Sfidarea03

7
O tolbă de piele plină cu mâncare şi o sticlă cu ceai fierbinte. O pereche de mănuşi căptuşite cu blană uitate de Cinna. Trei rămurele rupte din copacii golaşi zăcând în zăpadă şi indicând direcţia în care mă îndrept. Asta las pentru Gale la locul nostru obişnuit de întâlnire în prima duminică de după Festivalul Recoltei.
Îmi continui drumul prin frigul şi prin ceaţa pădurii, croind o cărăruie care nu-i va fi familiară lui Gale, însă picioarele mele găsesc drumul cu uşurinţă. Duce spre lac. Nu mai cred că vechiul nostru loc de întâlnire oferă intimitate şi am nevoie de asta şi de mai mult decât atât ca să-i pot dezvălui lui Gale secretele mele. Şi dacă nici măcar n-o să vină? Atunci n-o să am de ales şi o să risc să merg la el acasă în toiul nopţii. Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le ştie… anumite lucruri pe care nu le pot înţelege fără ajutorul lui…
Imediat ce am fost izbită de implicaţiile celor văzute la televizorul primarului Undersee, m-am îndreptat spre uşă şi am pornit-o de-a lungul coridorului. Exact la timp, pentru că el a urcat scările o clipă mai târziu. I-am făcut cu mâna.
― O cauţi pe Madge? m-a întrebat, vorbindu-mi pe un ton prietenos.
― Da, am răspuns, vreau să-i arăt rochia mea.
― Ei, ştii unde o găseşti.
Din biroul lui s-a auzit, chiar atunci, un alt semnal de avertizare. Faţa primarului a căpătat o expresie serioasă.
― Scuză-mă, a spus.
A intrat în birou şi a închis bine uşa.
Am aşteptat pe culoar până când m-am liniştit. Mi-am amintit că trebuie să mă port normal. Pe urmă am găsit-o pe Madge în camera ei, în faţa măsuţei de toaletă, periindu-şi părul ondulat, blond. Purta aceeaşi rochie albă, frumoasă, din ziua extragerii. Mi-a văzut reflexia în spatele ei şi a zâmbit.
― Uită-te la tine. Parcă ai veni direct de pe străzile Capitoliului.
M-am apropiat mai mult. Am atins cu degetele gaiţa-zeflemitoare.
― Până şi broşa mea vine acum tot de-acolo. Mulţumită ţie, gaiţele - zeflemitoare sunt ultimul răcnet al modei din Capitoliu. Eşti sigură că n-o vrei înapoi? am întrebat-o.
― Nu fi prostuţă, a fost un dar, a răspuns ea. Şi-a strâns părul la spate, legându-l cu o panglică festivă, aurie.
― Oricum, de unde o ai? m-am interesat.
― A fost a mătuşii mele, dar cred că e de mult timp în familie.
― Gaiţa-zeflemitoare e o alegere stranie, am comentat. Adică, din cauza celor întâmplate în timpul revoltei. Cu gaiţele-limbute întorcându-se apoi împotriva Capitolului şi aşa mai departe.
Gaiţele-limbute erau mutanţi, păsări mascul modificate genetic create de Capitoliu ca arme, pentru a-i spiona pe rebelii din districte. Puteau să memoreze şi să repete pasaje lungi din vorbirea omenească, aşa că erau trimise în zonele ocupate de rebeli ca să le reţină cuvintele şi să le redea apoi la Capitoliu. Răzvrătiţii şi-au dat seama şi le-au întors împotriva Capitoliului, trimiţându-le acasă încărcate cu minciuni. Când asta a ieşit la lumină, gaiţele-limbute au fost lăsate să moară. În câţiva ani, au dispărut din ţinuturile sălbatice, dar nu înainte de a se împerechea cu femele de sturz-zeflemitor, dând naştere unei specii cu totul diferite.
― Dar gaiţele-zeflemitoare n-au fost niciodată o armă, a spus Madge. Nu sunt decât nişte păsări cântătoare. Nu-i aşa?
― Da, cred că da, am răspuns.
Dar nu e adevărat. Sturzul-zeflemitor e doar o pasăre cântătoare. Capitoliul nu a intenţionat niciodată ca să existe o creatură precum gaiţa-zeflemitoare. Nu s-a ţinut cont de capacitatea de adaptare la traiul în sălbăticie a gaiţei-limbute, de posibilitatea de a-şi lăsa moştenire codul genetic, de a prospera într-o nouă formă. Nu i s-a anticipat dorinţa de a trăi.
Acum, când înaintez cu greu prin zăpadă, văd gaiţele-zeflemitoare ţopăind pe crengile din jur în timp ce ascultă cântecele altor păsări, le copiază şi le transformă apoi în altceva. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, au darul de a-mi aduce aminte de Rue. Mă gândesc la visul pe care l-am avut în ultima noapte petrecută în tren, când am urmat-o, şi ea avea înfăţişarea unei gaiţe-zeflemitoare. Îmi doresc să mai fi dormit încă puţin, ca să aflu unde încerca să mă ducă.
Până la lac e ceva de mers, fără îndoială. Dacă se hotărăşte să vină pe urmele mele, Gale n-o să-şi folosească excesiv energia, care poate fi cheltuită cu mai mult folos în timpul vânătorii. A lipsit intenţionat de la dineul din casa primarului, cu toate că restul familiei a venit. Hazelle a spus că zăcea acasă, bolnav, ceea ce era evident o minciună. N-am reuşit să dau de el nici la Festivalul Recoltei. Vick mi-a povestit că plecase la vânătoare. Ceea ce era probabil adevărat.
După vreo două ore, ajung la vechea casă de la marginea lacului. Poate „casă” e prea mult spus. E vorba de¬spre o singură încăpere, un pătrat cu latura de vreo trei metri. După părerea tatei, cu mult timp în urmă existau o mulţime de clădiri – o parte dintre fundaţii mai sunt încă vizibile – şi oamenii veneau aici pentru distracţie sau ca să pescuiască. Casa asta a rezistat mai mult decât altele fiindcă totul e făcut din beton: podeaua, acoperişul, plafonul. Geamurile uneia dintre cele patru ferestre au rămas la locul lor, vălurite şi îngălbenite de scurgerea vremii. Nu există nici un soi de instalaţie de apă şi nici electricitate, dar şemineul e încă utilizabil, şi într-un colţ se află o stivă de lemne, adunate de tata cu ani în urmă.
Aprind un mic foc, contând pe ceaţa care poate ascunde orice şuviţă de fum trădător. În timp ce se înteţeşte focul, dau deoparte zăpada strânsă sub ferestrele sparte folosindu-mă de mătura din nuiele pe care mi-a făcut-o tata când aveam vreo opt ani şi mă jucam acolo de-a gospodina, pe urmă mă aşez pe minusculul şemineu de beton, dezgheţându-mă lângă foc şi aşteptându-l pe Gale.
Apare după un timp surprinzător de scurt. Are un arc pe umăr şi de centură îi atârnă un curcan sălbatic peste care a dat probabil pe drum. Stă în cadrul uşii, parcă întrebându-se dacă să intre sau nu. Ţine în mână punga de piele cu mâncare, nedesfăcută, sticla şi mănuşile lui Cinna. Daruri pe care n-o să le accepte, fiind furios din cauza mea. Ştiu exact ce simte. Eu nu i-am făcut acelaşi lucru mamei?
Îl privesc în ochi. Sângele rece nu-i poate ascunde suferinţa, faptul că se simte trădat de logodna mea cu Peeta. Asta, întâlnirea noastră de astăzi, va fi ultima mea şansă de a face ceva ca să nu-l pierd pentru totdeauna. Ar fi nevoie de ore întregi ca să încerc să-i explic, dar chiar şi atunci s-ar putea să mă refuze. În schimb, intru direct în miezul apărării mele.
― Preşedintele Snow m-a ameninţat personal că va pune să fii ucis, îi spun.
Gale ridică uşor din sprâncene, dar nu-şi arată cu adevărat teama sau uimirea.
― Mai are în vedere şi pe altcineva?
― Ei, adevărul e că nu mi-a dat o copie a listei. Dar nu greşeşti presupunând că include ambele noastre familii.
E suficient ca să-l aducă lângă foc. Se ghemuieşte în faţa şemineului, încălzindu-se.
― În afara cazului când?
― Acum în afara nici unui caz, răspund.
E evident că asta cere mai multe explicaţii, dar n-am idee de unde să încep, aşa că mă mulţumesc să stau acolo, holbându-mă posomorâtă la foc.
După aproximativ un minut, Gale rupe tăcerea.
― Ei, mulţumesc pentru avertizare.
Mă întorc spre el, gata să mă răstesc, dar îi surprind licărul din privire. Mă detest fiindcă surâd. Nu e un moment amuzant, dar presupun că e vorba de-spre prea multe ca să i le arunci cuiva pe cap dintr-odată. O să fim distruşi cu toţii, indiferent ce s-ar întâmpla.
― Ştii, eu am un plan.
― Da, şi fac pariu că e extraordinar, zice el. Îmi azvârle mănuşile în poală. Poftim. Nu vreau mănuşile vechi ale logodnicului tău.
― Nu e logodnicul meu. Asta face parte din scenariu. Şi mănuşile nu sunt ale lui. Sunt ale lui Cinna, îi spun.
― Atunci dă-mi-le înapoi, zice el. Şi le pune, îşi îndoaie degetele şi dă aprobator din cap. Măcar o să mor bucurându-mă de confort.
― Asta-i o variantă optimistă. Fireşte, tu nu ştii ce s-a-ntâmplat.
― S-auzim, spune el.
Mă hotărăsc să-ncep cu noaptea încoronării mele şi a lui Peeta ca învingători în Jocurile Foamei, când m-a avertizat Haymitch în privinţa furiei Capitoliului. Îi povestesc de¬spre neliniştea care s-a ţinut scai de mine chiar şi după întoarcerea acasă, de¬spre vizita preşedintelui Snow, de¬spre oamenii ucişi în Districtul 11, de¬spre tensiunea din mijlocul mulţimilor, de¬spre ultimul efort care a fost logodna, de¬spre semnul dat de preşedinte că nu fusese suficient, de¬spre certitudinea mea că va trebui să plătesc.
Gale nu mă întrerupe nici măcar o singură dată. În timp ce vorbesc, îşi îndeasă mănuşile în buzunar şi îşi face de lucru pregătind o masă pentru noi doi din mâncarea adusă în punga de piele. Prăjeşte pâinea peste care pune apoi brânză, curăţă merele de seminţe, pune castanele pe foc să se rumenească. Îi privesc mâinile, degetele frumoase, îndemânatice. Pline de cicatrice – aşa cum erau şi ale mele înainte de a-mi fi şters Capitoliul toate semnele de pe piele –, dar puternice şi iuţi. Mâini care au puterea de a extrage cărbunele, dar cărora nu le lipseşte precizia necesară pentru instalarea unei capcane delicate. Mâini în care am încredere.
Mă întrerup şi iau o înghiţitură de ceai înainte de a-i povesti de¬spre întoarcerea acasă.
― Ei, chiar c-ai încurcat lucrurile, spune el.
― Nici măcar nu ţi-am povestit tot.
― Am auzit destule pentru moment. Hai să sărim la planul ăla al tău.
Respir adânc.
― Fugim.
― Ce? mă întreabă.
Asta l-a luat într-adevăr prin surprindere.
― Plecăm în pădure şi fugim ca să ne salvăm vieţile, spun eu.
Expresia feţei lui e indescifrabilă. O să râdă de mine, o să-mi respingă propunerea, considerând-o o prostie. Mă ridic, agitată, pregătindu-mă pentru o ceartă.
― Şi tu ai spus că ne-am putea descurca! În dimineaţa extragerii. Ai spus…
Face un pas spre mine şi mă simt săltată de la pământ. Încăperea se învârteşte şi trebuie să-mi strâng braţele în jurul gâtului lui Gale ca să am un punct de sprijin. El râde, fericit.
― Hei! protestez, dar râd şi eu.
Gale mă lasă jos, dar nu-mi dă drumul din strânsoare.
― OK, să fugim, spune el.
― Serios? Nu crezi că sunt nebună? O să vii cu mine?
O parte din greutatea zdrobitoare începe să se ridice, mutându-se pe umerii lui Gale.
― Cred că eşti nebună, şi totuşi o să vin cu tine, îmi răspunde.
Vorbeşte serios. Nu numai că vorbeşte serios, dar ideea i se pare bine-venită.
― O putem face. Ştiu că putem. Să plecăm de aici şi să nu ne mai întoarcem niciodată!
― Eşti sigur? îl întreb. Pentru că o să fie greu, cu copiii şi tot restul. Nu vreau să merg opt kilometri prin pădure şi să…
― Sunt sigur. Sunt complet, pe de-a-ntregul, sută la sută sigur.
Îşi apleacă fruntea, sprijinindu-şi-o de a mea, şi mă trage mai aproape. Pielea lui, întreaga lui fiinţă radiază, dogoritoare, fiindcă e atât de aproape de foc, şi eu închid ochii, impregnându-mă de căldura lui. Respir sorbind mirosul de piele umezită de zăpadă, de fum şi de mere, mirosul zilelor friguroase de iarnă pe care le-am trăit împreună înainte de Jocuri. Nu încerc să mă îndepărtez. Oricum, de ce aş face-o? Vocea lui coboară până la o şoaptă.
― Te iubesc. De asta.
Pentru mine, astfel de lucruri vin întotdeauna pe neprevăzute. Totul se petrece atât de repede. Acum propui un plan de evadare şi, o clipă mai târziu…, ţi se cere să te descurci într-o asemenea situaţie. Răspunsul meu e, probabil, cel mai cumplit cu putinţă:
― Ştiu.
Sună groaznic. Ca şi cum aş afirma că el nu se poate împiedica să mă iubească, dar eu nu simt, în schimb, nimic. Gale dă să se retragă, dar întind mâna şi îl reţin.
― Ştiu! Şi tu… tu ştii ce-nsemni pentru mine. Nu e suficient. Se desprinde din strânsoarea mea.
― Gale, acum nu mă pot gândi la nimeni în felul ăsta. De când a fost strigat numele lui Prim la extragere, în fiecare zi şi în fiecare minut în care sunt trează mă gândesc doar cât îmi e de frică. Şi nu pare să mai rămână loc pentru nimic altceva. Poate o să fie altfel dacă reuşim să ajungem într-un loc unde să ne simţim în siguranţă.
Îl văd ascunzându-şi dezamăgirea.
― Atunci o să plecăm. Şi vom afla.
Se întoarce din nou spre foc, unde castanele încep să se ardă. Le scoate din vatră cu câte un bobârnac.
― O să fie nevoie de ceva timp ca s-o conving pe mama.
Cred că, oricum, Gale încă mai vrea să plece. Dar fericirea a zburat, lăsând în urmă o încordare mult prea familiară.
― Aşa o să fie şi cu mama. Va trebui s-o fac să vadă motivul. S-o duc pe un drum lung. Să mă asigur că-nţelege că nu vom supravieţui altminteri.
― O să-nţeleagă. M-am uitat mult la Jocuri împreună ce ea şi cu Prim. N-o să te refuze, spune Gale.
― Sper.
Temperatura din încăpere pare să fi scăzut cu zece grade în câteva secunde.
― Adevărata problemă o să fie Haymitch.
― Haymitch? Gale lasă baltă castanele. Doar n-o să-i ceri să vină cu noi?
― Trebuie, Gale. Nu-i pot lăsa aici pe el şi pe Peeta, pentru că… Fruntea lui încruntată îmi taie vorba. Ce e?
― Scuză-mă. Nu mi-am dat seama cât de mare e grupul nostru, se răsteşte el.
― Îi vor tortura până la moarte, încercând să afle unde sunt eu, spun.
― Dar familia lui Peeta? Ai lui nu vor veni nicidecum. De fapt, probabil că vor fi nerăbdători să ne toarne. Şi sunt sigur că el e destul de inteligent ca să-şi dea seama de asta. Dacă se hotărăşte să rămână pe loc? ripostează el.
Încerc să par indiferentă, dar vocea mi se frânge.
― Atunci o să rămână.
― L-ai lăsa în urmă? întreabă Gale.
― Da, ca să le salvez pe Prim şi pe mama, răspund. Adică, nu! O să-l conving să vină.
― Dar pe mine, pe mine m-ai abandona? Chipul lui Gale e acum dur ca o stâncă. Dacă, de exemplu, n-o s-o pot convinge pe mama să-i târască pe cei trei copii în sălbăticie, în toiul iernii.
― Hazelle n-o să refuze. O să-şi dea seama care e raţiunea, spun eu.
― Să presupunem că n-o să priceapă, Katniss. Ce-o să facem atunci? insistă el.
― Atunci va trebui s-o sileşti, Gale. Crezi c-am inventat toată povestea asta?
Acum ridic şi eu vocea, plină de furie.
― Nu. Nu ştiu. Poate preşedintele nu face altceva decât să te manipuleze. Adică pune la cale nunta ta. Ai văzut cum a reacţionat mulţimea din Capitoliu. Nu cred că-şi poate permite să te ucidă. Nici pe Peeta. Cum ar scăpa cu faţa curată din asta?
― Ei, cu o revoltă în Districtul 8, nu cred că pierde prea mult timp alegând tortul meu de nuntă! strig eu.
Vreau să-mi retrag cuvintele chiar în clipa când mi se dezlipesc de buze. Îşi fac imediat efectul asupra lui Gale – năvala sângelui în obraji, strălucirea din ochii lui cenuşii.
― E o revoltă în Opt? mă întreabă pe şoptite.
Încerc să dau înapoi.
― Nu ştiu dacă e într-adevăr o revoltă. E mai degrabă agitaţie. Oamenii sunt ieşiţi în stradă…, încep eu.
Gale mă înşfacă de umeri.
― Ce-ai mai văzut?
― Nimic! Nu personal. Am auzit doar câte ceva. Dar e târziu, e prea târziu, ca de obicei. Cedez şi îi povestesc.
― Am văzut ceva la televizorul primarului. N-ar fi trebuit să văd eu. Era multă lume, şi flăcări, şi Apărătorii Păcii trăgeau în oameni, dar ei ripostau…
Îmi muşc buzele şi mă străduiesc să continui descrierea scenei. În schimb, rostesc cu voce tare cuvintele care mă rod pe dinăuntru.
― Şi e vina mea, Gale. Din cauza gestului meu din arenă. Dacă m-aş fi sinucis cu fructele alea, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Peeta s-ar fi întors acasă şi ar fi supravieţuit, şi toţi ceilalţi ar fi fost în siguranţă.
― În siguranţă ca să ce? întreabă el, pe un ton mai blând. Ca să moară de foame? Ca să muncească precum sclavii? Ca să-şi trimită copiii la extragere? N-ai făcut nici un rău nimănui – le-ai oferit tuturor o ocazie. N-au nevoie decât de un dram de curaj ca s-o poată folosi. În mină se vorbeşte deja de-spre asta. Oamenii vor să lupte. Nu înţelegi? Se întâmplă! Se întâmplă în sfârşit! Dacă e o revoltă în Districtul 8, de ce n-ar fi şi aici? De ce n-ar fi pretutindeni? Asta s-ar putea petrece, lucrul pe care îl…
― Încetează! Nu-ţi dai seama ce spui! Apărătorii Păcii din afara Districtului 12 nu sunt ca Darius, sunt mai răi chiar şi decât Cray! Vieţile oamenilor din district – pentru ei înseamnă mai puţin decât nimic! exclam eu.
― De-aia trebuie să ne alăturăm luptei! îmi răspunde, cu asprime.
― Nu! Trebuie să plecăm de aici, înainte de a fi ucişi, noi şi mulţi alţii!
Strig din nou, dar nu înţeleg de ce face asta. De ce nu vede inevitabilul?
Gale mă împinge, îndepărtându-mă brutal.
― Atunci pleacă. Eu n-o să vin nici într-un milion de ani.
― Adineauri erai încântat să pleci. Nu pricep cum poate fi o revoltă din Districtul 8 mai importantă decât plecarea noastră. Eşti pur şi simplu înnebunit pentru că… Nu, nu i-l pot arunca pe Peeta în faţă. Şi cum rămâne cu familia ta?
― Cum rămâne cu toate celelalte familii, Katniss? Cele care nu pot fugi. Nu înţelegi? Acum nu mai poate fi vorba să ne salvăm pe noi. Nu şi dacă a început revolta! Gale scutură din cap, fără să-şi ascundă dezgustul faţă de mine. Ai putea să faci măcar atât. Îmi aruncă la picioare mănuşile lui Cinna. M-am răzgândit. Nu mai vreau nimic fabricat la Capitoliu.
Şi pleacă.
Îmi cobor privirea spre mănuşi. Nimic fabricat la Capitoliu? Asta se referea la mine? Crede că acum nu mai sunt decât un alt produs al Capitoliului şi, prin urmare, ceva care nu trebuie atins? Nedreptatea unei asemenea idei mă umple de furie, dar e amestecată cu teamă când mă gândesc ce nebunie aş putea săvârşi în continuare.
Mă las să cad lângă foc, căutând disperată confortul ca să-mi pot plănui următoarea mişcare.
Mă liniştesc cugetând că rebeliunile nu se pun la cale într-o singură zi. Gale nu poate vorbi cu minerii până mâine. Dacă reuşesc să ajung între timp la Hazelle, ea l-ar putea aduce pe calea cea bună. Dar nu pot s-o fac acum. Dacă el e acolo, o să-mi încuie uşa în nas. Poate la noapte, după ce adorm toţi ceilalţi… Hazelle munceşte adesea până târziu, punând la punct rufăria. M-aş putea duce atunci, aş putea să bat la fereastră şi să-i povestesc cum stau lucrurile, ca să-l împiedice pe Gale să facă vreo prostie.
În minte îmi revine discuţia cu preşedinte Snow din biroul nostru.
― Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, dar n-ai o asemenea intenţie, nu-i aşa?
― Aşa e.
― Asta le-am spus şi eu. O fată care merge atât de departe ca să-şi salveze viaţa nu e interesată să se lepede de ea cu amândouă mâinile.
Mă gândesc cum a trudit Hazelle din greu ca să-şi ţină familia în viaţă. În privinţa asta o să fie de partea mea, cu siguranţă, sau n-o să fie?
Probabil că acum se apropie amiaza, iar zilele sunt atât de scurte. Dacă ai de ales, n-are rost să rămâi în pădure după lăsarea întunericului. Calc în picioare ce-a mai rămas din micul meu foc, strâng resturile de mâncare şi îmi îndes mănuşile lui Cinna în centură. Cred c-o să mă mai agăţ de ele o vreme. Pentru cazul că Gale îşi schimbă părerea. Mă gândesc la expresia feţei lui din clipa când le-a aruncat la pământ. Era atât de dezgustat de ele, de mine…
Înaintez cu greu prin pădure şi ajung la fosta mea casă încă pe lumină. Discuţia cu Gale a fost, evident, o întâmplare nefericită, care îmi va pune piedici, dar sunt încă hotărâtă să-mi duc la îndeplinire planul de fugă din Districtul 12. Decid să-l caut acum pe Peeta. E straniu, dar, de vreme ce a văzut o parte din ceea ce am văzut şi eu în timpul turului, s-ar putea să fie mai uşor de convins decât Gale. Dau peste el chiar la ieşirea din Cartierul Învingătorilor.
― Ai fost la vânătoare? mă întreabă.
Nu e greu să-ţi dai seama că nu i se pare o idee bună.
― Nu tocmai. Mergi în oraş? îl iscodesc.
― Da. În seara asta sunt aşteptat să cinez cu familia mea.
― Ei, aş putea să te-nsoţesc până acolo.
Drumul din Cartierul Învingătorilor până în piaţă nu e prea circulat. E un loc destul de sigur ca să stăm de vorbă, dar se pare că nu izbutesc să scot nici un sunet. Propunea făcută lui Gale a fost un dezastru. Îmi muşc buzele crăpate. Fiecare pas ne aduce tot mai aproape de piaţă. S-ar putea să nu mai am prea curând o altă ocazie. Răsuflu adânc şi las cuvintele să ţâşnească.
― Peeta, dacă te-aş ruga să fugi din district împreună cu mine, ai face-o?
El mă prinde de braţ, oprindu-mă locului. Nu trebuie să-mi privească faţa ca să-şi dea seama că vorbesc serios.
― Depinde de ce mi-o ceri.
― N-am reuşit să-l conving pe preşedintele Snow. În Districtul 8 e o revoltă. Trebuie să plecăm, îi răspund.
― Când spui „să plecăm” te referi doar la noi doi? Nu. Cine altcineva ar mai trebui să vină? mă întreabă.
― Familia mea. Ai tăi, dacă vor. Poate şi Haymitch.
― Dar Gale? adaugă el.
― Nu ştiu. S-ar putea să aibă alte planuri, îi spun.
Peeta clatină din cap şi îmi adresează un zâmbet plin de milă.
― Pariez că are. Sigur că da, Katniss. O să vin. Simt o uşoară tresărire de speranţă.
― O să vii?
― Da, dar nu cred nici măcar pentru o clipă că tu o să fugi, zice el.
Îmi eliberez braţul cu o smucitură.
― Atunci nu mă cunoşti. Fii pregătit. Am putea pleca oricând.
Mă pun din nou în mişcare, şi Peeta mă urmează la doi paşi distanţă.
― Katniss!
Nu mă opresc. Dacă el e de părere că ideea nu e bună, nu vreau s-o aflu, fiindcă nu mai am alta.
― Katniss, opreşte-te!
Dau cu piciorul într-o bucată murdară de zăpadă îngheţată din mijlocul potecii şi aştept să mă ajungă din urmă. Totul arată deosebit de urât din pricina prafului de cărbune.
― O să vin într-adevăr, dacă aşa vrei tu. Mă gândesc c-ar fi mai bine să discutăm de-a fir a păr cu Haymitch. Să fim siguri că nu înrăutăţim lucrurile pentru toată lumea. Îşi saltă capul. Ce-i asta?
Îmi înalţ bărbia. Am fost atât de mistuită de propriile mele griji încât n-am remarcat zgomotul straniu care vine din piaţă. Un şuierat, zgomotul unor lovituri, răsuflarea unei mulţimi.
― Haide, spune Peeta, cu chipul brusc înăsprit. Nu ştiu de ce, nu pot identifica sunetul, nu pot nici măcar să ghicesc ce se petrece. Dar, pentru el, înseamnă ceva rău.
Când ajungem în piaţă, e clar că se întâmplă ceva, fiindcă oamenii sunt prea înghesuiţi ca să priveşti printre ei. Peeta se urcă pe o ladă sprijinită de peretele cofetăriei şi îmi întinde mâna în timp ce-şi plimbă privirea pe deasupra pieţei. M-am cocoţat pe jumătate când mi se pune brusc în cale.
― Dă-te jos. Pleacă de-aici!
Vorbeşte în şoaptă, dar cu atâta insistenţă încât vocea îi e stridentă.
― Ce e? întreb, încercând să urc cu forţa.
― Du-te acasă, Katniss! Vin şi eu într-un minut, jur! spune el.
Indiferent ce-ar fi, e groaznic. Mă smulg din mâna lui şi încep să-mi fac loc prin mulţime. Oamenii mă văd, îmi recunosc chipul, apoi par să intre în panică. Mâinile mă trag înapoi. Vocile şuieră.
― Pleacă de-aici, fetiţo!
― O să-nrăutăţeşti lucrurile!
― Ce-ai de gând? Vrei să-l omoare?
Dar, în clipa asta, inima îmi bate atât de tare şi cu atâta sălbăticie încât abia dacă-i aud. Nu ştiu decât că, indiferent ce-ar aştepta în mijlocul pieţei, e pentru mine. Când reuşesc în sfârşit să pătrund în spaţiul gol, văd că am dreptate. Şi Peeta a avut dreptate. Şi vocile.
Gale are încheieturile mâinilor legate de un stâlp de lemn. Curcanul sălbatic ucis mai devreme atârnă deasupra lui, cu un cui bătut în gât. Haina lui e aruncată alături, pe caldarâm, cămaşa îi e sfâşiată. E inconştient, căzut în genunchi, susţinut numai de frânghiile din jurul încheieturilor. Spatele lui nu mai e decât o bucată de carne, jupuită şi însângerată.
Lângă el stă un bărbat pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar îi recunosc uniforma. E a şefului Apărătorilor Păcii din district. Numai că el nu e bătrânul Cray. E un bărbat înalt, musculos, în pantaloni călcaţi la dungă.
Fragmentele tabloului nu se leagă până când nu-i văd braţul ridicând un bici.
8
― Nu! strig, făcând un salt înainte.
E prea târziu ca să împiedic braţul să coboare şi ştiu, instinctiv, că nu voi avea puterea să-l opresc. În schimb, mă arunc direct între bici şi Gale. Mi-am azvârlit braţele în lături ca să protejez o cât mai mare parte a trupului mutilat, aşa că nu am cum să deviez lovitura. O primesc în plin pe obrazul stâng.
Durerea e orbitoare şi instantanee. În faţa ochilor mi se încrucişează străfulgerări zigzagate de lumină şi cad în genunchi. O mână îmi cuprinde obrazul, iar cealaltă mă împiedică să mă prăbuşesc. Simt deja rana inflamându-se, simt umflătura închizându-mi ochiul. Dalele de sub mine sunt ude de sângele lui Gale, al cărui miros îngreunează aerul.
― Opreşte-te! urlu. O să-l omori! Întrezăresc faţa agresorului. Dură, riduri adânci, o gură plină de cruzime. Păr cărunt ras aproape cu desăvârşire, ochii atât de negri încât par doar pupile, nas lung, drept, înroşit de aerul rece. Braţul puternic se înalţă iarăşi, cu privirea pironită asupra mea. Mâna îmi zboară la umăr, căutând cu sete o săgeată, dar armele mele sunt ascunse în pădure, fireşte. Strâng din dinţi în aşteptarea loviturii următoare.
― Stai! latră o voce.
Apare Haymitch, păşind peste un Apărător al Păcii căzut la pământ. E Darius. Din părul roşu de pe frunte îi iese un cucui imens, vineţiu. E fără cunoştinţă, dar respiră. Ce s-a întâmplat? A încercat să vină în ajutorul lui Gale înainte de sosirea mea?
Haymitch îl ignoră şi mă saltă cu brutalitate în picioare.
― Oh, excelent! Mâna i se înţepeneşte sub bărbia mea, ridicându-mi-o. Are o şedinţă foto săptămâna viitoare, pentru prezentarea rochiei de mireasă. Ce-o să-i spun stilistului ei?
O sticlire de recunoaştere în ochii bărbatului cu biciul. Înfofolită din cauza frigului, cu faţa fără nici un fel de machiaj, cu părul îndesat neglijent sub haină, nu poate fi prea uşor s-o recunoşti în mine pe câştigătoarea ultimei ediţii a Jocurilor Foamei. Mai ales cu jumătate din faţă umflându-mi-se. Dar Haymitch a apărut la televizor ani de-a rândul şi trebuie să fie greu să-l dai uitării. Bărbatul îşi sprijină biciul pe şold.
― A întrerupt pedepsirea unui infractor care şi-a recunoscut vina.
La omul ăsta, totul – vocea lui poruncitoare, accentul ciudat – atrage atenţia asupra unei ameninţări periculoase, necunoscute. De unde-a venit? Din Districtul 11? Din Trei? Chiar din Capitoliu?
― Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi aruncat în aer blestemăţia aia de clădire a Justiţiei. Uită-te la obrazul ei! Crezi c-o să fie bun pentru aparatul de fotografiat peste o săptămână? mârâie Haymitch.
Vocea celuilalt e încă rece, dar simt o uşoară umbră de îndoială.
― Asta nu e problema mea.
― Nu? Ei bine, amice, e gata să devină. Imediat ce ajung acasă, prima mea convorbire telefonică o să fie cu Capitoliul, spuse Haymitch. Ca să aflu cine te-a autorizat să faci praf faţa frumoasă a învingătoarei!
― Tipul se ocupă de braconaj. Ce treabă are ea cu asta, oricum? întreabă Apărătorul Păcii.
― E vărul ei – Peeta mă prinde acum de celălalt braţ, dar o face cu blândeţe –, iar ea e logodnica mea, aşa că, dacă vrei să ajungi la el, trebuie să treci peste noi amândoi.
Poate suntem exact ceea ce trebuie. Singurii trei oameni din district care se pot opune astfel. Deşi e sigur că reuşita e temporară. Vor urma repercusiunile. Dar, pe moment, unicul lucru de care îmi pasă e să-l păstrez pe Gale în viaţă. Noul şef al oamenilor legii aruncă o privire spre echipa care îl susţine. Văd, uşurată, că au chipuri familiare, sunt prieteni vechi din Vatră. Judecând după expresiile lor, poţi spune că nu savurează spectacolul.
Purnia, una dintre ei, care ia masa cu regularitate la Sae Unsuroasa, face băţoasă un pas înainte.
― Domnule, cred că a primit numărul de lovituri impus pentru o primă infracţiune. În afara cazului când sentinţa pronunţată de dumneavoastră e moartea, care va fi dusă la îndeplinire de plutonul de execuţie.
― Ăsta e protocolul standard aici? întreabă comandantul Apărătorilor Păcii.
― Da, domnule, răspunde Purnia, şi mai mulţi dintre oamenii legii dau din cap, încuviinţând.
Sunt sigură că, de fapt, nici unul dintre ei nu ştie, pentru că, în Vatră, ori de câte ori apare cineva cu un curcan sălbatic protocolul standard impune ca toată lumea să liciteze pentru un copan.
― Foarte bine. Atunci ia-ţi vărul de-aici, fătuco. Şi, când îşi revine, aminteşte-i că data viitoare când mai vânează fără autorizaţie pe terenurile Capitoliului o să alcătuiesc eu însumi plutonul de execuţie.
Şeful Apărătorilor Păcii şterge biciul cu mâna pe întreaga lungime, împroşcându-ne cu sânge. Pe urmă îl strânge rapid, înfăşurându-l în bucle ordonate, şi părăseşte piaţa.
Majoritatea celorlalţi Apărători se aliniază în spatele lui, într-o formaţie dizgraţioasă. Un mic grup rămâne şi saltă trupul lui Darius, prinzându-l de mâini şi de picioare. Prind privirea Purniei şi mimez cuvântul „mulţumesc” înainte de plecarea ei. Nu-mi răspunde, dar sunt sigură c-a înţeles.
― Gale!
Mă răsucesc, şi mâinile mele încearcă, stângace, să-i dezlege nodurile din jurul încheieturilor. Cineva ne întinde un cuţit, şi Peeta taie frânghiile. Gale se prăbuşeşte la pământ.
― Mai bine să-l ducem imediat la mama ta, propune Haymitch.
Nu există nici un fel de targă, dar bătrâna de la taraba cu haine ne vinde scândura care-i serveşte drept tejghea.
― Numai să nu spuneţi de unde-o aveţi, ne cere, împachetându-şi în grabă restul lucrurilor.
Cea mai mare parte a pieţei s-a golit, frica fiind mai puternică decât mila. Dar, după cele întâmplate, nu-i pot reproşa nimănui nimic.
Când reuşim să-l întindem pe Gale cu faţa-n jos pe scândură, n-au mai rămas decât o mână de oameni care să-l transporte. Haymitch, Peeta şi doi mineri din echipa lui îl ridică.
Leevy, o fată care stă la câteva case distanţă de locuinţa mea din Filon, mă prinde de braţ. Mama i-a ţinut fratele mai mic în viaţă anul trecut, când s-a molipsit de pojar.
― Aveţi nevoie de ajutor ca să-l salvaţi? Ochii ei cenuşii sunt plini de spaimă, dar are o privire hotărâtă.
― Nu, dar poţi s-ajungi la Hazelle? S-o trimiţi la noi? o întreb.
― Da, îmi răspunde, răsucindu-se pe călcâie.
― Leevy! strig eu. N-o lăsa să-i aducă pe copii.
― Nu. O să rămân eu cu ei, spune fata.
― Mulţumesc!
Înşfac haina lui Gale şi mă grăbesc să-i ajung din urmă pe ceilalţi.
― Pune nişte zăpadă pe rana aia, îmi porunceşte Haymitch peste umăr.
Îmi umplu căuşul palmei şi îmi apăs zăpada pe obraz, amorţind o parte a durerii. Ochiul stâng îmi lăcrimează acum puternic şi, în lumina tot mai slabă, nu pot decât să merg pe urmele de cizme din faţa mea.
Pe drum îi aud pe Bristel şi Thom, colegii lui Gale, punând cap la cap povestea celor întâmplate. Gale trebuie să se fi dus acasă la Cray, aşa cum a mai făcut de alte o sută de ori, ştiind că îi plătea întotdeauna bine pentru un curcan sălbatic. În loc de asta, a dat peste noul şef al Apărătorilor Păcii, al cărui nume trebuie să fie Romulus Thread, fiindcă au auzit pe cineva spunându-i astfel. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Cray. A cumpărat votcă din Vatră chiar în dimineaţa asta, părând să fie încă la conducerea districtului, însă acum nu e de găsit nicăieri. Thread l-a arestat imediat pe Gale şi, fiindcă stătea acolo ţinând în braţe un curcan mort, bineînţeles că n-a putut spune prea multe ca să se apere. Vestea de¬spre beleaua peste care dăduse s-a răspândit repede. A fost adus în piaţă, silit să-şi recunoască vinovăţia şi condamnat la biciuire, sentinţă care trebuia executată imediat. Când am apărut eu, primise cel puţin patruzeci de bice. Leşinase după vreo treizeci.
― Noroc că n-avea la el decât curcanul, spune Bristel. Dac-ar fi avut tot ce aduce de obicei, ar fi fost mult mai rău.
― I-a spus lui Thread că l-a găsit când cutreiera prin Filon. A spus c-a sărit peste gard, şi el l-a străpuns cu un băţ. Şi asta e tot o infracţiune. Dar, dacă ar fi ştiut că a fost în pădure, cu arme, l-ar fi omorât cu siguranţă, povesteşte Thom.
― Ce s-a-ntâmplat cu Darius? întreabă Peeta.
― După vreo douăzeci de bice, a ieşit în faţă, spunând că e de-ajuns. Numai că n-a făcut-o cu isteţime şi oficial, ca Purnia. L-a înşfăcat pe Thread de braţ şi el l-a pocnit în cap cu coada biciului. Nu-l aşteaptă nimic bun, zice Thom.
― Nu sună prea bine pentru nici unul dintre noi, comentează Haymitch.
Începe ninsoarea, deasă şi umedă, îngreunând şi mai mult vederea. Mă împleticesc pe aleea către casa mea în urma celorlalţi, orientându-mă mai degrabă cu ajutorul auzului decât cu al văzului. Când se deschide uşa, o lumină aurie dă culoare zăpezii. Intră în scenă mama, care mă aştepta fără îndoială după o zi îndelungată de inexplicabilă absenţă.
― Comandant nou, spune Haymitch şi ea îi răspunde dând scurt din cap, ca şi cum n-ar mai fi nevoie de nici o altă explicaţie.
Sunt plină de veneraţie, aşa cum mi se întâmplă întotdeauna, când o văd transformându-se dintr-o femeie care mă cheamă pe mine să omor un păianjen într-o femeie imună la spaimă. Când îi este adus un bolnav sau un muribund… numai atunci mă gândesc că mama ştie cine este ea cu adevărat. Masa lungă din bucătărie e eliberată în câteva clipe, e acoperită cu o pânză albă, sterilă, şi Gale e săltat deasupra. Mama toarnă apă dintr-un ceainic într-un lighean, timp în care îi cere lui Prim să-i aducă leacurile din dulapul cu doctorii. Ierburi uscate, tincturi şi flacoane cumpărate de la magazin. Îi privesc mâinile, degetele ascuţite la vârfuri fărâmiţând ceva, adăugând picături din altceva, punând totul în lighean. Înmoaie o bucată de pânză în lichidul fierbinte, dându-i lui Prim instrucţiuni ca să pregătească o a doua fiertură.
Mama aruncă o privire spre mine.
― Ţi-a spintecat ochiul?
― Nu, nu e decât închis din cauza umflăturii, spun eu.
― Pune mai multă zăpadă pe el, mă învaţă.
Dar e evident că nu sunt o prioritate.
― Îl poţi salva? o întreb.
Ea păstrează tăcerea în timp ce stoarce pânza şi o lasă să atârne în aer, să se răcească într-un fel.
― Nu-ţi face griji, zice Haymitch. Înainte de Cray, erau biciuiţi o grămadă de oameni. Îi aduceam întotdeauna la ea.
Nu-mi amintesc vremurile de dinainte de Cray, când exista un comandant al Apărătorilor Păcii care abuza de bici. Dar mama trebuie să fi fost de vârsta mea şi să fi lucrat încă la spiţerie, împreună cu părinţii ei. Probabil că avea mâni de vindecătoare încă de pe-atunci.
Începe să spele carnea mutilată de pe spatele lui Gale, dar o face atingându-l cu foarte mare delicateţe. Mi-e greaţă, mă simt inutilă, şi zăpada rămasă îmi picură din mănuşă, formând o băltoacă pe podea. Peeta mă aşază pe un scaun şi îmi ţine o bucată de pânză umplută cu zăpadă proaspătă lipită de obraz.
Haymitch le spune lui Bristel şi Thom să se ducă acasă şi îl văd îndesându-le monede în palmă înainte de plecare.
― Nu ştiţi ce s-a-ntâmplat cu colegul vostru de echipă, le spune.
Ei dau din cap şi acceptă banii.
Soseşte Hazelle, cu răsuflarea tăiată şi cu obrajii aprinşi, cu zăpadă în păr. Fără nici un cuvânt, se aşază pe un taburet de lângă masă, ia mâna lui Gale şi o duce la buze. Mama nu e conştientă nici măcar de prezenţa ei. A intrat într-o lume aparte, care îi cuprinde numai pe ea şi pe pacient şi, din când în când, pe Prim. Noi, ceilalţi, putem aştepta.
Chiar şi pentru mâinile ei experte e nevoie de mult timp ca să cureţe rănile să pună la locul ei pielea zdrenţuită care mai poate fi salvată, s-o ungă cu o alifie şi să aplice bandaje lejere. Pe măsură ce e îndepărtat sângele, văd unde a căzut fiecare lovitură de bici şi o simt rezonând cu singura tăietură de pe faţa mea. Îmi multiplic durerea o dată, de două ori, de patruzeci de ori şi nu pot decât să sper că Gale va rămâne inconştient. Dar cer prea mult, fireşte. Când îi sunt puse ultimele bandaje, printre buze i se strecoară un geamăt. Hazelle îi mângâie părul şi îi şopteşte ceva în timp ce mama şi Prim caută prin rezerva lor săracă de calmante, de genul celor accesibile numai doctorilor. Sunt greu de procurat, sunt scumpe şi întotdeauna solicitate. Mama trebuie să le păstreze pe cele mai puternice pentru cele mai cumplite dureri, dar care sunt acestea? Pentru mine e întotdeauna cumplit când apare durerea. Dacă ar fi pe mâna mea, toate calmantele ar dispărea într-o singură zi, pentru că nu sunt în stare să privesc suferinţa. Mama încearcă să le ţină pentru cei aflaţi într-adevăr pe moarte, ca să le uşureze plecarea din lume.
De vreme ce Gale şi-a recăpătat cunoştinţa, ele aleg o fiertură dintr-un amestec de plante medicinale, pe care o poate bea.
― N-o să fie de-ajuns, spun eu.
Se holbează amândouă la mine.
― N-o să fie de-ajuns. Ştiu cum se simte. Aia abia dacă te poate scăpa de-o durere de cap.
― O s-o amestecăm cu sirop somnifer, Katniss, şi el o să reziste. Plantele sunt mai mult pentru inflamaţie…, dă mama să-mi explice, cu mult calm.
― Dă-i medicamentul! Ţip la ea. Dă-i-l! Oricum, cine eşti tu ca să hotărăşti câtă durere poate suporta acum?
Când îmi aude vocea, Gale începe să se agite, încercând să întindă mâna spre mine. Mişcarea îi umple bandajele de sânge proaspăt, şi printre buze îi scapă un sunet agonizant.
― Luaţi-o de-aici, spune mama.
Haymitch şi Peeta mă cară literalmente afară din încăpere în timp ce zbier obscenităţi la adresa ei. Mă ţintuiesc pe un pat, într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeţi, până când încetez să mai lupt.
Zac acolo, suspinând, cu lacrimile străduindu-se să mi se strecoare prin deschiderea îngustă a ochiului, şi îl aud pe Peeta povestindu-i în şoaptă lui Haymitch de¬spre preşedintele Snow, de¬spre revolta din Districtul 8.
― Ea vrea să fugim cu toţii, îi spune, dar, chiar dacă are vreo părere în privinţa asta, Haymitch nu şi-o dezvăluie.
Mama apare după o vreme şi îmi tratează faţa. Pe urmă mă ţine de mână, mângâindu-mi braţul, iar Haymitch o pune la curent, istorisindu-i ce s-a întâmplat cu Gale.
― Carevasăzică începe iarăşi? întreabă ea. La fel ca înainte?
― Aşa s-ar părea, răspunde el. Cine s-ar fi gândit c-o să-l regretăm vreodată pe bătrânul Cray?
Cray ar fi fost oricum detestat din cauza uniformei pe care o purta, dar mai avea şi obiceiul de a-şi folosi banii pentru a momi în patul lui femei tinere şi înfometate, ceea ce a dezgustat întregul district. În momentele cu adevărat grele, cele mai înfometate femei se adunau la uşa lui la căderea nopţii, concurând pentru şansa de a-şi vinde trupul, câştigând astfel câţiva bănuţi pentru hrana familiilor lor. Dacă aş fi fost mai mare când a murit tata, aş fi putut ajunge printre ele. În schimb, am învăţat să vânez.
Nu ştiu exact la ce se referă mama spunând că va începe iarăşi, dar sunt prea furioasă şi prea îndurerată ca să-ntreb. Înregistrez totuşi ideea întoarcerii unor vremuri mai rele, fiindcă sar din pat când aud soneria. Cine ar putea fi, la ora asta din noapte? Nu există decât un singur răspuns. Apărătorii Păcii.
― Nu-l pot lua, spun.
― S-ar putea să fi venit după tine, îmi reaminteşte Haymitch.
― Sau după tine, zic eu.
― Nu e casa mea, subliniază el. Dar mă duc să deschid.
― Nu, mă duc eu, spune mama, cu voce scăzută. Însă ne ducem cu toţii, urmând-o de-a lungul coridorului către ţârâitul insistent al soneriei. Când deschide, nu dăm cu ochii de un detaşament de Apărători ai Păcii, ci de o singură siluetă pudrată cu zăpadă. Madge. Îmi întinde o cutie de carton, mică şi umedă.
― Foloseşte astea pentru prietenul tău, mă îndeamnă.
Ridic capacul, dând la iveală o jumătate de duzină de fiole cu un lichid limpede.
― Sunt ale mamei. A spus că le pot lua. Foloseşte-le, te rog.
Fuge înapoi, în viscol, înainte de a o putea opri.
― Fată nebună, bombăne Haymitch când intrăm după mama în bucătărie.
Am avut dreptate, indiferent ce i-ar fi administrat mama lui Gale, nu e de ajuns. Scrâşneşte din dinţi, şi pielea îi luceşte de sudoare. Ea umple o seringă cu lichidul transparent dintr-o fiolă şi i-l injectează în braţ. Chipul lui începe să se relaxeze aproape instantaneu.
― Ce-i chestia asta? întreabă Peeta.
― E de la Capitoliu. Se numeşte morfină, răspunde mama.
― Nici măcar nu ştiam că Madge îl cunoaşte pe Gale, spune Peeta.
― Obişnuiam să-i vindem fragi, îi explic eu, aproape furioasă.
Totuşi, de ce m-am înfuriat? Cu siguranţă nu fiindcă a adus medicamentul.
― Probabil ei îi plac la nebunie, zice Haymitch.
Asta mă enervează. Aluzia că între Gale şi Madge ar fi ceva. Şi nu-mi place.
― E prietena mea. E tot ce spun.
Acum, când Gale a adormit datorită calmantului, toată lumea pare să-şi piardă puterile. Prim ne convinge să mâncăm cu toţii puţină tocană cu pâine. Lui Hazelle i se oferă o cameră, dar trebuie să se-ntoarcă la ceilalţi copii. Atât Haymitch, cât şi Peeta vor să mai stea, dar mama îi trimite acasă, la culcare. Ştie că n-are rost să-ncerce acelaşi lucru cu mine, aşa că mă lasă să am grijă de Gale cât se odihnesc ea şi Prim.
Rămasă singură cu el în bucătărie, mă aşez pe taburetul lui Hazelle, ţinându-l de mână. După o vreme, degetele mele îi descoperă faţa. Îi ating părţi pe care n-am avut ocazia să le ating până atunci. Sprâncenele dese şi negre, curba obrajilor, adâncitura de la baza gâtului. Îi urmăresc conturul bărbii mijite pe maxilare şi, în cele din urmă, găsesc drumul către buze. Moi şi pline, uşor crăpate. Răsuflarea lui îmi încălzeşte pielea îngheţată.
Oare toţi părem mai tineri în somn? Pentru că, în clipa asta, ar putea fi băiatul peste care am dat în pădure cu ani în urmă, băiatul care m-a acuzat că fur din capcanele lui. Ce mai pereche eram – orfani de tată, înspăimântaţi, dar şi hotărâţi, cu înverşunare, să ne păstrăm familiile în viaţă. Disperaţi, însă, începând din ziua aceea, niciodată singuri, fiindcă ne găsiserăm unul pe celălalt. Mă gândesc la sute de astfel de momente din pădure, la după-amiezile când trândăveam la pescuit, la ziua în care l-am învăţat să înoate, la cea în care mi-am scrântit genunchiul, şi el m-a cărat până acasă. Contam unul pe celălalt, ne păzeam unul altuia spatele, ne impuneam unul altuia să fim curajoşi.
Pentru prima oară, inversez în gând poziţiile noastre. Mă imaginez privindu-l pe Gale oferindu-se voluntar ca să-l salveze de Rory de extragere, fiind smuls din viaţa mea, devenind iubitul unei fete stranii ca să rămână în viaţă, apoi întorcându-se acasă împreună cu ea. Trăind în vecinătatea ei. Promiţând s-o ia de nevastă.
Ura faţă de el, faţă de fata-fantomă, faţă de toţi şi toate e atât de reală şi de instantanee încât mă sufocă. Gale e al meu. Eu sunt a lui. Orice altceva e de neconceput. De ce a fost nevoie să fie aproape omorât în bătaie ca să-mi dau seama?
Pentru că sunt egoistă. Sunt laşă. Sunt genul de fată care, atunci când ar putea fi într-adevăr de folos, o rupe la fugă ca să rămână în viaţă şi îi lasă pe cei care n-o pot urma să sufere şi să moară. Cu fata asta s-a întâlnit Gale azi, în pădure.
Nu-i de mirare că am câştigat Jocurile. Nici o persoană decentă nu le câştigă vreodată.
L-ai salvat pe Peeta, îmi spun, fără convingere.
Dar pun la îndoială până şi asta. Ştiam foarte bine că viaţa mea în Districtul 12 ar fi fost de netrăit dacă îl lăsam pe băiatul ăsta să moară.
Îmi odihnesc capul pe marginea mesei, copleşită de repulsie faţă de mine însămi. Dorindu-mi să fi murit în arenă. Dorindu-mi ca Seneca Crane să mă fi făcut fărâme, aşa cum spunea preşedintele Snow că ar fi trebuit, când am arătat fructele otrăvite.
Fructele. Îmi dau seama că în acel pumn de bobiţe otrăvite se află răspunsul la întrebarea cum sunt. Dacă le-am arătat publicului ca să-l salvez pe Peeta fiindcă ştiam că toată lumea m-ar fi ocolit după ce m-aş fi întors acasă fără el, atunci sunt vrednică de dispreţ. Dacă am făcut-o fiindcă-l iubeam, sunt totuşi egoistă, deşi pot fi iertată. Iar dacă am vrut să sfidez Capitoliul, sunt un om de valoare. Necazul e că nu ştiu exact ce s-a petrecut în mintea mea în clipele alea.
E posibil ca oamenii din Districte să aibă dreptate? Să fi fost un act de rebeliune, chiar dacă a fost inconştient? Pentru că undeva, în adâncul fiinţei mele, ştiu că nu e suficient să fug, salvând viaţa mea, a rudelor sau a prietenilor. Chiar dacă aş putea. N-aş rezolva nimic. N-aş putea suporta ca oamenii să fie făcuţi să sufere, aşa cum s-a întâmplat azi cu Gale.
Viaţa din Districtul 12 nu e, de fapt, prea diferită de viaţa din arenă. La un moment dat, trebuie să nu mai fugi, să te răsuceşti pe călcâie şi să înfrunţi pe oricine îţi doreşte moartea. Partea dificilă e să găseşti curajul de a o face. Ei, pentru Gale nu e greu. El s-a născut rebel. Eu sunt cea care face un plan de evadare.
― Îmi pare atât de rău, şoptesc. Mă aplec şi îl sărut.
Pleoapele i se zbat şi mă priveşte prin ceaţa narcoticelor.
― Salut, Catnip.
― Salut, Gale.
― Credeam c-ai plecat deja, spune el.
Opţiunile mele sunt simple. Pot muri în pădure, ca o pradă hăituită, sau pot muri aici, alături de Gale.
― Nu plec nicăieri. Am de gând să rămân locului şi să stârnesc o droaie de necazuri.
― Şi eu, zice Gale.
Reuşeşte să zâmbească înainte ca medicamentele să-l atragă înapoi, în puterea lor.