Sfidarea01

3
Mirosul de sânge… era în răsuflarea lui. Oare ce face? mă întreb. Îl bea? Mi-l imaginez sorbindu-l dintr-o ceaşcă de ceai. Înmuind un biscuit de pe care se preling apoi picături roşii.
O maşină prinde viaţă dincolo de fereastră, suavă şi silenţioasă ca un tors de pisică, apoi se pierde în depărtare. Dispare pe furiş, aşa cum a sosit, neobservată.
Încăperea se roteşte încet, în cercuri lente, înclinate, şi mă întreb dacă sunt în stare s-o părăsesc. Mă aplec şi-mi încleştez o mână de tăblia mesei. În cealaltă mai ţin încă biscuitul superb făcut de Peeta. Cred că pe el era un crin-tigru, dar, în pumnul meu, s-a transformat în firimituri. Nici măcar n-am ştiut că îl striveam, dar presupun că trebuia să mă ţin de ceva în vreme ce lumea mea scăpa de sub control.
O vizită a preşedintelui Snow. Districte la un pas de revoltă. O ameninţare directă cu moartea la adresa lui Gale, sugerând că îi vor urma şi alţii. Toţi cei pe care îi iubesc condamnaţi. Şi cine ştie cine altcineva va mai plăti pentru faptele mele dacă nu reuşesc să schimb lucrurile în timpul acestui tur, să amuţesc nemulţumirile şi să-i aduc inima la loc preşedintelui Snow? Şi asta cum? Dovedindu-i întregii ţări, fără nici o umbră de îndoială, că îl iubesc pe Peeta Mellark.
Nu sunt în stare, mă gândesc. Nu sunt atât de bună. Peeta e cel bun, cel fermecător. El îi poate face pe oameni să creadă orice. Eu sunt cea care tace din gură, stă cu mâinile încrucişate şi lasă vorbele în seama lui, într-o cât mai mare măsură. Dar nu e Peeta cel care trebuie să-şi dovedească dragostea. Eu sunt.
Aud pe hol paşii uşori şi grăbiţi ai mamei. N-o pot lăsa să afle, mă gândesc. Nimic din toate astea, îmi întind mâinile deasupra tăvii şi îmi scutur repede sfărâmăturile de biscuit din palmă şi de pe degete. Sorb tremurând din cana mea de ceai.
― E totul în ordine, Katniss? mă întreabă ea.
― E perfect. Nu vedem niciodată la televizor, dar preşedintele îi vizitează întotdeauna pe învingători înaintea turneului şi le urează noroc, spun, cu un aer radios.
Chipul mamei se umple de uşurare.
― Oh. Am crezut că e vreun soi de belea.
― Nu, nicidecum, răspund. Belelele vor începe când echipa mea pregătitoare o să vadă cum mi-am lăsat din nou sprâncenele să crească.
Mama râde, şi eu mă gândesc că lucrurile nu s-au mai schimbat de când am luat grija familiei asupra mea, la unsprezece ani. Că va trebui s-o protejez întotdeauna.
― Ce-ar fi să-ncep cu baia ta? mă întreabă.
― Excelent, spun, şi văd ce încântată e de răspunsul meu.
De când m-am întors acasă, mă străduiesc din greu să-mi îmbunătăţesc relaţia cu mama. Cerându-i să facă diverse lucruri pentru mine în loc să-i resping orice ofertă de ajutor, aşa cum s-a întâmplat ani de zile, din pricina furiei mele. Lăsând-o să aibă grija tuturor banilor pe care îi câştig. Răspunzând îmbrăţişărilor ei în loc să le suport. Timpul petrecut în arenă m-a făcut să înţeleg cât de multă nevoie aveam să încetez cu pedepsele pentru ceva pe care nu-l putuse împiedica, adică pentru depresia ei psihică de după moartea tatei. Pentru că uneori oamenilor li se întâmplă lucruri cărora nu sunt pregătiţi să le facă faţă.
Aşa cum e, de exemplu, cazul meu. Chiar acum. În plus, mama a făcut ceva extraordinar când m-am întors în district. După ce familiile şi prietenii ne-au întâmpinat pe mine şi pe Peeta la gară, reporterilor li s-a îngăduit să pună câteva întrebări. Cineva a întrebat-o pe mama ce părere avea de¬spre noul meu iubit, iar ea a răspuns că, în vreme ce Peeta reprezenta însuşi modelul a ceea ar trebui să fie un bărbat tânăr, eu nu eram destul de mare ca să am un iubit. Şi-a încheiat vorbele cu o privire pătrunzătoare către Peeta. Din partea reporterilor au urmat o mulţime de râsete şi comentarii de genul „cineva a dat de belea”, iar el mi-a eliberat mâna şi s-a îndepărtat cu un pas. Ceea ce nu a durat mult – eram prea presaţi să ne purtăm altfel –, dar ne-a oferit o scuză pentru a fi ceva mai rezervaţi decât la Capitoliu. Şi poate e posibil să fie de folos ca scuză pentru prea puţinul timp pe care l-am petrecut alături de Peeta după plecarea camerelor de luat vederi.
Urc la etaj, în baie, unde mă aşteaptă o cadă aburindă. Mama a presărat şi câteva flori uscate dintr-o mică punguţă, şi asta înmiresmează aerul. Nici una dintre noi nu e obişnuită cu luxul de a deschide un robinet, având oricând la îndemână o rezervă nelimitată de apă caldă. În casa noastră din Filon nu aveam decât apă rece, iar baia însemna s-o încălzim pe foc. Mă dezbrac şi mă afund în apa mătăsoasă – mama a turnat şi un soi de ulei – şi mă străduiesc să iau lucrurile sub control.
Prima întrebare este cui să-i povestesc, dacă e să-i povestesc cuiva. Evident că nu mamei şi lui Prim; s-ar îmbolnăvi de grijă. Nu lui Gale. Chiar dacă reuşesc să stau de vorbă cu el. Oricum, la ce i-ar folosi informaţia asta? Dacă ar fi singur pe lume, aş putea încerca să-l conving să fugă. Ar supravieţui cu siguranţă în pădure. Dar nu e singur şi nu şi-ar abandona niciodată familia. Sau pe mine. Când o să mă întorc acasă, o să fiu nevoită să-i spun de ce duminicile noastre sunt de domeniul trecutului, dar nu mă pot gândi la asta acum. Nu mă pot gândi decât la următoarea mea mutare. În plus, Gale e deja atât de furios şi de frustrat din cauza Capitoliului încât uneori mă tem că va pune el însuşi la cale o revoltă. Un imbold e ultimul lucru de care are nevoie. Nu, nu-i pot spune nimănui dintre cei pe care îi las în urmă, în Districtul 12.
Mai există totuşi trei oameni în care m-aş putea încrede, începând cu Cinna, stilistul meu. Dar bănuiesc că el s-ar putea afla deja în pericol şi nu vreau să-i fac mai multe necazuri legându-l mai strâns de mine. Pe urmă e Peeta, care îmi va fi partener în această înşelătorie, dar cum să-ncep discuţia? Ei, Peeta, îţi aduci aminte cum ţi-am povestit că, într-un fel, mă prefăceam că sunt îndrăgostită de tine? Ei bine, acum am cu adevărat nevoie să dai totul uitării şi să pretinzi că mă iubeşti şi mai mult, fiindcă altfel preşedintele o să-l ucidă pe Gale. Nu pot s-o fac. În plus, Peeta o să-şi interpreteze foarte bine rolul, indiferent dacă ştie sau nu ce e în joc. Asta nu mi-l lasă decât pe Haymitch. Beţivul, irascibilul şi ostilul Haymitch, căruia tocmai i-am turnat în cap o cană cu apă rece ca gheaţa. În calitate de mentor al meu în cadrul Jocurilor, e datoria lui să mă păstreze în viaţă. Nu pot decât să sper că mai e încă dispus să-şi accepte rolul.
Mă afund mai tare în apă, lăsând-o să mă despartă de toate sunetele din jur. Aş vrea să se extindă cada, să pot înota, aşa cum făceam în zilele fierbinţi de vară, petrecute în pădure, alături de tata. Zilele acelea erau un deliciu aparte. Plecam dimineaţa, devreme, şi mergeam prin pădure, ajungând mai departe decât de obicei, la micul lac descoperit de el în timp ce vâna. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum m-am deprins să înot, când m-a învăţat eram prea mică. Nu-mi amintesc decât că mă scufundam, făceam tumbe, înotam ca un câine. Îmi amintesc de fundul mâlos de sub degetele picioarelor. De mirosul florilor şi al frunzişului. Pluteam pe spate, aşa cum stau acum, fixând cu privirea cerul albastru, cu urechile afundate în apă, surde la trilurile pădurii. Tata vâna păsările care cuibăreau pe mal, eu căutam ouă în iarbă şi săpam amândoi în apa puţin adâncă după rădăcini de katniss, planta al cărei nume l-a ales pentru mine. Noaptea, când ne întorceam acasă, mama se făcea că nu mă recunoaşte, fiindcă eram atât de curată. Apoi ne pregătea o cină uimitoare, cu friptură de raţă şi tuberculi de katniss copţi cu sos de carne.
Pe Gale nu l-am dus niciodată la lac. Aş fi putut. E nevoie de mult timp ca să ajungi acolo, dar păsările de apă sunt o pradă atât de uşoară încât compensează timpul de vânătoare pierdut. Însă e un loc pe care nu mi-am dorit niciodată să-l împart cu altcineva, un loc care ne aparţinea numai mie şi tatei. După Jocuri, când nu prea am avut cu ce să-mi ocup timpul, am mers acolo de vreo două ori. Înotul încă mi-a mai făcut plăcere, dar, în cea mai mare parte, vizita mi s-a părut deprimantă. Chiar şi după cinci ani, lacul e uluitor de neschimbat, însă eu am devenit aproape de nerecunoscut.
Aud zarva chiar şi de sub apă. Urletele claxoanelor, ţipete de bun venit, uşi trântite. Nu poate însemna decât că mi-a sosit escorta. Abia am timp să mă şterg şi să-mi pun un halat când echipa mea de experţi dă buzna în baie. Nici urmă de intimitate. Când e vorba de¬spre trupul meu, eu şi aceşti trei oameni nu avem nici un secret.
― Katniss, sprâncenele tale! ţipă imediat Venia şi, chiar şi cu norul negru care atârnă asupra mea, trebuie să-mi înăbuş râsul.
Părul ei albastru-verzui a fost aranjat astfel încât vârfurile împung spre exterior pe tot capul.
Iar tatuajele aurii care înainte nu îi coborau sub sprâncene i se curbează acum în jurul ochilor şi sub ei, totul întărindu-mi impresia că am şocat-o literalmente.
Octavia se apropie şi o linişteşte, bătând-o uşurel pe spate, trupul ei cu rotunjimi bogate părând mai rotofei decât de obicei alături de al Veniei, colţuros şi subţire.
― Gata, gata. Le poţi repara cât ai clipi. Dar ce mă fac eu cu unghiile astea?
Îmi înhaţă palma şi mi-o întinde între mâinile ei verzi ca mazărea. Nu, pielea ei nu mai are acum chiar nuanţa asta de verde. E, mai degrabă, verdele deschis al plantelor perene. Schimbarea e, fără îndoială, o încercare de a se menţine în ton cu tendinţele capricioase ale modei din Capitoliului.
― Zău, Katniss, ai fi putut să-mi laşi ceva cu care să lucrez! se văicăreşte ea.
Are dreptate. Mi-am muşcat unghiile până la carne în ultimele două luni. M-am gândit să mă dezbar de obiceiul ăsta, dar n-am găsit nici un motiv destul de bun.
― Îmi pare rău, murmur eu.
E adevărat că nu mi-am petrecut prea mult timp întrebându-mă cum va afecta asta echipa mea pregătitoare.
Flavius saltă câteva şuviţe ale părului meu ud şi încâlcit. Clatină dezaprobator din cap, ceea ce face să-i tresalte buclele ca nişte tirbuşoane portocalii.
― S-a atins cineva de tine de când ne-am văzut ultima oară? întreabă el, cu asprime. Sper că-ţi aduci aminte, ţi-am cerut în mod deosebit să-ţi laşi părul aşa cum e.
― Da! răspund, recunoscătoare fiindcă le pot demonstra că nu îi desconsider. Adică nu, nu l-a tăiat nimeni. Am ţinut minte.
Nu, n-am ţinut. Numai că problema asta nu s-a pus niciodată. De când m-am întors acasă, n-am făcut nimic altceva decât să-l împletesc în vechea mea coadă lăsată pe spate.
Asta pare să-i calmeze şi mă sărută cu toţii, mă instalează pe un scaun din dormitorul meu şi, ca de obicei, încep să vorbească întruna, fără a se obosi să vadă dacă îi ascult sau nu. În timp ce Venia îmi recreează sprâncenele, Octavia îmi pune unghii false şi Flavius îmi masează rădăcina părului, aflu totul de¬spre Capitoliu. Ce succes au avut Jocurile, cât de plictisitor a fost totul de atunci încoace, cum aşteaptă toată lumea cu nerăbdare ca eu şi Peeta să-i vizităm din nou la sfârşitul Turneului Triumfal. Pe urmă n-o să mai dureze mult până ce vor începe să se pregătească pentru Jubileul Pacificării.
― Nu e incitant?
― Nu te simţi norocoasă?
― În primul tău an ca învingătoare, o să fii mentor la un Jubileu al Pacificării!
Cuvintele li se contopesc, pierzându-se într-un val de entuziasm.
― O, da, le răspund eu, cu nepăsare.
E cel mai bun lucru pe care-l pot face. Într-un an obişnuit, a fi mentorul tributurilor e un prilej de coşmaruri. Acum nu pot trece pe lângă şcoală fără să mă întreb ce copiliţă voi fi nevoită să antrenez. Dar, ca să înrăutăţească lucrurile, acesta e anul celei de-a Şaptezeci şi cincea Ediţii a Jocurilor Foamei, ceea ce înseamnă că este, totodată, un Jubileu al Pacificării. Au loc o dată la fiecare douăzeci şi cinci de ani, marcând aniversarea înfrângerii districtelor printr-o sărbătorire extraordinară şi, pentru mai multă distracţie, aduc nişte modificări neprevăzute, cumplite pentru tributuri. Bineînţeles că până acum n-am prins nici unul. Dar îmi amintesc cum ni s-a povestit la şcoală că, pentru cel de-al doilea, Capitoliul a cerut să fie trimis în arenă un număr dublu de tributuri. Profesorii n-au intrat în prea multe amănunte, ceea ce e surprinzător, pentru că în anul acela coroana a fost câştigată de Haymitch Abernathy, din districtul nostru.
― Haymitch ar face bine să se pregătească, fiindcă o să i se acorde foarte multă atenţie! strigă Octavia.
Haymitch nu mi-a povestit niciodată de¬spre experienţa lui personală din arenă, dar nici eu nu l-am întrebat. Şi, chiar dacă am văzut vreodată o reluare televizată a Jocurilor de atunci, probabil că nu eram destul de mare ca să mi-o pot aduce aminte. Însă, anul ăsta, Capitoliul nu-l va mai lăsa să uite. Într-un anume fel, e bine că atât eu, cât şi Peeta vom fi disponibili ca mentori în timpul Pacificării, fiindcă nu există nici o îndoială că Haymitch va pierde timpul cu altceva.
După ce epuizează subiectul Jubileului, echipa mea pregătitoare se lansează într-o vorbărie interminabilă de¬spre vieţile lor de o stupiditate de neînţeles. Cine şi ce a spus de¬spre altcineva, de¬spre care eu nu am auzit niciodată, ce soi de pantofi şi-au cumpărat de curând şi o lungă istorisire a Octaviei de¬spre greşeala pe care făcut-o îngăduind ca toată lumea să poarte pene la petrecerea organizată pentru ziua ei de naştere.
În curând, sprâncenele mă ustură, părul îmi e descâlcit şi mătăsos, şi unghiile îmi sunt gata pentru a fi pictate. Se pare că au primit instrucţiuni să-mi pregătească numai mâinile şi faţa, probabil fiindcă orice altceva va fi acoperit din cauza vremii răcoroase. Flavius ţine morţiş să-mi dea pe buze cu propriul lui ruj violet, dar cedează în favoarea unuia roz când încep să-mi coloreze faţa şi unghiile. Îmi dau seama, după paleta de culori aleasă de Cinna, că voi arăta copilăreşte, nu sexi. E bine. N-o să conving niciodată pe nimeni de nimic dacă încerc să fiu provocatoare. Haymitch mi-a explicat-o foarte clar în timp ce mă pregătea pentru interviul dinaintea Jocurilor.
Intră mama, oarecum timidă, şi spune că a fost rugată de Cinna să le arate experţilor cum mi-a aranjat părul în ziua extragerii. Ei reacţionează cu entuziasm şi apoi o privesc, cu o atenţie deplină, în timp ce ea le explică toate etapele acelei împletituri complicate. Văd în oglindă expresiile serioase cu care îi urmăresc fiecare mişcare, zelul de care dau dovadă când le vine rândul să încerce unul dintre paşi. De fapt, toţi trei sunt aşa de sincer respectuoşi şi de amabili cu mama, încât mă simt jenată fiindcă am senzaţia că le sunt atât de superioară. Cine ştie cum aş fi ajuns sau de¬spre ce-aş fi vorbit dacă aş fi fost crescută în Capitoliu? Poate cel mai cumplit dintre regretele mele ar fi fost tot costumele cu pene de la aniversarea zilei de naştere.
După ce mi se aranjează părul, îl găsesc pe Cinna la parter, în camera de zi, şi simpla lui vedere îmi dă mai multe speranţe. Arată la fel ca întotdeauna, haine simple, păr castaniu tuns scurt, nimic altceva decât o umbră de machiaj auriu care evidenţiază ochii. Ne îmbrăţişăm şi abia îmi reţin şuvoiul vorbelor prin care aş vrea să-i povestesc episodul cu preşedintele Snow. Dar am hotărât să-i spun mai întâi lui Haymitch. El să ştie mai bine pe cine să împovărez cu asta. Însă îmi vine atât de uşor să discut cu Cinna. În ultima vreme am vorbit o mulţime la telefonul primit odată cu casa. E un soi de glumă, fiindcă, dintre toate cunoştinţele noastre, aproape nimeni nu mai are aşa ceva. Ar fi Peeta, dar evident că pe el nu-l sun. Haymitch l-a smuls pe al lui din perete cu ani în urmă. Prietena mea Madge, fiica primarului, are telefon acasă, dar, dacă vrem să stăm de vorbă, o facem prin viu grai. La început, obiectul ăsta era folosit extrem de rar. Pe urmă a început să mă sune Cinna, ca să ne ocupăm de talentul meu.
Se presupune că fiecare învingător are unul. Prin talent se înţelege acea activitate care îţi ocupă timpul de când nu mai ai de lucru nici la şcoală, nici în industria din districtul tău. Poate fi realmente orice, orice lucru de¬spre care poţi da un interviu. S-a dovedit că Peeta are cu adevărat unul, şi acela e pictura. În brutăria familiei, a împodobit ani de zile cu glazură prăjiturile şi biscuiţii. Însă acum, când e bogat, îşi poate permite să facă tablouri adevărate, pe pânză. Eu n-am nici un talent, dacă nu pui la socoteală vânătoarea ilegală, de care nu se ţine cont, sau poate înclinaţia spre muzică, dar n-aş cânta pentru Capitoliu nici de-acum într-un milion de ani. Mama a încercat să-mi trezească interesul faţă de o serie de alternative corespunzătoare, de pe lista trimisă de Effie Trinket. Gătitul, aranjamentele florale, cântatul la flaut. Nici una dintre ele n-a mers, deşi Prim e pricepută la toate trei. În cele din urmă a intervenit Cinna, oferindu-mi o mână de ajutor ca să-mi educ pasiunea pentru designul vestimentar, un talent ce ar trebui într-adevăr educat, fiindcă e inexistent. Dar am spus da pentru că asta însemna să stau de vorbă cu Cinna, iar el a promis să facă totul în locul meu.
Acum aranjează în camera de zi lucrurile aduse: haine, materiale, blocuri de desen cu schiţele făcute de el. Iau unul dintre blocuri şi studiez o rochie, o presupusă creaţie de-a mea.
― Ştii, cred că talentul meu e foarte promiţător, comentez.
― Îmbracă-te, creatură de două parale, spune el, îndesându-mi în braţe un pachet cu haine.
Poate că nu manifest nici un interes faţă de designul vestimentar, dar ador vestimentaţia creată de Cinna pentru mine. Cum e cea de acum. Pantaloni negri, cu linii fluide, dintr-un material gros, călduros. O cămaşă albă, comodă. Un pulover din lână verde, albastră şi gri, catifelat ca blana unui pisoi. Cizme din piele, cu şireturi, care nu-mi strivesc degetele.
― Eu mi-am creat costumul? îl întreb.
― Nu, tu aspiri să ţi-l creezi şi să ajungi ca mine, eroul tău în materie de modă, răspunde Cinna. Îmi întinde un mic pachet de cartonaşe. Le citeşti din afara cadrului, în timp ce sunt filmate hainele. Ai grijă să laşi impresia că eşti interesată.
Effie Trinket soseşte chiar în acest moment, cu o perucă portocalie ca un dovleac.
― Avem un program de respectat! ne reaminteşte tuturor.
Mă sărută pe amândoi obrajii în timp ce îşi flutură mâna către echipa de cameramani, apoi îmi ordonă să-mi ocup locul. Effie e singurul motiv care ne-a făcut să fim punctuali când ne-am aflat la Capitoliu, aşa că mă străduiesc să mă adaptez cerinţelor ei. Încep să ţopăi de colo-colo ca o marionetă, ridicând în aer haine şi spunând absurdităţi de genul: „Nu vă place la nebunie?” Echipa de sunet mă înregistrează citind de pe cartonaşe cu voce vioaie, astfel încât să mă poată insera mai târziu, apoi sunt scoasă din încăpere ca să poată filma în linişte schiţele creaţiilor mele /ale lui Cinna.
Prim a scăpat mai devreme de la şcoală cu ocazia evenimentului. Acum e în bucătărie, intervievată de o altă echipă. Arată încântător într-o rochiţă azurie, care îi scoate în evidenţă ochii şi părul blond, prins la spate cu o panglică asortată. Se apleacă uşor în faţă, stând pe vârfurile ghetelor ei de un alb strălucitor, de parcă ar fi gata să-şi ia zborul, ca…
Bum! E ca şi cum cineva mi-ar trage un pumn în plex. Bineînţeles că n-a făcut-o nimeni, dar durerea e atât de reală, încât mă retrag cu un pas. Strâng din ochi cu putere şi n-o mai văd pe Prim – o văd pe Rue, fetiţa de doisprezece ani din Districtul 11 care mi-a fost aliată în arenă. Putea să zboare, ca o pasăre, din copac în copac, agăţându-se de cele mai subţiri crengi. Rue, pe care n-am salvat-o. Pe care am lăsat-o să moară. O văd zăcând la pământ, cu suliţa încă înfiptă în stomac…
Pe cine altcineva nu voi reuşi să salvez de răzbunarea Capitoliului? Cine altcineva o să moară dacă preşedintele Snow nu va fi mulţumit?
Mă trezesc din visare când Cinna încearcă să mă îmbrace cu un palton, aşa că îmi ridic braţele. Simt blana, în interior şi pe exterior, acoperindu-mă. Nu e a niciunui animal pe care să-l fi văzut vreodată.
― Hermină, îmi spune el, în timp ce mângâi mâneca albă.
Mânuşi din piele. O eşarfă de un roşu strălucitor. Ceva din blană îmi acoperă urechile.
― Relansezi moda acoperitoarelor pentru urechi.
Le detest, îmi spun eu. Te fac să auzi cu greutate şi îmi displac încă şi mai mult de când o explozie m-a făcut să surzesc de o ureche în arenă. Capitoliul mi-a refăcut urechea după ce am câştigat, dar încă mă mai pomenesc punând-o la încercare.
Mama vine în grabă, aducând ceva în căuşul palmei.
― Ca să-ţi poarte noroc, îmi spune.
E broşa pe care mi-a dat-o Madge înainte de a pleca la Jocuri. O gaiţă-zeflemitoare într-un cerc de aur. Am încercat să i-o dau lui Rue, dar ea n-a vrut s-o primească. A spus că broşa era motivul care o făcuse să se-ncreadă în mine. Cinna mi-o prinde de nodul eşarfei.
Effie Trinket e alături de noi, bătând din palme.
― Atenţie, toată lumea! Suntem gata să facem primul instantaneu în exterior, unde învingătorii se salută la începutul minunatei lor călătorii. Foarte bine, Katniss, zâmbeşte larg, eşti foarte entuziasmată, da?
Nu exagerez spunând că mă-mpinge pe uşă-afară.
Pentru o clipă, nu văd prea bine din cauza zăpezii, fiindcă a început să ningă zdravăn. Pe urmă îl desluşesc pe Peeta, ieşind pe uşa din faţă a casei sale. Aud în minte instrucţiunea preşedintelui Snow: „Convinge-mă pe mine”. Şi ştiu că trebuie s-o fac.
Un zâmbet enorm îmi împarte în două chipul şi o pornesc spre Peeta. Apoi încep să alerg, ca şi cum n-aş mai putea aştepta nici o secundă în plus. El mă prinde în braţe, mă învârteşte, apoi alunecă – încă nu reuşeşte să-şi controleze pe deplin piciorul artificial, cădem în zăpadă, eu deasupra lui, şi acolo ne sărutăm pentru prima oară, după luni de zile. Totul e numai blană, fulgi de zăpadă şi ruj, dar, dincolo de ele, simt stabilitatea pe care o aduce Peeta oriunde. Şi ştiu că nu sunt singură. Deşi l-am rănit atât de rău, n-o să mă demaşte în faţa aparatelor de filmat. N-o să mă denunţe cu un sărut lipsit de entuziasm. Încă mă mai protejează. Exact aşa cum a făcut în arenă. Gândul mă îndeamnă cumva să plâng. În loc s-o fac, îl ridic în picioare, îmi îndes mănuşa în scobitura braţului lui şi îl trag veselă după mine.
Restul zilei e o nebuloasă în care ajungem la gară, ne luăm rămas-bun de la toată lumea, trenul se pune în mişcare, vechea echipă – eu şi Peeta, Effie şi Haymitch, Cinna şi Porţia, stilista lui Peeta – ne delectăm cu o cină indescriptibil de delicioasă, pe care nu mi-o aduc aminte. Apoi sunt înfăşurată în pijama şi într-un halat gros, stând în compartimentul meu luxos şi aşteptând să adoarmă ceilalţi. Ştiu că Haymitch o să rămână treaz ore-ntregi. Nu-i place să doarmă când e întuneric afară.
Când trenul pare cufundat în linişte, îmi pun papucii şi mă furişez până la uşa lui. Trebuie să bat de mai multe ori înainte de a-mi deschide, încruntându-se, de parcă ar fi sigur că aduc veşti rele.
― Ce vrei? întreabă, aproape doborându-mă cu un damf de vin.
― Trebuie să stăm de vorbă, şoptesc.
― Acum? face el.
Eu dau din cap.
― Atunci ar fi bine să fie ceva plăcut. Rămâne în aşteptare, dar eu sunt sigură că fiecare cuvânt rostit într-un tren al Capitoliului e înregistrat.
― Ei? se răsteşte el.
Trenul frânează şi, pentru o clipă, mă gândesc că preşedintele Snow mă urmăreşte şi nu e de acord cu încrederea pe care i-o acord lui Haymitch, aşa că se decide să meargă mai departe şi să mă ucidă chiar acum. Însă nu ne-am oprit decât pentru realimentare.
― În tren e un aer atât de închis, spun eu.
E o frază inofensivă, dar văd ochii lui Haymitch îngustându-se când o înţelege.
― Ştiu de ce ai nevoie.
Trece pe lângă mine şi străbate culoarul clătinându-se, până ajunge la o uşă. Face eforturi s-o deschidă şi, când reuşeşte, suntem izbiţi de o rafală de zăpadă. El coboară din tren. O însoţitoare de la Capitoliu se grăbeşte să ne ajute, dar Haymitch o alungă cu o fluturare veselă a mâinii, clătinându-se pe picioare.
― Vrem o gură de aer curat. Nu durează decât un minut.
― Îmi pare rău. E beat, spun eu, cerând scuze. O să-l aduc înapoi.
Sar jos şi mă împleticesc pe urmele lui, de-a lungul şinei, udându-mi leoarcă papucii în zăpadă în timp ce mă conduce dincolo de capătul trenului, unde nu putem fi auziţi. Apoi se întoarce spre mine.
― Ce e?
Îi povestesc totul. De¬spre vizita preşedintelui, de¬spre Gale, îi spun că o să murim cu toţii dacă dau greş.
Capătă o expresie sobră şi pare să îmbătrânească în lumina roşie a farurilor din spate.
― Atunci nu trebuie să dai greş.
― Dacă m-ai putea ajuta să trec de călătoria asta…, încep eu.
― Nu, Katniss, nu e doar călătoria asta, zice el.
― Cum adică?
― Chiar dacă reuşeşti, se vor întoarce peste câteva luni, să ne ia pe toţi la Jocuri. Tu şi Peeta veţi fi mentori în fiecare an de acum înainte. Şi în fiecare an vor regăsi idila voastră şi vor difuza amănuntele vieţii voastre intime, şi n-o să poţi niciodată, absolut niciodată, să faci altceva decât să trăieşti fericită alături de băiatul ăsta, până la adânci bătrâneţi.
Întregul impact al vorbelor lui mă izbeşte în plin. N-o să am niciodată o viaţă alături de Gale, chiar dacă mi-o voi dori. Şi n-o să mi se îngăduie niciodată să trăiesc de una singură. Trebuie să fiu îndrăgostită de Peeta pe vecie. Capitoliul insistă în privinţa asta. Pentru că acum nu am decât şaisprezece ani, o să mai am poate la dispoziţie alţi câţiva, în care să stau cu mama şi cu Prim. Şi apoi… apoi…
― Înţelegi ce vreau să spun? mă presează el. Dau din cap. Vrea să spună că, dacă vreau să-i păstrez în viaţă pe cei dragi şi să supravieţuiesc eu însămi, nu există decât un singur viitor. Trebuie să mă mărit cu Peeta.
4
Ne întoarcem în tren înaintând cu greu şi în tăcere. Pe culoar, în faţa uşii mele, Haymitch mă bate pe umăr, spunând:
― Ştii, ai fi putut s-o nimereşti cu mult mai rău. Pleacă spre compartimentul lui, luând cu sine izul de vin. Ajunsă în camera mea, îmi scot papucii îmbibaţi de apă, halatul ud şi pijamaua. Mai sunt altele în sertare, dar mă strecor între cuverturile patului în lenjeria de corp. Mă holbez în întuneric, cu gândul la discuţia cu Haymitch. E adevărat tot ce-a spus de¬spre aşteptările Capitoliului, de¬spre viitorul meu alături de Peeta, e adevărat chiar şi ultimul lui comentariu. Bineînţeles că aş fi putut avea parte de ceva mult mai rău decât Peeta. Dar ăsta nu e totuşi miezul problemei, nu-i aşa? Una dintre puţinele libertăţi pe care le avem în Districtul 12 este aceea de a ne căsători cu cine vrem sau de a nu ne căsători deloc. Iar acum nu mi se mai îngăduie nici măcar atât. Mă întreb dacă preşedintele Snow va insista să avem copii. În cazul ăsta, vor fi expuşi extragerii în fiecare an. Şi nu-i aşa că ar fi ceva să fie ales pentru arenă un copil care nu e doar al unui învingător, ci are drept părinţi doi câştigători ai Jocurilor? Copiii învingătorilor au mai ajuns în competiţie. E întotdeauna foarte incitnat şi dă naştere multor discuţii de¬spre sorţii care nu sunt în favoarea familiei respective. Însă se întâmplă mult prea des ca să fie vorba doar de¬spre noroc. Judecând după convingerea lui Gale, Capitoliul o face înadins, măsluieşte extragerea, pentru ca spectacolul să fie mai dramatic. Date fiind toate necazurile pe care le-am provocat, probabil că oricare dintre copii mei va avea un loc garantat ca participant la Jocuri.
Mă gândesc la Haymitch, necăsătorit, fără familie, rupându-se de lume prin băutură. Ar fi putut alege orice femeie din district. Şi a ales singurătatea. Nu singurătate este cuvântul potrivit. Mai degrabă o detenţie în solitudine. Pentru că, odată ce a fost în arenă, ştie că e mai bine decât să rişte alternativa? Am simţit gustul acelei alternative când a fost strigat numele lui Prim în ziua extragerii şi am privit-o mergând spre scenă şi spre moarte. Dar, ca soră, i-am putut lua locul, o opţiune interzisă mamei noastre.
Mintea mea caută nebuneşte o cale de scăpare. Nu-l pot lăsa pe preşedintele Snow să mă condamne la aşa ceva. Chiar dacă ar fi nevoie să-mi iau viaţa. Dar, înainte de a ajunge aici, aş putea încerca să fug. Ce-ar spune dacă aş dispărea pur şi simplu? Să dispar în pădure şi să nu mai apar niciodată? Aş putea oare izbuti să-i iau cu mine pe toţi cei care-mi sunt dragi, să încep o viaţă nouă în inima sălbăticiei? Puţin probabil, dar nu imposibil.
Scutur din cap, limpezindu-mi gândurile. Nu e momentul potrivit să fac planuri nebuneşti de evadare. Trebuie să mă concentrez asupra Turneului Triumfal. De reuşita spectacolului pe care îl voi oferi depinde soarta prea multor oameni.
Zorile sosesc înaintea somnului, şi Effie îmi bate la uşă. Îmi pun la nimereală hainele care se află în vârful teancului din sertar şi mă târăsc spre vagonul restaurant. De vreme ce ziua asta e rezervată doar pentru călătorie, nu văd ce importanţă are ora la care mă trezesc, dar se dovedeşte că machiajul de ieri a fost numai pentru drumul până la tren. Astăzi o să dau de belea cu echipa de experţi.
― De ce? E prea frig ca să pot arăta ceva, bodogănesc.
― Nu şi în Districtul 11, spune Effie. Districtul 11. Prima noastră oprire. Pentru că acolo a fost căminul lui Rue, aş fi preferat să încep de oriunde altundeva. Dar aşa e organizat Turneul Triumfal. De obicei porneşte din Districtul 12, trecând prin celelalte în ordine descrescătoare, până ce ajunge în 1, care este urmat de Capitoliu. Districtul învingătorului este omis, fiind lăsat pentru final. Deoarece Districtul 12 organizează o sărbătorire aflată cel mai departe de o festivitate fabuloasă – în majoritatea cazurilor doar un dineu pentru tributuri şi o adunare festivă în piaţa oraşului, unde nimeni nu pare să se distreze – e probabil mai bine să fim daţi deoparte cât mai curând cu putinţă. Pentru prima oară după victoria lui Haymitch, ultima oprire din Tur va fi anul acesta în 12, iar Capitoliul va plăti festivităţile.
Încerc să savurez mâncarea, aşa cum mi-a spus Hazelle. E limpede că personalul de la bucătărie vrea să-mi facă pe plac. Printre alte delicatese, au pregătit preferata mea, tocana de miel cu prune uscate. Sucul de portocale şi un vas aburind cu ciocolată fierbinte aşteaptă pe masă, în dreptul scaunului ce-mi este rezervat. Aşa că mănânc o grămadă şi mâncarea e mai presus de orice reproş, dar nu pot spune că sunt în stare să o savurez. Şi mă deranjează faptul că, în afară de Effie, n-a mai apărut nimeni altcineva.
― Unde sunt toţi ceilalţi? întreb.
― Oh, cine poate ştii unde e Haymitch, spune ea.
De fapt, nu mă aştept să apară Haymitch, fiindcă probabil la ora asta tocmai se bagă în pat.
― Cinna a stat până târziu, punând în ordine vagonul cu garderoba ta. Cred că are peste o sută de costume pentru tine. Hainele tale de seară sunt atât de rafinate. Iar echipa lui Peeta probabil că nu s-a trezit încă.
― El n-are nevoie de pregătire? întreb.
― Nu aşa ca tine, răspunde Effie.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că toată dimineaţa mi se smulge părul de pe corp, în vreme ce Peeta îşi continuă somnul. Nu m-am gândit prea mult la asta, dar, în arenă, unii dintre băieţi îşi pot măcar păstra părul de pe trup, în vreme ce nici o fată n-o poate face. Acum îmi aduc aminte de părul lui Peeta, din momentul când l-am spălat în pârâu. Foarte blond în lumina soarelui, odată ce apa a îndepărtat noroiul şi sângele. Numai faţa îi rămăsese fără nici un fir. Nici unuia dintre băieţi nu-i creştea barbă, deşi unii erau destul de mari pentru asta. Mă întreb ce le-or fi făcut.
Dacă eu mă simt maltratată, echipa mea pregătitoare pare într-o stare şi mai proastă, dând peste cap cafele şi împărţind între ei pilule mici, strălucitor colorate. Din câte ştiu eu, nu se trezesc niciodată înainte de amiază, dacă nu apare vreun soi de urgenţă naţională, de genul părului meu de pe picioare. M-am simţit atât de fericită când a crescut din nou. De parcă ar fi fost un semn că lucrurile puteau reveni la normal. Îmi plimb degetele peste părul moale şi creţ de pe pulpe şi mă dau pe mâna echipei. Nici unul dintre ei nu e dispus să pălăvrăgească, aşa cum o fac de obicei, şi aud fiecare fir smuls din rădăcină. Trebuie să mă umezesc într-o cadă plină cu o soluţie vâscoasă, urât mirositoare, în timp ce faţa şi părul îmi sunt acoperite cu creme. Urmează alte două băi în soluţii mai puţin agresive. Sunt jumulită, spălată, masată şi unsă până când mă simt jupuită.
Flavius îmi saltă bărbia şi oftează.
― Cinna a spus să nu-ţi facem nici o modificare, dar asta e o ruşine.
― Da, am fi putut într-adevăr să te transformăm în ceva deosebit, spune Octavia.
― Când o să mai îmbătrânească, spune Venia, aproape cu înverşunare. Atunci va trebui să ne-o permită.
Ce să le permit? Să-mi dilate buzele ca pe ale preşedintelui Snow? Să-mi tatueze sânii? Să-mi cioplească faţa în modele decorative? Să-mi implanteze gheare curbate? Sau mustăţi de pisică? Am văzut toate astea şi multe altele la oamenii din Capitoliu. Oare chiar n-au idee cât de caraghios arată în ochii noştri, ai celorlalţi?
Gândul de a fi lăsată la bunul plac al fanteziilor echipei mele pregătitoare în ceea ce priveşte moda se adaugă pe lista suferinţelor care concurează ca să-mi monopolizeze atenţia – corpul meu chinuit, lipsa somnului, căsătoria impusă şi spaima că nu voi fi în stare să satisfac cerinţele preşedintelui Snow. Când ajung la masa de prânz, pe care Effie, Cinna, Porţia, Haymitch şi Peeta au început-o fără mine, sunt prea împovărată de griji ca să mai am chef de vorbă. Ceilalţi ridică în slăvi mâncarea şi somnul bun de care ai parte în trenuri. Toţi sunt entuziasmaţi de tur. Ei, toţi în afară de Haymitch. El se luptă cu o mahmureală şi ciuguleşte dintr-o brioşă. Nici mie nu mi-e cu adevărat foame, poate fiindcă m-am îndopat prea mult dimineaţă sau poate fiindcă mă simt atât de nefericită. Îmi fac de lucru cu un castron cu supă, mâncând doar o lingură sau două. Nici măcar nu mă pot uita la Peeta – viitorul meu soţ desemnat –, deşi nu e vinovat pentru nimic din toate astea.
Ceilalţi observă, încearcă să mă atragă în conversaţie, dar îi ignor. La un moment dat, trenul se opreşte. Slujitorul nostru ne anunţă că nu e vorba de-spre alimentare – o anumită componentă funcţionează defectuos şi trebuie înlocuită. O să fie nevoie de cel puţin o oră. Ceea ce o îngrijorează pe Effie. Îşi scoate desfăşurătorul şi începe să studieze modul în care va fi afectat de întârziere fiecare eveniment din restul vieţilor noastre. În cele din urmă, nu mai suport s-o ascult.
― Effie, nimeni nu se sinchiseşte de asta! mă răstesc.
Toţi cei din jurul mesei se holbează la mine, inclusiv Haymitch, de¬spre care ai crede că e de partea mea în privinţa asta, fiindcă Effie îl înnebuneşte. Intru imediat în defensivă.
― Ei bine, nu-i pasă nimănui! spun, mă ridic şi părăsesc vagonul-restaurant.
Trenul pare să fornăie pe neaşteptate, şi acum mă simt evident îngreţoşată. Găsesc uşa care dă în afară, o deschid forţat – activând un soi de alarmă, pe care o ignor – şi sar jos, aşteptându-mă să aterizez în zăpadă. Dar simt pe piele atingerea caldă şi blândă a aerului. Copacii încă mai au frunze verzi. Cât de departe spre sud am ajuns într-o singură zi? Merg de-a lungul şinei, cu ochii mijiţi din pricina strălucirii soarelui, regretând deja vorbele adresate lui Effie. Nu pot da vina pe ea pentru situaţia mea cumplită. Ar trebui să mă-ntorc şi să-i cer scuze. Izbucnirea mea a fost culmea proastelor maniere, iar manierele au pentru ea o importanţă deosebită. Dar continui să merg pe lângă tren, ajung la capătul lui şi îl las în urmă. O întârziere de o oră. Pot să merg douăzeci de minute într-o direcţie şi să mă întorc, având timp de rezervă din belşug. Dar, după vreo două sute de metri, mă las să cad pe pământ şi rămân acolo, cu privirea pierdută în depărtare. Dacă aş fi avut arcul şi săgeţile, aş fi mers pur şi simplu mai departe?
După o vreme, aud paşi în spatele meu. Trebuie să fie Haymitch, a venit să mă certe. Nu că n-aş merita-o, dar tot nu vreau să-i aud dojenile.
― N-am dispoziţia necesară ca s-ascult o prelegere, avertizez pâlcul de buruieni de lângă pantofii mei.
― Încerc să fiu scurt.
Peeta se aşază alături de mine.
― Credeam că e Haymitch, spun eu.
― Nu, el încă se mai luptă cu brioşa aia.
Îl privesc pe Peeta cum încearcă să-şi găsească o poziţie confortabilă pentru piciorul lui artificial.
― O zi proastă, ei?
― Nu e nimic, răspund. El respiră adânc.
― Uite ce e, Katniss, vreau să-ţi vorbesc de¬spre purtarea mea din tren. Vreau să spun, din celălalt tren. Cel care ne-a adus acasă. Ştiam că e ceva între tine şi Gale. Eram gelos pe el încă dinainte de a te cunoaşte oficial. Şi n-a fost corect să te fac răspunzătoare pentru tot ce s-a petrecut în timpul Jocurilor. Îmi pare rău.
Scuzele lui mă iau prin surprindere. E adevărat că Peeta m-a respins după ce i-am mărturisit că dragostea pe care i-am arătat-o în timpul Jocurilor a fost un fel de înscenare. Dar nu-i reproşez asta. În arenă, am mers pe scenariul idilei de dragul tuturor avantajelor pe care le oferea. Au fost momente când, cinstit vorbind, n-am ştiut exact ce simţeam pentru el. De fapt, nu ştiu nici acum.
― Şi mie îmi pare rău, spun.
Nu sunt sigură pentru ce. Poate fiindcă e cu adevărat posibil să fiu pe punctul de a-l distruge.
― N-are de ce să-ţi pară rău. N-ai făcut altceva decât să ne asiguri supravieţuirea. Dar nu vreau să continuăm aşa, ignorându-ne în viaţa reală şi căzând în zăpadă ori de câte ori e o cameră de luat vederi în apropiere. De aceea m-am gândit că, dacă n-o să mai fiu aşa, ştii tu, rănit, o să putem face o încercare de a fi prieteni, spune el.
Toţi prietenii mei vor sfârşi, probabil, prin a fi ucişi, dar refuzându-l pe Peeta n-o să-l ţin la adăpost.
― OK, încuviinţez.
Oferta lui mă face să mă simt mai bine. Mai puţin duplicitară, într-un anume fel.
Ar fi fost frumos dacă mi-ar fi făcut propunerea asta mai devreme, înainte de a afla că preşedintele Snow are alte planuri şi că a fi doar prieteni nu mai e pentru noi o opţiune. Însă, oricum ar fi, mă bucur că vorbim din nou.
― Aşadar, ce e atât de rău?
Nu pot să-i spun. Jumulesc pâlcul de bălării.
― Să începem cu ceva mai elementar. Nu e ciudat să te ştiu gata să-ţi rişti viaţa ca s-o salvezi pe a mea… dar să n-am habar care e culoarea ta preferată? spune el.
Pe buze mi se furişează un surâs.
― Verdele. Dar a ta?
― Portocaliul, răspunde el.
― Portocaliul? Ca părul lui Effie?
― Ceva mai discret. Mai asemănător cu… apusurile de soare.
Apusul. Îl pot privi imediat, coroana soarelui în coborâre, brăzdând cerul cu numeroase nuanţe de portocaliu. Superb. Îmi aduc aminte de fursecul cu crinul-tigru şi acum, când Peeta îmi vorbeşte iarăşi, e tot ce pot face ca să nu-i povestesc de-a fir a păr de¬spre preşedintele Snow. Dar ştiu că asta n-ar fi pe placul lui Haymitch. E mai bine să vorbesc de¬spre fleacuri.
― Ştii, toată lumea e înnebunită după tablourile tale. Îmi pare rău că nu le-am văzut, îi spun.
― Ei, am aici un vagon întreg. Se ridică şi-mi întinde mâna. Haide.
E bine să-i simt degetele împletindu-se din nou cu ale mele, nu pentru public, ci într-un gest real de prietenie. Ne întoarcem în tren mână în mână. La uşă îmi aduc aminte.
― Trebuie să-i cer mai întâi scuze lui Effie.
― Exagerează fără teamă, mă sfătuieşte Peeta. Aşa că ne întoarcem în vagonul-restaurant unde ceilalţi sunt încă la masă, îi cer lui Effie scuze într-un mod care mi se pare exagerat, dar care, în mintea ei, reuşeşte probabil să ofere exact compensaţia necesară pentru încălcarea etichetei. Spre meritul său, le acceptă cu eleganţă. Spune că mă aflu evident sub presiune. Iar comentariile ei de¬spre necesitatea de a se ocupa cineva cu toată seriozitatea de orar nu durează decât vreo cinci minute. Scap într-adevăr uşor.
După ce termină Effie, Peeta mă conduce către tablourile lui, străbătând câteva vagoane. Nu ştiu la ce să mă aştept. Poate la versiuni mărite ale florilor de pe biscuiţi. Dar e cu totul altceva. Peeta a pictat Jocurile.
O parte dintre imagini nu pot fi înţelese imediat dacă n-ai fost tu însuţi în arenă, alături de el. Apă picurând prin crăpăturile grotei noastre. Fundul secat al iazului. O pereche de mâini, mâinile lui, săpând după rădăcini. Pe altele le-ar recunoaşte orice privitor. Cornul de aur numit al Abundenţei. Clove aranjându-şi cuţitele în interiorul hainei. Unul dintre mutanţi, fără nici o îndoială cel blond, cu ochii verzi, menit să fie Glimmer, mârâind când se îndreaptă spre noi. Şi eu. Sunt pretutindeni. Sus, într-un copac. Frecând o cămaşă de pietrele din pârâu. Zăcând, inconştientă, într-o baltă de sânge. Şi o imagine pe care n-o pot plasa nicăieri – poate aşa mă vedea când îi crescuse febra – ieşind dintr-o ceaţă gri-argintie, o culoare care se potriveşte perfect cu ochii mei.
― Ce părere ai? mă întreabă.
― Le detest, îi răspund.
Aproape că pot simţi mirosul sângelui, al nămolului, al respiraţiei nefireşti a mutantului.
― Eu nu fac altceva decât să încerc să trec peste ele, să dau uitării arena, iar tu o readuci la viaţă. Cum de-ţi aminteşti toate astea cu atâta exactitate?
― Le văd în fiecare noapte, spune el.
Ştiu de¬spre ce vorbeşte. Coşmarurile – care nu îmi erau străine nici înainte de Jocuri – mă torturează acum ori de câte ori mă fură somnul. Dar cel vechi, care mă bântuia de obicei, cu tata făcut fărâme de explozia din mină, revine rareori. În schimb, retrăiesc versiuni ale întâmplărilor din arenă. Încercarea mea inutilă de a o salva pe Rue. Peeta sângerând de moarte. Trupul puhav al lui Glimmer dezintegrându-se în mâinile mele. Sfârşitul oribil al lui Cato în ghearele mutanţi-lor. Ăştia sunt oaspeţii cei mai frecvenţi.
― Şi eu. Te ajută? Ţi-e mai bine dacă le pictezi?
― Nu ştiu. Cred că îmi e ceva mai puţin teamă să dorm noaptea sau cel puţin îmi spun că e aşa, zice el. Însă coşmarurile n-au plecat nicăieri.
― Poate nu dispar. Ale lui Haymitch n-au făcut aşa.
El n-o spune, dar sunt sigură că ăsta e motivul pentru care nu-i place să doarmă pe întuneric.
― Nu. Însă pentru mine e mai bine să mă trezesc cu o pensulă în mână, nu cu un cuţit, comentează el. Deci chiar le deteşti?
― Da. Dar sunt extraordinare. Sincer.
Şi chiar aşa e. Însă eu nu-mi doresc deloc să le mai privesc.
― Vrei să vezi cum e cu talentul meu? Cinna a făcut o treabă foarte bună.
Peeta râde.
― Mai târziu.
Trenul porneşte clătinându-se şi pe fereastră zăresc câmpul alunecând pe lângă noi.
― Haide, aproape c-am ajuns în Districtul 11. S-aruncăm o privire.
Mergem în ultimul vagon al trenului. E plin de scaune şi de canapele confortabile, dar partea minunată sunt geamurile din spate, care se retrag către plafon, aşa că faci călătoria ca şi cum ai fi afară, în aerul proaspăt, şi ai o vedere largă, panoramică, a peisajului. Câmpii imense, deschise, pe care pasc turme de vaci de lapte. Atât de deosebite de căminul nostru, cu pădurile lui dese. Viteza se reduce treptat şi mă gândesc că s-ar putea să ne oprim din nou, când în faţa noastră apare un gard. Se înalţă la cel puţin zece metri, cu bucle imense de sârmă ghimpată în vârf, făcând ca gardul nostru din Districtul 12 să pară o jucărie pentru copii. Ochii mei îi cercetează grăbiţi baza, care e dublată de plăci metalice imense. Nu poţi săpa pe sub ele, n-ai cum să scapi, cum să pleci la vânătoare. Pe urmă văd turnurile de pază, plasate la intervale egale şi pline cu gardieni înarmaţi, părând atât de nelalocul lor printre florile de câmp din jur.
― Uite ceva deosebit, spune Peeta.
Rue mi-a creat impresia că în Districtul 11 legile sunt impuse cu mai multă asprime. Dar nu mi-am imaginat niciodată aşa ceva.
Acum încep lanurile, întinzându-se cât vezi cu ochii. Bărbaţi, femei şi copii apăraţi de soare de pălării din paie îşi înalţă capetele, se răsucesc către noi, îşi permit să-şi îndrepte spatele pentru o clipă, privind trenul nostru. Zăresc în depărtare livezile şi mă întreb dacă acolo o fi lucrat Rue, culegând fructe de pe cele mai subţiri ramuri din vârfurile copacilor. Pâlcuri de colibe – prin comparaţie, casele din Filon sunt luxoase – răsar ici şi colo, dar toate sunt goale. Probabil că e nevoie de orice om apt de muncă pentru recoltare.
Ţinutul se întinde mai departe, tot mai departe. Nu-mi vine să cred cât de mare e Districtul 11.
― Câţi oameni crezi c-or fi locuind aici? întreabă Peeta.
Clatin din cap. La şcoală ni se spune că e un district mare, atât şi nimic mai mult. Nimic de¬spre numărul populaţiei. Dar copiii pe care îi surprind camerele aşteptând în fiecare an extragerea nu pot fi decât o selecţie dintre cei care trăiesc aici. Cum procedează? Fac trageri la sorţi preliminare? Îi aleg pe câştigători din timp şi se asigură că se află în mulţime? Cum a nimerit de fapt Rue pe scenă, fără ca nimeni şi nimic, în afară de vânt, să se ofere să-i ia locul?
Vastitatea acestui loc parcă fără margini începe să mă obosească. Nu obiectez când apare Effie, cerându-ne să ne îmbrăcăm. Mă duc în compartimentul meu şi las echipa pregătitoare să-mi aranjeze părul şi machiajul. Intră Cinna, aducând o rochiţă frumoasă, portocalie, al cărei model înfăţişează frunze ruginii. Mă gândesc cât de mult o să-i placă lui Peeta culoarea.
Effie ne adună pe amândoi şi trece pentru o ultimă oară în revistă programul zilei. În unele districte, învingătorii străbat oraşul în uralele locuitorilor. Însă în 11 – poate din cauză că nu există cu adevărat un oraş ca punct de plecare, locuinţele fiind atât de împrăştiate, sau poate fiindcă nu vor ca atât de mulţi oameni să piardă timpul când culesul e în toi – apariţia în public se desfăşoară numai în piaţă. Are loc în faţa clădirii Justiţiei din districtul lor, o construcţie imensă, din marmură. Cândva trebuie să fi fost o minunăţie, dar timpul şi-a luat tributul. Până şi la televizor se văd şi iedera care pune stăpânire pe faţada dărăpănată, şi acoperişul lăsat. Piaţa însăşi e înconjurată de vitrinele unor prăvălii în ruină, cele mai multe fiind abandonate. Indiferent unde ar locui oamenii cu stare din Districtul 11, locul acela nu e aici.
Întreaga noastră reprezentaţie publică se va derula în exterior, având drept scenă ceea ce numeşte Effie veranda, un spaţiu pavat cu dale situat între uşile din faţă şi scări şi umbrit de un acoperiş susţinut de coloane. Eu şi Peeta vom fi prezentaţi, primarul din Unsprezece va citi un discurs în onoarea noastră, iar noi vom răspunde cu mulţumirile din scenariul pregătit de Capitoliu. Dacă învingătorul a avut aliaţi deosebiţi printre tributurile moarte, adăugarea unor comentarii personale este considerată un aspect pozitiv. Eu ar trebui să spun într-adevăr ceva de¬spre Rue, dar şi de¬spre Thresh, însă acasă, ori de câte ori am încercat să-mi scriu discursul, am sfârşit cu o foaie goală înaintea ochilor. Mi-e greu să vorbesc de¬spre ei fără să devin sentimentală. Din fericire, Peeta a încropit ceva care, cu unele mici modificări, se poate lua în considerare pentru noi amândoi. La sfârşitul ceremoniei vom primi în dar un soi de plăcuţă memorială, după care ne vom putea retrage în clădirea Justiţiei, unde ni se va servi un dineu special.
În timp ce trenul trage în gara Districtului 11, Cinna dă tuşele finale ale costumaţiei mele, schimbându-mi panglica portocalie din păr cu una aurie şi prinzându-mi de rochie broşa cu gaiţa-zeflemitoare pe care am purtat-o în arenă. Pe peron nu există nici un comitet de întâmpinare, ci doar un grup de opt Apărători ai Păcii care ne conduc în partea din spate a unui camion blindat. Effie strâmbă din nas când uşa se închide zăngănind în urma noastră.
― Ai zice că suntem cu toţii nişte criminali, zău aşa.
Nu toţi, Effie. Numai eu, îi răspund în gând.
Camionul ne lasă în spatele clădirii Justiţiei. Suntem zoriţi să mergem înăuntru. Simt mirosurile cinei excelente care se pregăteşte, dar asta nu acoperă izul de mucegai şi de putreziciune. Nu ni se lasă timp să ne uităm în jur. Când ne îndreptăm spre intrarea principală pe drumul cel mai scurt, aud imnul începând să răsune în piaţă. Cineva îmi prinde un microfon de haine. Peeta mă ia de mâna stângă. Primarul ne prezintă în timp ce uşile masive se deschid cu un geamăt.
― Zâmbete largi! spune Effie şi ne dă un ghiont. Picioarele noastre prind să înainteze.
Asta e. Ăsta e locul unde trebuie să conving pe toată lumea cât de mult îl iubesc pe Peeta, cuget eu. Ceremonia solemnă are un plan foarte rigid, aşa că nu ştiu sigur cum o s-o fac. Nu e un moment potrivit pentru sărutări, dar poate reuşesc să strecor una.
Avem parte de aplauze sonore, dar de nici una dintre celelalte reacţii pe care le stârneam la Capitoliu, aclamaţiile, ţipetele şi fluierăturile. Străbatem veranda umbrită până când ieşim de sub acoperiş şi stăm în vârful unei scări uriaşe de marmură, sub soarele orbitor. După ce mi se obişnuiesc ochii, văd că de toate clădirile din piaţă au fost agăţate bannere care ajută la mascarea înfăţişării lor neglijate. Piaţa e ticsită de oameni, dar, încă o dată, nu e vorba decât de¬spre o parte a locuitorilor de aici.
La baza scenei a fost construită, ca de obicei, o platformă specială pentru familiile tributurilor moarte. Din partea lui Thresh nu se află decât o femeie bătrână, cocoşată, şi o fată înaltă, musculoasă, de¬spre care presupun că îi e soră. Din partea lui Rue… nu sunt pregătită să dau ochii cu familia ei. Părinţii ei, cu durerea încă vie pe chipuri. Cei cinci fraţi şi surori mai mici, care îi seamănă atât de bine. Trupurile zvelte, ochii căprui, luminoşi. Alcătuiesc un stol de păsări mici, întunecate.
Aplauzele se sting, şi primarul îşi ţine discursul în cinstea noastră. Două fetiţe urcă pe scenă, cu buchete imense de flori. Peeta îşi spune partea lui din răspunsul pregătit, şi eu mă pomenesc cu buzele mişcându-se, pentru a-l încheia. Din fericire, mama şi Prim m-au pregătit, aşa că aş putea s-o fac şi în somn.
Peeta şi-a scris comentariile personale pe un cartonaş, dar nu-l scoate. În schimb, vorbeşte în stilul lui simplu, fermecător, povestind cum au ajuns Thresh şi Rue printre cei opt finalişti şi cum m-au ajutat amândoi să supravieţuiesc – ajutându-l aşadar şi pe el să rămână în viaţă – şi spunând că o astfel de datorie nu poate fi plătită niciodată. Pe urmă ezită şi adaugă ceva care n-a fost scris pe cartonaş. Poate fiindcă s-a temut că Effie i-ar fi putut cere să sară peste asta.
― Ştiu că astfel nu îi putem înlocui pe cei pe care i-aţi pierdut, dar, ca semn al recunoştinţei, am dori ca fiecare dintre familiile tributurilor din Districtul 11 să primească veniturile noastre pe o lună, în fiecare an, atât cât vom trăi.
Mulţimea nu se poate împiedica să răspundă cu icnete şi murmure. Gestul lui Peeta e fără precedent. Nici măcar nu ştiu dacă e legal. Probabil că nici el nu ştie şi nici nu cred că a întrebat pe cineva. Cât de¬spre membrii celor două familii, se mulţumesc să ne fixeze cu priviri şocate. Vieţile li s-au schimbat pentru totdeauna când i-au pierdut pe Thresh şi Rue, însă acest dar le va schimba încă o dată. Veniturile unui tribut pe o lună îi ajung cu uşurinţă unei familii pentru un an întreg. Cât trăim noi, nu vor mai răbda niciodată de foame.
Mă uit la Peeta, şi el îmi adresează un zâmbet trist. Aud vocea lui Haymitch: „Ai fi putut s-o nimereşti cu mult mai rău.” În clipa de faţă, mi-e imposibil să-mi imaginez că, în privinţa asta, aş fi putut găsi ceva mai nimerit. Darul… e perfect. Aşa că mă pot sălta pe vârfuri ca să-l sărut, şi gestul nu pare nicidecum forţat.
Primarul face un pas înainte şi oferă fiecăruia câte o plăcuţă memorială atât de mare încât trebuie să-mi las buchetul de flori jos ca s-o pot ţine. Ceremonia e pe punctul de a se încheia când observ că una dintre surorile lui Rue mă fixează cu privirea. Trebuie să aibă vreo nouă ani şi e aproape o copie identică a lui Rue, începând cu poziţia în care stă, cu braţele uşor depărtate de corp. În ciuda veştii bune de¬spre venituri, nu e fericită. Privirea ei e, de fapt, plină de reproşuri. Oare din cauză că n-am salvat-o pe Rue?
Nu. Din cauză că încă nu i-am mulţumit, îmi spun.
Ruşinea mă potopeşte ca un val. Fata are dreptate. Cum pot să stau aici, pasivă şi mută, lăsându-l pe Peeta să vorbească pentru amândoi? Dacă ar fi câştigat, Rue nu ar fi lăsat niciodată moartea mea să se piardă în uitare. Îmi aduc aminte că în arenă am avut grijă s-o acopăr cu flori, să mă asigur că pierderea ei nu trece neobservată. Dar gestul acela nu va mai însemna nimic dacă nu îl susţin acum.
― Aşteptaţi!
Înaintez împleticindu-mă, apăsându-mi plăcuţa memorială pe piept. Timpul care mi-a fost alocat pentru discurs a venit şi a trecut, dar trebuie să spun ceva, sunt datoare măcar pentru atât. Şi, chiar dacă le-aş dărui familiilor toate veniturile mele, asta n-ar fi o scuză pentru tăcerea mea de azi.
― Aşteptaţi, vă rog.
Nu ştiu cum să încep, dar, odată ce o fac, cuvintele îmi ţâşnesc de pe buze de parcă le-aş fi formulat în adâncul minţii cu mult timp înainte.
― Vreau să le mulţumesc tributurilor din Districtul 11, spun. Mă uit spre cele două femei din partea lui Thresh. Cu Thresh nu am vorbit decât o singură dată. A fost de-ajuns pentru ca el să-mi cruţe viaţa. Nu l-am cunoscut, dar l-am respectat întotdeauna. Pentru puterea lui. Pentru refuzul lui de a participa la Jocuri altfel decât în condiţiile stabilite de el. Profesioniştii au vrut să se alieze cu el de la bun început, dar i-a refuzat. L-am respectat pentru asta.
Bătrâna cocoşată – oare e bunica lui Thresh? – îşi ridică pentru prima oară capul, şi pe buze îi joacă umbra unui zâmbet.
Mulţimea a amuţit, e atâta linişte încât mă întreb cum reuşesc s-o păstreze. Probabil că îşi ţin răsuflarea.
Mă întorc spre familia lui Rue.
― Dar simt că am cunoscut-o cu adevărat pe Rue, şi ea va fi întotdeauna alături de mine. Tot ce e frumos mi-o readuce în minte. O văd în florile galbene care cresc pe Pajişte, lângă casa mea. O văd în gaiţele-zeflemitoare care cântă în copaci. Dar, mai presus de toate, o văd în sora mea, Prim.
Nu-mi mai pot stăpâni vocea, dar am ajuns aproape la sfârşit.
― Vă mulţumesc pentru copiii voştri. Îmi înalţ bărbia, adresându-mă mulţimii: Şi vă mulţumesc tuturor pentru pâine.
Stau acolo, simţindu-mă zdrobită şi neînsemnată, cu mii de ochi aţintiţi asupra mea. Urmează o pauză îndelungată. Pe urmă, de undeva, din mulţime, cineva fluieră melodia de patru note pe care le-o cânta Rue gaiţelor-zeflemitoare. Melodia care anunţa sfârşitul zilei de muncă în livezi. Melodia care, în arenă, însemna că locul e sigur. În clipa când se încheie, l-am identificat pe cel care o fluieră, un bătrân stafidit, cu o cămaşă roşie decolorată şi salopetă. Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei.
Ceea ce se petrece apoi nu e o întâmplare. Totul e prea bine executat ca să fie spontan, pentru că mulţimea se mişcă la unison. Fiecare om în parte îşi lipeşte cele trei degete din mijloc ale mâinii stângi de buze şi le întinde apoi către mine. E semnul nostru din Districtul 12, ultimul rămas-bun pe care i l-am adresat lui Rue în arenă.
Dacă n-ar fi fost discuţia cu preşedintele Snow, gestul m-ar fi mişcat până la lacrimi. Dar, cu ordinele lui recente de a calma districtele încă răsunându-mi în urechi, mă umple de groază. Ce-o să creadă de¬spre acest salut public adresat fetei care a sfidat Capitoliul?
Întregul efect al faptei mele mă izbeşte în plin. N-a fost intenţionat – n-am vrut decât să-mi exprim mulţumirile, dar am stârnit ceva periculos. Un act de disidenţă din partea oamenilor din Districtul 11. Adică exact genul de manifestare pe care ar fi trebuit s-o înlătur!
Încerc să mă gândesc ce-aş putea să spun ca să subminez cele abia întâmplate, să neg totul, dar aud bâzâitul firav al paraziţilor care mă înştiinţează că microfonul meu a fost deconectat şi că primarul a preluat controlul. Eu şi Peeta acceptăm o ultimă rundă de aplauze. El mă conduce înapoi, către uşă, fără să ştie că n-a mers totul aşa cum ar fi trebuit.
Mă simt ciudat şi trebuie să mă opresc o clipă. În faţa ochilor îmi joacă fărâme strălucitoare de soare.
― Nu te simţi bine? mă întreabă Peeta.
― Sunt doar ameţită. Soarele a fost atât de puternic, spun eu. Îi văd buchetul. Mi-am uitat florile, murmur apoi.
― Ţi le-aduc eu, se oferă el.
― Mă descurc, îi răspund.
Dacă nu m-aş fi oprit şi nu mi-aş fi uitat florile, acum am fi fost în siguranţă, în Clădirea Justiţiei. În schimb, din umbra densă a verandei, văd tot ce se petrece.
Doi Apărători ai Păcii târându-l în vârful scărilor pe bătrânul care a fluierat. Silindu-l să îngenuncheze în faţa mulţimii şi trăgându-i un glonţ în cap.