Vm6

Dimineaţă — nu foarte devreme — Claire coborî în bucătărie şi găsi cerealele şi sucul aşteptând-o, alături de un bilet de la mama ei, care o anunţa că plecase la cumpărături şi că spera ca ea să rămână acasă toată ziua. De fapt, acelaşi gen de bilet pe care i-l lăsa mama în fiecare zi. Cel puţin în privinţa părţii cu „sper să rămâi acasă”.
Numai că, de data aceasta, Claire aşa şi intenţiona să facă. Dar intenţia o ţinu doar până când aruncă o privire spre calendar, şi-şi dădu seama ce zi era, mai ales că fusese încercuită cu roşu şi avea peste tot în jur multicolore semne de exclamare.
— Of, ce prostie! bombăni ea, şi începu să-şi scormonească prin rucsac, azvârlind afară manuale, caiete, şi încercatul ei laptop, valuri de markere colorate şi mărunţişuri variate.
Găsi în sfârşit carneţelul purpuriu, cel pe care-l ţinea ca să-şi noteze datele testelor importante.
Astăzi avea examenul final la cursul de fizică. Avea pondere de cincizeci la sută în media generală, şi nu se accepta să fie amânat decât în cazuri extreme.
Nu e decât un test, i-ar fi zis Michael...
Dar nu era doar un test: era cel mai important examen final pentru ea. Şi, dacă nu se prezenta, pica automat la o materie la care n-avea niciun motiv să nu iasă prima. Şi, în plus, Michael îi zisese să nu apară prin preajma lui Bishop... nici vorbă să nu se ducă la facultate. Aici era vorba despre viaţa normală.
Iar ea, în clipa de faţă, avea nevoie de o viaţă normală.
După ce-şi termină cerealele şi sucul, Claire îşi puse lucrurile necesare în rucsac şi porni, prin răcoarea dimineţii, spre Texas Prairie University. Era la mică distanţă de aproape orice din Morganville: de la casa părinţilor ei, drumul o ducea pe lângă patru cvartale rezidenţiale, până în aşa-zisul cartier de afaceri al oraşului, o suprafaţă cam cât şase cvartale, alcătuit numai din magazine şi localuri. Faptul că trecea pe-acolo la lumina zilei o ajuta să vadă cât de mult se schimbase Morganville de la apariţia domnului Bishop; case mistuite de flăcări la tot pasul, şi prea puţine tentative de reparare, sau reconstruire. Case părăsite, cu uşile atârnând deschise şi ferestrele sparte. Iar în cartierul comercial, cam jumătate din magazine erau închise, fie temporar, fie definitiv. Cafeneaua lui Oliver, Common Grounds, avea obloanele trase şi era învăluită în tăcere, cu un afiş pe care scria „Închis” dincolo de geamul întunecat.
Pretutindeni, aveai senzaţia că întregul oraş îşi ţine respiraţia şi stă cu ochii închişi, dorindu-şi să scape de probleme. Cele câteva persoane pe care le văzu Claire încercând să-şi vadă de vieţile lor normale păreau fie surescitate, fie distrate, sau îşi compuneau măşti de o falsă veselie, cu zâmbete la fel de false. Era o senzaţie sinistră, şi se simţi uşurată când trecu de porţile universităţii — deschise, ca şi cum ar fi fost o zi normală obişnuită — şi se amestecă în mulţimea studenţilor mişunând prin campus.

TPU nu era o universitate mare, dar ocupa o suprafaţă destul de întinsă, cu multe spaţii pentru parcare şi terenuri deschise. De obicei, ea se oprea la Casa Studenţilor, să bea o moca, dar acum nu avea timp, aşa că se îndreptă spre clădirea Ştiinţelor, unde începu să se strecoare prin mulţimea celor care aveau ca punct terminus Chimia pentru începători şi Introducerea în Biologie. Orele de fizică se ţineau într-o sală aflată mai spre capătul coridorului, şi se bucurau de o frecvenţă mult mai puţin numeroasă. TPU nu era tocmai un MIT de la ţară: cei mai mulţi dintre studenţi nu voiau decât să treacă la materiile de bază, după care să se transfere la o universitate mai bună. În marea lor majoritate, n-aveau nici cel mai mic habar despre adevărata natură a Morganville-ului, fiindcă nu ieşeau prea mult din campus: TPU se mândrea cu serviciile pe care le asigura studenţilor.
Desigur, mai erau şi localnici printre studenţi, hărăziţi să rămână în Morganville până la capătul vieţii lor. Până acum doar câteva luni, putea să-i identifice de la prima vedere, fiindcă purtau brăţări pentru identificare, având pe ele simboluri neobişnuite, specifice vampirului căruia îi datorau supunere: Protectorului lor. Numai că sistemul se cam dusese de râpă după sosirea lui Bishop. Vampirii nu mai erau Protectori; cei mai mulţi deveniseră prădători pe faţă. Nu mai existau bănci de sânge, cel puţin pentru fidelii lui Bishop: la ei, vânătoarea era totul.
Vânătoarea de oameni.
Până acum, Bishop avusese înţelepciunea de a-şi ţine partidele de vânătoare la distanţă de campusul TPU: în definitiv, toţi copiii de-acolo contribuiau la finanţarea oraşului şi la menţinerea în funcţiune a economiei. Cei mai mulţi locuiau în campus, unde aveau tot ce le trebuia, făcând doar ocazional expediţii până la un magazin, sau un bar, aşa că nu ştiau mare lucru — şi nici nu se putea să le pese mai puţin — de Morganville. Morganville nu oferea prea multe în materie de distracţii, dacă este să ajungem până acolo. Chiar şi magazinele erau anoste.
Dacă Bishop le-ar fi permis vampirilor lui să-i vâneze pe studenţi, ar fi ieşit foarte, foarte rău. Claire nici măcar nu-şi putea imagina cum ar mai fi putut supravieţui fragilul sistem pe care fusese clădit oraşul Morganville, unei astfel de ameninţări făţişe: mai mult ca sigur, şi-ar fi făcul apariţia reprezentanţii presei. Şi ai guvernului. Nici măcar Amelie n-ar mai fi fost capabilă să menţină controlul în astfel de condiţii, iar Bishop nu şi-ar fi bătut capul nici măcar să încerce.
Privind în jur, Claire nu putu să nu se gândească la cât de precară era situaţia... şi cât de neştiutori erau cu toţii de faptul că se apropia punctul culminant.
Se aşeză pe locul ei obişnuit de la cursul de fizică, ajungând cu două minute mai devreme. Deocamdată, erau doar vreo zece studenţi la oră; la început, fuseseră cam cam douăzeci, dar jumătate din ei se retrăseseră, iar dintre cei rămaşi, Claire se considera singura care putea să se bazeze pe un A zdravăn. La fel ca la majoritatea orelor, toată lumea evita contactul vizual. Dacă nu aveai deja prieteni când intrai în TPU, slabe speranţe să ţi-i faci întâmplător.
Profesorul lui Claire nu-şi făcu apariţia; în schimb, veni asistentul lui, un tip în vârstă de douăzeci şi doi de ani, originar din Morganville, pe numele lui Sanaj. Le împărţi studenţilor testele, sigilate, cerându-le să nu le deschidă deocamdată. Claire bătu nerăbdătoare cu stiloul peste testul ei, aşteptând momentul. Spera să termine repede: în definitiv, ajunsese să stăpânească noţiunile fundamentale ale cursului, în mare parte, încă din primele două săptămâni. Dacă se dovedea îndeajuns de rapidă, poate că-i rămânea timp să bea o cafea, s-o salute pe Eve şi să afle dacă o vizitase Michael cumva. Murea de curiozitate să afle totul despre asta.
Uşa de jos a amfiteatrului se deschise, şi pe ea îşi facu, tacticoasă, apariţia Monica Morrell.
Claire nu-şi mai văzuse prea des, în ultima vreme, inamica numărul unu, dar din punctul ei de vedere acest lucru reprezenta un noroc. Monica îşi asigurase o înaltă rată a vizibilităţii: mai întâi, la înmormântarea tatălui ei, după care îşi asumase rolul de Primă Soră a Morganville-ului, ca scuză-paravan pentru orice nebunie i-ar fi venit chef să încerce. În general, oamenii din oraş arătau uzaţi, istoviţi şi îngrijoraţi, inclusiv propriul ei frate, primarul; cu toate acestea, nu era cazul şi cu Monica. Ea arăta de parcă s-ar fi bucurat pe deplin de viaţă în ultimele zile. Trecuse o vreme printr-o pasă neagră, după ce-şi pierduse statutul de favorită a lui Oliver, însă dizgraţia nu era ceva care să pară vreodată durabil, cel puţin în cazul ei.
Monica înainta cu încetineală. Era în centrul atenţiei şi adora fiecare astfel de clipă. Renunţase iar să fie blondă; Claire fu de părere că noua culoare îi stătea mai bine, dar se îndoia că ar fi ceva de durată. Monica îşi schimba culoarea părului la fel de des pe cât îşi schimba machiajul: după toane şi după modă.
În prezent, totuşi, îşi lăsase părul să crească, lung şi bogat, de un şaten-închis. Machiajul îi era — desigur — perfect, pe un chip perfect, al cărui unic cusur era aroganţa urâcioasă a zâmbetului. Claire era în blugi şi o cămaşă kaki, cu un tricou roşu pe dedesubt. Monica îmbrăcase o rochiţă cochetă, mai potrivită pentru Hollywood, decât pentru Morganville, şi încălţase o pereche de pantofi fucsia, cu toc impresionant de înalt, despre care Claire era convinsă că fuseseră comandaţi prin poştă: niciun magazin din oraş nu-şi permitea să aducă aşa ceva. Pe scurt, arăta sclipitoare, perfectă, şi pe deplin stăpână pe sine şi pe tot din jurul ei.
Era urmată ca o umbră de veşnicele ei acolite, Gina şi Jennifer. Arătau bine şi ele, dar niciodată la fel de bine ca Monica. Aşa mergeau treburile: fetele cu acompaniamentul nu ieşeau niciodată în prim-plan, lăsându-l numai pentru solistă.
Sanaj se opri în fundul amfiteatrului, unde tocmai distribuia ultimele două teste, şi-şi coborî privirea spre Monica şi admiratoarele ei.
— Domnişoară? o întrebă el. Pot să vă fiu cu ceva de folos?
— Mă îndoiesc, îi răspunse Monica, pufnind cu dispreţ. N-am venit pentru tine.
Privirea i se opri asupra lui Claire, şi buzele i se destinseră într-un zâmbet. Făcu un mic gest de vino-încoace.
Claire îi răspunse, calmă, prin ridicarea degetului mijlociu. Monica făcu o mutră bosumflată, efect intens amplificat de luciul ei de buze roz strălucitor.
— Nu fi naşpa, Claire, îi zise. Ar fi păcat ca oamenii ăştia simpatici să păţească ceva.
Asistentul păru sincer şocat şi ofensat:
— Scuzaţi-mă, nu cumva îmi ameninţaţi studenţii?
Monica îşi dădu ochii peste cap.
— Uite ce e, idiotule, tu doar stai jos şi taci. Asta nu te priveşte pe tine. Iar dacă ai impresia că te priveşte, o să-i ihii pe noul meu prieten. Nu cumva îl cunoşti?
Scoase la iveală un minuscul telefon mobil încrustat cu pietre preţioase şi şi-l ridică până la nivelul ochilor, gata să apeleze.
— Pe domnul Bishop? întrebă.
Sanaj înmână tăcut cele din urmă două teste şi îndreptă spre Claire o privire de scuză.
— Poate c-ar trebui să discuţi afară cu prietenele tale, Claire. Ca să nu-i deranjaţi pe ceilalţi studenţi.
— Dar eu vreau să dau testul!
Monica începu să formeze, cu încetineală, un număr. Sanaj se albi la faţă, urmărind-o cu privirea: era clar că se număra printre cei care ştiau despre ce e vorba.
— Îmi pare rău. Poţi să dai testul şi după ce termini cu ea. Te rog, du-te.
— Dar...
— Du-te, am zis!
Ceilalţi studenţi stăteau cu capetele în jos, deşi îi toi aruncau lui Claire priviri compătimitoare, speriate sau furioase. Dar nimeni nu încercă să-i ţină partea.
Îşi lăsă jos stiloul, îl privi în ochi pe Sanaj şi-i zise:
— Păstraţi-mi testul. Mă întorc.
El încuviinţă printr-o înclinare a capului, după care îi întoarse spatele şi-şi văzu de drum.
Claire coborî spre podiumul pe care o aştepta Monica.
— Ei, pân-aici a fost simplu, zise Monica, închizându-şi clapeta telefonului. Salut, fraiero. Cum mai merge războiul? Ah, da: tu ai pierdut.
— Ce vrei? o întrebă Claire, hotărâtă să termine cât mai repede.
Nu era interesată nici de încăierări, nici de certuri, nici măcar de ironii. Monica îi zâmbi şi-şi puse telefonul în minuscula ei poşetă.
— Hai cu mine, îi zise. Să vedem despre ce e vorba.
Claire se împotrivi tentaţiei de a face o glumă în stilul lui Eve pe tema ţipătorilor pantofi ai Monicăi, şi o urmă fără vorbe spre ieşirea din clasă. Gina şi Jennifer preluară imediat ariergarda.
Afară, coridorul era, în cea mai mare parte, pustiu, excepţie făcând câţiva studenţi, care se grăbeau spre cursurile la care întârziaseră. Monica o conduse după colţ, într-o zonă pentru recreere, dotată cu scaune şi mese pentru studiu destul de uzate. Se aşeză, scoţându-şi în evidenţă picioarele perfect epilate cu ceară.
Arăta ca o regină pe tron. Nevrând să stea în faţa ei ca nu ştiu ce infractor în aşteptarea judecăţii, Claire se duse spre un scaun aşezat mai într-o parte şi se trânti pe el. Zâmbetul Monicăi se cam strepezi.
— Bine, zise Claire. M-ai luat. Şi-acum? Mănânc bătaie până când îmi îmbunătăţesc conduita?
— Lasă rahaturile, ripostă Monica. N-am chef de aşa ceva. Ce-ai făcut cu fratele meu?
— Cu fra... Claire îşi îndreptă încetişor spinarea. Cu Richard? Ce s-a întâmplat cu Richard?
— De parcă n-ai şti! Hai, te rog. E dispărut. Imediat ce a vorbit cu tine... a ieşit pe uşă şi nu s-a mai întors. Ştiu că tu i-ai spus ceva. Zi-mi despre ce aţi vorbit. Miji ochii în faţa tăcerii lui Claire.
— Nu mă face să spun te rog.
Claire încercă să se ridice. Gina, care se postase în spatele ei, o apăsă de umeri, împingând-o în jos şi ţintuind-o de scaun.
Jennifer veni din partea cealaltă şi scoase un briceag. Spune-mi, zise Monica, fiindcă altfel, îţi garantez, o să fie urât de tot. Şi tu, la fel.
Claire simţi un supărător val de frică rece. Sigur, putea să urle până se cutremurau pereţii, dar aici era în Morganviile. Nu putea fi convinsă că ar veni cineva. Şi, în plus, Monica — pentru o scurtă şi însorită perioadă devenită paria oraşului — revenise la obişnuita ei identitate strălucitoare, de fiară de pradă. Bishop discutase cu ea şi o găsise amuzantă. Claire îşi închipuia că pentru el multe lucruri urâcioase şi supărătoare erau, de asemenea, amuzante. Şi totuşi, el îi dăduse Monicăi pecetea oficială a aprobării sale şi o lăsase să plece însoţită de un nou simţ al puterii, pe care Monica îl tradusese într-un mandat de vătămare a oricui o lovise cât fusese căzută.
Unele dintre acele persoane nu mai erau acum printre ei, ceea ce o situa pe Claire printre norocoşi.
— M-am dus la Richard să-l rog pentru o favoare, îi răspunse Claire, cu tot calmul de care era capabilă. El a încercat să mă ajute, dar n-a putut. Aşa că am plecat. Şi gata. Din câte ştiu eu, avea o zi normală; n-am văzut nimic — şi pe nimeni — ciudat prin preajmă. Asta-i tot ce ştiu.
— Ce gen de favoare i-ai cerut? o întrebă Monica.
Privind cu coada ochiului, Claire zări sclipirile cuţitului pe care Jennifer şi-l învârtea în mâini.
— Dă-mi voie să ghicesc. O favoare legată de salvarea fraierului iubit?
Claire nu-i răspunse. Chiar nu exista o cale favorabilă de continuare a dialogului. Monica zâmbi, însă nu era de loc un zâmbet liniştitor.
— Prin urmare, fratele meu te-a lăsat baltă, când ai vrut să-şi folosească influenţa ca să-ţi scoată împuţitul de iubit din închisoare, aşa că tu l-ai făcut să dispară, zise ea. Drăguţ. Ţi-ai închipuit, bănuiesc, că primarul următor ar putea să fie un mare idiot şi să-ţi ofere ceea ce vrei.
Claire inspiră adânc.
— De ce-aş crede una ca asta? Din moment ce, după toate aparenţele, conducerea oraşului Morganville se transmite ereditar, iar tu ai fi următoarea la rând. Aha, acum înţeleg ce vrei să spui. Da, categoric, tu ai fi marea idioată.
— Aoleu, ce şi-o mai cere, zise Gina, apăsând cu cruzime pe umerii lui Claire. Cresteaz-o, Jen. Dă-i, să aibă la ce se gândi!
— Eu vorbesc serios! De ce mi-aş închipui că noul primar m-ar ajuta mai mult decât Richard? Uite ce e, mie îmi place de fratele tău. Mult mai mult decât de tine. De ce i-aş face eu vreun rău? Am vreo şansă să găsesc pe cineva mai dispus să mă ajute, decât el?
Monica nu se clinti. Nu scoase un sunet. Jennifer luă tăcerea ei drept o încurajare, aşa că-şi duse tăişul cuţitului spre obrazul lui Claire.
Usturime. Claire îşi opri respiraţia.
— Eşti sigură, zise Monica. Nu ştii ce s-a întâmplat cu fratele meu.
Acum abia putea şi ea să respire, fiindcă Monica nu făcuse semnul de dă-i-înainte-şi-taie.
— Nu, îi răspunse. Dar poate c-aş reuşi să aflu. Dacă nu mă enervezi.
Apăsarea cuţitului dispăru: Claire rămase cu ochii pe Monica, de unde vedea adevărata ameninţare.
— De ce m-ai ajuta tu pe mine? o întrebă Monica, întrebare destul de rezonabilă.
— Nu te-ajut pe tine. Încerc să-l ajut pe Richard. Ţi-am spus că-mi place Richard.
Monica încuviinţă.
— Aşa să faci. Îţi dau termen o zi. Dacă nu aflu nimic despre Richard, sau dacă el nu apare viu şi nevătămat, atunci tu vei fi următoarea care va dispărea. Şi-ţi jur: cadavrul n-o să fie găsit niciodată.
— Dac-aş avea câte-o monedă de cinci cenţi pentru fiecare ocazie în care am fost ameninţată aşa în oraşul ăsta..., comentă Claire, iar buzele Monicăi zvâcniră în ceva apropiat de zâmbet. Haide, acum, doar ştii că am dreptate! Ăsta e Morganville: vii aici ca să înveţi, şi rămâi până la sfârşitul îngrozitoarei drame.
— Ia să fi văzut dacă te năşteai aici, zise Monica.
— Ştiu. Nu e uşor.
Claire îşi ridică privirea spre Gina, care încă o ţintuia pe scaun; Gina avu un schimb de priviri cu Monica, după care ridică din umeri şi-i dădu drumul. Claire îşi îndreptă spatele. Probabil că mai târziu va avea dureri, dacă nu şi vânătăi.
— Cum se mai descurcă mama ta? o întrebă pe Monica.
— Se... mai bine zis, nu se descurcă, îi răspunse Monica, îmblânzindu-se un pic.
Nici vorbă să ajungă să se placă reciproc, îşi zise Claire; Monica era o javră căreia îi plăcea să terorizeze, şi întotdeauna avea să se simtă îndreptăţită la mai mult decât oricine din preajma ei. Existau, însă, şi momente în care Monica nu era decât o fată doar cu puţin mai mare decât Claire: o fată care deja îşi pierduse tatăl, care-şi pierdea mama, şi se temea să nu-şi piardă şi fratele.
Tocmai atunci, Monica îi făcu surpriza.
— Părinţii tăi sunt bine?
— Nu ştiu dacă bine ar fi termenul potrivit, dar sunt la adăpost. Deocamdată, în orice caz.
Claire îşi ridică rucsacul.
— Te superi dacă mă duc să-mi termin testul acum?
Monica îşi înălţă o sprânceană.
— Tu chiar vrei să dai testul? Vorbeşti serios? Eu ţi-am oferit un pretext, să ştii. Te-ar lăsa să-l dai altă dată. Şi probabil c-ai putea doar să cumperi rezolvările.
O spusese de parcă nici prin minte nu-i trecea că ar vrea cineva să dea, vreodată, un test, pe bune.
— Mie îmi plac testele, zise Claire. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş mai căuta acum în Morganville?
De data aceasta, Monica zâmbi de-a binelea.
— Uau. Bine zis. E un fel de treci sau pici.

După ce termină testul (şi aşa înaintea oricui altcuiva), Claire porni spre Casa Studenţilor. Mai precis, spre cafeneaua de acolo, locul în care Eve îşi petrecea orele ei de sclavie, turnând doze peste doze de espresso pentru mulţimea studenţilor. Era mai multă lume la rând decât de obicei; din moment ce Common Grounds era „închisă pentru renovare” (după cum anunţa afişul din geam), localul din campus era frecventat de mai mulţi studenţi decât cei obişnuiţi. În spatele maşinăriilor şuierătoare, Eve muncea cu o concentrare tăcută, abia catadicsind să-şi ridice privirea când mai servea câte o comandă; totuşi, în clipa în care anunţă „Moca” şi împinse ceaşca spre ea, Claire o prinse de mână.
Eve îşi ridică ochii, uimită, şi clipi de câteva ori, ca şi cum i-ar fi venit greu să-şi aducă aminte cine era Claire şi să-şi dea seama de ce i se punea în cale, întrerupându-i fluxul muncii.
Pe urmă, însă, urlă:
— Tim! Iau şi eu cinci minute!
— Ba nu iei nimic! urlă Tim, ca răspuns, de la casa de marcat. Să nu cumva să-ţi scoţi şorţul ăla de pe tine, Eve!
Prea târziu. Şorţul lui Eve era trântit deja pe bar, iar ea se strecura pe sub tejgheaua rabatabilă, ajungând de cealaltă parte, lângă Claire. Tim, oftând, îi făcu semn unui alt angajat de la casele de marcat să suplinească postul de la aparatele pentru espresso, privindu-le cum se îndepărtează amândouă.
— Într-o zi, o să te concedieze pentru aşa ceva, zise Claire.
— Oricum, nu azi. Prea mare aglomeraţie. Şi până mâine, uită. Tim e cam ca un peştişor de aur. Memoria îl ţine trei secunde.
Eve părea relaxată. În realitate, în ciuda faptului că avea caracteristica ei vestimentaţie goth, în roşu şi negru, cu machiajul alb, de clovn, şi rujul sângeriu, Eve arăta aproape satisfacută.
— Mersi, îi zise.
Claire sorbi din moca, despre care constată că era chiar foarte bună.
— Pentru ce?
— Ştii tu pentru ce.
— Sinceră să fiu, nu.
Zâmbetul lui Eve deveni uşor imoral.
— A trecut Michael pe-acasă.
— Da? zise Claire, lăsându-şi rucsacul să cadă pe o masă goală. Ia zi.
— N-ai vârsta legală.
— Ba, şaptesprezece, de ieri.
— Da? Da. Hm... scuze, mormăi Eve, arătând profund ruşinată. Am... La mulţi ani. Nenică, nu pot să cred că am uitat aşa ceva. Mă rog, în apărarea mea, eram cam şucărită pe tine.
— Mda, am observat asta. Nu-i nimic. Dar un tort tot îmi datorezi.
— Da? Eve se trânti pe un scaun vizavi de ea. Bine. Dar probabil c-o să iasă naşpa, oricum.
Claire se pomeni zâmbind.
— Aşa sper. Aşa. Şi, ce-a fost cu Michael?
— Oh, ştii tu. Treburile obişnuite, răspunse Eve, urmărind cu degetul contururile unei inscripţii cioplite în tăblia mesei: după cum părea, era Martin + Mary = IUBIRE, sau cel puţin aşa fusese odată. Am stat de vorbă, zise ea. Mi-a cântat la chitară. Ne-am simţit... normal, măcar pentru un timp.
— Şi?
— De parcă ţi-aş spune.
Claire o fixă cu privirea.
— Bine, hai că-ţi spun. Doamne, mai termină cu cicăleala, da? se răsti Eve, trăgându-şi scaunul mai aproape. Aşa. Ne-am sărutat o vreme... ţi-am povestit vreodată cât de formidabil sărută? Ţi-am zis, da?... Şi...
— Şi?
— Şi n-am de gând să-mi sfârşesc zilele pe Aleea Băncii de Sânge din cauză că ţi-am spus ţie povestioare indecente despre mine şi Michael, domnişoară De-abia Şaptesprezece Ani. Aşa că nu-ţi rămâne decât, ştii tu, să-ţi imaginezi, continuă Eve, făcându-i cu ochiul. Chiar ai talent la asta, când vrei.
— Eşti naşpa, zise Claire, oftând.
Eve deschise gura, dar o închise la loc fără să scoată vreo vorbă. Până ca vreuna dintre ele să se gândească la ceva de spus în continuare, o umbră se aşternu peste masă.
Claire nu-l mai văzuse niciodată până acum, însă avea acea înfăţişare de băiat-vedetă-a-campusului: tricou negru lălâu peste o întindere considerabilă a umerilor, blugi comozi, obişnuitul ghiozdan plin cu cărţi. Păr închis la culoare, cu o tunsoare oarecum emo, şi ochi negri expresivi pe sub breton.
— Bună, zise el, mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt. Hmm... vă supăraţi dacă...
Arătă spre scaunul liber de la masă. Claire privi în jur. Toate celelalte mese erau ocupate.
— Eşti invitatul meu, îi răspunse Eve, trăgându-i scaunul cu piciorul. Sper că nu ai alergie la discuţiile dintre fete.
— Nu prea am cum. Am patru surori, răspunse el. Salut, cu sunt Dean. Dean Simms.
Când îi întinse mâna lui Eve, Claire îi privi instinctiv încheietura. Nu era originar din Morganville: nu purta brăţară, şi nici nu se vedea vreun semn că ar fi purtat vreodată una. Chiar şi persoanele care se bucuraseră să lepede simbolurile Protectorilor mai aveau încă urmele lăsate de soare.
— Eve Rosser, se prezentă şi ea.
Şi, după câţi waţi avea zâmbetul ei, Claire bănui că-i plăcea ce vedea de cealaltă parte a mesei.
— Ea e Claire Danvers.
— Salut, zise el, strângându-i cu toată seriozitatea mâna lui Claire; ei i se păru un gest forţat, convenţional, din partea lui.
Părea puţin cam agitat.
— Scuze că am dat buzna peste voi, începu el să le explice, dar am nevoie de un loc în care să-mi mai parcurg o dată notiţele, înaintea testului.
Se scotoci prin rucsac şi scoase la iveală un caiet ponosit, legat cu sârmă în spirală, cu un complicat desen în cerneală înfăţişând cine ştie ce tip de maşină mâzgălit pe toată coperta. O observă pe Claire că-l priveşte, şi o uşoară roşeaţă îi apăru în obraji.
— Materiile de bază. Se mai plictiseşte omul, nu?
— Corect, zise ea.
Scăpase de materiile de bază — dăduse deja testele finale pentru toate — dar îl înţelegea. Ajunsese să se plictisească într-atât, încât citise întreaga dramaturgie a lui Shakespeare, iar asta fusese în primul ei an de liceu. Totuşi, cu mâzgălitul nu se ocupase niciodată.
— Drăguţ desen, îl lăudă.
— Mersi, zise el.
Îşi deschise caietul şi începu să răsfoiască filele acoperite de un scris înghesuit, ordonat.
— La ce materie? îl întrebă Eve. Testul?
— Hm, la istorie. Noţiuni introductive.
O materie pe care Claire o trecuse cu uşurinţă.
— Se pare că ai toate notiţele necesare.
Dean zâmbi. Era un zâmbet stângaci şi emoţionat, şi-şi coborî repede privirea la loc spre notiţe.
— Mda, mâzgălesc mult la cursuri. Asta se zice c-ar trebui să ajute memoria, nu?
— Şi, aşa e? îl întrebă Eve.
— Cred că la asta ar trebui să-ţi răspund după test.
Se concentră asupra notiţelor lui, părând şi mai incomodat. Claire o privi pe Eve, care-i răspunse cu o aproape insesizabilă ridicare din umeri de asta e.
— Şi, zise Eve. Ceva planuri pe ziua de azi?
— În afară de...
Claire nu putea să spună prea multe de faţă cu un spectator nevinovat.
— Păi, nu tocmai. Ştiai că Richard Morrell a dispărut? Monica mi-a cerut să-l găsesc.
— Ia stai. Ce spui acolo?
— Monica mi-a cerut să...
— Mda, aşa mi s-a părut şi mie c-ai fi zis. Ce, acum îi faci favoruri familiei Morrell? Iubito, e drăguţ din partea ta, dar e şi o tâmpenie cât casa. Tu n-ar fi cazul să-i faci vreun serviciu Monicăi. Ea ce-a făcut vreodată pentru tine?
— De-aia se şi numeşte serviciu, preciză Claire. Nu egalarea scorului. E un lucru pe care-l faci înainte să rămâi datoare.
— Ţi-o cauţi cu lumânarea. Fereşte-te de necazuri, bine? Fereşte capul, şi gata. Ştiu că asta ţi-a zis şi Michael. Iar Shane, dac-ar fi fost aici, acelaşi lucru ţi l-ar fi zis.
Dean se prefacea foarte bine că învaţă, dar vârfurile urechilor i se înroşiseră, iar când se ajunse în punctul acesta, îşi ridică privirea şi rosti, într-o şoaptă teatrală.
— Mda, apropo. Eu îl cam ştiu pe Shane.
Ceea ce făcu ca discuţia să înceteze brusc. Dean privi în jur şi-şi coborî şi mai mult tonul.
— Îl ştiu şi pe tatăl lui.
— Of, Doamne, fie-Ţi milă. Spune-mi că nu eşti printre papagalii de vânători de vampiri ai lui Frank Collins, oftă Eve. Pentru că, dacă aşa e, frate, e cazul să stai la cutie. Încheie-ţi chiar azi o asigurare de viaţă şi, te rog, trece-mă pe mine ca beneficiar.
— Nu sunt tocmai vânător de vampiri, dar... într-adevăr, lucrez pentru Frank Collins, într-un fel.
Eve o privi pe Claire.
— Cred că am găsit un bun înlocuitor pentru Căpitanul Evident, zise ea.
Căpitanul Evident făcuse parte din reţeaua secretă a duşmanilor vampirilor, când sosise Claire în Morganville; până la urmă, ajunsese să devină puţin cam prea evident. Evident mort.
— Pentru că a murit înainte să-şi pronunţe cea dintâi propoziţie, când a dat ochii cu un vampir? întrebă Claire, fară menajamente.
— Mă gândeam doar să-i punem un tricou pe care scrie: „Bună, eu sunt Dean şi am venit să vă omor, creaturi parazite şi malefice ale nopţii.” Cu o săgeată spre gât, pe care să scrie: „Muşcaţi aici.”
Dean îşi tot muta privirea de la una la cealaltă, pradă unei evidente consternări.
— OK, lăsaţi-mă să încep măcar. Am tot încercat să aflu unde sunt Shane şi tatăl lui. Aveţi vreo idee?
— Prietenă, zise Eve, arătând spre propriul piept împodobit cu desene de cranii.
Apoi, unghia ei vopsită în negru se îndreptă spre Claire.
— Iubită, adăugă ea, după care degetul facu o mişcare circulară, incluzându-le pe amândouă. Colege de locuinţă. Aşa că, mda, cam ştim. Dar tu cum îl cunoşti pe Shane, mai precis?
— L-am... l-am cunoscut când el, cu mama şi cu tatăl lui, au fugit. V-a povestit despre asta?
Ambele fete făcură semne de încuviinţare. Sora lui Shane fusese omorâtă când li se incendiase casa; în replică familia Collins alesese ceea ce era interzis: îşi făcuse bagajele şi fugise din Morganville... cu un oarecare ajutor din partea vampirilor, fiindcă era singura posibilitate de a trece hotarele oraşului când purtai însemnele Protecţiei. În lumea largă, totuşi, lucrurile nu decurseseră prea bine. Părinţii lui Shane înnebuniseră amândoi, dar fiecare în felul lui propriu: tatăl devenise un vânător de vampiri beţiv, insensibil şi dur, iar mama, o beţivă deprimată cu posibile tendinţe sinucigaşe, lăsându-l pe Shane să-şi găsească drumul în viaţă cum putea.
— Am fost acolo, mărturisi Dean. Când a murit doamna Collins. Adică, eram în curtea motelului. L-am văzut pe Shane, după ce a găsit-o. Frate, damblagit mai era.
— Ai fost acolo? repetă Claire.
— Frate-meu umbla cu taică-său pe-atunci, aşa că, mda. Eram pe-acolo. Mă cam înţelegeam bine cu Shane, fiindcă amândoi eram târâţi de colo-colo, fară să avem vreun cuvânt de spus în tot ce se-ntâmpla.
— Ia stai puţin. Shane n-a pomenit niciodată despre faptul ca s-ar fi întors în Morganville împreună cu vreun prieten, interveni Eve.
— Mda, nici n-ar fi putut, pentru că nici nu ştie c-aş fi aici. Domnul Collins — tatăl lui Shane — m-a trimis după el. Era vorba să stau cu ochii pe Shane, într-un fel, să-i păzesc pielea, explică Dean, clătinând din cap. Numai că nimic nu s-a potrivit cu ce spunea el c-o să găsesc. Nu ştiam unde să mă ascund, aşa că m-am înscris la TPU, fiindcă-mi oferea un pretext să-mi fac de lucru pe-aici. Dar apoi le-am cam pierdut urma tuturor, acum câteva săptămâni.
Îşi ridică spre ele privirea plină de speranţă.
— Şi? Acum ce fac?
Claire şi Eve îl fixară tăcute cu privirile preţ de câteva clipe, după care Eve zise, cu toată seriozitatea:
— Uite ce e. Noi ne cunoaştem cu Frank Collins. Ne cunoaştem, ne urâm, cum vrei să-i zici. Iar tu ar fi cazul să-l laşi baltă pe fraierul ăla bătrân şi afurisit. Pari să fii un băial destul de simpatic. Fă-ţi bagajele şi tule-o. Pleacă de-aici, cât încă mai poţi.
— N-ar fi trebuit să iasă aşa, protestă Dean. Ar fi trebuit să fie uşor. Adică, băieţii buni ar trebui să învingă, nu? Iar vampirii, să moară.
— După care, ce, voi preluaţi stăpânirea şi conduceţi oraşul? îl întrebă Claire, după care oftă. N-aş prea crede. Şi l-am cunoscut pe domnul Collins. Nu mi s-ar părea o idee bună să i se dea pe mână cheile oraşului.
Dean o privi de parcă ar fi crezut-o nebună, ceea ce era chiar păcat.
— Dar el cel puţin nu e vampir.
— Nu toţi vampirii sunt răi, îi atrase atenţia Claire.
Pentru o fracţiune de secundă, avu impresia că vede un cu totul alt Dean privind-o: acelaşi tip, aceeaşi tunsoare emo, însă ochii păreau bizari. Nu bizari în sensul vampiric. Ci bizari în sensul de ciudaţi.
Apoi, el clipi, şi impresia aceea dispăru, ceea ce o făcu să creadă că nu fusese decât rodul imaginaţiei. Dacă nu puteai să fii paranoic în Morganville, atunci unde?
— Ei bine, uite ceva nou pentru mine, zise Dean.
Zâmbi, şi zâmbetul lui era unul autentic. Un zâmbet cald, absolut deloc agitat.
— Doar că mereu am considerat bătută în cuie ideea asta că suptul sângelui e ceva rău.
— Ce ştii tu despre vampiri ar încăpea în gaura fundului unui ţânţar, ripostă Eve, iritată. Nu ştii decât ce-ai tot văzut la televizor. Dar ai întâlnit în realitate vreunul?
Dean nu-i răspunse, însă vârfurile urechilor i se înroşiră de-a binelea, iar zâmbetul dispăru, în timp ce se întorcea s-o privească direct în ochi pe Eve.
— Mda, bine. Eu nu sunt vreun colaboraţionist, dispus şi ceară scuze pentru ceea ce fac monştrii ăştia. Poate că că tocmai aici e şpilul. În orice caz... n-a fost, în realitate, opţiunea mea. Am venit doar pentru că mi-a cerut-o Frank, şi n-aş fi avut unde să mă duc, altundeva. Frate-meu umbla cu Frank, iar el era tot ce aveam.
Privirea lui Eve rămase vigilentă.
— Şi atunci, unde e acum Marele Frate Înfricoşător?
— E mort, răspunse încet Dean. A fost omorât în timpul luptelor. Şi eu am rămas singur.
Claire îşi coborî ochii spre masă, dintr-odată prea puţin interesată de cafeaua ei, oricât ar fi fost de delicioasă. Adevărul era că unii dintre tipii aceştia — soldaţii proşti, cei care veniseră în Morganville împreună cu Frank Collins, ca trupe de şoc ale acestuia — ei bine, unii dintre ei nu ajunseseră prea bine: fie căzuseră în luptă, fie ajunseseră în închisoare. Ea nu-i cunoştea, oricum nu după nume. Până în acel moment, în mintea ei îi etichetase doar ca pe acoliţii lui Frank Collins. Şi totuşi, aveau şi ei nume, prieteni, existenţe. Toţi aveau familii. Claire nu l-ar fi recunoscut pe fratele lui Dean printre musculoşii lui camarazi bikeri, însă asta nu însemna că pentru Dean nu însemna o pierdere dureroasă.
Ceea ce o duse cu gândul la un coşmar cumplit de veridic, din starea de trezie: Bishop, chemând-o la ordine, anunţând-o că a hotărât să-i dea drumul lui Shane. Shane, zăcând acolo, inert...
— Hei, Claire?
Eve pocni din degete sub nasul lui Claire, iar Claire tresări atât de violent, încât vărsă cafea pe masă.
— Fir-ar să fie, măi, fată! Eşti atât de dusă prin spaţiu, încât ar trebui să lucrezi la NASA! Aşa. Am căzut de acord că domnul Dean, aici de faţă, e o jalnică parodie de vânător de vampiri, că o să dea de o grămadă de belele dacă nu-şi ţine căpăţâna la cutie, şi c-ar trebui s-o rupă la fugă mâncând pământul, dacă-şi cunoaşte binele?
— Sigur că da, o aprobă Claire, însă pe faţa lui Dean apăruse deja o ciudată expresie de încăpăţânare.
— Eu nu plec nicăieri, zise el. Fratele meu ar fi vrut să duc la sfârşit ce-am început. I-am promis lui Frank Collins c-o să am grijă de Shane. Rămân până când îi ştiu că sunt bine.
— Drăguţ din partea ta, dar cum, mai precis, ai de gând să-i porţi tu de grijă, dat fiind faptul că e la închisoare? îi atrase atenţia Eve. Doar dacă nu cumva vrei să ai grijă de iubita lui, în loc, adăugă, facându-i cu ochiul lui Claire.
Vârfurile urechilor lui Dean se făcură şi mai roşii.
— Nu asta am vrut să zic.
Şi totuşi, Claire avea ciudata senzaţie că exact asta voise.
Mai evită preţ de câteva secunde privirea stăruitoare a lui Eve, după care îşi scoase telefonul mobil, să vadă ora. Nu avea de mers undeva, însă situaţia de pe-acolo devenea ciudat de stânjenitoare.
— Tre’ să plec, anunţă, înşfăcându-şi rucsacul.
Îi cam ajunsese timpul petrecut cu Dean. Eve o privi chiorâş.
— Abia te-ai atins de moca!
— Scuză-mă. Bea-o tu.
— Eu lucrez în cafenea. Nu. Ia, Dean. Serveşte-te, te rog.
Înainte de a se pierde prin mulţime, mergând fară vreo ţintă anume, ultima imagine pe care o mai văzu Claire fu cu Eve, întinzându-i lui Dean cafeaua lăsată de ea, şi sporovăind ca şi cum ar fi fost prieteni de când lumea.

Claire chiar nu prea avea cine ştie ce idei despre cum şi-ar putea petrece restul zilei, dar un lucru îl ştia precis, şi anume că nu avea de gând să încalce instrucţiunile lui Michael. Nici gând să se apropie astăzi de Centrala Vampirilor. N-o atrăgea prea tare nici întoarcerea acasă, deşi i se părea varianta cea mai sigură. Din mers, formă numărul de telefon mobil al lui Richard Morrell. Îi răspunse mesageria vocală. Apoi, încercă la noul şef al poliţiei.
— Hannah Moses, spuneţi, auzi în difuzor vocea vioaie, dar liniştită.
— Salut, Hannah, sunt Claire. Mai ştii, Claire Danvers?
Hannah izbucni în râs. Era printre puţinele persoane din Morganville cunoscute de Claire care nu se sfia să râdă atunci când avea chef.
— Ştiu cine eşti, Claire. Ce faci?
— Bine.
Mă rog, cam era o exagerare a adevărului, presupuse Claire, dar nu şi în conformitate cu standardele din Morganville, poate.
— Şi, cum te simţi să fii la comandă?
— Aş vrea eu să spun că bine, dar, ştii tu, răspunse femeia, şi Claire aproape că-i ghici ridicarea din umeri după tonul vocii. Uneori, e mai reconfortant să fii un pedestraş oarecare. N-ai nevoie să ştii cum merge războiul, ci doar lupta din faţa ta.
Hannah era, în terminologia lumii reale, un soldat: tocmai se întorsese, cu câteva luni în urmă, din Afganistan, şi era cea mai redutabilă luptătoare din câte-şi putea imagina Claire, dacă lăsa deoparte vedetele ninja de la televiziune. Poate că nu se pricepea la sofisticatele lovituri înalte de picior, sau la răsucirile din zbor, dar îşi făcea treaba de minune într-o confruntare adevărată.
Chiar şi împotriva vampirilor.
Până la urmă, Hannah zise:
— Bănuiesc că n-ai sunat numai fiindcă ţi-era dor de mine.
— Oh. Nu... Doar că... Ştiai că Richard Morrell a dispărut?
— Din cap în coadă, răspunse Hannah, fară să-şi modifice câtuşi de puţin tonul. Nimic îngrijorător. Lasă-mă să ghicesc: Monica te-a pus pe fir. Şi deja-i spusesem că e rezolvată.
— N-aş zice că te-a şi crezut.
Hannah probabil că zâmbea.
— Ei, na? Ei bine, e ea fată rea, dar nu şi proastă. Dar frate-său e destul de teafar. Nu-ţi face probleme. Richard ştie să-şi poarte de grijă; totdeauna a ştiut.
— Se-ntâmplă ceva? Ceva despre care ar trebui să ştiu?
Hannah nu-i răspunse nimic, iar Claire simţi fierbinţeala usturătoare a ruşinii.
— Corect. Am uitat. Port tricoul echipei adverse, este?
— Nu din vina ta, zise Hannah. Ai fost transferată, nu te-ai oferit tu. Dar n-am cum să discut despre strategie cu tine, Claire. Îţi dai seama.
— Îmi dau, oftă Claire. Dar mi-aş dori... ştii tu.
— Chiar ştiu. Tu du-te acasă, şi stai acolo. Înţeles?
— Tocmai acolo mergeam, promise Claire, şi închise.
De cealaltă parte a străzii, prăvăliile anexe centrului universitar începeau să închidă, chiar dacă era încă devreme. Nimeni nu avea chef să-l prindă înserarea pe-afară: nu erai sigur nici pe timpul zilei, însă la vremea amurgului era mult mai rău, iar după...
Claire încetini în timp ce trecea de Common Grounds. Obloanele de siguranţă erau încă lăsate, uşa închisă, dar mai era ceva... ceva...
Traversă strada, fară să ştie precis de ce, şi rămase acolo câteva secunde, holbându-se ca prostită la uşa încuiată.
Deodată, auzi sunetul distinctiv al unui zăvor tras şi, ca într-o mişcare încetinită, uşa se crăpă doar cu vreo doi centimetri. Dincolo de ea nu se vedea nimic altceva, decât întuneric.
N-o să spun: „Bună, e cineva acolo”, ca o gâscă proastă, prea-nătângă-ca-să-scape-cu-viaţă, dintr-un film, îşi zise Claire. Şi n-o să intru.
Chiar nu.
Uşa se mai deschise cu vreo doi centimetri. Tot întuneric.
— Cred că glumeşti, zise Claire. Cam cât de proastă mă crezi, de fapt?
De data aceasta, deschizătura se lărgi cu vreo treizeci de centimetri. Rămas la o bună distanţă de orice urmă a razelor soarelui, acolo era cineva cunoscut: Theo Goldman, vampir şi medic.
— Îmi cer scuze, zise el, n-aş putea să vin la tine. Îmi vei face onoarea...?
Erau mulţi vampiri în Morganville care o înfricoşau pe Claire, însă Theo nu făcea parte din această categorie. În realitate, chiar îi plăcea de el. Nu putea să-i găsească vreo vină pentru că încercase să-şi salveze familia, care cuprindea atât oameni, cât şi vampiri. Făcuse ceea ce considerase necesar, şi ea ştia că nu avusese gânduri rele.
Claire trecu pragul. Theo închise uşa în urma ei şi o încuie cu mare grijă.
— Pe aici, zise. În faţă, ţinem toate luminile stinse, fireşte. Hai, dă-mi voie, draga mea. Ştiu că nu poţi să vezi pe unde mergi.
Mâna lui puternică şi rece îi cuprinse antebraţul într-o strânsoare fermă, dar nu şi brutală, şi Theo o călăuzi prin întunericul de nepătruns, strecurându-se printre (presupune ea) mese şi scaune. Când îi dădu drumul, auzi o uşă închizându-se în spatele lor, apoi pe Theo, spunându-i:
— Acoperă-ţi ochii. Se aprinde lumina.
Claire închise ochii, şi o vâlvătaie strălucitoare îi înroşi pleoapele pe dinăuntru. Când îi deschise, Theo se îndepărta de comutator, îndreptându-se spre grupul care stătea în celălalt capăt al camerei. Bruneta lui soţie se ridică de pe scaunul ei, zâmbind; dacă n-ar fi fost tenul, în general palid, n-ar fi semănat prea mult a vampir, chiar nu. Copiii şi nepoţii lui Theo — unii, mai în vârstă decât Claire, din punct de vedere fizic, alţii mai tineri — stăteau împreună şi jucau cărţi. Pe întuneric, fiindcă toţi jucătorii erau vampiri. Iar oamenii lipseau cu desăvârşire.
— Claire, o întâmpină Patience Goldman, întinzându-i mâna. Îţi mulţumesc că ai intrat.
— Ăăă... n-aveţi pentru ce, răspunse ea. Ce mai faceţi, toate bune?
Nu fuseseră bune toate de o bucată de vreme. Bishop se gândise să extermine familia Goldman, sau s-o oblige să plece din Morganville. Ceva legat de originea lor evreiască. De fapt, Claire nu prea înţelegea toate rosturile, dar îşi dădea seama că era vorba despre un mai vechi conflict, şi o şi mai veche duşmănie.
— Da, suntem foarte bine, îi răspunse Theo. Dar am vrut să-ţi spun că plecăm diseară din Morganville.
— Plecaţi? Credeam că Bishop v-a zis că puteţi rămâne aici...
— Ah, a zis, confirmă Theo, şi chipul lui blând se aspri întrucâtva. S-au făcut promisiuni. Dar niciuna în care să pot crede, evident. Pentru el nu e un păcat dacă-şi calcă jurământul faţă de cineva ca mine; în definitiv, în ochii lui sunt doar cu puţin mai presus decât un om.
Soţia lui scoase o exclamaţie de protest, făcându-l să clipească.
— N-am spus-o cu gândul să te desconsider, Claire. Ai înţeles ce-am vrut să spun, de fapt.
— Mda, confirmă Claire.
Adevărul e că Bishop luase cu el anumite prejudecăţi din viaţa umană, iar cea mai puternică dintre ele era legată de dezgustul faţă de poporul evreu, aşa că era posibil ca el să nu-i privească pe vampirii evrei altfel — adică mai favorabil — decât pe oamenii simpli, care, oricum, pentru Bishop nici nu existau.
— Dar... de ce-mi spuneţi mie? întrebă ea, frecându-şi braţul pe sub mâneca lungă a tricoului şi simţindu-se din nou total ruşinată. Ştiţi bine că nu puteţi avea încredere în mine. N-am de ales. Dacă mă întreabă, sunt silită să-i spun despre voi.
Theo şi soţia lui schimbară o privire între ei.
— De fapt, zise Patience, nu eşti. Credeam că ştii.
— Ce să ştiu?
— Că influenţa farmecului pe care l-a folosit asupra ta se risipeşte, îi explică Patience, apropiindu-se. Îmi dai voie?
Claire n-avea habar ce voia să-i ceară, dar din moment ce Patience îi întinsese mâinile ei reci şi albe, Claire şi le intinse şi ea, ezitantă. Doamna Goldman îi ridică mâneca tricoului, scoţând la iveală tatuajul, apoi îi studie cu atenţii braţul pe toate părţile.
— Ei? o întrebă Theo. Poţi să-ţi dai seama?
— Categoric e o atenuare semnificativă, îi răspunse soția. Cât de mare, e greu de spus, dar nu cred că mai e capabil s-o constrângă, fără să depună un efort considerabil. Nu mai e.
Era o veste nouă pentru Claire. Şi chiar o veste bună.
— El ştie ce gândesc?
— N-a ştiut niciodată, draga mea, îi răspunse Patience, mângâind-o uşor pe mână înainte de a-i da drumul. Abilităţile domnului Bishop nu s-ar putea spune că l-ar face atotputernic. El, pur şi simplu, se foloseşte de frica noastră ca să dea impresia că ar fi atotputernic.
Făcu un semn cu capul spre soţul ei.
— Cred că am putea s-o ascundem foarte bine de el, dac-ar fi s-o caute.
— Staţi, ce? se miră Claire.
Fiul cel mai mare, Virgil, îşi azvârli pe masă cărţile din mână, cu o expresie iritată, şi-şi încrucişă braţele pe piep!
— Ei, dar spuneţi-i, şi gata, zise. Ei vor să te luăm cu noi.
— Ce?
— E pentru binele tău, se grăbi să-i răspundă Theo. Noi putem să te însoţim în siguranţă până afară din oraș. Dacă rămâi, el o să te omoare, sau o să te transforme în vampir, ca să te poată manipula mai uşor. Pur şi simplu, n-ai variante aici, draga mea. Noi nu vrem decât să te ajutăm, dar asta trebuie să se-ntâmple chiar acum. În seara asta. Nu putem risca să mai aşteptăm.
— E... destul de drăguţ, răspunse Claire, măsurându-şi cu grijă atât cuvintele, cât şi distanţa care o despărţea de uşă. Nu c-ar fi fost capabilă să fugă mai repede decât un vampir, darămite decât şase. Dar să ştiţi că eu sunt bine aici. Şi, pe urmă, n-aş putea să plec chiar acum. Shane..
— Ah! exclamă Theo, pocnind din degete, iar zâmbetul lui căpătă o nuanţă ştrengărească. Da, desigur. Băiatul. Întâmplarea face ca eu să nu fi uitat de tânărul domn Collins. Clarence şi Minnie s-au dus să-l aducă. Imediat cum sosesc, vom avea grijă ca voi doi să fiţi la loc sigur, departe de-aici.
Claire făcu ochii mari şi, deodată, nu mai putu parcă să respire. Inima începu să-i bată cu putere, la început de emoţie, după care de o veritabilă teamă.
— Aţi... v-aţi hotărât să-l scoateţi pe Shane din închisoare?
— Numeşte-l un ultim act caritabil din partea noastră, zise Theo. Sau, de răzbunare faţă de domnul Bishop, dacă preferi. Oricum ar fi, este în favoarea ta, mă gândesc.
— Amelie ştie ce faceţi?
Expresia lui Theo se transformă lin într-o înfricoşător de impenetrabilă mască.
— Amelie consideră de cuviinţă să pândească din umbră, în timp ce lumea moare din cauza lipsei ei de curaj. Nu, ea nu ştie. Dac-ar fi ştiut, fară îndoială că ar fi găsit cam o duzină de argumente cu care să demonstreze că e o mare greşeală.
Şi era o greşeală. Claire nu putea să-şi dea seama şi de ce, dar o ştia, în adâncul sufletului.
— Ea mi-a garantat c-o să aibă grijă de el, zise Claire. Are un plan, Theo. N-ar fi trebuit să te amesteci.
— Planurile Ameliei sunt subordonate propriilor ei nevoi, şi niciodată nu s-a sinchisit să mă includă şi pe mine printre ele, replică Theo. Eu vă ofer, ţie şi băiatului, calea de a ieşi din Morganville. Acum. Astă-seară. Şi trebuie să nu vă mai întoarceţi niciodată aici.
Nu era chiar atât de simplu.
— Dar părinţii mei...
— Putem să-i luăm şi pe ei cu noi.
— Dar... Bishop poate să ne găsească, argumentă Claire. Vampirii l-au găsit pe Shane, cu familia lui, data trecută, după ce au plecat din oraş. I-au omorât mama.
— Shane şi tatăl lui dau vina pe vampiri pentru ceea ce n-a însemnat decât o foarte firească disperare umană. Mama lui Shane şi-a luat singură viaţa. Înţelegi asta, nu-i aşa? Claire?
Theo părea să vrea ca ea să-l aprobe, însă ea nu-şi dădea precis seama de ce. Poate că el însuşi se îndoia. Când văzu că nu-l aprobă, se arătă dezamăgit.
— Ei bine, e prea târziu acum, în orice caz. Nu putrm discuta despre aşa ceva decât când vom fi la o distanţă sigură. Vă vom ajuta să vă găsiţi un loc aflat mult în afara razei de acţiune a lui Bishop — şi a Ameliei — înainte de a porni noi înşine mai departe.
Unul dintre nepoţi — cel mijlociu, Claire nu reuşea să-şi amintească numele lui — scoase un sunet nepoliticos şi-şi trânti jos cărţile.
— Bunicule, noi nu vrem să plecăm!
Ceilalţi copii încercară să-l facă să tacă, însă el se ridică de la masă.
— Nu vrem! insistă el. Niciunul dintre noi nu vrea. Avem vieţile noastre aici. Am încetat să fugim. Era un loc sigur. Acum, vrei să fugim iarăşi, s-o luăm încă o dată de la capăt...
— Jacob! strigă soţia lui Theo, părând de-a dreptul şocată. Nu vorbi aşa cu bunicul tău!
— Pe noi nu ne întrebi niciodată. Vrei să ne prefacem toţi că suntem copii şi acum. Nu suntem, bunico. Ştiu că tu şi cu bunicul nu puteţi să acceptaţi asta; ştiu că nu vreţi să ne lăsaţi de capul nostru, dar suntem capabili să ne luăm propriile hotărâri.
Doamna Goldman părea să nu ştie ce să mai spună. Theo rămase pe gânduri o vreme, după care încuviinţă.
— Foarte bine. Vă ascult. Ce hotărâre aţi luat?
— Să rămânem aici, îi răspunse Jacob.
Îşi coborî privirea spre fraţii şi surorile lui, care încuviinţară... chiar dacă unii parcă fară voia lor, totuşi.
— Voi, dacă vreţi, puteţi să plecaţi, dar noi nu-i permitem lui Bishop să ne alunge. Şi, orice-aţi spune voi, noi asta o să facem. Voi doar îl scutiţi de efortul de a ne exila.
— Dacă exilul m-ar fi îngrijorat, aş fi fost de acord cu voi. Dar nu e aşa.
— Tu crezi c-o să încerce să ne ucidă? întrebă Jacob, clătinând din cap. Nu. Nu mai e ca pe vremuri, bunicule. Nimeni nu ne vânează aici.
— Dac-am învăţat ceva în lunga mea viaţă, e că mereu ne vânează câte cineva, zise soţia lui Theo. Acum, stai jos, Jacob. Şi ceilalţi, staţi jos. Ajunge cu toate astea. Aţi fost nepoliticoşi de faţă cu prietena noastră.
Claire ar fi vrut, cumva, să-şi ceară scuze: Jacob o săgetă cu o privire vecină cu furia, însă se lăsă să cadă la locul lui pe podea, cu umerii lăsaţi. Ea nu se gândise niciodată la asta, dar presupuse că pentru foarte mulţi dintre vampiri Morganville era locul cel mai bun cu putinţă: să nu mai trebuiască să priveşti mereu peste umăr, să te aştepţi pe manent să fii descoperit. Gata cu grijile despre cum să prinzi rădăcini, să-ţi faci prieteni, să-ţi aranjezi un fel de viaţă.
— Theo, zise doamna Goldman, făcând semn spre uşa pe care veniseră. Aud că vine cineva.
— Are urechi mai bune ca ale mele, îi mărturisi Theo lui Claire. Staţi aici. Mă duc eu să le deschid.
— Dar...
— Stai aici. N-ai de ce să te temi. Foarte curând, vei fi împreună cu tânărul tău.
Plecă, închizând uşa în urma lui. Doamna Goldman se duse încetişor să stea de vorbă cu copiii şi cu nepoţii ei, cu o voce scăzută, dar autoritară — felul în care totdeauna vorbesc mamele cu copiii lor care fac tămbălău în faţa oaspeţilor — în timp ce Claire rămase pe loc, neştiind ce trebui să facă. Dacă ei reuşiseră să-l scoată pe Shane din închisoare, era un lucru bun, nu? Poate nu şi în conformitate cu planul Ameliei, dar asta nu însemna că ar fi şi de rău. Nu neapărat.
Claire îşi scoase telefonul mobil şi apăsă butonul pentru apelarea rapidă a numărului din Casa Glass. Nu răspunse nimeni, cel puţin la primele trei sunete de apel.
La cel de-al patrulea, i se păru că aude pe cineva ridicând rcceptorul, însă zgomotul fu acoperit de un strigăt de avertisment din partea doamnei Goldman, din spatele ei.
Uşa sări cât colo, şi Theo zbură prin cadrul ei, izbinduse de Claire şi doborând-o la podea. Telefonul îi sări din mâini, alunecând până sub fundul întunecat al unul vechi fotoliu tapiţat. Nu putea să respire: umărul lui Theo o izbise în stomac, şi în timp ce se străduia să-şi repună muşchii în funcţiune, văzu pete negre plutindu-i pe la marginea câmpului vizual. Îşi simţea întregul corp de parcă s-ar fi lichefiat, fierbinte, şi nu-şi dădea precis seama ce se întâmplase, ci doar că era ceva rău...
Doamna Goldman făcu un salt pe deasupra trupului lui Claire şi-l înşfacă pe Theo, care încerca, slăbit, să se ridice. Îl trase înapoi în colţ, lângă copii, şi se postă neînfricată în faţa tuturor, cu colţii scânteietor de albi, înfruntând inamicul.
— Ei, nu face asta, se auzi o voce mieroasă, dar întunecată, dinspre umbrele din cadrul uşii. Nu e nevoie de violenţă, nu-i aşa?
Lumina se opri asupra chipului femeii-vampir din prag, şi Claire simţi că i se face rău. Era Ysandre. Greţoasa paraşută favorită a lui Bishop. Numai că în clipa de faţă era înveşmântată profesional, cu pantaloni negri din piele şi o geacă masivă, cu mâneci lungi şi glugă. Putea fi desenată doar în alb şi negru, dacă n-ar fi fost fanta aceea roşie pe post de gură.
— Am ceva pentru matale, cucoană, zise.
Îşi duse mâinile înapoi, înşfacă două persoane de păr şi le propulsă pe ambele înăuntru. Erau Clarence şi Minnie, fiu şi fiică ai lui Theo Goldman. Vampirii nu puteau fi văzuţi prea frecvent rupţi în bătaie, însă aceştia doi aşa arătau, şi Claire mai simţi o dată că i se face rău la vederea fricii de pe faţa doamnei Goldman.
— Dă-le drumul, zise ea. Copii! Veniţi încoace!
— Mai uşor, replică Ysandre, trăgându-i pe cei doi de păr. Mai întâi, hai să vorbim despre asta. Domnul Bishop nu e prea încântat de faptul că familia voastră şi-a călcat cuvântul dat faţă de el. V-a permis să staţi aici, vii şi liberi, şi în schimb, să nu vă amestecaţi în problemele lui. V-aţi ţinut departe de problemele lui, drăguţă. Fiindcă zău că nu pare aşa, din moment ce i-aţi trimis pe copiii ăştia frumoşi ai voştri să încerce să-i scoată din închisoare pe duşmanii lui.
Claire încetă total să se mai mişte. Stătea încovrigată pe o parte, încă străduindu-se să respire, tremurând, iar acum simţea că întreaga lume se prăbuşeşte peste ea. Să încerce. Să încerce să-i scoată din închisoare pe duşmanii lui.
Nu reuşiseră. Shane era, în continuare, prizonier.
Ysandre nu venise singură. Îi îmbrânci pe băiatul şi fata familiei Goldman în braţele mamei lor, iar în spatele ei, o întreagă şi solidă armată de vampiri umplu întunericul.
— Nu cunoşteam locul, remarcă Ysandre. În orice caz, nu ştiam că e un tunel care trece exact pe sub el. E într-adevăr convenabil. Nici măcar n-a mai trebuit să suportăm arsurile soarelui ca să ajungem la voi.
Îşi dădu pe spate părul negru şi lucios şi, în această mişcare, dădu cu ochii de Claire. Îi adresă un zâmbet lent, ucigător.
— Ei, ca să vezi. Micuţa domnişoară Perfecţiune. Oh, cred că domnul Bishop o să fie foarte dezamăgit de tine.
Claire încercă să se ridice şi fu cât pe ce să cadă. Încă n-o durea nimic, dar ştia că avea s-o doară. Vânătăi, în majoritate, poate şi vreo două întinderi musculare.
Theo Goldman o prinse. Se ridicase în picioare în timp ce ea nu-l văzuse, şi acum o ajuta să se ridice la rândul ei. De aproape, îi văzu deznădejdea din ochi, înainte de a-şi afişa un zâmbet prefăcut, pentru ochii Ysandrei.
— Presupun că vom merge cu tine, zise el. Pentru o nouă întrevedere cu mărinimosul nostru stăpân.
— Unii dintre voi, da, încuviinţă ea. Iar alţii, nu.
Pocni din degete şi arătă spre Claire. Doi vampiri masivi, musculoşi, se avântară din spatele ei şi-o apucară pe Claire de braţe, luând-o pe sus. Când Theo începu să protesteze, îl îmbrânciră la loc, spre familia lui.
— Vreau să vă prezint un vechi prieten de-al domnului Bishop. Numele lui este Pennywell. Totuşi, bănuiesc că e posibil să vă fi cunoscut deja.
Şi, în timp ce era târâtă afară din încăpere, în întunecosul spaţiu deschis din Common Grounds, Claire trecu pe lângă străinul pe care-l văzuse în biroul lui Bishop, de ziua ei de naştere. El — sau ea? era greu să-ţi dai seama — trecu pe lângă Claire, ca şi cum ea nici n-ar fi existat, îndreptându-se spre camera în care erau ţinuţi membrii familiei Goldman.
— Staţi! urlă Claire. Ce-o să le faceţi?
Pennywell nici măcar nu-şi încetini mersul. Ysandre o privi peste umăr şi-i făcu cu ochiul.
— Nu-ţi mai bate acum capul cu toate astea, gânguri ea pe un ton fals înţelegător. Ai destule probleme de-ale tale pentru care să-ţi faci griji. Adio, Claire.