Vm11

Zece

Nimeriră în clădirea administraţiei, într-o încăpere pustie pe care Claire şi-o amintea. Myrnin dispăruse deja, însă uşa se legăna încă în balamale, indicând direcţia în care se dusese. După ce se asigură că trecuse toată lumea, Claire îşi permise un răgaz de o clipă în care să-i privească pe ceilalţi trei.
— Sunteţi siguri că vreţi să faceţi asta? îi întrebă.
Michael arăta mai matur decât îl văzuse ea vreodată... şi semăna tot mai mult cu Sam. El îşi pierduse bunicul, abia acum îşi dădea seama: pierduse pe cineva care n-ar fi trebuit să se piardă vreodată. Iar această pierdere declanşase în el ceva care-l schimbase.
Semăna mai mult ca oricând cu Sam.
Eve era, încă, Eve, cea inconfundabilă. Îşi tot răsucea ţepuşa în mâna stângă, cu arbaleta ridicată în mâna dreaptă.
— Cât de des crezi tu că mi se-ntâmplă să vânez vampiri? o întrebă, zâmbind. Hai s-o facem!
— Shane?
El rămăsese neobişnuit de tăcut. Acum, nu-i răspunse decât printr-o înclinare afirmativă a capului.
— Ai grijă, îi zise, mângâind-o uşor pe obraz cu dosul palmei. Mă sperii!
Ea izbucni într-un hohot de râs tremurat.
— Eşti nebun.
Din camera aceea se ieşea pe un coridor scurt, pustiu şi întunecos; la capătul lui se afla ieşirea de incendiu, iar una dintre uşi rămăsese puţin întredeschisă. Pe acolo o luase Myrnin, trase concluzia Claire.
Şi porni pe urmele lui.
În clipa în care ieşi în răcoarea serii, se simţi prinsă de cineva. Şi nu era Myrnin.
Era Bishop.
Arăta rău: nesigur, dar oricum mai puternic şi acum de cât un simplu om. Bâjbâi cu mâinile pe veşmintele ei şi, pentru o secundă, lui Claire îi trecu prin minte: O, Doamne, o să mă violeze, dar apoi degetele lui frenetice atinseră cartea pe care şi-o îndesase în buzunar. Uitase de ea.
Acum, când îl simţi încercând să-i ia cartea, se împotrivi. Din răsputeri. Bishop era mai slăbit ca oricând, iar ea era cuprinsă de panică. Bishop îl auzi pe Shane strigând-o, şi o trase mai departe prin întuneric... după care se îndreptă spre o clădire din apropiere, smucind-o în sus, căţărându-se, până când ajunseră pe acoperişul plan al magaziei îngrijitorilor.
— Acolo! auzi ea strigătul lui Michael, după care îl văzu venind spre ei ca un fulger, cu Shane şi Eve urmându-l fără şovăire.
Bishop avea degetele pe carte. Nu! Nu trebuia să-l lase. Claire nu reuşise să înţeleagă pe deplin ce anume se găsea în paginile ei, însă îl văzuse în ce moduri era capabil s-o întrebuinţeze. O simţise pe pielea ei, cu tatuajul acela.
N-avea de gând să rişte, când ştia că el ar fi putut să mai facă multe cu ajutorul cărţii.
Bishop urlă ceva spre ea, scoţându-şi colţii. Claire îşi propti ambele picioare în pieptul lui şi împinse cu toată puterea.
Bishop se rostogoli de lângă ea, alunecând pe pietrişul afânat de pe acoperiş. Claire se întoarse într-o parte şi se ridică repede în picioare, începând să alerge spre margine. Habar n-avea ce-ar fi trebuit să facă după ce ajungea acolo. Să zboare, poate. Sau să sară în gol, oricât de greu i-ar fi fost.
Dar nu mai fu cazul. Michael zbură spre ea, o prinse de mijloc şi săriră amândoi. Ateriză cu uşurinţă, o lăsă să-i lunece încet din braţe, apoi îşi ridică privirea.
Bishop se aplecase peste marginea acoperişului, răsuflând greu. Lumina lunii făcu să-i sclipească ochii demenţi şi colţii.
— Hopa, exclamă Eve. Încă nu l-a luat somnul!
Shane rezumă situaţia într-un singur cuvânt:
— Fuga!
Şi fugiră. Shane o luă de mână pe Claire: ea avea picioarele cele mai scurte, însă era şi cea mai motivată, aşa că ţinu pasul cu ei cât timp goniră pe gazonul verde al terenului de fotbal din faţa clădirii administraţiei.
Bishop ateriză pe gazon în spatele lor şi începu să-i hăituiască.
— O să ne prindă! urlă Eve. Haideţi spre bibliotecă!
Biblioteca de la TPU era o clădire mare, cu coloane, amplasată pe diagonală faţă de cea administrativă. Avea luminile aprinse, şi încă se mai vedeau studenţi urcându-i treptele, neştiind ce anume se îndreaptă spre ei.
— Fugiţi de-aici! strigă Claire, gonind cu toată viteza pe scară.
Shane era chiar înaintea ei, iar Eve, undeva în urmă.
Michael se oprise la picioarele scării şi tocmai se întorcea să-l înfrunte pe Bishop. Văzându-i ezitarea, Eve o apucă pe Claire de gulerul bluzei şi-o trase mai departe.
— Nu te opri! îi zise, gâfâind. Fir-ar să fie, mi-ar mai fi trebuit ceva antrenament. Hai spre rafturi! Nu te opri pentru nimic în lume, Claire!
Când se repeziră printre detectoarele de metale, sirenele începură să urle. Studenţii ieşiră la iveală dintre mesele pentru lectură, ţipând şi împrăştiindu-se, pe măsură ce-şi dădeau seama că se apropie un pericol, lăsând în urma lor caiete şi laptopuri deschise. În timp ce fugeau pe lângă şirurile de rafturi cu cărţi din bibliotecă, Shane se opri brusc, înşfăcă două volume cu coperţile negre şi-i azvârli unul lui Eve, care facu un semn de încuviinţare şi şi-l strecură în talia pantalonilor.
Se auzi un trosnet de undeva, din urma lor, şi uşile din sticlă explodară în milioane de cioburi ascuţite, aterizând apoi ca o ploaie pe podeaua din marmură. Studenţii se grăbiră să-şi caute adăpost. Cineva zbieră să se cheme poliţia campusului; altcineva, mai inteligent, îi răcni să tacă naibii şi să se ascundă.
Michael se izbi de podea şi se rostogoli, lăsând în urmă dâre de sânge. Ateriză pe palme şi-n genunchi, cu faţa spre Claire, Shane şi Eve, care se opriseră la jumătatea drumului printre rafturile cu cărţi.
— Fugiţi! îi îndemnă el, şi se ridică în picioare tocmai când intra Bishop.
Acesta din urmă nu mai părea acum chiar atât de nesigur.
Efectul otrăvii se risipea, şi mult prea repede.
Shane o îmboldi pe Claire să fugă. Eve se grăbi după ei, împleticindu-se din cauză că tot privea peste umăr, să vadă dacă Michael îi urmează.
Şi nu-i urma.
Culoarul se termina cu un perete din cărămidă şi ferestre până sus, dar şi cu un afiş care indica o ieşire spre stânga. Cotiră toţi trei şi se îndreptară într-acolo, ocolindu-i pe studenţii cu căştile pe urechi, complet neştiutori faţă de primejdiile aflate printre rafturi.
Shane ajunse primul la ieşirea de incendiu, declanşând o altă alarmă, după care coborâră în goană încă un şir de trepte din beton.
Partea aceea a bibliotecii dădea spre fântâna cea mare... numai că fântâna dispăruse, şi asta de vreo câteva luni. În locul ei, la intersecţia celor şase alei convergente, era întinsul cadru din beton marcând ceea ce fusese fântâna, iar în mijloc, o statuie din bronz, înfăţişându-1 pe domnul Bishop, cu o carte în mână.
În faţa statuii ardea una dintre acele flăcări perpetue: lumina cunoaşterii, sau cine ştie ce prostie de genul acesta. Claire fusese revoltată atunci când se înălţase statuia.
Acum, îi dădea o idee.
— Despărţiţi-vă! le strigă ea celorlalţi. Şi aveţi grijă ca el să vadă cărţile de la voi!
Shane şi Eve se desprinseră imediat, pornind unul spre dreapta, iar celălalt, spre stânga.
În timp ce Claire se duse drept către statuie.
Când îşi făcu apariţia Bishop, ieşind din bibliotecă, nu se vedea nici urmă de Michael. Ezită puţin pe scară, probabil dându-şi seama că avea de-a face cu două ţinte false... dar care să fi fost acelea două? Claire miza pe faptul că el ar presupune că făcuse schimb de cărţi cu Shane.
Şi ghici corect. Bishop sări de pe scară pe iarbă şi porni în fugă spre Shane. Asta îi oferi lui Claire preţiosul răgaz ca să ajungă la bordura din piatră a fântânii, să se caţere pe ea şi să ajungă la flacăra veşnică a cunoaşterii... care, în realitate, nu era altceva decât un jet de gaz.
Şi era tot ce-i trebuia ei.
Claire îşi scoase cartea din buzunar şi o ridică deasupra flăcării. Aşa. În sfârşit.
— Hei! o auzi pe Eve strigând din depărtare. Hei, Bishop! Ia de-aici!
Când îşi ridică privirea, o văzu pe Eve ţopăind de mama focului şi fluturându-şi cartea legată în piele ca o majoretă goth cuprinsă de nebunie.
Bishop n-o luă în seamă.
Shane fugea în zigzag, în cea mai grozavă alergare în dribling din câte văzuse vreodată Claire în afara unui teren de fotbal, însă Bishop era mai iute şi mai agil, aşa că reuşi să-i taie calea şi să-l placheze.
Claire privi spre cartea din mâna ei.
Nu ardea. O întoarse disperată pe toate părţile, încercând pe cea cu paginile aurite.
— Nu se poate aşa ceva! ţipă, străduindu-se în continuare.
Flăcările nici măcar n-o atingeau.
Bishop luă cartea de la Shane, o examină şi-o azvârli deoparte, dezgustat. Porni direct spre Claire. Eve îi sesiză manevra şi ajunse prima la Claire, sărind peste marginea fântânii şi oprindu-se cu o frână bruscă.
— Tu ce mai aştepţi? întrebă, gâfâind. Arde naibii odată chestia aia afurisită!
— Încerc! scrâşni Claire şi, cuprinsă de disperare, apucă o mână de pagini de pe la mijlocul cărţii şi răsuci.
Filele se rupseră, iar când le puse deasupra flăcărilor, luară imediat foc, de parc-ar fi fost panglici din magneziu.
— Aşa! strigă Eve, reluându-şi ţopăielile şi izbind aerul cu pumnii. Dă-i bătaie!
Claire mai rupse câteva pagini şi le azvârli pe foc.
Bishop ateriză pe ambele picioare drept în faţa ei, cu ochii roşii şi mârâind furios, doborând-o pe Eve cu un dos de palmă când aceasta încercă să se interpună între el şi Claire.
Claire mai sfâşie câteva file şi le arse. Distrusese cam jumătate din carte.
— Bestie mică şi afurisită, exclamă Bishop. Dă-o încoace.
Ea mai rupse câteva pagini şi bătu în retragere, ocolind focul şi ajungând de cealaltă parte a lui. Cea mai mare parte a hârtiilor ajunseră în flăcări. Care nu, plutiră alene, în adierea vântului, pe la picioarele ei. Câteva scântei, luate de vânt, îi ajunseră pe haine.
Bishop se aruncă spre ea, în timp ce mai rupea câteva file. Izbuti să le azvârle în foc cu doar o clipă înainte ca el s-o lovească, aruncând-o spre statuia din bronz. Impactul fu îndeajuns de dur încât să facă metalul să zbârnâie, fară să mai punem la socoteală şi timpanele ei.
Bishop se întinse după resturile zdrenţuite ale cărţii.
O umbră trecu atunci fulgerător pe lângă ei, abia vizibilă la lumina lunii, după care Claire simţi statuia zgâlţâindu-se, fiindcă sărise cineva în vârful ei.
Era Myrnin, cocoţat pe umerii statuii lui Bishop; întinse mâna şi luă cartea de la Claire, doar cu o fracţiune de lecundă înainte s-o poată apuca Bishop.
— Of, of, of, zise el. Nu fi necioplit, bătrâne. În primul rând că asta n-a fost niciodată cartea ta.
Rupse şi el o pagină, pe care o făcu cocoloş şi o aruncă frumos, drept în mijlocul focului, unde fu cuprinsă de flăcări şi mistuită imediat.
— Lasă fata în pace. Eşti oricum terminat.
Bishop o înşfăcă pe Claire şi-o trase la pieptul lui, cu ghearele spre gâtul ei.
— Dă-mi cartea, sau o omor!
— A, n-ai decât, replică Myrnin, rupând şi cele din urmă pagini.
Examină puţin scrisul de pe ele şi zâmbi.
— Mi-aduc aminte de ele, zise. Vremurile bune... ei, în sfârşit!
Azvârli foile spre flăcări. Bishop se întinse disperat spre frunzele acelea căzătoare şi reuşi să prindă una din zbor, înainte să ia foc.
— Aoleu, comentă Myrnin. Acum, eşti în posesia unei consemnări a relaţiei mele secrete cu regina Elisabeta. Prima. Sper să-ţi fie de mare folos, Bishop. Dacă umbli după descântece şi formule magice, n-o să le găseşti pe pagina aia. Ei, dar pe asta...
Myrnin scoase la iveală, printr-o mişcare de prestidigitator, o altă pagină, frumos împăturită.
— Asta, în schimb, ţi-ar putea asigura lesne stăpânirea asupra oraşului Morganville. Poate chiar asupra întregii lumi a oamenilor. I-am jurat Ameliei că n-o s-o las niciodată să ajungă pe mâini nelegiuite; dar, dacă stau să mă gândesc, e deja în mâinile mele, nu? Aşa că e posibil să fie de pe-acum o problemă controversată.
Zâmbetul îi pieri brusc de pe faţă.
— Lasă fata în pace, şi a ta o să fie.
— Myrnin, nu, şopti Claire.
— N-o fac pentru tine, zise el.
Împături în grabă foaia în forma unui avion de jucărie şi-o trimise în zbor spre Bishop, care o înşfacă din aer, cu un strigăt avid.
În ochii lui Myrnin apăru o pâlpâire roşiatică.
— Of, ca să vezi, zise. S-ar putea să-ţi fi dat altă pagină. Ardentia verba!
Hârtia fu cuprinsă instantaneu de flăcări purpurii, care se întinseră pe pielea lui Bishop, pe mâna lui, pe hainele lui. Foaia se prefăcu în cenuşă într-o clipă, iar Bishop se clătină, făcând câţiva paşi înapoi, înghiţit de flăcări.
Myrnin se aplecă şi-o apucă pe Claire, ridicând-o spre el şi aşezând-o în siguranţă pe braţul din metal al statuii lui Bishop: cel în care ţinea cartea deschisă.
— Scopul înţeleptului, rosti încetişor Myrnin, este să creeze opere bune. Aici sfârşitu-s-a lecţia pentru tine, bătrâne.
Claire înghiţi în sec. Nu putea îndura să-l vadă pe Bishop cum arde, aşa că închise ochii.
— Eu credeam... credeam că avem nevoie de sângele lui, pentru remediu, zise.
Nu c-ar fi vrut să-l salveze pe Bishop. Doar că detesta să-i vadă pe alţii suferind, oricine ar fi fost.
— Ei, dar ai dreptate... chiar avem!
Myrnin pocni din degete şi flăcările purpurii se stinseră, Bishop se prăbuşi pe fundul din piatră al fântânii secate, prea slăbit ca să mai poată fugi.
Myrnin sări jos de pe statuie, îl ţintui la sol pe Bishop şi-l muşcă. Nu-l secă de sânge — nu de tot — ci se ridică la timp, ştergându-şi buzele.
— Am acum mai mult decât suficient, zise. Şi mai am ceva pentru tine, Bishop. Nu te îngrijora: n-o să te ucid. Nici măcar n-o să-ţi dau voie să mori.
Îşi vârî mâna în buzunar şi scoase de-acolo o altă seringă, de această dată una plină cu sânge. I-l injectă pe tot lui Bishop, direct în inimă.
— Sângele meu, îi zise Myrnin. De dinainte să mă vindeci. Acum, sper să-ţi savurezi lungul şi lentul declin spre nebunie, exact cum l-am trăit eu. Îţi doresc o astfel de bucurie.
Bishop nu se mişcă. Privi, clipind, spre lună, spre stelele reci şi, în cele din urmă, închise ochii.
Totuşi, nu era mort.
Claire nu se simţea convinsă că fusese o idee bună.
— Hei, zise Eve, ridicându-se în şezut şi ţinându-şi capul cu mâinile. Au! Ce-i cu mirosul ăsta... A! E cumva...
— Nu, îi răspunse Michael, trecând peste marginea fântânii şi ajutând-o să se ridice. Nu e mort.
Îşi ridică privirea spre Claire, îi zâmbi, şi ea revăzu în toată splendoarea acel zâmbet special marca Michael Glass, cel care făcea soarele să apară şi stelele să danseze.
— Suntem vii cu toţii, adăugă el.
— Relativ, vorbind, preciză Myrnin. A! Ţi-a sosit şi cavalerul pe calul lui alb. Un pic cam şifonat, dar teafar.
Era vorba despre Shane. Ceva mai mult de-un pic şifonat, însă Claire ştia că avea să-i treacă. Îşi pierduseră cu toţii speranţa că ar mai putea scăpa cu viaţă din toată povestea, la un moment dat; putea să vadă în zâmbetul lui, la fel ca şi în al lui Michael, bucuria de a se fi înşelat.
— Păcat că n-am o cameră foto, zise Shane, holbându-se la ea, cum stă căţărată acolo. E vreun joc de-al studenţilor? Un fel de leapşa pe cocoţate, sau cam aşa ceva?
— Gura, replică ea, sărind.
Şi el o prinse.
Iar sărutul lui merită emoţia căderii.

Două zile trecură ca prin ceaţă. Claire îşi petrecu cea mai mare parte a timpului dormind; în viaţa ei nu se simţise într-atât de epuizată, sau de bucuroasă doar pentru simplul fapt că trăieşte.
În cea de-a treia zi, când coborî la cină, îi găsi pe ceilalţi în faţa unui enorm platou de hotdogi cu chili şi cu înfăţişări posomorâte. Shane se ridică de la masă când o văzu, ceea ce-i făcu inima să se dea tumba; ba mai mult, îi şi trase scaunul ca să se poată aşeza. Eve şi Michael schimbară între ei o privire amuzată.
— Ce drăguţ, zise Eve, dar apoi, văzând că Shane o priveşte chiorâş, îi zâmbi. Nu, pe bune. Chiar e. Calmează-te, gagiule.
Claire simţea ceva forţat în comportamentul lor, dar nu-şi dădea seama care anume să fi fost motivul: nu i se părea c-ar fi nimerit în mijlocul unei discuţii în contradictoriu, sau a ceva asemănător.
— Ce se-ntâmplă? întrebă, în timp ce-şi punea vreo doi hotdogi în farfurie.
Totuşi, nu era sigură că ar vrea să afle răspunsul. Abia se obişnuise cu ideea că nu mai era însemnată pentru moarte. Doamne, fă să nu fie vorba despre vreo evadare a lui Bishop, sau altceva la fel de oribil...
Nu era. Michael sorbi puţin din ce-o fi avut el în cana de cafea şi o anunţă:
— Înmormântarea lui Sam e diseară.
Of, Doamne. Cumva, ea nu se aşteptase la asta, şi chiar nu-şi dădea seama de ce. Crenvurştii îşi pierdură brusc orice gust, şi abia putea înghiţi.
— Nu s-a mai făcut aşa ceva până acum, preciză Eve. O înmormântare, adică. Pentru vreun vampir. Cel puţin, nu una care să fie deschisă pentru public. Dar asta a fost anunţată şi în ziar, şi au dat-o şi la ştirile de seară. Toată lumea e invitată.
Majoritatea probabil că avea să vină din curiozitate, însă pentru ei patru, pierderea era una reală. Claire observă că, pe sub masă, Eve îl ţinea de mână pe Michael. Iar el avea grijă să nu-şi oprească privirea asupra niciunuia dintre ei.
— O să fie peste vreo două ore, continuă Eve. Noi trei o să mergem...
— Normal, zise Claire. Vreau şi eu să merg.
În realitate, nu prea voia, fiindcă simplul gând la aşa ceva îi producea suferinţă, însă era de părere că trebuiau să fie toţi acolo, pentru Michael.
— Trebuie să-mi caut ceva de îmbrăcat, zise.
— Ar trebui mai întâi să termini de mâncat, îi atrase atenţia Eve. O singură muşcătură nu echivalează cu o masă echilibrată.
— Dar nici un hotdog cu chili întreg, preciză Claire.
— Te rog să nu desconsideri hotdogul, interveni Shane. E în fruntea listei, împreună cu mama şi plăcinta cu mere, când vine vorba despre simbolurile societăţii.
— Ai uitat de Chevrolet, zise Eve.
— Eu, personal, n-am fost niciodată amator de Chevy.
— Ereticule!
Eve se opri şi-i aruncă o privire aspră lui Claire.
— Mănâncă. Nu glumesc.
Claire izbuti să înghită şi restul de hotdog, însă numai unul. Cu toate trăncănelile lui Shane şi ale lui Eve, se simţea o tristeţe plutind deasupra lui Michael, ca o a doua epidermă. Nu vorbi cine ştie ce, în afară de:
— Părinţii mei sunt aici. Au venit cu avionul până în El Paso şi, până aici, cu maşina.
Uau. Claire nu auzise vreodată mare lucru despre părinţii lui Michael, decât că se mutaseră din oraş şi că el nu e aştepta să-i mai vadă vreodată pe acolo. Până la urmă, întrebă, ezitantă:
— Cred că e o veste... ?
— Sigur, răspunse el, ridicându-se de la masă. Eu mă duc să mă pregătesc.
Ieşi din bucătărie, şi toţi ceilalţi îl urmăriră cu privirile. Eve, dintr-odată, părea să se fi întristat foarte mult. Şi maurizat.
— Mama lui a avut cancer, ştii? îi zise. De-asta au trezit să plece din Morganville. Pentru că avea nevoie de ratament serios. Sam a avut grijă să i-l aranjeze. Acum e prima dată când se întorc.
— Aha, zise Claire. Michael se simte bine?
— Doar că nu vrea să arate nimic, răspunse Eve. Băieţii. În definitiv, care-i problema cu voi şi cu sentimentele voastre?
— Sunt precum kryptonitul, replică Shane. O să se descurce el. Nu trebuie decât să-i laşi timp.
Claire, însă, nu era la fel de convinsă.

Michael conduse, şi nimeni nu prea avu mare lucru de vorbit, de fapt. Era o atmosferă tristă, incomodă.
De îndată ce automobilul opri în dreptul bisericii, apărură paznicii-vampiri, să le deschidă portierele. Echipa de serviciu a morţilor vii. Într-o situaţie normală, poate c-ar fi părut ceva sinistru, însă în această seară părea aproape reconfortant. Ridicându-şi privirea, Claire constată că vampirul care-i oferea mâna ca să coboare era nimeni altul decât Oliver. Încremeni, iar sprâncenele lui se înălţară brusc.
— Astăzi, dacă nu te superi, îi zise Oliver, sunt aici pentru etichetă. N-o lua ca pe ceva personal.
— Ah, n-o iau, răspunse ea, şi-i acceptă mâna puternică şi rece ca gheaţa care o ajută să coboare din maşină.
Shane se grăbi să-i ia braţul, aruncându-i lui Oliver o privire aspră de cară-te-de-aici, ceea ce fu oarecum nostim, după care porniră în spatele lui Michael şi al lui Eve.
Bizar, se gândi Claire. Biserica era plină, locuri în picioare rămânând numai în spate, însă mulţimea se despărţi într-o parte şi-n cealaltă în timp ce intrau, conduşi de Oliver. Şi toate privirile se întoarseră să-i urmărească.
— OK, e chiar ciudat, şopti ea.
Se simţi de parcă ar fi avut o ţintă pictată pe spinare, dar numai la început; abia apoi îşi dădu seama că, în majoritatea lor, privirile acelea nu erau mânioase: erau interesate. Sau compătimitoare. Sau chiar mândre.
— Foarte ciudat, îi răspunse Shane, tot în şoaptă.
În primul rând, stătea Amelie, singură, îmbrăcată într-un compleu alb, atât de rece şi de perfect, încât o făcea să semene cu o statuie de gheaţă, din cap până-n picioare, în spatele ei, erau un bărbat şi o femeie care se apropiau de cincizeci de ani şi, de îndată ce-i văzu, Claire sesiză asemănarea de familie. Femeia probabil că fusese cu adevărat frumoasă în tinereţe; acum, arăta extrem de atrăgătoare, aşa cum se-ntâmplă cu femeile mai în vârstă, şi părul ei avea o nuanţă mai estompată de auriu, cu accente roşietice. Amândoi se ridicară când Michael, lăsându-i braţul lui Eve, se apropie de ei.
— Scumpule, exclamă mama lui Michael, iar el îi îmbrăţişă pe amândoi odată. Of, scumpul meu...
— Mamă, îmi pare foarte rău, n-am putut... n-am putut să fac nimic...
Vocea lui Michael se stinse, şi Claire îi văzu umerii zguduindu-se. Mama lui îl mângâie cu blândeţe pe păr, iar zâmbetul pe care i-l adresă era plin de bunătate şi de înţelegere.
— Exact ca el, îi zise. Exact ca bunicul tău. Nu te mai scuza, Michael. Nici să nu te gândeşti. Ştiu că ai făcut tot ce-ai putut. El nu te-ar învinui niciodată, nici pentru o clipă.
Claire nu-şi dăduse seama că Michael se simţea vinovat, însă acum, privind retrospectiv, nu şi-ar fi putut închipui altfel. Mama lui avea dreptate: el, într-adevăr, era ca Sam.
Se simţea răspunzător.
Doamna Glass privi dincolo de Michael, spre ei, ceilalţi. La început, spre Claire, apoi spre Shane şi, la urmă, spre Eve. Inspiră adânc, porni spre ei şi-şi desfăcu braţele spre Eve, pentru o îmbrăţişare.
— Nu te-am mai văzut de atâţia ani, Eve. Arăţi minunat. Şi tu, Shane...
Se întoarse spre el. Shane nu era adeptul îmbrăţişărilor, nu ca Eve, dar făcu tot posibilul să fie la înălţime.
— Mă bucur că eşti aici, alături de Michael, îi zise.
Shane lăsă ochii în jos. Claire ştia la ce se gândeşte: la cât fusese de furios pe Michael în ultimele câteva luni... prea furios, uneori.
— E cel mai bun prieten al meu, zise el, întâlnindu-i în sfârşit privirea lui Michael. Vampir, sau nu. Mereu o să fie.
Michael încuviinţă.
Doamna Glass o îmbrăţişă şi pe Claire.
— Iar tu eşti Claire. Am auzit atâtea despre tine! Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru fiul meu.
Claire clipi, interzisă. Tot ce-a făcut ea?
— Eu cred că e tocmai invers, zise, încetişor. Michael e un erou. Totdeauna a fost acolo, când am avut nevoie de el.
— Atunci, înseamnă că aţi fost unul pentru celălalt, trase concluzia doamna Glass. Prieteni adevăraţi.
Mulţimea se despică din nou, lăsând să treacă alţi oameni, iar când Claire se întoarse să vadă cine era, îşi zări propriii părinţi.
— Oh, nu, şopti ea. Nu ştiam că s-au şi întors deja.
— Sunt părinţii tăi? o întrebă mama lui Michael, şi Claire îi făcu un semn afirmativ.
Doamna Glass se grăbi să le iasă în întâmpinare, graţioasă şi tristă, după care se strânseră toţi în jurul lui Claire.
Şi al lui Shane.
Tresări observând privirile îngheţate cu care-l fixau pe Shane, însă îşi dădeau şi ei seama de faptul că nu puteau să pornească o scenă, atunci şi acolo. Se aşezară amândoi în dreapta lui Claire, iar Shane, Eve, Michael şi părinţii lui se inşiruiră în stânga.
Şi, exact în faţa lor, Amelie.
În altarul bisericii, înconjurat de flori de toate culorile, era depus un sicriu negru lucios, cu ornamente din argint. Capacul era închis. Discretul sunet al muzicii de orgă spori în intensitate, şi zumzetul şoaptelor mulţimii din biserică încetă în clipa în care se deschise o uşă laterală, şi de acolo apăru Părintele Joe, îmbrăcat într-o sutană orbitor de albă, cu patrafir purpuriu. Urcă treptele amvonului şi privi mulţimea cu o autoritate liniştită. Pentru un preot tânăr, avea foarte multă prestanţă, însă la drept vorbind, Claire socotea normal să fie aşa, dacă voia să slujească o parohie precum cea din Morganville, alcătuită în egală măsură din oameni şi din vampiri.
— Am venit să comemorăm o existenţă, începu el. Cea lui Samuel Glass, un fiu al oraşului Morganville.
Ochii lui Claire se înceţoşară sub o perdea de lacrimi. Mici nu-şi putea închipui, în realitate, că Sam ar fi vrut ca lumea să-şi amintească altfel de el. Abia dacă mai auzi restul cuvintelor rostite de Părintele Joe despre Sam: se pomeni că era atentă la Amelie, sau cel puţin la ceafa extrem de nemişcată a Ameliei. Niciun fir de păr nelalocul lui, nicio şoaptă, nicio mişcare.
Atât de imobilă...
Şi atunci, brusc, Amelie se ridică, într-o tăcere absolută, şi începu să urce treptele amvonului. Nu se opri acolo, ci lângă sicriu, şi-i desfăcu capacul prins în balamale.
Acesta se lăsă într-o parte, iar Amelie rămase acolo pentru câteva momente, privind în jos, spre chipul lui Sam.
Pe urmă, se întoarse cu faţa la sutele de persoane adunate în biserică.
— L-am cunoscut pe Samuel Glass aici, în această biserică, începu Amelie.
Tonul îi era delicat, dar se auzea peste tot. Nimeni nu se clinti. Şi, din câte putea să-şi dea seama Claire, nimeni nu respiră.
— A venit aici să pretindă — să pretindă — ca eu să îndrept anumite nedreptăţi pe care considera el că le-aş fi comis. Era ca un arhanghel cu sabia de foc, plin de furie şi de virtute, fară vreo urmă de frică faţă de consecinţe. Fără vreo urmă de frică faţă de mine.
Zâmbi, însă era ceva crispare în zâmbetul ei.
— Cred că m-am îndrăgostit de el în clipa aceea, când era atât de furios pe mine. M-am îndrăgostit mai întâi de neînfricarea lui, şi abia apoi am înţeles că era ceva mai mult decât simplul curaj. Era convingerea lui că viaţa trebuie să devină echitabilă. Că noi trebuie să fim mai buni. Şi, pentru o vreme... pentru o vreme, cred că am fost.
Se opri, privind din nou chipul palid şi rigid al lui Sam.
— Dar am fost slabă, vorbi ea mai departe. Slabă şi temătoare. Şi l-am lăsat să se îndepărteze de mine, fiindcă n-am avut curajul lui, nici convingerile lui. Pentru momentul acesta, pierderea aceasta, vina este a mea. Sam s-a sacrificat, încă o dată, pentru salvarea unor vieţi. Pentru salvarea mea. Ceea ce nu am meritat niciodată.
Acum, pe obraji îi şiroiau lacrimi, iar vocea îi tremura. Claire nu putea nici să respire, din cauza emoţiei care-i apăsa pieptul.
— Recent, altcineva a solicitat ca eu să schimb regulile din Morganville. Exact aşa cum mi-a pretins Sam acum cincizeci de ani, şi a continuat să-mi pretindă cu orice ocazie.
Claire îşi dădu seama, şocată, de faptul că Amelie vorbea despre ea. Ca şi cum ce-ar fi spus ea ar fi însemnat, cumva, o dovadă de vitejie.
Amelie îşi ridică braţele şi începu să-şi scoată agrafele din păr, una câte una. Coroana ei de păr palid ca gheaţa începu să se desfăşoare şi să cadă, revărsându-se în libertate, peste umeri.
— Am hotărât, zise ea, că schimbările vor trebui efectuate. Schimbările vor fi efectuate. Sam a cucerit pentru oameni dreptul de a fi cetăţeni cu drepturi egale ai oraşului acesta, şi aşa va fi. Vor fi schimbări dureroase, vor fi primejdioase pentru noi toţi, dar vor fi. În memoria lui Sam, aşa voi face.
Se aplecă şi, cu foarte mare delicateţe, depuse o sărutare pe buzele lui Sam, după care închise sicriul la loc. Nimeni nu scoase vreo vorbă în timp ce ea se îndepărta, coborând treptele şi apoi ieşind pe uşa laterală. Oliver şi alţi câţiva vampiri schimbară între ei priviri tăcute, după care porniră în urma ei.
Părintele Joe vorbi, peste valul tot mai ridicat al şoaptelor din jur.
— Să ne rugăm.
Claire îşi împreună mâinile şi-şi lăsă ochii în jos. Lângă ea, Shane făcuse acelaşi lucru, însă nu uită să-i şoptească:
— Am înnebunit eu cumva, sau chiar am câştigat?
— Nu, şopti Claire, la rândul ei. Dar cred că tocmai ni s-a ivit o şansă.

Au trecut patru săptămâni.
— Haos, dezordine, balamuc, zise Shane. Situaţie normală pentru Morganville.
Sorbi din cafeaua lui şi o împinse pe cealaltă spre Claire.
La Common Grounds se desfăşură marea festivitate de redeschidere, cu cafele la jumătate de preţ, şi localul era ticsit. Toată lumea era amatoare de chilipiruri. Nu era tocmai ceva normal pentru ei doi, să stea aşa, pe teritoriul lui Oliver; Claire n-ar fi crezut ca Shane să vină acolo vreodată de bunăvoie, însă momeala cafeinei ieftine se dovedise extrem de puternică.
El o surprinsese şi mai mult, având un schimb semi-civilizat de cuvinte cu Oliver, atunci când îşi comandase cafeaua. A, apropo...
— Ce ţi-a spus Oliver? se interesă Claire.
Shane ridică din umeri.
— L-am întrebat pe Oliver dacă l-au găsit pe taică-meu, însă era constipat, ca de obicei. Mi-a zis că pot să-l uit pe taică-meu. Nu ştiu dacă asta o însemna că l-au găsit, sau că l-au omorât, sau că doar îi doare-n cot. Fir-ar să fie, eu nu vreau decât să găsesc pe cineva care să-mi spună adevărul.
Claire îşi ridică privirea spre el, amuţită. Trebuie să-i spun, se gândi. Chiar trebuie.
Doar că nu-şi putea găsi cuvintele.
Viaţa revenea la normal în Morganville. Amelie decretase interzicere absolută a vânătorii de oameni. Băncile de sânge se redeschiseseră, iar oamenilor din Morganville li se dăduse de ales: s-o ia de la capăt, sau s-o rupă la fugă. Destui profitaseră de cea de-a doua posibilitate. Claire îşi închipui că jumătate din populaţia oraşului se hotărâse să accepte varianta plecării... dar mai ştia şi că destui dintre cei plecaţi se vor întoarce. În definitiv, ei şi familiile lor nu mai ieşiseră niciodată din oraş. Pentru ei, lumea de afară era una cu totul nouă. Iar pentru unii, ar fi fost prea mult.
Common Grounds fusese renovată în timp record, şi era din nou deschisă pentru studenţi. Oliver stătea îndărătul barului, purtând masca lui de băiat simpatic şi turnând doze de espresso ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Statuia din bronz înfaţişându-l pe Bishop dispăruse de la universitate. De fapt, dispăruse oricare urmă de-a lui Bishop. Claire nu ştia ce se alesese de François şi de Ysandre, însă Myrnin o asigurase, cu un chip total impenetrabil, că nu-şi dorea să ştie. Uneori, şi ea era mulţumită să rămână în ignoranţă. Nu foarte frecvent, e adevărat. Dar uneori...
Shane, cu toate acestea, trebuia să afle despre soarta tatălui său. Frank Collins, din câte ştia Claire, dispăruse pur şi simplu în neant. Dacă Amelie o fi ştiut ceva, oricum nu spunea.
Acesta era momentul pe care Claire chiar îşi dorise să-l evite, oarecum. Îl amânase cât putuse de mult, însă Shane devenea tot mai agresiv întrebând lumea dacă a văzut vreo urmă de-a lui Frank Collins prin Morganville, şi ea chiar nu mai putea continua cu amânările.
— Am eu ceva să-ţi spun în legătură cu asta, îi zise, şi-şi drese glasul. Tatăl tău... eu... eu l-am văzut.
El încremeni, cu ceaşca la jumătatea drumului spre buze.
— Când?
— Acum ceva vreme, răspunse ea, nevrând să-i dea amănunte prea precise.
Detesta gândul că-i ascunsese atât de mult timp întâmplarea.
— El... ăăă... ar fi putut să mă omoare, dar n-a făcut-o. Mi-a zis să-ţi spun... că te iubeşte. Şi că-i pare rău.
Shane o privi, clipind de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce auzea.
— Şi unde l-ai văzut?
— Lângă celulele în care erau ţinuţi vampirii bolnavi. Acum nu mai e acolo. L-am căutat. A... dispărut.
Înghiţi în sec.
— N-am vrut să-ţi spun, dar eu cred... eu cred că avea de gând să se sinucidă, Shane.
Ceva se schimbă în interiorul lui Shane, pentru un moment prelungit: ea nu-i mai recunoscu expresia din ochi, sau de pe chip. Şi, apoi, o recunoscu. Era cea a tatălui său, cea care apărea înainte ca el să se dezlănţuie asupra cuiva.
Shane închise ochii, trase aer adânc în piept şi-şi lăsă capul în jos. Claire nu îndrăzni nici măcar să se mişte timp de câteva secunde, după care întinse mâna cu grijă şi şi-o aşeză pe masă, la doar câţiva centimetri de a lui.
Degetele lui se împletiră cu ale ei.
— Fir-ar să fie, şopti el. Nu, nu sunt supărat. Doar că mă simt... bănuiesc că mă simt uşurat. Voiam să ştiu. Şi nimeni nu vorbea cu mine.
— Ar fi trebuit să-ţi spun ceva, zise Claire. Ştiu, îmi pare foarte rău. Pur şi simplu, n-am ştiut cum. Dar n-aş fi vrut să afli de la Oliver, sau cine ştie cum altfel, fiindcă ar fi fost o ironie... muşcătoare.
— Hai, nu mai spune.
Shane mai inspiră o dată adânc, după care-şi înălţă capul. Ochii lui întunecaţi sclipeau acum de lacrimi nevărsate, pe care însă şi le stăvili.
— El n-ar fi vrut să ajungă aşa. A făcut o alegere. Cred că asta înseamnă ceva.
Ea încuviinţă.
— Înseamnă ceva.
Îi smulsese pansamentul, aşa că el putea acum, măcar, să-şi înceapă vindecarea.
Peste tot era la fel. Totul se vindeca. Prin întregul Morganville, clădirile arse erau demolate şi reconstruite. Primăria, distrusă de o tornadă, primea o nouă faţă prin grija municipalităţii, cu marmură din belşug şi mobilier nou, sofisticat. Toate Casele Fondatoarei care supravieţuiseră — chiar şi Casa Glass — erau reparate şi revopsite. Iar cele care nu supravieţuiseră erau reconstruite din temelii.
Într-un interval de timp uluitor de scurt, viaţa din Morganville se reîntorsese la normalitate. În orice caz, la atâta normalitate câtă fusese vreodată. Iar dacă vampirii nu erau prea bucuroşi de schimbarea stării de fapt, ei bine, ei reuşeau — până în prezent — să-şi păstreze obiecţiunile în curtea lor.
Shane sorbi din cafeaua lui — cafea simplă, nu sofisticata băutură cu lapte preferată de ea — şi privi cum trece lumea pe afară, prin vitrinele faţadei. Ea îl lăsă să stea în tăcere şi să se împace cu veştile pe care tocmai i le dăduse: el o ţinea în continuare de mână, şi ea îşi închipui că era semn bun.
— O, ce grozav, zise deodată Shane, făcând semn cu capul spre uşă. Probleme, drept în faţa noastră. Exact ce ne trebuia.
Monica Morrell îşi făcu apariţia în prag, oprindu-se într-o poză de fotomodel, având grijă ca lumina s-o pună cât mai bine în valoare. Se întorsese şi ea în oraş, împreună cu cele mai bune prietene ale sale, şi-şi reintrase imediat în rolul ei de regină a belelelor, fară cea mai mică pauză. O ajuta şi faptul că Richard Morrell era încă primar, desigur, precum şi cel că familia Monicăi fusese totdeauna bogată.
Monica examină încăperea aglomerată cu o expresie dispreţuitoare, pocni din degete şi o expedie pe Gina la rândul pentru cafea. Apoi, ea şi Jennifer porniră drept spre masa la care stăteau Claire şi Shane.
Nimeni nu scoase o vorbă. Fu un război al privirilor.
— Ascultă, căţea, fii serioasă, te rog, zise în cele din urmă Shane. Din toată lumea de-aici, tocmai pe noi ne-ai găsit ca să ne ridici de la masă? Chiar n-am chef de aşa ceva azi.
— Nu te ridică nimeni, replică Monica, strecurându-se pe scaunul de lângă el.
Jennifer părea total şocată, dar îşi reveni şi-l izgoni cu forţa pe un biet boboc de la o masă alăturată şi-i smulse scaunul, trântindu-se la rândul ei.
— M-am gândit că, dacă tot aveţi scaune libere, n-o să fii chiar atât de bădăran. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu ştii să câştigi, sau cam aşa ceva.
Shane clipi.
— Nu c-ai fi şi câştigat, se grăbi ea să se corecteze. Doar atât, că, ştii, mai eşti pe-aici. Ceea ce e, şi asta, o formă de câştig. Dar nu şi cea mai bună.
Shane şi Claire schimbară o privire între ei. Claire ridică din umeri.
— Oliver te-a primit înapoi? o întrebă.
Monica îşi plimbă degetul cu o unghie cu manichiură perfectă printr-o mai veche crestătură a tăbliei mesei, după care-şi azvârli părul încă negru peste umeri.
— Normal, răspunse. Ce-ar mai însemna oraşul Morganville fără familia Morrell?
— Ce mi-ar fi plăcut să aflu, bombăni Shane.
Monica îi aruncă o privire glacială.
— Hai, c-am glumit, o asigură el.
Dar nu glumise.
— Am auzit că munceşti, zise ea. Uau. Frumos din partea ta. Shane Collins, chiar să aibă un salariu. Ar fi trebuit să anunţe cineva presa.
Shane îi făcu un gest cu mâna, după care îşi privi ceasul.
— Apropo de serviciu, fir-ar să fie, exclamă el. Claire...
— Ştiu. Ora de plecare.
El se aplecă şi-o sărută. Avu grijă să fie un sărut cât mai frumos, dacă tot o aveau pe Monica în chip de spectatoare, ceea ce o făcu pe Claire să se încălzească până în vârfurile degetelor de la picioare; Shane nu se grăbi, mergând până într-acolo, încât lumea de la mesele învecinate începu să aplaude şi să fluiere.
— Păzeşte-ţi spatele, îi murmură el, cu buzele încă lipite de ale ei. Te iubesc.
— Păzeşte-ţi-l tu, răspunse ea. Şi eu te iubesc.
Îl privi cum se îndepărtează cu o privire despre care era sigură că o făcea să arate de-a dreptul proastă, dar nu-i păsa. Şi alte fete îl urmăriră cu privirile: mereu erau cu ochii pe el, însă Shane rareori mai remarca astfel de lucruri, de la o vreme.
Monica scoase un sunet îngreţoşat, cu gura în ceaşca pe care i-o trânti Gina în faţă.
— Dumnezeule, voi doi sunteţi dezgustători. Îţi dai seama că n-o să dureze, nu?
— De ce, pentru că o să mi-l furi tu? o întrebă Claire, destinzându-şi lent buzele într-un zâmbet. Cam mare bătaie de cap pentru tine, fată bogată.
— Vrei să mă provoci?
— Sigur. N-ai decât. Nu, pe bune. Un ciocan în moalele capului, ăsta dă rezultate de fiecare dată.
Claire îşi goli ceaşca de cafea, în timp ce Gina se instala pe locul lăsat liber de Shane.
— Hei, puştiule, strigă ea apoi. Uite-aici!
Şi-şi împinse scaunul înapoi spre năucitul boboc pe care-l ridicase Jennifer cu forţa de pe al lui; el îl primi cu recunoştinţă, se aşeză, înclină capul în semn de mulţumire şi-şi puse la loc căştile pe urechi. Şi reîncepu să înveţe.
Şi Claire avea o grămadă de învăţat. Absolvise semestrul cu calificative maxime, însă acesta nu era decât începutul provocărilor din faţa ei. Ada avea s-o înveţe foarte nulte: deşi computerul o ura şi acum şi, probabil, avea s-o urască mereu. Myrnin... Myrnin absorbise atât de mult dn sângele lui Bishop, încât devenise o fabrică mergătoare de ser, spre încântarea doctorului Mills: vampirii din Morganville erau vindecaţi, unul câte unul.
Toţi, cu excepţia lui Sam. Lipsa lui Sam însemna un gol în viaţa tuturor. Amelie nu mai ieşea din casă decât pentru apariţii speciale; revenise la viaţa de pustnicie, la formala vestimentaţie albă; redevenise regina de gheaţă pe care o cunoscuse Claire la început. Dacă suferea, n-o arăta de faţă cu spectatorii de rând.
Însă Claire ştia că ea suferă.
Ştia că Amelie avea să sufere totdeauna.
În timp ce se îndrepta spre uşă, cineva o prinse de breteaua rucsacului.
— Hei, Claire!
Vocea nu era una foarte cunoscută, însă părea voioasă şi bucuroasă de vederea ei. Se întoarse. Îi trebuiră câteva secunde până să recunoască faţa abia vizibilă de deasupra unui teanc de cărţi.
Era băiatul acela stângaci, cu tunsoarea emo: cel pe care-l cunoscuseră, ea şi Eve, la Casa Studenţilor, înainte ca întregul Morganville să fie întors pe dos. Cel care fusese odinioară prieten cu Shane.
— Sunt Dean, ţi-aduci aminte? Ai un minut liber?
Nu era prea convinsă că ar fi bine să rămână. Simţea ceva ciudat la el, un amănunt pe care şi-l înmagazinase undeva, în memorie... A, da.
— Înainte să continuăm, spune-mi: de unde-l ştii pe Jason Rosser? îl întrebă ea.
Dean încremeni în plină încercare de a-şi lua ghiozdanul de pe scaunul alăturat.
— Ah. Hm... m-ai prins, bănuiesc. Când m-am mutat aici, am mai umblat o vreme cu Jason, după ce a ieşit din închisoare. Adică, teoria mea era că, din moment ce sora lui locuia în aceeaşi casă cu Shane, el putea să fie o cale prin care să ajung la el. Numai că era cam ţicnit, ştii?
Claire continuă să-l examineze cu privirea. Părea destul de sincer.
— Probabil că ţi-a arătat anumite lucruri. Secrete, adică. Legate de oraş.
Urechile lui Dean se înroşiră.
— Te referi la... mda. La scurtături? Cele care te duc dintr-un loc în altul? Sincer să fiu, nu le-am folosit niciodată, în afară de acea singură ocazie. M-am speriat de-am făcut pe mine.
Părea ruşinat de propria persoană, însă Claire putea să înţeleagă pe deplin ideea că Morganville i-ar putea părea înfricoşător cuiva. Drept e că ei i se părea fascinant, însă, în definitiv, ea nu era decât o ciudăţenie a naturii.
Dean arăta demn de plâns.
— Lasă-mă să ghicesc, zise. Am dat-o în bară, aşa e? N-o să mai vrei niciodată să vorbeşti cu mine.
— Ba nu, nu-i nimic, răspunse ea şi, suspinând, se aşeză. Doar că Jason nu este ceea ce aş putea să numesc o persoană cu compania căreia să te lauzi.
— Te înţeleg. Dar, gândeşte-te, pe atunci lucram pentru Frank Collins, iar fratele meu era un biker dement, aşa că, în definitiv, nu eram chiar atât de departe, zise el, ridicând din umeri. Mersi că eşti atât de îngăduitoare, Claire.
— Oricine merită o a doua şansă. Hei, nu l-ai văzut pe Shane? Credeam că vrei să vorbeşti cu el.
— Vreau. Unde e?
— S-a dus la muncă. Tocmai a plecat.
— L-am ratat?
Dean privi în jur, de parcă s-ar fi aşteptat ca Shane să se materializeze, pur şi simplu, din senin. Arătă chiar dezamăgit văzând că nu se întâmplă aşa.
— Fir-ar să fie, bombăni.
— Ei, e destul de aglomerat pe-aici. Dacă nu l-ai văzut, probabil că nici el nu te-a văzut pe tine. Nu că te-ar evita, sau mai ştiu eu ce.
— Mda, probabil. Aşa. Şi, ce faci... ăăă... rămâi? în Morganville?
— Da, răspunse ea, dar fară să-i mai dea detalii.
Între noua şi uluitoarea ei relaţie cu Shane, şi faptul că Myrnin o învăţa o fizică atât de avansată, încât majoritatea laureaţilor premiului Nobel ar fi plâns de ciudă, nici nu se mai gândea acum să plece.
— Tu? îl întrebă, la rândul ei.
El ridică din umeri.
— N-am unde să mă duc, în altă parte. Tot în Casa Glass locuieşti?
— Hm, nu. Am făcut o învoială cu părinţii mei. Trebuie să stau acasă la ei până când împlinesc optsprezece ani. Totuşi, Eve mi-a promis c-or să-mi păstreze camera.
Adevărul era că ea cam locuia tot acolo, în destul de mare măsură, şi abia aştepta să-şi petreacă timpul cu prietenii ei: să cineze împreună, să joace diverse jocuri, să spulbere zombi în jocuri video, să joace tenis pe Wii... Iar Eve să recite cu patos din cărţile ei preferate cu vampiri, în timp ce Michael se foia, stânjenit.
Abia aştepta totul.
Morganville nu era un loc perfect. Niciodată n-avea să fie perfect. Cu toate acestea, Amelie îşi respectase promisiunea, şi oamenii începeau să se simtă cetăţeni cu drepturi egale, nu bunuri ale cuiva. Nu bănci de sânge mergătoare.
Era un început. Iar Claire plănuia ca, în timp, să se ajungă şi mai departe.
— Hei, exclamă ea deodată, ce-ar fi să vii pe-acolo, diseară? În Casa Glass? Să iei cina cu noi? Sunt sigură că lui Shane i-ar face mare plăcere să te vadă. Ar fi o mare surpriză pentru el.
— Ar fi, răspunse Dean, întorcându-i zâmbetul. Mda, OK. Pe la şapte?
— Perfect, zise ea. Ascultă, eu trebuie să mă duc la treabă. Ne vedem atunci!
El se ridică grăbit şi începu să-şi îndese cărţile şi foile în ghiozdan.
— Merg şi eu, zise. Doar o clipă.
Ce face, se dă la mine? se întrebă Claire. Ştia ce-ar fi spus Eve, dar nu-i prea venea să creadă. Dean părea un tip drăguţ... dar când o privi, îi observă un licăr în ochi.
Îşi zise că poate ar trebui s-o ia la sănătoasa, însă ar fi părut nepoliticoasă.
Oliver o urmărea cu privirea din locul lui, de la bar. Îl salută cu un semn din cap, iar el îi răspunse cu o privire rece care o informa cam ce părere avea despre ea. Nu, ei doi n-aveau să fie niciodată prieteni. Şi, din partea lui Claire, era foarte bine aşa. Ea tot un ticălos îl considera, oricum.
Dean se împiedică în timp ce se ridica de la masă, îl înghionti pe un sportiv de la o masă vecină şi fu nevoit să-şi ceară scuze, ca să scape de necazuri, dându-se îndărăt şi ciocnindu-se de Claire în retragerea lui precipitată. Ea oftă, îşi luă rucsacul şi-l trase după ea spre uşă.
Se şi miră că el reuşi să nu cadă în vreo crăpătură a trotuarului, însă de îndată ce ieşiră din ochii lumii, Dean păru să se îndrepte şi să arate ceva mai stăpân pe sine. Hm. Era şi mai înalt decât i se păruse. Şi mai lat în umeri. Nu chiar cât Shane, dar solid, în definitiv. Părul fusese cel care o indusese în eroare: tunsoarea emo îi făcea de fiecare dată pe băieţi să pară mai pămpălăi.
— Încotro mergi? îl întrebă ea.
El îşi reaşeză rucsacul pe umăr.
— A, ştii tu, răspunse el, vag, arătându-i undeva spre stradă.
Ea începea să creadă că, într-adevăr, încerca s-o curteze. Metoda aceea, cu am-şi-eu-drum-încolo, probabil că era de pe vremea în care Roma încă-şi construia drumurile.
— Ai terminat cu orele, şi restul? se interesă Dean.
— Cu majoritatea. Mai am de terminat vreo câteva laboratoare; de fapt, chestii suplimentare, pentru punctajul general. Dar şi tu, am impresia că înveţi pe rupte.
— Nu tocmai, răspunse Dean. În general, car cărţile după mine doar ca să le fac pe proastele ca tine să creadă că sunt în siguranţă în preajma mea.
Ea clipi mărunt, gândindu-se dacă auzise bine. Cuvintele sunaseră la fel ca toate celelalte rostite de el. Pe acelaşi ton de băiat simpatic, normal.
Tocmai treceau pe o alee dintre două clădiri. Nu se vedea ţipenie prin jur.
— Ce...
Întoarse capul spre el, şi ultimul lucru pe care-l mai văzu fu rucsacul lui, plin cu cărţi, îndreptându-se cu toată viteza spre propriul ei cap.

Claire se trezi, dar fară să fie sigură că se trezise cu adevărat: totul în jur i se părea bizar, neclar, ireal. Nu se putea mişca, iar capul o durea atât de tare, încât îi dădură lacrimile.
Auzi voci.
— ... nu pot să cred că ai adus-o aici, spunea una dintre ele.
Era o voce cunoscută, dar nu reuşea s-o asocieze cu un nume: durerea de cap era mult prea puternică încât să mai poată gândi.
— Eşti dement? continuă acea voce. Ea nu e oricine! O să i se observe lipsa, Dean!
Tocmai ăsta e şpilul.
Dean. Aceasta era vocea lui Dean.
— Chiar vreau să i se observe lipsa. Vreau ca ei să o caute peste tot. Şi n-or s-o găsească, până n-o să vreau eu. Termină, Jason. Mai maturizează-te şi tu, odată!
— Gagiule, am ştiut eu că eşti nebun. Dar n-am ştiut că eşti şi tâmpit. Trebuie să-i dăm drumul.
Zgomot de paşi târşâiţi, grăbiţi. Pe lemn. Mormăieli. Doi bărbaţi care se luptau.
Unul dintre ei căzu.
— Tacă-ţi gura, se răsti Dean. Tot timpul scânceşti. N-ai avut niciodată altceva de făcut, decât să cari cadavrele. Nu-ţi cer nici măcar să te murdăreşti pe mâini.
— Nu! Uite ce e, o cunosc! Nu poţi să...
— Tocmai de-aia e perfectă. Toată lumea o cunoaşte. Haide, omule, adună-te. Nu-i decât o fată. Mai rău, e şi iubitoare de vampiri. Noi facem lumea mai bună, şi ne mai şi distrăm cu asta, comentă Dean, izbucnind în râs.
Şi era sunetul cel mai dezagreabil pe care-l auzise vreodată la un om... şi, în mare măsură, cam cel mai dezagreabil pe care-l auzise vreodată, punct.
Jason sigur era Jason Rosser, fratele lui Eve. Cel despre care Dean afirmase că abia dacă-l cunoscuse. Dar poate că totul nu era decât un coşmar oribil. Era logic să-l aducă pe Jason, fratele lui Eve, într-un vis în care să fie răpită şi legată, corect? Pentru că Jason fusese acuzat de crimele acelea...
Claire deschise ochii şi-şi încordă privirea spre tavanul a ceea ce părea să fie o casă veche, părăsită. Tencuiala se cojea în straturi, atârnând, fluturând la cea mai uşoară adiere de vânt pătrunsă printr-o fereastră spartă.
Jason fusese acuzat de crimele acelea. Însă îi răspunsese Ameliei, făţiş, că el nu omorâse pe nimeni.
Doar le văzuse comise. Şi nu spusese niciodată cine fusese autorul. Dean.
Claire simţi că i se taie respiraţia. E rău, e chiar foarte, foarte rău... Îşi simţea capul de parcă ar fi fost lovit cu o cărămidă. O durea îndeajuns cât să-i vină să vomite, iar când încercă să se mişte, suferinţa se înrăutăţi. Oricum, nu putea să facă mare lucru. Era legată, atât la încheieturile mâinilor, cât şi la glezne.
Prin fereastră se vedea intrând lumina soarelui, însă într-un unghi destul de mic. Însemna că fusese leşinată ore în şir, iar în gură avea un gust amar, neplăcut. Îi dăduseră ceva, după ce că fusese lovită la cap. Cloroform, poate.
Sucindu-şi încheietura mâinii, reuşi să-şi vadă ceasul.
Cinci.
Soarele avea să apună curând. Deocamdată, probabil că nimeni nu-i simţise lipsa; încă nu era vremea cinei, şi ea avusese de gând să dea o raită prin laboratorul lui Myrnin, ca să vadă cât mai progresase el cu refacerea acestuia. Însă el n-o aştepta.
Nimeni n-o aştepta. Shane plecase la muncă şi n-avea să se întoarcă înainte de lăsarea serii.
Telefonul.
Nu mai era în buzunar. I-l luaseră.
Clipi, şi probabil că-şi pierdu cunoştinţa, fiindcă atunci când deschise din nou ochii, Dean Simms era aşezat alături de ea, privind-o de la înălţimea lui. În pragul camerei dărăpănate, îl văzu pe Jason Rosser, părând bolnav şi stânjenit.
În schimb, Dean zâmbea de parcă ar fi fost stăpânul întregii lumi.
— Salut, zise el. Ei, aşadar te-ai trezit, da? Bun. Crezusem că eşti mai greu de doborât. Adică, toată lumea vorbeşte despre tine ca şi cum ai fi cineva special, dar ai picat exact la fel ca toate celelalte. Fără cea mai mică problemă.
— Eu...
Greaţa îi răscoli stomacul atunci când încercă să vorbească, şi fu nevoită să se oprească şi să înghită de mai multe ori, până când fu capabilă să articuleze ceva.
— Prietenii mei or să mă caute.
— Mda, cam asta mi-am închipuit şi eu. Aşa că, atunci când or să te găsească, secată de sânge, ca pe cine ştie ce mică gustare penibilă a vreunui vampir, lângă uşa din spate a lui Oliver... mă rog. N-or să se bucure prea tare, nu-i aşa?
Ochii lui Dean, practic, străluceau.
— Frate, dar uşoară pradă ai mai fost. Frank avea impresia că ai coloană vertebrală. Eu zic că nu.
— De ce? îl întrebă, în şoaptă. De ce faci asta?
Chiar voia să ştie. Cumva, dacă tot era să moară, simţea măcar nevoia să înţeleagă motivul. Voia să găsească logica.
— Uite ce e, nimic personal, replică Dean, plimbându-şi o unghie pe obrazul ei şi zgâriind-o uşor. În fine, poate c-o fi şi un pic personal, fiindcă, mă-nţelegi, distracţia. Dar aici e vorba despre eliberarea oraşului. Despre lupta împotriva răului. Asta e ceea ce a vrut Frank Collins. Asta e ceea ce vreau eu. Asta e ceea ce vrei şi tu, Claire, este? Ştiu că asta e ceea ce vrea şi Shane. Aşa că le faci tuturor un serviciu dacă mori.
Prin urmare, Dean nu venise în Morganville doar ca să aibă grijă de Shane: venise pentru propria lui distracţie. Dacă îl cunoştea cât de cât pe Frank Collins, oricum, doar se folosise de Frank. De îndată ce sosise în Morganville, îşi dăduse seama că nimerise în plin sezon de vânătoare, şi că putea să facă orice-şi dorea.
Şi încă putea şi-acum, înţelese Claire, îngreţoşată. Nimeni nu-l bănuia, câtuşi de puţin.
Ea, în orice caz, nu-l bănuise.
— Ce e? o întrebă el. N-o să-mi spui că fac o greşeală? N-o să mă implori să n-o fac?
— De ce să mă mai obosesc, şopti ea. Tu tot o să faci ceea ce vrei, nu?
— Totdeauna, o aprobă Dean, lăsându-se pe spate. Jase. Ţine-o de picioare. Nu vreau să-mi tragă vreun şut.
— Nu e bine. Nu e bine ce faci, frate.
— Taci, dacă nu vrei să am două cadavre pe seara asta. Şi n-aş face decât să-mi ating mai bine scopul.
Claire încercă să izbească din picioare, însă n-avea rost: Jason se lăsă cu toată greutatea pe gleznele ei şi i le ţintui pe loc. Dean îi împinse cu forţa braţul în jos şi-şi desfăcu o trusă medicală ruginită. Scoase din ea un ac din cele goale pe dinăuntru, folosite de doctori când vor să le ia sânge pacienţilor, însă în loc să-l conecteze la o eprubetă, îl înfipse într-un soi de furtun din cauciuc.
Iar furtunul din cauciuc avea celălalt capăt introdus într-un bidon mare şi gol, în care fusese odată lapte.
— O mică înţepătură, zise el, rânjind şi înfigându-i acul în venă.
Claire scoase un ţipăt. Jason îşi abătu privirea, cu un sentiment de vinovăţie întipărit limpede pe faţă, însă Dean continuă să zâmbească. Un lichid roşu inundă furtunul, alergând prin spiralele lui şi începând să se scurgă în bidonul pentru lapte.
— Cum te simţi? o întrebă el. Îţi plac vampirii. Cum te simţi când se scurge toată viaţa din tine, exact aşa cum procedează ei? Îi urăsc pe vampiri. Îi urăsc foarte, foarte tare. Iar dacă pot să fac oraşul ăsta să se ridice şi să mai omoare şi alţii, prin uciderea ta, înseamnă că am făcut o ispravă.
Ea închise ochii strâns şi se strădui să se gândească la ce-ar putea să facă.
Sânge.
O fantomă în alb şi negru pâlpâi, făcându-şi apariţia în celălalt capăt al camerei. Imaginea Adei părea liniştită şi stăpână pe sine, şi, poate, un pic de tot, mulţumită. Venise s-o vadă murind.
— Cheamă ajutor, îi şopti Claire. Te rog, du-te să chemi pe cineva în ajutor!
Jason şi Dean, cel puţin, nu aveau habar cu cine vorbea ea, din moment ce Ada nu se materializase în faţa lor.
— Cu cine vorbeşti, idioato? Jason nu e de partea ta. Doamne, Jason, ţine-o de picioare! Hai odată, omule! Doar nu-ţi cer nimic mai mult, aici!
Ada îşi înălţă sprâncenele subţiri. Imaginea ei pâlpâi. Claire nu voia să privească dunga roşie cum se înalţă în bidon; se simţea din ce în ce mai slăbită, iar inima îi bătea cu tot mai multă putere, străduindu-se să se menţină în funcţiune.
— Myrnin, gâfâi ea. Am nevoie de Myrnin.
Ada dispăru. Claire n-avea de unde să ştie dacă ea îşi va da sau nu o cât de mică osteneală ca să-i îndeplinească rugămintea.
Afară, soarele coborâse sub nivelul ferestrei.
Era amurgul.
Jason sări ca ars auzind un zgomot de afară.
— Asta ce naiba mai e?
— Nimic, îi răspunse Dean, care urmărea schimbările de pe chipul lui Claire.
Ea respira acum prea repede, aşa că se strădui să-şi încetinească răsuflarea; inima îi bătea prea iute, şi pierdea prea mult sânge. Ada, te rog. Te rog.
— Nu-ţi face probleme, continuă Dean. E doar vântul.
Jason dădu drumul picioarelor lui Claire. Ea, oricum, era prea slăbită ca să şi le mai poată mişca.
— Nu, nu e vântul. E cineva acolo, afară. Omule, las-o. Hai să plecăm!
— Nici nu mă gândesc! Aproape că ne-am terminat treaba aici. Doar cinci minute. Ţinte-te bine, frate!
— Nu sunt frate cu tine! mârâi Jason. Eşti pe cont propriu, jigodie!
Şi plecă. Nu... te rog, stai. Claire se strădui să nu plângă, însă deja nu mai ştia de ce trebuia să se ţină tare. Oare pentru că venea cineva? Ba nu, pentru că trebuia să se salveze singură. Nu venea nimeni altcineva s-o salveze.
— Dean, zise ea. Tu ştii despre portaluri, nu-i aşa?
Asta îi atrase atenţia. În întregime.
— Eu pot să-ţi spun despre ele un lucru pe care tu nu-l ştii. Dacă încetezi cu asta.
În ochii lui întunecaţi apăru un licăr neobişnuit de îndărătnic; nu suporta să fie privat de plăcerea lui.
— Ce fel de lucru? Pentru că ar trebui să fie ceva chiar ieşit din comun.
— A, chiar e, confirmă ea. Pot să te învăţ cum să-ţi creezi singur portalurile. Cum să ajungi oriunde vrei. Să faci orice vrei. Imaginează-ţi ce-ai reuşi dac-ai şti asta, Dean.
Da, el chiar îşi imagina, era clar, şi-i vedea obrajii prinzând culoare. Îi plăcea ideea.
Îi plăcea foarte mult.
Dean aruncă o privire spre bidonul pentru lapte, în care acum sclipea sângele ei. Un şuvoi neîntrerupt se scurgea, prin furtun, înăuntru.
— Tu începe să vorbeşti, zise el. Dacă-mi place ce aud, îl opresc.
Minţea, simţea asta.
— Poţi, pentru început, să nu te mai prefaci că mă omori pentru o cauză! Nu e aşa. Mă omori pentru că-ţi face plăcere, Dean. Tu nu eşti vampir, eşti mai rău. Ei sunt ca tigrii. Iar tu eşti un canibal.
În ochii lui apărură scântei; se aplecă spre ea.
— Poate c-o s-o încerc şi pe asta, zise. Şi poate c-o să încep chiar cu tine.
Claire clipi, ameţită. Lumea părea să se clatine în faţa ochilor ei. Avea o vedenie, şi părea atât de reală.
Privea dincolo de el, în livingul de acasă, exact ca printr-un tunel. Televizorul era în funcţiune. Eve cânta împreună cu cine ştie ce reclamă insuportabilă, tremurându-şi buzele, în timp ce punea pe masă un platou plin cu crenvurşti. Era rândul lui Eve la gătit. Michael îşi acorda chitara, atent la chei şi la coarde şi la sunete.
Shane veni dinspre holul de la intrare, îşi lăsă cheile pe masă şi întrebă:
— Claire unde e?
— N-a venit încă, îi răspunse Eve. Probabil c-o fi pe drum.
Ba nu. Nu vin. Îmi pare rău.
Shane se scotoci prin buzunar, scoase telefonul mobil şi formă numărul.
Undeva, dintr-o altă parte a casei părăsite, Claire îşi auzi soneria propriului telefon. Ciudăţenia era că şi Shane păru s-o audă. Privi în jur, îşi înălţă întrebător sprâncenele spre Eve, care-i răspunse printr-o ridicare din umeri.
— Poate că şi l-o fi uitat.
Ei puteau să-i audă telefonul sunând. Numai că telefonul ei era acolo.
Claire trase aer în piept, pregătindu-se să ţipe, însă nu mai avu nevoie.
Shane privi drept spre ea şi, într-o clipă, ea îşi dădu seama ce anume era acel tunel, acea pâlpâire argintie de pe marginile lui.
Îşi dădu seama că Ada n-o lăsase baltă, până la urmă. Că era un portal, şi că Shane avea s-o salveze.
El o văzu.
Făcu ochii mari.
— Claire! răcni, azvârlindu-se în direcţia portalului.
Dar acesta se închise până să ajungă la el.
— Of, nenică, răsuflă Dean. A fost cât pe ce. Tu poţi să faci şi chestia asta? Chestia cu portalurile?
Îşi flutură braţul, şi portalul prinse din nou viaţă, pâlpâind... numai că, în locul tunelului care dăduse spre Casa Glass, acum era un altul, ducând spre întuneric. Ba nu... nu era tocmai întuneric. Era fosta închisoare, cea în care-i ţinuseră pe vampirii bolnavi.
Ada m-a lăsat pe-afară pentru o vreme, şi, frate, începusem să transpir. Dar i-am promis ceva sânge proaspăt, doar ca să mă mai lase încă vreo două zile.
El se folosise de reţeaua portalului ca să ucidă, iar Jason îl ajutase... probabil doar din cauză că Jason era un tip singur, dar doritor de companie, iar Dean ştia cum să-i facă pe alţii să se simtă doriţi. Până şi Claire se simţise aşa, tocmai ea, care ar fi trebuit să ştie mai bine.
Inima îi bătea acum atât de repede...
— Vezi? zise el. Pot s-o fac de oriunde. Exact la fel ca tine. Cred că asta ne face să fim atât de speciali.
Era un tip inteligent, înţelese ea. Inteligent şi fără suflet. La fel ca Myrnin.
Cu deosebirea că Myrnin avea şi conştiinţă.
Ceva se mişcă de cealaltă parte a portalului. O fantomă... Ada?
Nu, cu toate că-i zări, pentru o clipă, imaginea în alb şi negru, stând în interiorul portalului şi întorcându-şi faţa de la ea. Făcându-i semn să treacă altcuiva, aflat de cealaltă parte.
Şi apoi, risipindu-se, ca o ceaţă.
Până la urmă, Ada îi adusese pe cineva în ajutor, numai că nu era vorba despre Myrnin.
Ci despre Frank Collins.
Tatăl lui Shane se opri de cealaltă parte a portalului, privind spre ei, arătând şi mai mult a fantomă decât Ada. Claire probabil că scoase vreun sunet, fiindcă Dean se întoarse să vadă ce este, şi faţa i se lungi de tot din cauza surprinderii.
— Frank? zise el. Frank... stai... lasă-mă să-ţi explic...
Frank Collins întinse mâna prin portal, îl înşfăcă pe Dean şi-l trase dincolo.
Dean urlă, o singură dată, după care se aşternu tăcerea. Nu se mai auzi... nimic.
Claire simţi că îngheaţă. Aşa probabil că te simţi, se gândi. Când te prefaci în vampir: Numai că eu n-o să mă mai trezesc.
Frank trecu prin portal.
Respiră în continuare, o sfătui, şi îngenunche lângă ea, scoţându-i furtunul din braţ şi azvârlindu-l deoparte.
Improviză un soi de tampon şi i-l îndesă la îndoitura braţului, îndoindu-l şi mai mult ca să-l ţină mai apăsat.
— Îmi cer scuze pentru Dean, zise apoi. Am ştiut totdeauna că nu e sănătos la cap, dar n-am crezut niciodată c-o să ajungă în halul ăsta de nebun.
O mai privi preţ de câteva clipe, după care se ridică în picioare şi porni spre portal.
Din mers, înhăţă şi bidonul cu sânge, după care dispăru de tot.
Fantoma Adei apăru din nou, privind-o fix pe Claire. Zâmbea.
— Ajutor, şopti Claire.
— Ţi l-am adus, auzi vocea Adei, din îndepărtatul difuzor cu sunet metalic al telefonului mobil. El mi-a promis sânge, dar eu nu-i vreau pe-al tău. Nu-mi place.
Şi Ada dispăru, la rândul ei.
Rămase singură, şi îngheţată. Pentru ceva vreme, atât doar.
Apoi, braţe care o ridică, o mică pişcătură în braţul ei amorţit, şi pe urmă voci.
Lumină.
Şi apoi, un alt fel de neant.

Camera de spital era întunecoasă şi în miezul zilei, din politeţe faţă de vizitatori. Tuburile fluorescente din tavan răspândeau o lumină albă peste toţi, dar măcar nu se pomenea nimeni cuprins de flăcări.
Acesta era Morganville-ul, într-o coajă de nucă. Locul compromisurilor.
— Mi s-a spus că evoluezi bine, rosti Amelie, trăgându-şi un scaun lângă patul lui Claire.
Bodyguarzii ei îşi ocupaseră posturile la uşă. Unul dintre ei îi făcu cu ochiul lui Claire, care-i zâmbi ca răspuns.
— Am senzaţia, continuă Amelie, că trebuie să-mi cer scuze pentru lipsa de preocupare faţă de siguranţa ta.
— N-aţi fi putut să ştiţi că aveam necazuri, zise Claire.
Îmi porţi însemnul pe brăţară, ceea ce te face să fii în grija mea, replică Amelie; şi, cu asta, păru să considere problema încheiată. Este un lucru care nu aruncă o lumină prea favorabilă asupra protectoratului meu. Din fericire, doctorul Mills consideră că vei avea o refacere totală. Poţi să le mulţumeşti prietenilor tăi că s-au mişcat atât de repede în beneficiul tău.
Claire se simţi plăcut încălzită, în siguranţă, dar şi oarecum drogată.
— Mda, apropo de salvare, zise. Ce s-a întâmplat?
— Mai multe lucruri. Întâi de toate, m-a sunat Eve şi mi-a solicitat ajutorul.
Amelie făcu un semn cu capul spre Eve, care izbuti perform