vampiriNR7

Doisprezece

Semnalul fusese primit prin intermediul reţelei strategice codificate, despre care Claire presupusese că ar fi căzut, din moment ce Oliver fusese cel care-o administra. Totuşi, Richard îi descoperise modul de utilizare, şi când Claire dădu năvală pe uşa din faţă a casei, cu sufletul la gură, îi auzi pe Michael şi pe Eve discutând în living. Închise şi încuie uşa, îşi trânti rucsacul pe podea şl se grăbi spre ei.
— Ce-am pierdut?
— Şşşt, o apostrofară amândoi.
Michael, Eve şi Shane stăteau toţi la masă, privind încordaţi micul walkie-talkie, pus în picioare chiar în mijloc. Michael îi trase un scaun lui Claire, şi ea se aşeză, încercând să facă pe cât posibil mai puţin zgomot.
Richard tocmai vorbea.

...Nu se poate spune dacă furtuna aceasta ne va izbi din plin, sau nu, dar în momentul de faţă, institutul meteorologic arată undele radarului exact deasupra noastră. Va ajunge aici în următoarele câteva ore, probabil chiar la lăsarea întunericului. E o perioadă cam târzie a anului pentru activitatea tornadelor, dar ei ne transmit că sunt posibilităţi considerabile să avem ceva probleme serioase. Peste toate celelalte cu care avem de-a face, nu poate să fie o veste bună. Am trecut toate serviciile de urgenţă şi patrulele cetăţeneşti pe alertă maximă. Dacă vom avea o tornadă, duceţi-vă la adăposturile repartizate.

Adăposturile repartizate? mimă Claire din buze spre Michael, care ridică din umeri.

Dacă vă aflaţi mai aproape de Primărie, veniţi încoace; avem un adăpost la subsol. Cei care faceţi parte din Apărarea civilă, mergeţi din uşă în uşă prin zona în care locuiţi şi anunţaţi populaţia că se apropie o furtună şi transmiteţi ce trebuie făcut. Vom da anunţul la radio şi la televizor, iar universitatea va fi şi ea pregătită.

— Richard, aici Hector, rosti o voce nouă. Casa Miller. Ai ceva veşti în legătură cu lovitura despre care tot vorbeşte lumea?
— Zvonuri, nimic concret, răspunse Richard. Am auzit că umblă multe vorbe prin oraş cum că Primăria ar urma să fie atacată, dar nu avem nimic palpabil despre unde şi când se întâlnesc persoanele acelea, nici măcar despre cine ar fi vorba. Tot ce pot să vă spun este că am fortificat clădirea şi păstrăm cordoanele din jurul Pieţei Fondatoarei, fiindcă n-au ce să strice. Am nevoie ca toată lumea din poziţiile desemnate pentru siguranţă să fie în alertă astăzi, şi diseară. Raportaţi dacă vedeţi vreun semn de atac, de oricare fel ar fi. Vom încerca să vă trimitem ajutoare.
Michael schimbă o privire cu ceilalţi, după care luă aparatul. Apăsă pe buton.
— Aici Michael Glass. Crezi că Bishop e în spatele zvonurilor?
— Cred că Bishop e dispus să-i lase pe oameni să scoată castanele din foc pentru el, după care să intre în scenă şi să se facă stăpân şi suveran peste cenuşă, răspunse Richard. Pare stilul lui. Dă-mi-l pe Shane.
Michael îi întinse aparatul.
— Am două relatări neconfirmate privitoare la apariţia tatălui tău în oraş. Ştiu că nu e uşor pentru tine, dar trebuie să ştiu: Frank Collins s-a întors în Morganville?
Shane o privi în ochi pe Claire şi zise:
— Dacă da, cu mine n-a vorbit despre asta.
Minţea. Buzele lui Claire se întredeschiseră, gata să spună ceva, însă pe moment nu rosti nimic.
— Shane, şopti ea, în schimb, dar el scutură din cap.
— Să-ţi spun ceva, Richard, dacă-l prinzi pe tata, ai binecuvântarea mea să-l azvârli în cea mai adâncă văgăună pe care-o găseşti, continuă Shane. Dacă e în Morganville, înseamnă că are un plan, dar n-o să lucreze nici pentru vampiri, nici cu ei. Oricum, nu cu ştirea lui.
— Mi se pare corect. Dacă auzi ceva...
— Eşti pe apelare rapidă. M-am prins.
Shane aşeză aparatul la loc în mijlocul mesei. Claire îl fixa în continuare cu privirea, cerându-i să vorbească, să spună ceva, dar el nu spuse.
— Nu face asta, îi zise. Nu mă pune la mijloc.
— Nu fac nimic, răspunse Shane. Nimic din ce-am zis n-a fost minciună. Tata mi-a zis c-o să vină, nu c-ar fi deja aici. Eu nu l-am văzut, şi nici nu-mi doresc. Şi chiar aşa e, cum am spus. Dacă el e aici, Dick şi cămăşile lui brune n-au decât să-l ia în primire. Eu nu am nimic de-a face cu el. Nu mai am.
Claire nu ştia precis dacă trebuia să-l creadă, dar nici nu era de părere că el ar fi minţit acum în mod intenţionat. Probabil că era chiar sincer. Se gândea, totuşi, că oricât ar fi crezut el c-a terminat-o cu tatăl lui, nu va fi nevoie decât ca Frank Collins să pocnească din degete, şi Shane va da fuga la el.
Nu era bine.
Richard, între timp, răspundea la întrebările celorlalţi, însă Michael nu mai asculta. Avea privirea fixată asupra lui Shane.
— Ai ştiut? Ai ştiut că se întoarce în oraş şi nu m-ai prevenit?
Shane se foi, stânjenit.
— Uite...
— Nu, tu uite ce e. Eu sunt cel care a fost înjunghiat şi decapitat cu cuţitul şi îngropat în curtea din spate, printre altele. Norocul meu că eram fantomă!
Shane îşi lăsă ochii în jos.
— Şi cui ar fi trebuit să-i spun? Vampirilor? Fii serios.
— Puteai să-mi spui mie!
— Tu eşti tot vampir, îl contracară Shane. Asta, pentru eventualitatea în care nu te-ai mai privit în oglindă în ultima vreme.
Michael se ridică în picioare. Scaunul lui alunecă înapoi pe podea mai mult de o jumătate de metru, oprindu-se într-o poziţie dezechilibrată; sprijinindu-se cu palmele de masă, se înălţă deasupra lui Shane.
— Ba da, mă privesc, zise el. Mă privesc în fiecare zi. Dar tu? Te-ai mai privit cum trebuie în ultima vreme, Shane? Fiindcă nu sunt prea sigur că te-aş mai recunoaşte.
Aici, Shane îşi ridică ochii spre el, şi în ei se zări un fulger de suferinţă.
— N-am vrut...
— Aş putea să fiu cam ultimul vampir rămas pe-aici, îl întrerupse Michael. Poate că toţi ceilalţi sunt morţi. Sau poate că vor fi, curând. Pe lângă bandele de afară, care vor să ne smulgă capetele de pe umeri, şi Bishop, care aşteaptă să se facă stăpân, asta-mi mai trebuia: să mă hăituiască şi tatăl tău!
— El n-ar...
— El m-a mai ucis odată, sau cel puţin a încercat. Ar face-o din nou într-o secundă, şi nici n-ar clipi, iar tu ştii asta, Shane! Tu ştii asta! El mă consideră un fel de trădător al rasei umane. Mai ales pe mine o să mă urmărească.
De data aceasta. Shane nu mai spuse nimic. Michael luă aparatul de pe masă şi şi-l prinse de buzunarul blugilor. Strălucea, numai văpăi aurii şi unghiuri dure, albe, şi Shane nu se simţea capabil să-i înfrunte privirea.
— Dacă te hotărăşti să-ţi ajuţi tatăl să omoare vreo câţiva vampiri, Shane, pe mine ştii unde mă găseşti.
Şi Michael urcă în camera lui. În clipa aceea, parcă din living ar fi ieşit deodată tot aerul, şi Claire se pomeni respirând cu mare greutate, străduindu-se să nu tremure.
Ochii negri ai lui Eve se făcuseră foarte mari, şi-l fixau şi ei pe Shane. Se ridică şi ea de la masă, cu încetineală.
— Eve..., zise el, întinzându-i o mână.
Ea se feri într-o parte.
— Nu pot să cred, zise. Mă vezi pe mine că dau fuga s-o linguşesc pe maică-mea? Nu. Şi ea nici măcar nu e o ucigaşă.
— Morganville are nevoie de o schimbare.
— Trezeşte-te, Shane, o are! A început în urmă cu câteva luni. Se schimbă chiar sub ochii tăi! Vampirii şi oamenii lucrează împreună. Au încredere unii în ceilalţi. Cel puţin, încearcă. Sigur, e greu, dar au motive să se teamă de noi, motive întemeiate. Iar acum, tu vrei să arunci toate astea la gunoi, şi să-l ajuţi pe taică-tău să-şi instaleze ghilotina în Piaţa Fondatoarei, sau mai ştiu eu ce?
În ochii fetei apăru o amărăciune întunecată.
— Du-te naibii, rosti ea.
— Dar n-am...
Eve plecă tropăind spre scară, lăsându-i singuri pe Shane şi pe Claire.
Shane îşi înghiţi nodul din gât, după care încercă s-o dea pe glumă.
— Putea să fi decurs şi mai bine.
Claire se ridică de pe scaunul ei.
— Claire? Of, haide, nu-mi face figuri şi tu. Nu pleca. Te rog.
— Trebuia să-i fi spus. Nu pot să cred că n-ai făcut-o. E prietenul tău, sau măcar aşa crezusem.
— Unde te duci?
Claire inspiră adânc.
— Să-mi fac bagajele. M-am hotărât să mă mut cu părinţii mei.

Totuşi, nu şi le făcu, se duse sus, închise uşa camerei, şi-şi scoase cele câteva bunuri demne de plâns. În general, rufe murdare. Se aşeză pe pat, privindu-le ţintă, simţindu-se rătăcită şi singură şi un pic bolnavă, şi întrebându-se dacă avea dreptate făcând aşa ceva, sau doar o rupea la fugă ca o fetiţă. Acum, că-şi vedea toate lucrurile stivuite pe podea, se simţea destul de ridicolă.
Arătau de-a dreptul jalnic.
Când se auzi bătaia în uşă, nu răspunse imediat. Ştia că e Shane, chiar dacă el nu spuse nimic. Pleacă, îi ceru în sinea ei, însă el nu era prea priceput la cititul gândurilor. Aşa că mai bătu o dată.
— Nu e încuiat, zise ea.
Dar nici deschis, replică liniştit Shane, prin uşă. Nu sunt chiar total jigodie.
— Ba da, eşti.
— OK, uneori sunt.
După o clipă de ezitare, auzi podeaua scârţâind, semn că el îşi mutase greutatea de pe un picior pe celălalt.
— Claire.
— Intră.
Shane încremeni când zări lucrurile stivuite în faţa ei, aşteptând să fie ambalate în saci şi în unica ei valiză.
— Tu vorbeşti serios.
— Da.
— Îţi iei lucrurile şi pleci.
— Ştii că ai mei vor să mă întorc la ei acasă.
El nu zise nimic timp îndelungat, după care îşi vârî mâna în buzunarul de la spate şi scoase de-acolo o cutiuţă neagră, cam cât palma.
— Uite, atunci. Aveam de gând să ţi-o dau mai târziu, dar cred că ar fi cazul s-o fac chiar acum, până nu ne părăseşti.
Tonul îi părea nonşalant şi firesc, însă îi simţi degetele reci când le atinse, luând cutiuţa, iar pe chip îi văzu o expresie necunoscută: de teamă, poate; oricum, îşi încorda puterile pentru ceva dureros.
Era o cutie îmbrăcată în piele, cu capacul prins cu arcuri. Ezită cât să-şi tragă respiraţia, după care ridică un colţişor. Capacul sări brusc.
Oh!
Crucea era frumoasă: din argint, cu o lucrătură delicată şi motive decorative în formă de frunze înfăşurând-o peste tot. Era pe un lănţişor din argint, atât de subţire, încât aveai impresia că o singură suflare l-ar putea topi. Când îl luă în palmă, Claire îl simţi uşor ca aerul.
— Eu...
Habar n-avea ce să spună, ce să simtă. Întregul ei trup părea să fi intrat în stare de şoc.
— E frumos, zise.
— Ştiu că nu prea are efect împotriva vampirilor, mărturisi Shane. OK, în fine, nu ştiam când ţi l-am luat. Dar, oricum, e din argint, iar argintul are efect, aşa că sper să fie OK.
Dar nu era un mic cadou. Shane nu se scălda în bani; avea câte-un serviciu când şi când, şi cheltuia foarte puţin. Nu era vreo bijuterie contrafăcută, ieftină; era argint adevărat, şi deosebit de frumos.
— Nu pot... e prea scump, protestă Claire, simţindu-şi inima bubuind din nou, şi dorindu-şi să poată gândi.
Îşi dori să ştie ce-ar fi trebuit să simtă, ce-ar fi trebuit să facă. Dintr-un impuls, puse medalionul la loc în cutiuţă şi-i închise capacul, după care i-o întinse lui Shane.
— Nu pot, Shane.
El îi răspunse cu un zâmbet frânt.
— Nu e un inel, sau altceva. Păstrează-l. În plus, nu se asortează cu ochii mei.
Îşi înfundă mâinile în buzunare, îşi îndreptă umerii şi ieşi din cameră.
Claire strânse cutiuţa într-o palmă transpirată, făcând ochii mari, după care o deschise din nou. Cruciuliţa sclipea pe catifeaua neagră, curată şi frumoasă şi strălucitoare, şi imaginea ei se înceţoşă când ochii lui Claire se umplură de lacrimi.
Acum simţea ceva, ceva măreţ şi copleşitor şi mult prea năvalnic încât să încapă în micul şi fragilul ei trup.
— O, şopti. O, Doamne.
Nu fusese un cadou oarecare. El investise o grămadă de timp şi de efort în obţinerea lui. Era dragoste în el, dragoste adevărată.
Luă cruciuliţa, şi-o potrivi la gât şi prinse încuietoarea cu degetele tremurătoare. Avu nevoie de două încercări. Apoi, ieşi pe coridor şi, fără să mai bată, deschise uşa camerei lui Shane. El stătea la fereastră şi privea afară. I se părea schimbat. Îmbătrânit. Întristat.
Se întoarse spre ea. Şi privirea i se fixă asupra crucii din argint din scobitura gâtului ei.
— Eşti un idiot, zise Claire.
Shane stătu puţin să se gândească, după care încuviinţă.
— Chiar sunt, în majoritatea timpului.
— Şi în restul faci lucrurile astea minunate...
— Ştiu. Am zis că în majoritatea timpului sunt un idiot.
— Cam ai momentele tale bune.
El nu prea zâmbi.
— Şi, îţi place?
Ea îşi ridică mâna şi mângâie contururile calde ale crucii.
— O port, nu?
Dar asta nu înseamnă că ne-am şi...
— Tu mi-ai zis că mă iubeşti, îl întrerupse Claire. Ai zis asta.
El închise gura şi o studie, după care încuviinţă. Sus, pe obraji, începea să i se adune o uşoară roşeaţă.
— Ei bine, află că şi eu te iubesc, şi că tot un idiot rămâi. În majoritatea timpului.
— N-am ce zice, replică el, încrucişându-şi braţele pe piept, iar ea încercă să nu remarce cum i se încordau muşchii, sau cât de vulnerabilă îi era luminiţa din ochi. Şi, ce faci, te muţi?
— Ar trebui, răspunse ea, încet. Alaltăseară...
— Claire. Te rog, fii sinceră cu mine. Te muţi de-aici?
Ea ţinea acum crucea în mână, o mângâia, şi-o simţea caldă ca soarele între degete.
— Nu pot, răspunse. Mai întâi trebuie să-mi spăl lucrurile, şi asta ar putea să-mi ia şi o lună. Ai văzut mormanul.
El izbucni în râs şi parcă toată energia i s-ar fi scurs din trup. Se trânti, greoi, pe patul lui, nefăcut, şi după câteva clipe, ea ocoli pe la celălalt capăt şi veni să se aşeze lângă el. Shane o cuprinse cu un braţ.
— Viaţa e ca o lucrare în curs de execuţie, zise Shane. Aşa obişnuia să spună mama. A mea e cam în reparaţii. Ştiu asta.
Claire oftă şi-şi permise să se relaxeze în căldura trupului lui.
— Bine că-mi plac tipii pricepuţi la reparaţii speciale.
El tocmai se pregătea s-o sărute — în sfârşit — când auziră amândoi zgomote de deasupra.
Numai că deasupra nu era nimic. Nimic, cu excepţia podului.
— Ai auzit? o întrebă Shane.
— Mda. Parcă sunt paşi.
— O, da, e chiar fantastic. Eu crezusem că era vorba să fie doar pentru ieşire, sau cam aşa ceva, bombăni Shane, vârându-şi mâna sub pat şi scoţând o ţepuşă de acolo. Du-te să-i chemi pe Michael şi pe Eve. Aici.
Îi întinse şi ei o ţepuşă. Aceasta avea vârful din argint.
— Asta e Cadillacul omorâtorilor de vampiri. Vezi să n-o strici.
— Ciudat mai eşti.
Totuşi, o luă, după care se repezi în camera ei şi luă cuţitul din argint, cu lama subţire, pe care i-l dăduse Amelie. N-avea unde să-l pună, dar îşi făcu o gaură în buzunarul blugilor, suficientă cât să încapă lama prin ea. Blugii erau de ajuns de strâmţi încât s-o ţină lipită de picior, dar nu într-atât încât s-o scoată în evidenţă; şi, în plus, lama era destul de flexibilă.
Se grăbi să iasă pe coridor, fiind atentă să surprindă orice alte mişcări. Camera lui Eve era goală, dar când bătu la uşa lui Michael, auzi un scheunat surprins, care suna foarte a Eve.
— Ce-i? o întrebă Michael.
— Probleme, zise Claire. Hm, se poate? În pod. Acum.
Michael nu păru mai bucuros decât Shane.
— Minunat. Vin într-o clipă.
Zgomote înfundate de conversaţie, apoi de haine foşnind. Claire se întrebă dacă el se îmbrăca, şi se strădui să alunge la repezeală imaginea, nu pentru că n-ar fi fost teribil de excitantă, ci pentru că, în fine, era Michael, şi, în plus, avea alte lucruri la care să se gândească.
De exemplu, la ce era sus, în pod.
Sau la cine.
Uşa se trânti de perete şi Eve năvăli afară, îmbujorată şi ciufulită şi încă încheindu-şi nasturii cămăşii.
— Nu e ceea ce crezi, zise ea. A fost doar... of, OK, fie, este exact ceea ce crezi. Şi, ce?
Ceva căzu şi se rostogoli pe podeaua de deasupra drept deasupra capetelor lor. Claire îi arătă într-acolo în tăcere, iar Eve îi urmări mişcarea, zgâindu-se ca şi cum ar fi putut vedea prin lemn şi ipsos. Sări ca arsă când Michael, care-şi aruncase pe el o cămaşă descheiată, îi puse o mână pe umăr. El îşi duse un deget la buze.
Shane ieşi din camera lui, cu câte o ţepuşă în fiecare pumn. Îi strecură una pe sub mână lui Michael.
A mea unde e? mimă Eve din buze.
Du-te şi ia-ţi-o pe-a ta, îi răspunse Shane, în acelaşi mod. Eve îşi dădu ochii peste cap şi se repezi în camera ei, întorcându-se cu o geantă neagră atârnată de-a curmezişul pe piept, stil bandulieră. Era, presupuse Claire, plină de arme. Eve scotoci prin ea şi-şi scoase propria ţepuşă. Avea chiar şi iniţialele ei cioplite.
— Făcută la atelier, şopti ea. Vezi? Chiar am învăţat ceva în şcoală.
Michael apăsă pe butonul de acţionare a uşii secrete, care se deschise fără un sunet Nu erau lumini aprinse sus, cel puţin din câte vedea Claire. Pe scară era întuneric beznă.
Michael, printr-un consens unanim, merse primul, având ochi de vampir şi toate celelalte. Shane fu următorul, apoi Eve; Claire preluă ariergarda, mergând cu cât mai puţin zgomot posibil. Totuşi, nu reuşiră să urce chiar fără zgomot, fiindcă treptele scârţâiră sub greutatea a patru persoane. Ajungând sus, Claire se ciocni de spatele lui Eve şi-o întrebă în şoaptă:
— Ce-i?
Eve, ca răspuns, întinse mâna înapoi şi o apucă pe-a ei.
— Michael a simţit miros de sânge, şopti ea. Şşşt.
Michael aprinse lumina în celălalt capăt al micuţei şi tăcutei încăperi. Nu se vedea nimic neobişnuit: doar mobilierul mereu prezent acolo. Nici cel mai mic semn că ar fi fost cineva, după plecarea lui Myrnin şi a familiei Goldman.
— Cum ajungem în pod? se interesă Shane.
Michael apăsă pe un buton ascuns şi o altă uşă, abia vizibilă în fundul încăperii, se deschise. Claire şi-o amintea bine: Myrnin i-o arătase, când îşi adunaseră lucrurile ca să participe la banchetul de bun venit în onoarea lui Bishop.
— Staţi aici, ordonă Michael, şi trecu dincolo, în spaţiul acela deschis, slab luminat
— Mda, sigur, mormăi Shane, urmându-l imediat.
Îşi mai vârî capul înapoi, spunându-le:
— Voi două, nu. Staţi acolo.
— Chiar nu-şi dă seama cât de nedrept şi de discriminator se comportă? protestă Eve. Bărbaţii ăştia.
— Tu chiar ai fi vrut să te duci prima?
— Sigur că nu. Dar mi-ar plăcea să am şansa de a refuza să mă duc prima.
Aşteptară încordate, ascultând după orice ar fi indicat probleme. Claire auzi paşii lui Shane deplasându-se prin pod, dar nimic altceva, pentru un timp îndelungat.
Pe urmă, îl auzi exclamând:
— Michael... Of, frate... uite-aici.
Din voce i se simţea încordarea, dar nimic care să dea de înţeles că ar fi fost pe cale să se avânte într-o confruntare corp la corp.
Eve şi Claire schimbară o privire între ele, după care Eve zise:
— Of, ce naiba, şi se avântă în pod după ei.
Claire o urmă, strângând în mână Cadillacul ţepuşelor şi sperând să nu fie silită s-o folosească.
Shane stătea pe vine în spatele unei stive de valize prăfuite, şi Michael era şi el acolo. Eve inspiră brusc când văzu la ce se uitau cei doi şi întinse un braţ cu care o opri pe loc pe Claire.
Totuşi, Claire nu se lăsă până nu văzu cine era acolo, întins pe podeaua din lemn. Abia dacă-l recunoscu, de fapt. Dacă n-ar fi fost coada cenuşie şi haina din piele...
— E Oliver, şopti ea.
Eve îşi tot muşca buza, de-o şi albise, privindu-şi fix fostul patron.
— Ce s-a întâmplat?
— Argint, răspunse Michael. Mult de tot. Arde pielea vampirilor ca şi acidul, dar n-ar fi trebuit să fie chiar atât de rău. Doar dacă...
Se opri în clipa în care pleoapele palide, arse, se mişcară uşor.
— E încă viu.
— Vampirii sunt greu de omorât, şopti Oliver.
Vocea îi era abia ca un firicel, şi se frânse în ceea ce aproape că semăna a hohot de plâns.
— Jesù, exclamă el. Doare.
Michael avu un schimb de priviri cu Shane, după care zise:
— Hai să-l ducem jos. Claire. Du-te să iei ceva sânge din frigider. Ar trebui să mai fie.
— Nu, se împotrivi Oliver, cu o voce scrâşnită, ridicându-se în capul oaselor.
Sângele îi şiroia pe sub cămaşa albă, ca şi cum toată pielea i s-ar fi retras pe dedesubt.
— Nu e timp. Atac la Primărie, vine diseară... Bishop. Foloseşte ca... diversiune... pentru...
Ochii i se căscară şi mai mult, şi apoi deveniră inexpresivi, rostogolindu-se şi dându-se peste cap.
Se prăbuşi. Michael îl prinse de subsuori. Apoi, împreună cu Shane, îl cără pe Oliver până pe canapea, în timp ce Eve îi urma neliniştită, făcând mici gesturi prin care cerea tăcerea.
Claire dădu să-i urmeze, dar auzi ceva râcâind lemnul din spatele ei, printre umbre.
O umbră neagră se avântă, o prinse, şi ceva dur o lovi în cap.
Probabil că scoase vreun sunet, sau dărâmă ceva, fiindcă-l auzi pe Shane strigând-o pe nume cu un glas tăios, şi-i văzu umbra în prag, înainte ca întunericul s-o învăluie cu totul.
Apoi, începu să cadă.
După care dispăru.



Treisprezece

Claire se trezi simţindu-se indispusă, necăjită şi înfrigurată. Cineva îi bubuia în ceafă cu un ciocan de crochet, sau cel puţin aşa avea ea impresia, şi când încercă să se mişte, întreaga lume se învârti cu ea.
— Taci şi termină cu văicăreala, o apostrofă cineva aflat la câţiva paşi mai încolo. Nu cumva să vomiţi, că te pun să mănânci tot.
După voce, părea să fie Jason Rosser, fratele cel nebun al lui Eve. Claire înghiţi cu greu şi miji ochii, încercând să desluşească umbra din apropierea ei. Mda, semăna cu Jason: puturos, unsuros şi dement încercă să se tragă mai departe de el, dar se lovi cu spatele de un perete. Părea să fie din lemn, însă nu credea că era posibil să se afle în podul Casei Glass.
El o dusese altundeva, folosindu-se probabil de portal. Iar acum, nimeni dintre prietenii ei nu putea să pornească pe urmele ei, fiindcă niciunul dintre ei nu cunoştea portalul.
Avea mâinile şi picioarele legate. Clipi, încercând să-şi limpezească mintea. O idee un pic cam nefericită, fiindcă împreună cu limpezimea veni şi conştientizarea gravităţii situaţiei. Jason Rosser chiar era nebun. O hăituise pe Eve. Omorâse — sau, cel puţin, pretinsese să fi omorât — mai multe fete de prin oraş. În mod sigur, îl înjunghiase pe Shane, şi o străpunsese cu ţepuşa pe Amelie la banchet, când ea încercase să-l ajute.
Şi nimeni dintre prietenii ei din Casa Glass nu ştia cum s-o găsească. În ochii lor, ea, pur şi simplu... dispăruse.
— Ce vrei? îl întrebă.
Vocea îi suna hârâită şi înfricoşată. Jason întinse o mână şi-i îndepărtă părul căzut peste faţă, gest care o îngrozi. Nu-i plăcea să fie atinsă de el.
— Stai liniştită, bombonico, nu eşti genul meu, răspunse el. Fac doar ce mi se cere, atât. Ai fost cerută, aşa că te-am adus.
— Cerută?
Hohotul unei voci joase, mătăsoase, pluti prin tăcerea lăsată, iar Jason întoarse capul şi privi peste umăr cum se ridica şi cum apărea în lumina aceea puţină spectatorul până atunci ascuns.
Ysandre. Mica prietenă palidă a lui Bishop. Frumoasă, sigur că da. Delicată ca florile de iasomie, cu ochi mari, apoşi, şi un chip drăguţ, rotund.
Era otravă într-un flacon atrăgător.
— Ei, zise ea, ghemuindu-se lângă Claire. Uite ce-a adus pisica. Miauuu!
Unghiile ei ascuţite se târâră peste obrazul lui Claire şi, judecând după usturime, făcură să curgă sânge.
— Unde ţi-e drăguţul iubit, domnişoară Claire? Eu chiar n-am terminat cu el, să ştii. Nici măcar n-am început cum trebuia.
Claire simţi un zvâcnet urât de furie amestecându-se în teama care-i răscolea deja stomacul.
— Probabil că nici el n-a terminat cu tine, replică, izbutind să şi zâmbească.
Spera să fi fost un zâmbet rece, de genul celor folosite de Amelie... sau de Oliver.
— Poate c-ar trebui să te duci să-l cauţi, insistă ea. Pun pariu c-o să fie foarte fericit să te vadă.
— O să-i arăt eu băiatului ăluia ce-nseamnă distracţia adevărată, când o să ne mai întâlnim, toarse Ysandre, apropiindu-şi foarte mult chipul de al lui Claire. Ei, şi acum, hai să discutăm, între noi, fetele. N-ar fi amuzant?
Nu. Claire se lupta cu frânghiile, însă Jason îşi făcuse treaba destul de bine: mai degrabă îşi făcea răni singură, decât să obţină ceva. Ysandre o apucă de umăr şi o smuci în sus, drept în peretele din lemn, îndeajuns de tare încât s-o izbească de el pe Claire cu capul deja rănit. Pentru o clipă de năuceală, avu impresia că zâmbetul roşu, pârguit, al Ysandrei ar fi plutit prin aer, ca un soi de motan de Cheshire mort-viu.
— Ei, zise Ysandre, nu-i aşa că-i drăguţ, scumpete? Mare păcat că nu s-a putut să fie cu noi şi domnul Shane, însă micul meu ajutor de colo îşi face unele mici griji cu privire la abordarea lui Shane. Chestii cu vrajbă, şi aşa mai departe, preciză, râzând uşurel. Ei bine, ne descurcăm şi-aşa. Ameliei îi cam place de tine, înţeleg, şi văd că ai brăţărica aia drăguţă din aur. Aşa c-o să fii tocmai potrivită.
— Pentru ce?
— Nu-ţi spun, scumpete, replică Ysandre, al cărei zâmbet era cu adevărat înfricoşător. Totuşi, află că oraşul ăsta o să aibă o noapte dezlănţuită. Dezlănţuită rău. Iar tu o s-ajungi să urmăreşti totul, foarte de aproape. Probabil că eşti numai furnicături.
Eve ar fi avut aici pregătită o replică usturătoare. Claire, în schimb, nu făcu decât s-o privească duşmănos, dorindu-şi să n-o mai doară capul şi să nu i se mai învârtească aşa. Oare cu ce-o lovise Jason? Parc-ar fi fost botul unui autobuz. Nu crezuse că Jason ar fi fost capabil să lovească atât de tare, în realitate.
Nu încerca să mă găseşti, Shane. Nu încerca. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost ca Shane să dea buzna ca s-o salveze şi să înfrunte un tip care-l înjunghiase odată, şi o femeie-vampir care-l purtase după ea de lesă.
Nu, trebuia să-şi găsească singură ieşirea din asta.
Pasul unu: să-şi dea seama unde e. O lăsă pe Ysandre să bată câmpii mai departe, descriind tot soiul de chestii lugubre pe care Claire prefera să nici nu şi le imagineze, dat fiind faptul că lucrurile acelea Ysandre intenţiona să i le facă ei. În loc de asta, încercă să identifice decorul. Nu i se părea familiar, dar aşa ceva nu putea să însemne un indiciu; doar ea era, încă, relativ nouă în Morganville. Şi locuri în care să nu mai fi fost vreodată existau din plin.
Ia stai.
Claire se concentră asupra lăzii pe care stătea Jason. Era ceva imprimat cu şablon pe ea. Îi venea greu să distingă în lumina slabă, însă parcă scria cafea vrac calupuri. Iar acum, dacă se gândea mai bine, îi şi mirosea a cafea înăuntru. Un miros cald, matinal, plutind pe deasupra prafului şi al lemnului umed.
Şi-atunci, îşi aminti cum râdea Eve despre faptul că Oliver îşi aducea cafeaua dintr-un loc numit Bricks . Cum ar veni, are gust de cărămidă pisată, zisese Eve. Şi dacă vrei cu arome, adaugă mortar în ea.
În oraş existau numai două cafenele: cea a lui Oliver şi cea din Casa Studenţilor. Aici nu părea a fi în Casa Studenţilor, care nu era atât de veche şi avea construcţia în cea mai mare parte din beton, nu din lemn.
Asta să-nsemne... că era la Common Grounds? Dar n-avea nici cel mai mic sens să fie la Common Grounds: nu exista portal care să ducă într-acolo.
Poate că Oliver o avea un depozit. I se părea normal, pentru că vampirii păreau să fie proprietari peste majoritatea depozitelor din cartierul învecinat cu Piaţa Fondatoarei. Brandon, locotenentul vampiric al lui Oliver, fusese găsit mort într-un astfel de depozit.
Poate că era aproape de Piaţa Fondatoarei.
Degetele reci ale Ysandrei o strânseră de bărbie, smucindu-i faţa în sus.
— Mă asculţi, drăguţă?
— Sinceră să fiu, nu, răspunse Claire. Eşti cam plictisitoare.
Jason chiar izbucni in râs, un râs pe care-l transformă într-o tuse prefăcută.
— Eu o să ies, anunţă el. Dacă tot se trece la probleme personale.
Claire ar fi vrut să urle la el şi să-i ceară să nu plece, însă preferă până la urmă să-şi muşte limba şi să transforme sunetul într-un vaiet înfundat, în timp ce-l privea plecând. Zgomotul paşilor lui se stinse prin întuneric, după care, într-un târziu, un mic dreptunghi luminos se deschise, destul de departe.
Aşadar, era o uşă, prea departe încât să poată ajunge la ea: mult, mult prea departe.
— Credeam că n-o să mai plece niciodată, zise Ysandre, şi-şi lipi buzele reci, foarte reci, de gâtul lui Claire, după care scoase un urlet şocat, acoperindu-şi gura cu o mână palidă. Căţeaua naibii!
Ysandre nu văzuse, prin lumina aceea estompată, lanţul din argint pe care-li purta Claire la gât, atât cât era de subţirel. Acum, pe buzele ei pline se formau deja băşici: apăreau, se spărgeau şi sângerau.
Furia scânteie în ochii Ysandrei. Gata cu joaca.
În timp ce Claire se zbătea să se îndepărteze de aceasta, femeia-vampir o urma cu paşi leneşi. Îşi şterse buzele arse şi privi cu dezgust sângele subţire.
— Are gust de argint. Scârbos. Tocmai mi-ai distrus buna dispoziţie, fetiţo.
Rostogolindu-se, Claire simţi ceva ascuţit intrându-i în carne. Cuţitul. Îi găsiseră ţepuşa, însă bănui că percheziţia lor nu fusese prea temeinică. Jason era prea nebun, iar Ysandre, prea neglijentă şi arogantă.
Însă cuţitul nu avea să-i fie de vreun folos acolo unde era, decât dacă...
Ysandre se avântă spre ea, un fulger alb prin întuneric, iar Claire se răsuci şi-şi trânti şoldul în jos, într-un unghi incomod.
Cuţitul alunecă şi-i sfâşie materialul blugilor: nu prea mult, doar cu câţiva centimetri, însă destul cât să-i cresteze Ysandrei mâna şi braţul în timp ce şi le întindea spre ea, tocmai până la os.
Ysandre ţipă, pradă unei veritabile dureri, şi se roti, îndepărtându-se. Acum, nu mai arăta atât de drăguţă, iar când se întoarse din nou cu faţa spre Claire, de data aceasta de la o distanţă respectuoasă, şuieră la ea, cu colţii de cobră întinşi la maximum. Ochii îi erau sălbatici şi injectaţi de sânge, strălucind ca două rubine.
Claire se răsuci, din nou, aproape smulgându-şi cotul din articulaţie, şi izbuti să-şi aducă frânghiile din jurul încheieturii deasupra cuţitului. Nu avea mult timp: şocul n-avea s-o ţină pe Ysandre la distanţă mai mult de câteva secunde.
Dar să facă un cuţit din argint să taie frânghii din material sintetic? Asta avea să-i ia ceva vreme... vreme de care nu dispunea.
Claire le frecă disperată de tăişul cuţitului, şi reuşi să-şi slăbească foarte puţin legăturile... destul cât să ajungă cu mâna aproape în buzunar.
Dar nu de tot.
Ysandre o apucă de păr.
— Pentru asta, o să te distrug.
Durerea din ţeastă era orbitoare. Se simţea de parcă i-ar fi fost jupuit scalpul şi, colac peste pupăză, puternica migrenă reveni în forţă, cu noi şi îngreţoşătoare zvâcnete.
Claire slăbise frânghia destul cât să-şi poată afunda mâna îndurerată în buzunar şi să apuce mânerul cuţitului, îl smulse afară, încurcat prin materialul blugilor, şi-l ţinu într-o tremurătoare, stângace poziţie de en garde, încă era legată, dar fie ce-o fi, n-avea de gând să cedeze fără luptă, niciodată.
Ysandre ţipă din nou strident şi-i dădu drumul, ceea ce nu avea vreo logică în mintea dezorientată, şocată de durere a lui Claire. Încă n-am înjunghiat-o. Sau da? Nu că şi-ar fi dorit să înjunghie pe cineva, nici măcar pe Ysandre. Nu dorea decât...
Dar ce se-ntâmpla?
Trupul femeii-vampir se prăbuşi cu zgomot pe lemnul podelei, şi Claire icni, îndepărtându-se cu o tresărire...
Însă Ysandre căzuse cu faţa în jos, inertă, şi îndoită într-o poziţie bizară.
O femeie măruntă, îmbrăcată în cenuşiu, cu părul spălăcit atârnându-i haotic în jurul umerilor, se lăsă să cadă în tăcere de sus, şi-şi puse un impecabil şi drăgălaş pantof gri pe mijlocul spinării Ysandrei, ţintuind-o la podea, când aceasta încercă să se mişte.
— Claire?
Chipul femeii se întoarse spre ea, şi Claire fu nevoită să clipească de două ori până să-şi dea seama pe cine avea în faţă.
Amelie. Dar nu Amelie. Nu Fondatoarea cea rece, distantă: femeia aceasta avea în ea o energie sălbatică, furioasă, cum nu mai văzuse Claire niciodată. Şi arăta tânără.
— Sunt OK, rosti cu glas slab, încercând să-şi dea seama dacă varianta aceasta a Ameliei se afla cu adevărat acolo, sau nu era decât o halucinaţie a creierului ei zdruncinat.
Ajunse la concluzia că ar fi de preferat să scape de legăturile de la mâini şi de la picioare, înainte de a se ocupa de alte deducţii.
Asta îi luă multe minute lungi, timp în care Amelie (chiar ea?) o târî pe Ysandre, în scâncetele acesteia, până într-un colţ, şi-i legă încheieturile mâinilor cu lanţuri de o traversă solidă. Lanţurile, constată Claire, fuseseră acolo de la început; drăguţ. Înseamnă că era un soi de ţarc pentru joacă în combinaţie cu un depozit de marfă; probabil, aparţinându-i lui Oliver. I se făcu din nou greaţă la gândul acesta. Frecă îndârjită legăturile de tăişul cuţitului şi, până la urmă, izbuti să reteze un colac din jurul încheieturii. În timp ce se zbătea să scape de laţuri, văzu urmele adânci şi albe din piele, şi-şi dădu seama că mâinile îi erau roşii şi umflate. Bine cel puţin că şi le simţea încă, şi o învălui arsura circulaţiei revenite ca şi cum şi le-ar fi ţinut deasupra unui foc deschis.
Se concentră asupra tăierii cu cuţitul, din ce în ce mai tocit, a legăturii de la picioare, însă fără folos.
— Stai, îi zise Amelie, şi se aplecă, făcând să plesnească frânghiile cu o singură răsucire a degetelor.
Era atât de enervant, după toată acea trudă, să vezi cât de uşor era pentru ea. Claire se descotorosi de legături şi rămase în şezut pe moment, respirând cu greu, începând să-şi simtă toate rănile umflându-i şi învineţindu-i corpul.
Degetele reci ale Ameliei o prinseră pe Claire de bărbie şi-i ridicară capul cu forţa, şi ochii cenuşii ai femeii-vampir îi iscodiră pe-ai ei.
— Ai o rană la cap, zise Amelie. Nu cred să fie prea gravă. Ceva durere şi puţină ameţeală, poate.
Îi dădu drumul.
— Mă aşteptam să te găsesc. Nu mă aşteptam să te găsesc aici, mărturisesc.
Amelie arăta perfect. Nu era prizonieră. De fapt, nu avea nici cea mai mică zgârietură. Claire era cu mult mai vătămată, şi ea nu fusese târâtă ca prizonieră de Bishop...
Ia stai.
— Dumneavoastră... noi am crezut că Bishop poate v-a prins. Dar n-a putut, nu?
Amelie îşi înălţă o sprânceană spre ea.
— Din câte se pare, nu.
— Şi-atunci, unde v-aţi dus?
Claire simţi o complet inutilă tentaţie de a se dezlănţui împotriva ei, de a-i fisura calmul acela extrem.
— De ce-aţi făcut asta? Ne-aţi lăsat singuri! Şi i-aţi chemat pe vampiri, scoţându-i din ascunzători...
Vocea i se frânse pentru o clipă, cu gândul la ofiţerul O'Malley şi la ceilalţi despre care auzise.
— Unora dintre ei le-aţi provocat moartea.
Amelie nu reacţionă la acuzaţiile ei. Doar îi întoarse privirea, la fel de calmă ca o statuie de gheaţă; ba, şi mai calmă, fiindcă nu se topea.
— Spuneţi-mi de ce, îi ceru Claire. Spuneţi-mi de ce aţi făcut asta.
— Din cauză că planurile se mai schimbă, răspunse Amelie. Cum Bishop îşi modifică mutările, trebuie să le modific şi eu pe-ale mele. Miza este mult prea ridicată, Claire. Am pierdut o jumătate din numărul vampirilor din Morganville în favoarea lui. Îmi răpeşte avantajul, şi aveam nevoie să-i atrag de partea mea, pentru propria lor siguranţă.
— Aţi provocat moartea unor vampiri, nu numai a unor oameni! Ştiu că oamenii nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră. Dar credeam că toată raţiunea a ceea ce faceţi este să vi-i salvaţi pe-ai dumneavoastră!
— Şi aşa şi este, confirmă Amelie. Cât mai mulţi cu putinţă. Cât despre chemare, există o tactică în şah, cunoscută sub denumirea de atac blitz, înţelegi? O distragere a atenţiei, prin care să maschezi mutarea unor piese mai importante. Tu l-ai regăsit pe Myrnin şi l-ai reintrodus în joc; aceasta a fost partea importantă. Am nevoie de piesele mele cele mai puternice pe tablă.
— Ca Oliver? ripostă Claire, frecându-şi mâinile între ele, doar-doar şi-o alunga furnicăturile acelea sâcâitoare. E rănit, să ştiţi. Poate chiar pe moarte.
— Şi-a îndeplinit menirea, declară Amelie, întorcându-şi atenţia spre Ysandre, care începea să se mişte. A sosit timpul să-i luăm turnul lui Bishop, consider.
Claire strânse cu putere mânerul cuţitului.
— Şi eu, tot aşa ceva sunt? Un soi de pion pentru sacrificat?
Prin aceasta, îi atrase din nou atenţia Ameliei asupra ei.
— Nu, răspunse ea, mirată. Nu întru totul. Să ştii că îmi pasă, Claire. Însă, în război, nu-ţi mai pasă prea mult. Ţi-ar paraliza capacitatea de acţiune.
Ochii aceia luminoşi se întoarseră din nou spre Ysandre.
— Pentru tine, a sosit momentul să pleci, fiindcă mă îndoiesc că ţi-ar făcea plăcere să priveşti aşa ceva. Nu vei mai fi în măsură să te întorci aici. Închid toate nodurile reţelei. Când voi fi încheiat, nu vor mai exista decât două destinaţii: spre mine, sau spre Bishop.
— El unde e?
— Cum, nu ştii? Amelie îşi înălţă din nou sprâncenele. Este în locul cel mai sigur, fireşte. La Primărie. Şi, la căderea nopţii, voi porni atacul asupra lui. Iată de ce-am venit să te caut, Claire. Am nevoie ca tu să-l anunţi pe Richard. Spune-i să-i scoată din clădire pe toţi cei care nu pot lupta pentru mine.
— Dar... nu poate. E un adăpost contra furtunii. Se aude că vin tornade.
— Claire, zise Amelie. Ascultă-mă. Dacă se refugiază nevinovaţi în clădirea aceea, vor fi ucişi, fiindcă nu-i mai pot proteja. Acum, suntem la finalul partidei. Nu mai este loc pentru îndurare, adăugă, privind din nou spre Ysandre, care înţepenise complet, ascultând-o.
— N-aţi mai vorbi aşa de faţă cu mine, dacă ar urma să plec nevătămată de-aici, nu-i aşa? întrebă ea.
Acum, vocea îi suna calmă. Extrem de liniştită.
— Nu, îi răspunse Amelie. Eşti foarte perspicace. N-aş mai vorbi.
O luă pe Claire de braţ, ajutând-o să se ridice.
— Mă bazez pe tine, Claire. Acum, du-te. Spune-i lui Richard care sunt ordinele mele.
Şi, până ca fata să poată rosti un cuvânt, simţi aerul tremurând în faţa ei, în mijlocul vastei săli a depozitului, după care căzu... peste cufărul prăfuit din podul Casei Glass, unde fusese Oliver. Se întinse pe el într-o poziţie total lipsită de graţie, după care se rostogoli jos şi sări, tropăind, pe picioare. Când îşi flutură mâna prin aer, căutând acea stranie pâlpâire de căldură a unui portal deschis, nu simţi absolut nimic.
Închid portalurile, afirmase Amelie.
Pe acesta îl închisese, lucru sigur.
— Claire? auzi vocea lui Shane, din capătul îndepărtat al podului.
Împinse deoparte mai multe lăzi şi sări peste vălmăşagul de mobilier ca să ajungă la ea.
— Ce ţi s-a întâmplat? Unde te-ai dus?
— Îţi povestesc mai târziu, îi zise, dându-şi seama că ţinea încă în mână cuţitul din argint însângerat.
Şi-l puse cu grijă înapoi în buzunar, în teaca improvizată de pe picior. Era atât de tocit, încât nu-şi închipuia că ar mai putea tăia vreodată ceva, însă oricum o făcea să se simtă mai bine.
— Oliver cum e? se interesă apoi.
— Rău, răspunse Shane, cuprinzându-i capul cu palmele şi ridicându-i-l, ca s-o examineze mai bine. E totul OK?
— Spune-mi ce înţelegi prin totul. Ba nu, ce înţelegi prin OK.
Clătină din cap, iritată.
— Trebuie să ajung la aparatul de emisie-recepţie. Trebuie să iau legătura cu Richard.

Richard nu fu de găsit pe staţie.
— E într-o discuţie cu primarul, o informă bărbatul care-i răspunsese, Sullivan, parcă şi-amintea Claire că s-ar fi prezentat, deşi nu prea fusese atentă. Aveţi vreo problemă acolo?
— Nu, domnule ofiţer, dumneavoastră aveţi o problemă acolo, replică ea. Am nevoie să vorbesc cu Richard. E foarte important!
— Toată lumea are nevoie să vorbească azi cu Richard, replică Sullivan. O să vă sune el. Momentan, e ocupat. Dacă nu e vorba despre o situaţie de urgenţă...
— Da, bine! E o urgenţă!
— Atunci, vă trimit unităţile acolo. Casa Glass, nu?
— Nu, nu e...
Claire simţi nevoia să dea cu aparatul de pereţi de disperare.
— Nu avem o urgenţă aici. Bine, atunci spuneţi-i doar lui Richard că trebuie să scoată pe toată lumea din Primărie, cât mai curând posibil.
— Asta nu se poate, replică Sullivan. Aici e centrul nostru de operaţiuni. E principalul adăpost contra furtunii, şi avem o furtună a naibii de zdravănă venind spre noi in seara asta. Ar trebui să-mi oferi un motiv, domnişoară.
— Foarte bine, atunci pentru că...
Michael îi luă aparatul de emisie-recepţie din mână şi-l închise. Claire rămase cu gura căscată, bâlbâi ceva şi, în cele din urmă, reuşi să întrebe:
— De ce?
— Pentru că, dacă Amelie susţine că Bishop s-a instalat in Primărie, cineva de-acolo trebuie să ştie asta. În timp ce noi nu ştim cine ar putea să fie de partea lui, îi explică Michael. Nu-l cunosc prea bine pe Sullivan, dar ştiu că n-a fost niciodată mulţumit de cum mergeau lucrurile prin oraş. Nu m-ar mira să fi înghiţit gogoşile lui Bishop, despre redarea oraşului către cetăţeni, despre autoguvernare, toate astea. Şi e valabil pentru toţi cei de-acolo, în afară poate de Joe Hess şi de Travis Lowe. Trebuie să ştim cu cine stăm de vorbă, înainte să spunem mai multe.
Shane îl aprobă.
— Eu cred că Sullivan nu-l lasă pe Richard să fie la curent pentru un anumit motiv.
Erau jos, toţi patru. Eve, Shane şi Claire stăteau la masa din bucătărie, iar Michael măsura podeaua cu pasul şi tot arunca priviri spre canapea, unde se afla Oliver. Bătrânul vampir dormea, presupuse Claire, sau era leşinat; făcuseră tot ce le stătuse în puteri, îl spălaseră şi-l înfăşuraseră în pături curate. Se vindeca, după spusele lui Michael, dar n-o făcea prea repede.
Când se trezi, păru distant. Dezorientat.
Speriat.
Claire îi dăduse una dintre dozele primite de la doctorul Mills şi, până acum, părea să-i fi fost de folos, însă dacă Oliver era bolnav, însemna că temerile lui Myrnin se adevereau.
Curând, avea să fie şi Amelie. Şi atunci, ce s-ar alege de ei?
— Atunci, ce facem? întrebă, în schimb. Amelie mi-a zis că trebuie să-l anunţăm pe Richard. Trebuie să-i scoatem pe necombatanţi din Primărie, cât mai curând posibil.
— Există însă o problemă. L-ai auzit mai devreme, dându-le instrucţiuni ălora de la Apărarea civilă: ei deja umblă să le spună tuturor din oraş să meargă la Primărie, dacă n-au cum să ajungă la alt adăpost. La fel se anunţă la radio şi la televizor. Ce naiba, probabil că jumătate de oraş e deja acolo.
— Poate că ea n-o s-o facă, interveni Eve. Adică, doar n-o să-i omoare pe toţi de acolo, nu? Nici măcar dacă ar avea impresia că toţi lucrează pentru Bishop.
— Cred că deja s-a ajuns mai departe de asta, zise Claire. Nu ştiu dacă mai are de ales.
— Întotdeauna ai de ales.
— Nu şi în şah, ripostă Claire. Nu şi dacă opţiunea cealaltă este să te întinzi pe jos şi să-ţi aştepţi moartea.

Până la urmă, singurul mod prin care puteau să fie siguri că ajung la persoana potrivită era să se suie în maşină şi să se ducă drept acolo. Claire fu puţin şocată văzând culoarea cerului: un plumburiu-închis, cu norii mişcându-se atât de repede, încât parcă ar fi fost o filmare cu salturi temporale de pe Weather Channel. Marginile aveau o slabă nuanţă verzuie, iar în această parte a ţării aşa ceva nu constituia niciodată un semn bun.
Singurul lucru bun era că Michael nu mai avea grija de a se apăra de razele pârjolitoare ale soarelui. Îşi luase un hanorac cu glugă şi o pătură pe care să şi-o pună pe cap, pentru orice eventualitate, însă afară era întunecat, şi se întuneca şi mai mult, în mare viteză. Ca un apus prematur.
Picăturile de ploaie plesneau trotuarul, mari cât monedele de o jumătate de dolar. Când o nimeriră, Claire le simţi ca pe proiectilele de paintball. Tocmai când îşi ridica privirea spre cer, un fulger despică văzduhul în două pe orizontală, şi tunetul hurui atât de puternic, încât îl simţi prin tălpile pantofilor.
— Haideţi! urlă Eve, pornind motorul.
Claire alergă să deschidă portiera din spate şi se înghesui lângă Shane. Eve deja accelera până ca ea să-şi poată lega centura.
Michael, deschide radioul, ceru Eve.
El îl deschise. Paraziţi. În timp ce căuta posturi pe scală, captă semnale fantomatice din alte oraşe, dar nimic clar din Morganville; probabil pentru că le bruiau vampirii.
Deodată, se auzi un post clar, difuzând un mesaj repetat în permanenţă.

Atenţie, locuitori din Morganville: acesta este un anunţ urgent al serviciilor publice. Institutul Naţional de meteorologie a identificat o furtună extrem de periculoasă îndreptându-se spre Morganville, care va atinge hotarele oraşului nostru la ora şase şi douăzeci şi şapte de minute, în seara aceasta, dacă se va menţine la actuala viteză de deplasare. Furtuna a cauzat deja distrugeri în mai multe regiuni întâlnite în calea ei, şi s-au consemnat pierderi semnificative de vieţi din cauza activităţii tornadelor. Morganville şi zonele învecinate sunt în alertă de tornadă până la ora zece a acestei seri. Dacă veţi auzi sirena de alarmă, îndreptaţi-vă imediat spre adăpostul sigur repartizat, sau spre cea mai sigură parte a casei dumneavoastră, dacă nu puteţi ajunge la un adăpost sigur. Atenţie, locuitori din Morganville...

Michael închise radioul. N-avea rost să asculte repetarea comunicatului: nu putea să dea veşti mai bune.
— Câte adăposturi sigure există? întrebă Shane. Sunt în căminele studenţeşti, la Casa Studenţilor ...
— În Piaţa Fondatoarei sunt două, zise Michael, dar nimeni nu poate să ajungă la ele în clipa asta. Sunt încuiate.
— Biblioteca.
— Şi biserica. Părintele Joe va deschide subsolul, aşa că ar putea să încapă acolo vreo două sute de oameni.
Iar toţi ceilalţi urmau să se îndrepte spre Primărie, dacă nu alegeau să rămână la casele lor.
Ploaia începu să cadă de-a binelea, plesnind la început parbrizul, apoi lovindu-l în valuri aprige. Străvechile ştergătoare de parbriz chiar n-aveau cum să facă faţă, nici măcar la viteza lor maximă. Claire se bucura că nu încerca ea să conducă. Nici măcar cu o bună vizibilitate nu se descurca prea grozav, şi habar n-avea cum de reuşea Eve să vadă ceva.
Dacă vedea, fireşte. Poate că nu conducea decât pe baza instinctului.
Mai erau şi alte maşini pe străzi, majoritatea îndreptându-se in aceeaşi direcţie cu a lor. Claire privi ora pe ecranul telefonului ei mobil.
Cinci şi jumătate după-amiaza.
Furtuna era la mai puţin de o oră depărtare.
— Au, au, exclamă Eve, frânând după ce trecu de ultimul colţ.
În faţă apăruse o mare de lumini roşii de poziţie. Peste huruitul tunetului şi răpăitul ploii, Claire auzi urlet de claxoane. Se reluă circulaţia, dar cu încetineală, câte o maşină, pe rând, înaintând cu câţiva centimetri.
— Verifică maşinile cu cordoane de poliţie, îşi dădu seama Eve. Nu pot să cred...
Ceva se întâmplă în faţă, şi farurile de frână începură să se stingă unele după altele. Maşinile se puseră în mişcare. Eve intră în coloană, şi masiva berlină neagră trecu pe lângă două automobile ale poliţiei, cu luminile intermitente încă în funcţiune. În sclipirile lor roşii-albastre-roşii, Claire observă că desfăcuseră cordoanele şi acum le făceau semne tuturor să intre.
— E o nebunie, zise ea. Nu putem să scoatem lumea afară. În orice caz, nu suficient de repede! Mai întâi, trebuie să-i împiedicăm pe toţi să intre, după care să le indicăm un loc în care să se ducă...
— Eu cobor aici, se hotărî Michael. Alerg mult mai repede decât poţi tu să înaintezi cu asta. Ajung eu la Richard. N-or să îndrăznească să mă oprească.
Era, probabil, adevărat, dar Eve tot zise:
— Michael, nu...
Numai că asta nu-l împiedică să ţâşnească afară, în ploaie. În lumina unui fulger, îl văzură cum înaintează, trecând prin băltoacele adânci şi şerpuind printre maşini.
Avea dreptate: era mult mai rapid.
Eve bombăni ceva despre ce înseamnă să ai un iubit „tâmpit, încăpăţânat, sugător de sânge”, după care urmă coloana spre Primărie.
Ca din pământ, apăru în faţa lor o camionetă de pe o stradă laterală, oprindu-se drept în calea lor. Eve urlă şi acţionă energic frânele, însă acestea se înmuiaseră şi se udaseră, şi oricum nu erau grozave nici în momentele lor cele mai bune, aşa că simţiră cum maşina alunecă într-o parte, apoi în cealaltă, prinzând viteză din mers.
Bine că mi-am prins centura, se gândi, ceea ce era ciudat, în timp ce efectul de hidroplanare împingea maşina lui Eve direct în camionetă. Shane îşi întinse, oricum, braţul ca s-o ţină pe loc — din instinct, presupuse Claire — şi apoi se pomeniră azvârliţi cu putere înainte, când legile fizicii preluară controlul.
Şi legile fizicii dureau.
Claire îşi rezemă capul îndurerat de geamul rece — era crăpat, dar încă la locul lui — după care încercă să şi-I scuture. Shane tocmai îşi desfăcea centura de siguranţă, întrebând-o dacă era teafără. Îi făcu un fel de semn şi mormăi ceva, sperând să fie de ajuns. Nu prea avea chef să dea asigurări ca la carte în clipa aceea.
Portiera din dreptul lui Eve se deschise, şi ea se pomeni trasă afară din maşină.
— Hei! urlă Shane, aruncându-se afară prin propria portieră.
Claire bâjbâi cu piedica, însă cea din dreptul ei părea blocată; apăsă pe buton şi-şi desfăcu, la rândul ei, centura, după care optă pentru portiera din partea lui Shane.
În timp ce se împleticea afară, sub ploaia şocant de caldă, îşi dădu seama că erau acum cu adevărat în primejdie, fiindcă bărbatul care-i ţinea un cuţit la gât lui Eve era Frank Collins, tatăl lui Shane şi un desăvârşit mardeiaş, omorâtor dement de vampiri. Arăta exact cum şi-l amintea: voinic, dur ca un biker, îmbrăcat numai în piele şi tatuaje.
Urla ceva la Eve, ceva din care Claire nu reuşea să înţeleagă nimic, din cauza tunetelor. Deodată, Shane se azvârli peste capota maşinii şi reuşi să-şi apuce tatăl de mâna în care ţinea cuţitul.
Tatăl îl lovi cu cotul în faţă şi-l expedie înapoi, făcându-l să se clatine. Claire îşi căută cuţitul prin blugi, dar nu mai era: probabil îi căzuse pe undeva. Dar, până să-l poată căuta, Shane se întorsese pe câmpul de luptă, încăierându-se cu tatăl lui. Izbuti să îndepărteze cuţitul suficient ca Eve să se poată elibera şi apoi fugi, agăţându-se de Claire.
Frank îşi îmbrânci fiul pe capota maşinii şi-şi înălţă cuţitul. Rămase nemişcat aşa, cu ploaia curgându-i din bărbie ca un subţire cioc argintiu, şi din vârful cuţitului.
— Nu! ţipă Claire. Nu, să nu-l răniţi!
— Unde e vampirul? zbieră Frank, în chip de răspuns. Unde e Michael Glass?
— S-a dus, răspunse Shane.
Tuşi, eliminând picăturile de ploaie care-i intraseră în gură.
— Tată, s-a dus. Nu mai e aici, tată.
Frank păru să-şi recunoască fiul abia acum, pentru prima oară.
— Shane?
— Mda, tată, eu sunt. Lasă-mă să mă ridic, bine? continuă Shane, având grijă să-şi ţină mâinile întinse în sus şi palmele în afară, în semn de capitulare. Pace! zise el.
Obţinu efectul scontat. Frank făcu un pas înapoi şi-şi lăsă cuţitul în jos.
— Bun, zise el. Te-am căutat, băiete.
Şi apoi îl îmbrăţişă. Shane ţinea încă mâinile în sus, şi încremeni acolo, fără să-şi atingă tatăl. Claire se cutremură când îi văzu expresia feţei.
— Mda, mă bucur şi eu să te văd, zise. Gata, nenică, înapoi. Nu suntem în relaţii, dacă ai uitat cumva.
— Dar tot fiul meu rămâi. Sângele apă nu se face, insistă Frank, împingându-l spre camioneta care fusese doar uşor şifonată acolo unde o izbise maşina lui Eve. Suie-te, îi ceru bătrânul.
— Pentru ce?
— Pentru că spun eu! strigă Frank.
Shane, însă, nu făcu decât să-l fixeze cu privirea.
— Ce naiba, băiete, măcar o dată în viaţă, fă ce-ţi spun!
— Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă făcând ce mi-ai spus tu, replică Shane. Inclusiv vânzându-mi prietenii. Nu mai pupi aşa ceva.
Buzele lui Frank se întredeschiseră, într-o efemeră uluială. Apoi, izbucni in râs.
— Ai băut cola după un sinucigaş?
Scutură din cap, şi picăturile zburară în toate direcţiile, pierzându-se imediat în rafalele argintii.
— Hai, suie-te. Eu încerc să-ţi salvez viaţa. Nu ţi-ai dori să fii acolo unde încerci să ajungi.
Lucru destul de ciudat, Frank Collins avea dreptate. Probabil, totuşi, din motive cu totul nepotrivite.
— Trebuie să trecem, strigă Claire, peste răpăitul ploii.
Tremura toată, ploaia îmbibându-i toate hainele.
— E important, insistă ea. Dacă nu trecem, ar putea să moară oameni.
— Or să moară oameni, o aprobă Collins. Ştii vechea zicală, cu ouăle şi cu omleta.
Sau cum e în şah, se gândi Claire. Cu toate că nu ştia de care parte juca Frank Collins, sau dacă ştia măcar că era manipulat.
— Uite care-i planul, îi spuse Frank fiului său. În tot rahatul ăsta, nu e nimeni atent la feţe. Detectoarele de metale nu funcţionează. Punem stăpânire pe clădire şi facem ce trebuie. Îi alungăm pe ticăloşii ăia, o dată şi pentru totdeauna. Putem s-o facem!
— Tată, zise Shane, toată lumea care o să se afle în clădire astă-seară o să fie omorâtă. Trebuie să-i scoatem pe oameni afară, nu să-i mânăm înăuntru. Dacă-ţi pasă câtuşi de puţin de idioţii care-ţi înghit rahaturile tale revoluţionare, anulează tot.
— Să anulez tot? repetă Frank, de parcă Shane ar fi vorbit într-o altă limbă, pe care el n-o cunoştea. Acum, când suntem atât de aproape? Când putem să învingem? Ce naiba, Shane, altădată credeai în asta. Altădată...
— Mda. Altădată. Ascultă ce-ţi spun! replică Shane, împingându-şi tatăl mai departe de el şi ducându-se lângă Eve şi Claire. Eu te-am avertizat, tată. Nu face asta. Nu azi. Eu n-o să te denunţ, dar îţi spun: dacă nu te retragi, eşti mort.
— Nu accept ameninţări, se încăpăţână Frank. Şi nu din partea ta.
— Eşti un idiot, zise Shane. Şi am încercat.
Se urcă la loc în maşină, de data aceasta pe locul din dreapta, în faţă, unde stătuse Michael. Eve se strecură în grabă la volan, iar Claire se urcă în spate.
Eve porni în marşarier.
Frank sări pe stradă exact în calea lor, un bătrân cu înfăţişarea înfricoşătoare, îmbrăcat în piele neagră, cu părul răvăşit, lipit peste faţă de ploaie. Se adaugă lungul cuţit de vânătoare, şi se porneşte muzica de groază.
Eve ridică piciorul de pe acceleraţie.
— Nu, zise Shane, întinzându-şi piciorul stâng şi apăsându-l pe al ei. Dă-i înainte. El asta vrea, să te opreşti.
— Nu! N-am cum să-l evit, şi...
Însă era prea târziu. Frank se holba drept spre faruri, drept spre centrul capotei, şi se apropia, şi se apropia...
Frank Collins se azvârli din calea automobilului în ultima clipă posibilă. Eve trase disperată de volan în cealaltă direcţie, ca să-l evite, aşa că, până la urmă, nu-l omorâră pe tatăl lui Shane.
— Ce naiba tot faci? urlă Eve la Shane.
Tremura toată. Şi el, la fel.
— Dacă vrei să-ş calci cu maşina, fă-o când eşti tu la volan! Dumnezeule!
— Priveşte în spate, şopti Shane.
Veneau oameni după ei. Mulţi oameni. Stătuseră ascunşi pe alee, ghici Claire. Aveau arme şi acum deschideau focul. Maşina se cutremură şi parbrizul din spate explodă în mii de crăpături, după care căzu cu zgomot peste ceafa lui Claire.
— Ieşi de-acolo, îi strigă Shane, întinzând braţele s-o salte pe scaunul din faţă. Ţine capul jos!
Eve se cufundase în scaunul ei de la volan, abia ajungând cu ochii deasupra bordului. Gâfâia răguşită, panicată, şi tot mai multe împuşcături zguduiau spatele maşinii. Ceva izbi şi parbrizul din faţă, adăugându-i crăpături noi şi o gaură rotundă, ca o pată împroşcată de-a-ndoaselea.
— Mai repede! urlă Shane.
Eve apăsă cu violenţă pedala de acceleraţie şi trecu şuierând pe lângă o dubă mai lentă. Focul încetă, cel puţin deocamdată.
— Vezi de ce n-am vrut să te opreşti? o întrebă el.
— OK, l-am şters oficial pe taică-tău de pe lista pentru Crăciun! zbieră Eve. O, Doamne, uite ce-a păţit maşina mea!
Shane izbucni într-un râs zgomotos.
— Mda, o aprobă el. Asta-i ceea ce contează.
— Mai bine decât să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla, zise Eve. Dac-ar fi fost şi Michael cu noi...
Claire îşi aminti de bandele despre care povestise Richard, şi despre vampirii morţi, şi i se făcu rău.
— L-ar fi târât afară, zise ea. L-ar fi ucis.
Michael avusese dreptate referitor la tatăl lui Shane, dar, în definitiv, Claire nu se îndoise niciodată de acest fapt. Nici Shane, după dezgustul care i se citea pe chip. Îl văzu ştergându-şi ochii cu mâneca, însă nu-i fu de prea mare ajutor: erau toţi uzi leoarcă, din cap până-n picioare.
— Hai să ajungem măcar la clădire, propuse Shane. Nu putem să facem mare lucru până nu-l găsim pe Richard.
Numai că nu era chiar atât de simplu, fie şi doar să intre. Parcarea subterană era plină până la refuz de vehicule, parcate alandala, în toate unghiurile posibile. În timp ce Eve înainta, centimetru cu centimetru, printre umbre, căutând un loc, oricare, unde să parcheze, clătina din cap.
— Presupunând că reuşim să-i convingem pe oameni să plece, tot n-au cum să-şi ia maşinile. Toată lumea e blocată aici, zise ea. E un balamuc total.
Claire, în schimb, se gândea că, parţial cel puţin, era ceva deliberat, nu provocat de panică.
— OK, oftă Eve. O să trag lângă perete şi să sper c-o să putem scăpa de-aici, dac-o să fie nevoie.
Ascensorul era deja scos din funcţiune: avea uşile deschise, dar luminile erau stinse, iar butoanele nu răspundeau la comenzi. Porniră în fugă spre scări.
Uşa de la primul nivel părea să fie încuiată, însă Shane o împinse cu mai multă putere, şi ea se întredeschise, într-un puhoi de proteste.
Holul era plin de lume.
Primăria oraşului Morganville nu era chiar atât de spaţioasă, cel puţin nu aici, în zona intrării. Era o scară mare, în spirală, care ducea în sus, toată numai marmură impozantă şi lemn lustruit, iar o parte a unui perete era ocupată de ghişee din sticlă. Biroul pentru permisele de conducere era în capătul din dreapta: şase ghişee demodate, ca ale băncilor de pe vremuri, cu gratii, toate închise. Lângă fiecare ferestruică, se vedea câte o plăcuţă din alamă, pe care scria destinaţia ghişeului respectiv: permise pentru localnici, ÎNMATRICULĂRI AUTO, SOLICITĂRI DE SCHIMBARE A ZONEI, PERMISE SPECIALE, ÎNCĂLCĂRI ALE LEGILOR CIRCULAŢIEI, PLATA AMENZILOR, A IMPOZITELOR ŞI A SERVICIILOR MUNICIPALE.
Dar nu era valabil şi pentru astăzi.
Holul era ticsit de oameni. Familii, în majoritate: mame şi taţi cu copii, unii chiar la vârsta scutecelor. Claire nu văzu un singur vampir prin mulţime, nici măcar pe Michael. În capătul îndepărtat, un simbol galben al Apărării civile indica faptul că uşa dădea spre un adăpost sigur, având şi o tornadă desenată alături. Un poliţist cu portavoce urla, încercând să menţină ordinea, dar fără urmă de succes: oamenii se împingeau, se îmbrânceau şi strigau unii la alţii.
— Adăpostul este ocupat acum la întreaga capacitate! zbiera el. Vă rugăm, păstraţi-vă calmul!
— Nu e bine, constată Shane.
Nu se vedea nici urmă de Richard, deşi erau cel puţin zece poliţişti în uniformă acolo, străduindu-se să ţină mulţimea în frâu.
— Sus? propuse el
— Sus, îl aprobă Eve, şi se strecurară înapoi pe scara de incendiu, alergând până la primul etaj.
Panoul din casa scării anunţa că nivelul acesta cuprindea cabinetul primarului, al şerifului, birourile consilierilor orăşeneşti, plus ceva intitulat, vag, înregistrări.
Uşa era încuiată. Shane o zgâlţâi şi bubui în ea, dar nimeni nu veni să deschidă.
— Bănuiesc că mai urcăm, zise.
La etajul al doilea nu exista niciun fel de afiş în casa scării; în schimb, era un simbol, hieroglifa Fondatoarei, la fel cu cea de pe brăţara lui Claire. Shane apăsă clanţa, dar, încă o dată, uşa nu se deschise.
— N-aş fi crezut posibil să blocheze şi ieşirile de incendiu, se plânse Eve.
— Mda, cheamă poliţia, replică Shane, privind în sus, pe scară. Încă un etaj, după care nu mai există decât acoperişul, şi eu cred că n-ar fi o idee prea bună, acoperişul.
— Staţi, interveni Claire.
Studie pentru câteva clipe hieroglife Fondatoarei, după care ridică din umeri şi întinse mâna spre clanţă.
Se auzi un ţăcănit, şi clanţa se lăsă apăsată. Uşa se deschise.
— Cum ai...?
Claire îşi ridică încheietura pe care purta brăţara din aur.
— Merita încercat. M-am gândit, poate cu o brăţară din aur...
— Geniule! Haideţi, intraţi, zise Shane, zorindu-le înăuntru.
Uşa se închise singură în urma lor, şi se încuie cu un pocnet metalic. Coridorul părea întunecat, după toate acele lumini fluorescente de pe scară, şi asta pentru că luminile erau lăsate la minimum, covorul era de culoare închisă, iar lambriurile din lemn, la fel.
Îi amintea în chip sinistru lui Claire de coridorul de unde îl salvaseră pe Myrnin, numai că nu fuseseră chiar atâtea uşi acolo. Shane porni în faţă — evident — dar uşile pe care reuşiră să le deschidă aparţineau doar unor banale birouri, cu absolut nimic interesant prin ele.
Dar apoi, în capătul culoarului, era o uşă cu simbolul Fondatoarei gravat pe clanţa din alamă lustruită. Shane încercă s-o apese, dar imediat scutură din cap şi-i făcu semn lui Claire.
Se deschise cu uşurinţă, de la prima ei atingere.
Dincolo de ea, erau... apartamente. Camere pentru locuit? Claire nu-şi dădea seama cum altfel ar fi putut să le numească: era un întreg complex de încăperi, pornind dintr-o zonă centrală.
Era ca şi cum ar fi păşit într-o cu totul altă lume, şi Claire putea să-şi dea seama că lumea aceea fusese, la un moment dat, frumoasă: o cameră ca-n poveşti, cu satin scump pe pereţi, covoare persane, mobilier delicat, în alb şi auriu.
— Michael? Domnule primar Morrell? Richard?
Era o cameră de regină, şi cineva o distrusese complet. Majoritatea obiectelor de mobilier erau răsturnate, unele piese făcute bucăţi. Oglinzi sparte. Stofe sfâşiate.
Claire încremeni.
Întins pe lunga şi delicata canapea rămasă, stătea François, celălalt credincios însoţitor vampir al lui Bishop, care venise în Morganville, alături de Ysandre, ca anturaj al lui. Vampirul părea întru totul în largul lui: picior peste picior, capul rezemat pe o pernă dolofană din satin. Pe piept i se odihnea un pahar mare din cristal conţinând un lichid roşu-închis.
Chicoti şi-i salută cu paharul cu sânge.
— Salut, micii mei prieteni, zise. Nu vă aşteptam, dar aţi picat bine. Aproape că rămăsesem fără aperitive.
— Afară, exclamă Shane, şi o împinse pe Eve spre uşă.
Aceasta se trânti, încu