic, şi ceva idiotic. Ghici care dintre ele. Zâmbetul Ameliei se şterse, şi în ochi îi reveni ceva din scânteia aceea. Îşi ridică bărbia, fixând-o cu privirea pe Eve. — Dar tu nu te trezeşti în fiecare dimineaţă şi-ţi vopseşti faţa cu machiajul tău de clovn, ştiind că prin aşa ceva te diferenţiezi de ai tăi? Cum este fraza aceea întrebuinţată de generaţia voastră? Cine se-aseamănă se-adună? — Sunt destul de convinsă că fraza asta a fost la mare modă acum vreo paisprezece generaţii, dar, da, îţi înţeleg punctul de vedere. Şi poate că sunt eu teatrală, dar, stai aşa, cel puţin nu sunt tăietoare. — Ce să fii? — Tăietoare, repetă Eve, arătând spre încheieturile însângerate ale Ameliei. Ştii cum e, poezii proaste, muzică emo, trebuie să-mi tai venele ca să simt, fiindcă lumea e atât de îngrozitoare? — Nu acesta este motivul... Amelie se întrerupse şi tăcu preţ de câteva secunde, după care-şi înclină încet capul în semn aprobator. — Poate. Poate că exact aşa mă simt, da. — Atunci, e al naibii de rău, conchise Eve, şi în vocea ei se simţea o răceală stranie, care o făcu pe Claire să clipească a mirare. Ai de gând să-ţi dai viaţa lângă mormântul iubitului tău? N-ai decât. Eu sunt goth: te înţeleg. Dar nu îndrăzni s-o tragi şi pe Claire după tine, că te urmăresc până-n iad şi te străpung acolo cu ţepuşa. Acum, până şi Shane se holba la Eve ca şi cum n-ar mai fi văzut-o în viaţa lui. Claire deschise gura să spună ceva, dar în ruptul capului nu-şi putu închipui ce anume. Tăcerea se prelungi, tot mai mult, şi într-un târziu Amelie întoarse capul spre Claire şi zise: — Brăţara. Ea te-a prevenit despre... situaţia mea. — A prevenit-o? A fost cât pe ce s-o omoare, exclamă Shane. O luai şi pe ea cu tine. Dar asta o ştiai deja, nu? Amelie scutură din cap. — Nu ştiam, zise, apoi oftă, ceea ce o făcu să pară foarte tânără, şi foarte umană. Şi, după cum avu impresia Claire, foarte istovită. — Am uitat, continuă Amelie, că este posibil să se întâmple un astfel de lucru, cu toate că, dacă mă gândesc, consider că este foarte posibil. Trebuie să-mi cer scuze faţă de tine, Claire. Te simţi mai bine acum? Lui Claire încă-i era frig, însă ea se gândi că starea ei se datora mai degrabă vântului îngheţat şi contactului cu pământul rece, decât vreunei magii. Făcu semn că da, străduindu-se să nu dârdâie. — Sunt bine. Dar dumneavoastră aţi pierdut foarte mult sânge. Amelie ridică din umeri, aproape imperceptibil, ca şi cum n-ar fi avut importanţă. — Îmi voi reveni, zise, dar fără să pară prea entuziasmată de asta. Acum, adăugă ea, lăsaţi-mă singură. Am anumite lucruri de îndreptat faţă de Samuel. — Poţi foarte bine să-ţi verşi sângele peste mormântul lui şi altădată, o contră Eve. Hai, cucoană. Hopa sus. Hai să te ducem acasă. Întinse mâna spre ea şi, din nou, Amelie se lăsă atinsă. Ciudat, îşi zise Claire în sinea ei: Michael era vampir, însă Amelie părea să aibă mai multă încredere în Eve, în clipa de faţă. Şi Michael simţea acelaşi lucru, la rândul lui: pe chip îi apăruse o expresie de îngrijorare. — Fără muşcături, îi atrase atenţia Eve, în timp ce-o ajuta să se ridice. Amelie îi aruncă o privire nimicitoare. — Ei, toţi profesorii m-au învăţat că repetiţia e mama învăţăturii, replică Eve. Ai vreo maşină, ceva? — Nu. — Hm... dar oamenii tăi? Pândesc din umbră, de preferinţă cu o limuzină la îndemână? Amelie îşi înălţă o singură sprânceană albă. — Dacă mi-aş fi adus o escortă, în mod cert ar fi avut obiecţii privitoare la intenţiile mele prezente. — La dramatica scenă a morţii? Mda, aşa cred. OK, atunci o să te conducem noi. Mai întâi, la banca de sânge, corect? — În afară de cazul în care te-ai oferi ca donatoare. — Pfui! Nu. Şi nici măcar să nu te uiţi la Claire, de asemenea. — Nici la mine, interveni Shane. Gagiul nu face de-astea. — Uneori mă întreb dacă generaţia voastră mai vorbeşte engleza cât de cât, comentă Amelie. Dar, da, dacă vreţi să mă conduceţi cu maşina până la banca de sânge, mă puteţi lăsa acolo în destulă siguranţă. Oamenii mei — pusese suficientă ironie în cuvinte încât să le dea de înţeles că le considera la fel de caraghioase ca şi ei — mă vor găsi acolo. Tocmai se îndepărtau de mormântul lui Sam, deplasându-se cu încetineală şi într-o formaţie strânsă, când o umbră ieşi la iveală din spatele unui impunător mausoleu din marmură din vârful colinei. Era vampir, dar nu de genul celor pe care se obişnuise Claire să-i vadă prin Morganville: acesta arăta ca un deprins cu traiul aspru, fără acces la duşuri sau la obiecte dichisire personală. De asemenea, nu părea tocmai sănătos la minte. — Amelie, zise bărbatul; cel puţin, aşa i se păru lui Claire, că ar fi un bărbat, deşi era greu să fie sigură, cu claia de păr învălmăşit care nu mai fusese pieptănată din secolul trecut, şi masa informă de straie murdare de sub pelerina jegoasă. Ai venit să-ţi vizitezi pălmaşii şi să le împarţi milostenii, ca în vremurile de odinioară? Avea un accent pronunţat, englezesc, posibil... dar, în acelaşi timp, unul grosolan, nu precum cel rafinat al lui Oliver. — O, rogu-vă, stăpână, ceva pomană pentru săraci? zise el, şi izbucni în râs. Era un sunet uscat, cavernos, şi creştea... până când se auzi de peste tot, în jurul lor, din întuneric. Erau mai mulţi acolo. Michael se întoarse şi sfredeli cu privirea întunericul; poate că el vedea ceva, însă pentru Claire, nu existau decât umbre şi pietre de mormânt, şi râsetele acelea. Shane cuprinse cu un braţ. Amelie se scutură de braţul sprijinitor al lui Eve şi se desprinse din micul lor grup. — Morley, rosti ea. Observ că te-ai târât afară din canalul tău. — Şi mie mi se pare că te-ai coborât din turnul tău de fildeş, domniţa mea, replică el. Şi iată-ne, întâlnindu-ne în cloaca în care-şi leapădă oamenii gunoaiele. Şi-ai mai şi adus mâncare. Câtă amabilitate! Chicoteli fantomatice se auziră prin întuneric. Michael se întoarse, depistând ceva nevăzut de Claire; ochii i se înroşiră, şi ea îl văzu prefăcându-se din Michael, cel pe care-l cunoştea, în altceva, în ceva înfricoşător: în Michael, cel pe care nu-l cunoştea. Eve simţi, la rândul ei, acelaşi lucru, şi făcu câţiva paşi înapoi, trăgându-se mai aproape de Shane. Părea calmă, dar îşi ţinea pumnii strânşi pe lângă corp. — Fă ceva, îi ceru Ameliei. Scoate-ne de-aici. — Şi cum îţi imaginezi că aş putea s-o fac? — Gândeşte-te la ceva! — Chiar eşti un copil extrem de sâcâitor, remarcă Amelie, dar fără să-şi dezlipească privirea de Morley, sperietoarea de ciori de lângă mormântul din marmură. Nu ştiu de ce-mi mai bat capul. — Nici eu nu ştiu, o susţinu Morley. Fie vorba între noi, bătrânul şi dragul tău tătic avusese ideea cea mai potrivită. Omoară-i pe toţi, sau închide-i undeva, pentru sânge; asta cu traiul împreună, ca egali, e o aberaţie, şi tu o ştii. Ei niciodată n-or să ne fie egali, nu-i aşa? — Cine zice, ăla e, ripostă Eve, arătându-i degetul mijlociu. Shane o apucă repede de braţ şi o forţă să şi-l coboare la loc. — Ce, acum eşti Domnul Discreţie? îl apostrofa Eve. E Ziua Contrariilor? — Taci, şi-atât, îi şopti Shane. Dacă n-ai observat, suntem depăşiţi numeric. — Şi? Când nu suntem? Shane îşi întoarse privirea spre Claire, care ridică din umeri. — Ea cam are dreptate. De obicei, aşa suntem. — Nu-mi eşti de ajutor. Michael? încercă Shane. Ce vezi, frate? — Necazuri, răspunse Michael. Şi vocea îi suna altfel: mai profundă faţă de cum se obişnuise Claire s-o audă. — Sunt cel puţin opt, toţi vampiri, adăugă Michael. Stai aici, cu fetele. — Ştiu că n-ai vrut să spui ce s-a auzit. Şi ai nevoie mine. Amelie e slăbită, iar tu eşti cu mult depăşit ca forţă, frăţioare. — Chiar sunt? replică Michael, cu un zâmbet deconcertant care-i dezveli fulgerător colţii. Stai cu fetele, Shane. — Aş zice că o sugi, dar de ce-aş afirma evidenţa? zise Shane. Cuvintele erau vulgare, însă tonul îi era de o totală seriozitate, încordat şi îngrijorat. — Fii prudent, frate, îl povăţui el. Foarte prudent. — Nu ne luptăm, zise deodată Amelie. Din vârful colinei, cu impunătorul mausoleu alb strălucind în spatele lui, Morley îşi înclină capul într-o parte şi-şi încrucişă braţele pe piept. — Nu? — Nu, răspunse ea. Tu o să pleci, şi o să-ţi iei şi prietenii tine. — Şi de ce-aş face eu una ca asta, când ai o tovărăşie atât de delicioasă? Ai mei sunt flămânzi, Amelie. Mesele ocazionale, din şobolani şi beţivii străini, nu prea alcătuiesc un regim alimentar echilibrat. — Poţi să vii, împreună cu haita ta de şacali, oricând la banca de sânge, replică Amelie, pe un ton de parcă ar fi stăpânit pe deplin situaţia, deşi Claire vedea limpede că era slăbită şi epuizată. Tot ceea ce te împiedică, adăugă Amelie, nu este decât propria îndărătnicie. — Nu mi-aş pleca fruntea în faţa unora ca voi. Am şi eu mândria mea. — Atunci, poftă bună la şobolani, zise Amelie, aruncându-le celorlalţi o privire poruncitoare. Plecăm, anunţă ea. Morley izbucni în râs. — Chiar crezi ce spui? — O, da, răspunse Amelie, zâmbind, însă ceilalţi avură senzaţia că temperatura aerului din jurul lor scăzuse brusc cu câteva grade. Chiar cred. Pentru că este posibil ca ţie să-ţi placă jocurile şi fanfaronadele tale, Morley, însă nu te consider chiar atât de prost încât să nu-ţi dai seama că dacă mă superi, ai să plăteşti. De această dată, în jurul lor nu se mai auziră râsete, ci un sunet scăzut, ca un mormăit care se înteţea şi îi înconjura. Mârâieli. — Ne ameninţi, rosti vampirul zdrenţăros, rezemându-se de mormântul din spatele lui. Tu, care duhneşti a propriul sânge şi a slăbiciune. Care stai în faţa noastră doar cu un abia născut vampir ca aliat, şi cu trei gustări suculente de apărat. Vrei să vorbim sincer? Întotdeauna ai fost curajoasă, doamna mea de obârşie înaltă, însă există o graniţă între curaj şi nesăbuinţă, şi cred că, dacă priveşti cu atenţie, o s-o vezi în urma ta. Amelie nu spuse nimic. Doar rămase pe loc, tăcută şi de un calm glacial, aşa că Morley, până la urmă, îşi îndreptă spinarea. — Eu nu-ţi sunt vasal, zise el. Predă-ne victimele, şi o să te las să pleci nevătămată împreună cu băiatul. Claire deduse, cu o senzaţie de greaţă, că victimele era ea, Eve şi Shane. Nici lui Shane nu-i plăcu ce auzise: îl simţi încordându-se lângă ea. — Şi de ce crezi că aş face aşa ceva? întrebă Amelie, pe un ton care suna doar vag interesat de întreaga situaţie. — Pentru că eşti o maestră a şahului, şi că ştii ce înseamnă să sacrifici pionii, îi răspunse Morley, scoţându-şi la iveală colţii maronii şi strâmbi, care, chiar dacă nu văzuseră vreodată o periuţă de dinţi, tot nu arătau mai puţin ucigători. E vorba despre tactică, nu despre strategie, preciză el. — Când îmi voi dori să ascult prelegeri pe tema strategiei, voi consulta pe cineva care chiar a câştigat bătălii, replică Amelie. Nu pe unul care a fugit de ele. — Atins, comentă Eve. — Dar ştii despre ce e vorba? o întrebă Shane. — N-am nevoie, ca să mă prind de faza asta. L-a plesnit atât de tare, încât a simţit-o şi mă-sa. Într-adevăr, şi Morley simţise lovitura: făcu un pas spre ei, şi de data aceasta, când îşi dezveli colţii, nu le oferi un zâmbet. — Ultima şansă, zise. Pleacă, Amelie. — Aş putea să deschid un portal, şopti Claire, încercând să-şi menţină tonul suficient de coborât încât Morley, aflat la douăzeci de paşi depărtare, să n-o poată auzi. Amelie o săgetă cu o privire dură, una dintre privirile acelea. — Dacă aş pleca, pur şi simplu, într-o astfel de manieră, el ar putea pretinde că m-a alungat, înfrântă, îi explică. Nu este suficient doar să scăpăm de aici. — Exact, o aprobă Morley, bătând din palme. Sunetul se auzi şocant de puternic, reverberându-se din pietrele de mormânt. Un stol de păsări îşi luă zborul de prin copaci, ciripind alarmate. — Trebuie să-mi arăţi ce e greşit în metodele mele adăugă vampirul. Ceea ce, draga mea suzerană, va fi ca greu. În clipa de faţă, eşti mai mult ambalaj, decât marfă, cum se spune prin părţile acestea ale lumii. Doar dacă nu-i socoteşti pe cei trei însoţitori ai tăi ca marfă, desigur. Caz în care cam duci lipsă de ambalaj. — Mă plictiseşti cu toată vorbăria ta. Atacă, sau nu face nimic, ca totdeauna, replică Amelie. Oricum ar fi, noi plecăm. Se întoarse spre ceilalţi şi le zise, pe acelaşi ton liniştit calm: — Nu-l luaţi în seamă. Morley este un fanfaron laş, un degenerat, un mincinos. Bântuie pe aici, fiindu-i teamă că, dacă ar convieţui printre noi, ceilalţi, n-ar face decât să demonstreze ce calic jalnic şi prăpădit... — Omorâţi-i pe toţi! strigă Morley, şi se năpusti fulgerător spre Amelie. Michael se repezi spre el cu capul înainte şi-l doborî rostogolindu-se amândoi peste pietrele funerare. Claire se răsuci ca un titirez când văzu umbrele desprinzându-se din întuneric, mişcându-se prea repede ca să le poată zări limpede. Pulsul i se înteţi nestăvilit, însă încercă să se pregătească pentru luptă. Şi atunci, Amelie rosti: — Oliver, te rog, demonstrează-i lui Morley motivul pentru care s-a înşelat atât de amarnic. Una dintre umbre păşi înainte, în lumina lunii, şi se dovedi că nu era câtuşi de puţin un personaj străin. Oliver, adjunctul Ameliei la conducerea oraşului Morganville, era în deghizamentul lui de prăvăliaş cumsecade — tricoul vopsit în stil tie-dye, cu emblema cafenelei Common Grounds pe piept, şi o pereche de blugi — şi cu părul încărunţit strâns la spate în coadă, arătând ca un reprezentant tipic al cafegiilor. Făcea excepţie doar expresia feţei, una care nu-l arăta deloc încântat să se afle acolo, la apelul Ameliei, şi încă mai puţin încântat să aibă de-a face cu Morley. Umbrele răsărite din întuneric nu erau, până la urmă, acoliţii lui Morley, ci ai lui Oliver... vampiri bine dichisiţi, cizelaţi, dar cu o tentă glacială şi rezervată care-i provocă fiori reci lui Claire. Erau politicoşi, dar tot ucigaşi rămâneau. — Michael, zise Oliver. Dă-i drumul nebunului. Michael păru la fel de surprins ca şi Morley — sau precum se simţea Claire — însă îi dădu drumul celuilalt vampir şi se retrase. Morley sări în picioare, după care se opri să-i examineze din priviri pe Oliver şi trupa lui. — Adepţii tăi — dacă poate cineva să învrednicească o haită flămândă de câini cu un astfel de nume — au fost convinşi să te părăsească, adăugă Oliver. Ai rămas singur, Morley. — Şah mat, rosti încetişor Amelie. Strategie, nu tactică. Sunt încredinţată că sesizezi distincţia. Situaţia de criză trecuse. — Mă rog, comentă Eve. Cam dezamăgitor. De obicei în filme, urma secvenţa de kickboxing. Oliver întoarse uşor capul, aruncându-i Ameliei o privire iute, cunoscătoare, oprindu-se asupra sângelui de pe mâinile ei. Buzele i se strânseră într-o expresie care arăta dezgust. — Ai terminat aici? o întrebă. — Aşa cred, răspunse Amelie. — Atunci, mă pot oferi să te însoţesc până acasă? Zâmbetul ei se transformă într-unul cinic. — Eşti îngrijorat pentru mine, prietene? Cât de frumos din partea ta! — Absolut deloc. Sunt încântat că-ţi pot fi de folos întru apărarea onoarei tale. Michael m-a apărat, îl corectă Amelie. Tu ai apărut. Atins, îşi zise Claire, în sinea ei, şi observă că Eve gândea acelaşi lucru. Totuşi, niciuna dintre ele nu avu suficient curaj încât s-o zică şi cu voce tare. Oliver ridică din umeri. — Strategie şi tactică. Eu cunosc diferenţa. Şi am câştigat bătălii, spre deosebire de Morley. — Tocmai acesta este şi motivul pentru care mă bizui pe tine, Oliver. Sunt încredinţată că pot să contez în continuare pe tine pentru aceasta. Se fixară cu privirile, şi Claire se cutremură puţin. Cu Morley fusese un bluf; cu Oliver, nu. Era genul care face tot ceea ce spune, dacă are impresia că poate scăpa cu faţa curată. În plus, îşi dorea să devină stăpân pe Morganville. Poate nu destul cât s-o omoare pe Amelie ca să-şi atingă ţelul, însă graniţa era extrem de subţire. De fapt, Claie zărea această graniţă chiar acum, în cicatricile din ce în ce mai estompate de la încheieturile Ameliei. — Michael şi prietenii lui au fost atât de amabili, încât s-au oferit să mă însoţească până la banca de sânge, zise Amelie. Voi merge cu ei. Eventual, mi-ai putea chema maşina, să mă aştepte acolo. Zâmbetul lui Oliver fu la fel de tăios ca muchia unei coli de hârtie. — Ca totdeauna, trăiesc ca să te slujesc. — Mă îndoiesc cu toată sinceritatea de aşa ceva. Michael se postă alături de Amelie, şi toţi cinci porniră să coboare poteca întortocheată spre locul în care-şi lăsaseră maşina. Când privi înapoi, Claire nu mai zări nici urmă de Oliver şi de ai lui, nici de Morley. Nu mai era decât cimitirul tăcut, şi mausoleul strălucitor din vârful colinei. — I s-a mai părut cuiva ciudat? întrebă Shane, în timp ce urcau în automobil. Eve îi aruncă o privire exasperată: ei trei stăteau, desigur, pe bancheta din spate. Amelie se aşezase în faţă, lângă Michael. — La ce te referi? În general, sau la ceva particular? — Mi se pare ciudat că am trecut prin toată întâmplarea asta, şi n-am fost nevoit să pocnesc pe nimeni. Urmă un moment de tăcere, întrerupt de Michael, care zise, în timp ce pornea motorul: — Ai dreptate, Shane. Asta a fost ceva ciudat. Când Michael opri maşina în faţa băncii de sânge dispozitivul de securitate al Ameliei era deja instalat, iar limuzina, parcată lângă trotuar. Claire aproape că se aştepta să vadă acele mici aparate specifice Serviciilor Secrete încolăcite în jurul urechilor lor palide, însă presupuse că vampirii nu prea aveau nevoie de ajutorul tehnologiei ca să se audă între ei. Totuşi, purtau elegante costume negre şi ochelari de soare, iar în clipa în care automobilul lui Michael se opri, unul dintre ei deschise deja portiera din dreapta, oferindu-i Ameliei braţul. Ea i-l luă fără pic de stângăcie, cât se poate graţioasă, şi-şi întoarse privirea înainte de a se închide portiera, zicându-le: — Vă mulţumesc. Tuturor. Şi atât. Totuşi, din partea Amelie, asta cam însemna destul de mult. — Eu în faţă! ziseră în acelaşi timp Eve şi Shane, pornind prompt un joc de-a piatră-hârtie-foarfece, ca rezolve diferendul. Shane câştigă, însă apoi pe chip îi apăru o expresie neobişnuită. — Du-te tu, îi zise lui Eve, care rămăsese cu degetele în poziţia de foarfece, perdantă în faţa pietrei lui. — Serios? se miră ea, făcând ochii mari. Renunţi tu la locul din faţă? Doar ai câştigat. — Ştiu, zise el. Dar prefer să rămân aici, în spate. Cu Claire, adică. Eve nu mai pierdu vremea: se repezi jos şi se strecură pe scaunul din faţă, foindu-se satisfăcută. Michael îi zâmbi, şi ea îi luă mâna într-a ei. Shane o cuprinse pe Claire cu braţul pe după umeri, iar ea îşi lăsă capul pe pieptul lui. În sfârşit, căldură. Căldură, siguranţă şi iubire. — Frate, sigur s-a răcit mâncarea, comentă el. Îmi pare rău. Ştiu cât de mult îţi place să mănânci tacos. — Tacos sunt buni şi reci. — Nu eşti sănătoasă, replică el, dar în sensul bun. Şi, după tacos, ai vrea să vedem un film, ceva? Claire scoase un vag sunet aprobator, închise ochii şi, fără să şi-o dorească în mod conştient, adormi în braţele lui. Îşi aminti, nedesluşit, că se trezeşte auzindu-l pe Shane că spune: „Ar fi mai bine s-o ducem acasă”, apoi o altă senzaţie extrem de neclară, cu buzele lui apăsate pe ale ei... După care, nimic.
† † †
Se făcu dimineaţă, şi Claire se trezi în pătuţul ei, din casa părinţilor. În primele câteva clipe, nu simţi altceva decât o vagă dezamăgire provocată de faptul că-şi irosise ocazia de a sta cu Shane, însă pe urmă aceasta fu risipită de incredibila căldură pe care-o simţi la faţă. Era ca şi cum ar fi adormit sub o lampă cu ultraviolete, numai că în încăpere domnea un plăcut semiîntuneric. Se lăsă să lunece jos din pat, se împiedică de grămada de haine de pe podea — nu-şi amintea să se fi dezbrăcat ea însăşi, însă purta o cămaşă de noapte din bumbac, dintre cele aprobate de mama ei, ceea ce însemna că nici Shane nu fusese cel care o dezbrăcase — şi se îndreptă spre baie. Luminile orbitoare se aprinseră, pline de cruzime. Claire scoase un scâncet zărindu-şi faţa umflată şi roşie, cu pete albe care probabil reprezentau băşici în formare pe sub piele. Se pipăi, de probă: o durea... şi încă rău. — Chiar o să te omor, Myrnin, bombăni ea. Şi-o să râd. Duşul fu îngrozitor: apa fierbinte se transformă într-o bombă nucleară când îi atinse arsurile, şi Claire reuşi s-o îndure scrâşnind din dinţi şi declamând o diversitate de moduri înfricoşătoare şi inventive prin care şi-ar putea ucide şeful. Pe urmă, se simţi mai bine, dar avu impresia că arată şi mai rău. Şi asta chiar nu era o schimbare prea plăcută. Pe coridor, dădu peste mama ei, care tocmai urca ultimele trepte, în braţe cu un teanc de cearşafuri şi prosoape frumos împăturite. — A, te-ai trezit, scumpo, îi zise doamna Danvers adresându-i un zâmbet absent. Vrei să-ţi schimb... aoleu, Dumnezeule, ce-ai păţit la faţă? De uimire, mama fu cât pe ce să scape rufele, însă Claire le prinse la timp. — Nu e chiar atât de rău, minţi ea. Am, hm, am adormit. La soare. — Dragă, dar e periculos! Poţi să faci cancer de piele! — Mda, ştiu. Îmi pare rău. A fost un accident. Astea să le pun dulapul pentru rufe? — A... stai, lasă-mă pe mine. Am eu sistemul meu. Ameninţarea că-i va lua mamei rufele frumos împăturite şi i le va încurca avu efectul dorit: mama părăsi subiectul referitor la arsurile lui Claire şi se concentră asupra misiunii imediate. — Micul dejun te aşteaptă jos, scumpo. Of, Doamne, ce e pe faţa ta... pot să-ţi aduc o loţiune? — Nu, am deja. Mersi, zise Claire, întorcându-se în camera ei, unde, după ce termină cu îmbrăcatul, îşi deschise rucsacul. La drept vorbind, acesta cunoscuse şi zile mai bune: nailonul era sfâşiat şi ros pe alocuri, pe partea din spate se vedeau pete de ceea ce Claire fu convinsă, cu o senzaţie de greaţă, că sunt de sânge, iar bretelele începeau să se desprindă. Probabil, din cauza grămezii de lucruri pe care le înghesuise în el. Zgâlţâi cărţile până când reuşi să-şi scoată afară Fizica moleculară avansată şi jalnic de penibilele Fundamente ale calculului matriceal, cam cel mai prost manual scris vreodată la această materie. Dincolo de acestea se aflau uriaşa, împovărătoarea carte de literatură engleză, şi toate caietele ei, individualizate pe culori. Iar dincolo de acestea erau celelalte lucruri. Alchimia şi artele ezoterice, care nu era atât un manual, cât o analiză asupra motivelor pentru care întregul domeniu ar fi o prostie. Myrnin nu i-o recomandase: Claire o comandase pe internet, de pe un site administrat de un tip înfricoşător de paranoic. Sigur, dacă el ar fi ştiut ce ştia ea, probabil c-ar fi luat-o la fugă, urlând de mama focului, aşa că, probabil, paranoia era conduita potrivită. Pe fundul rucsacului, într-un buzunar special închis cu arici, erau materialele ei speciale, cele având legătură cu vampirii: vreo două ţepuşe grele, placate cu argint, pe care spera că nu va fi nevoită să le folosească vreodată, plus vreo două seringi pe care ea şi Myrnin le umpluseră cu serul perfecţionat de doctorul Mills, pentru eventualitatea că ar mai fi existat încă vampiri care să nu-şi fi luat doza şi să fi rămas — ca să ne exprimăm elegant — instabili psihic. Şi nu era convinsă că Morley, vampirul din cimitir, nu s-ar încadra în această categorie, însă în acelaşi timp era bucuroasă că nici nu ajunsese suficient de aproape de el, încât să-şi poată întrebuinţa seringile. Împăturită şi îndesată la urmă de tot, era bucata de hârtie pe care Myrnin îi mâzgălise o succesiune de simboluri. Claire o memoră, aşa cum proceda în fiecare zi. Avea să-şi testeze ulterior memoria, desenând simbolurile şi comparându-le cu originalul. Myrnin îi spusese că secvenţa pentru resetare era menită să fie întrebuinţată numai în cazuri de urgenţă, însă ea avea senzaţia că, dacă se va ajunge într-adevăr la aşa ceva, ultimul lucru pentru care ar mai avea timp ar fi să-şi scormonească memoria, încercând să-i reconstituie desenele neglijente. Îşi puse lucrurile la loc în rucsac, asigurându-se de data aceasta că poate vârî şi scoate cu uşurinţă cărţile, şi-l ridică, de probă. Breteaua scrâşni, şi Claire auzi cum plesneşte încă un fir. Chiar că am nevoie de unul nou, îşi zise, întrebându-se de unde şi le găsea Eve pe ale ei, atât de drăguţe, din piele de lac, imprimate fie cu pisicuţe roz, fie cu cranii simpatice; probabil că nu din oraş, bănui ea. Morganville nu era tocmai capitala modei. Micul dejun reprezenta o tradiţie de familie în casa Danvers, şi Claire, de fapt, îl cam aştepta cu nerăbdare. Nu reuşea prea frecvent să se întoarcă la prânz, nici chiar la cină, însă în fiecare dimineaţă stătea la masă cu mama şi cu tatăl ei. Mama o întreba despre cursuri, iar tatăl, despre munca ei. Claire nu prea ştia cum stăteau treburile prin alte familii din Morganville, însă a ei părea destul de... normală. Cel puţin, pe plan abstract. Detaliile erau menite să stârnească fiori. După ce micul dejun (delicios, ca de obicei) se încheie, Claire porni spre şcoală. Morganville este un oraş destul de mic, aşa că mersul jos reprezintă de obicei o sarcină uşoară, dacă-ţi place aşa ceva, iar lui Claire îi plăcea... de obicei. Astăzi, cu faţa ei respingătoare, zvâcnind la căldura soarelui, se gândi ce bine-ar fi fost să fi acceptat când tatăl ei se oferise să-i cumpere o maşină, chiar dacă asta ar fi adus după sine, ca efect secundar, faptul că şi-ar vedea mult mai rar iubitul. Nu-i spusese lui Shane că el înseamnă pentru ea mai mult decât deţinerea unui automobil. Asta ar fi sunat ca un angajament pe care orice băiat l-ar fi considerat înspăimântător. Claire se opri la primul magazin deschis — Pablo’s Market, din apropierea cartierului universitar — şi găsi acolo o şapcă neagră, din pânză, cu un cozoroc care umbrea faţa. Îi fu de ajutor, şi o făcu să se simtă un pic mai puţin vizibil desfigurată... până când auzi în urma ei zbieretul unui claxon şi, privind peste umăr, văzu o decapotabilă roşie apropiindu-se uşor de ea pe stradă. Întoarse faţa şi-şi continuă drumul. Mai repede. — Ce-o fi asta? auzi o voce întrebând de pe bancheta din spate a automobilului. Era ori Gina, ori Jennifer; Claire niciodată nu reuşea să le deosebească vocile. — Pare oarecum umană. — Nu ştiu. Un zombi? Am mai avut zombi pe-aici, nu? replică geamăna vocală a Ginei, sau a lui Jennifer. E posibil să fie un zombi. Chiar, cum omori un zombi? — Îi tai capul, răspunse o a treia voce. Şi nu exista nici cea mai mică îndoială cu privire apartenenţa acesteia, absolut niciuna: era a Monicăi. Suna calmă, încrezătoare şi categoric aşteptându-se să fie ascultată. — Hai s-o găsim pe arătarea cu creier şi s-o întrebăm pe ea; precis ştie. Hei, puicuţă zombi! N-ai văzut-o pe Claire Danvers, Fata-Creier? Claire îi făcu un semn de îndepărtare cu mâna şi-şi continuă drumul. Monica — din nou brunetă, fără îndoială sclipitoare şi frumoasă — nu-i apărea decât ca o umbră nedesluşită în câmpul vizual periferic, şi Claire îşi dorea ca aşa să şi rămână. Şi, fatalistă, ştia că aşa ceva n-avea cum să se întâmple. De fapt, Monica nu suporta să i se dea cu flit. Acceleră, îşi repezi automobilul sport după colţ şi apoi frână brusc, blocându-i înaintarea lui Claire. Monica şi Gina începură să discute precipitat, probabil despre cum anume ar putea să-i tragă o mamă de bătaie lui Claire fără să-şi rupă vreo unghie sau să-şi zgârie vreun pantof. Claire se dădu bătută şi traversă strada. Monica trecu maşina în marşarier şi o blocă şi acolo. Jocul acesta se mai repetă de două ori, încoace şi-ncolo, până când Claire se opri şi rămase pe loc, privind-o ţintă pe Monica. — O, Doamne, zise Monica, râzând, chiar este arătarea cu creier! Ştii, arătare e doar o expresie, da? Nu e nevoie să te transformi într-o atracţie de circ, numai pentru mine. — E o nouă modă. Bronzare ultrarapidă. Sunt pe cale să obţin un minunat bronz de vară, ar trebui să-l încerci şi tu, ripostă Claire. Jennifer râse, dar imediat luă o expresie vinovată. — Hai, că întârzii la ore! — E bine. Asta o să-ţi coboare graficul înapoi spre medie. — Numai dacă tu chiar ai de gând să-l tragi în jos. — Eee, spanac, exclamă Monica. Sunt zdrobită, deoarece creierul e singura mea avere. Adică, ia stai... asta valabilă pentru tine, nu? Claire oftă. — Ia zi, ce vrei? Fiindcă era destul de clar că ele voiau ceva... şi probabil altceva decât simpla hărţuială cotidiană. Monica avusese de muncit ca să-i taie calea, în definitiv, şi Monica, pur şi simplu, nu obişnuia să muncească. — Am nevoie de meditaţii, mărturisi Monica. Prostiile alea de la economie nu se lipesc de mine. Sunt tot felul de fracţii şi alte alea. Economia, după părerea lui Claire, era o ştiinţă voodoo; totuşi, ridică din umeri. Matematica e matematică. — OK. Mâine. Cincizeci de dolari, dar până să trecem la treabă, să ştii că nu dau testul în locul tău, nici nu fur răspunsurile, nici nu-ţi furnizez cine ştie ce metodă de copiat cu tehnologie de ultimă oră. Monica îşi înălţă sprâncenele perfect pensate. — Tu chiar mă cunoşti. — Da, sau nu. — Perfect. — La Common Grounds, la trei. Moca o plăteşti tu. — Ce javră lacomă, comentă Monica. Dar, târgul fiind încheiat, îi trimise un bobârnac prin aer lui Claire, cu un deget perfect manichiurat, zâmbi, şi adăugă: — Arăţi ca naiba. Mor după şapcă: de unde ţi-ai luat-o, de la Cousin Cletus , sau din autobuzul scurt ? Hohotele de râs rămaseră în urma lor, dimpreună cu mirosul gazelor de eşapament, când cele trei fete se îndepărtară în trombă, gonind spre obişnuita lor misiune de distrugere şi de creare a haosului. Claire inspiră adânc, îşi trase şi mai jos peste faţă cozorocul şepcii, şi traversă strada, pătrunzând pe porţile de la Texas Prairie University.
† † †
Lui Claire îi plăceau mult cursurile. A, nu predările în sine, de fapt: profesorii erau, de regulă, nu tocmai atrăgători ca persoane. Ci cunoştinţele. Erau toate acolo, la îndemână, cât de multe erai în stare să acumulezi şi să ţi le însuşeşti; la unele materii, chiar mai multe decât ţi-ai fi dorit vreodată. Cum era cazul cursului de literatură engleză, pe care nici acum nu ştia de ce trebuie să-l frecventeze, şi de ce era programat ultimul în orarul zilei. Doar nu se putea aştepta ca surorile Brontë să-i schimbe ceva din viaţa ei de zi: corect? Nu ca matematica, aflată în spatele tuturor lucrul lor, de la gătit până la construcţii, sau la călătoriile spre lună. Nu, materiile ştiinţifice erau, categoric, mai atrăgătoare. Cel puţin, până astăzi, când atenţia îi fu atrasă pentru moment de tema de clasă.
Cei care descifrează simbolistica o fac pe propriul risc. Privitorul, şi nu viaţa, este cel pe care-l oglindeşte arta, în realitate. Diversitatea opiniilor legate de o operă de artă demonstrează că lucrarea este inedită, complexă şi vie. Când criticii sunt în dezacord, artistul este în armonie cu el însuşi. Putem ierta un om pentru faptul că a creat ceva util, atât timp cât el nu-şi admiră creaţia. Singura scuză pentru crearea a ceva inutil este că lumea îl admiră din plin. Toată arta este cu desăvârşire inutilă.
Era extrem de ciudat să citeşti cuvintele acestea ale lui Oscar Wilde, de la începutul romanului Portretul lui Dorian Gray, şi să te gândeşti la ele în lectura lui Myrnin, fiindcă, în mod straniu, semănau cu genul de explicaţii pe care le-ar fi dat el. Ceea ce-i provocă
Albumul selectat contine subalbume care pot fi accesate din lista de albume din partea stanga.
Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj
Către: shikisenri
Mesaj:
shikisenri
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.