Revolta14

Gardul nu mai e electrificat şi a fost întărit cu crengi lungi, ca să oprească animalele de pradă. Dar vechile deprinderi dispar greu. Mă gândesc să mă duc la lac, însă sunt atât de slăbită încât abia ajung până la locul meu de întâlnire cu Gale. Mă aşez pe bolovanul pe care ne-a filmat Cressida, dar e prea lat fără trupul lui alături de mine. Închid de mai multe ori ochii şi număr până la zece, gândindu- mă că atunci când îi voi deschide va apărea fără niciun zgomot, aşa cum făcea adesea. Trebuie să-mi aduc aminte că e în Doi, unde are un post fantastic, probabil sărutând alte buze.
E genul de zi preferat de vechea Katniss. Primăvară timpurie. Pădurea trezindu-se după o iarnă îndelungată. Dar puseul de energie stârnită de primule se stinge. Când ajung înapoi, la gard, sunt atât de îngreţoşată şi de ameţită, încât Thom trebuie să mă ducă acasă cu căruţa morţilor. Mă ajută să mă aşez pe canapeaua din camera de zi, de unde privesc firişoarele de praf rotindu-se în razele firave ale soarelui după-amiezii.
Capul îmi zvâcneşte într-o parte la auzul sâsâitului, dar e nevoie să treacă o vreme ca să cred că e real. Cum a fost posibil s-ajungă aici? Îi văd urmele de gheare lăsate de un animal sălbatic, laba din spate pe care o ţine uşor deasupra pământului, oasele proeminente ale feţei. Înseamnă c-a venit pe jos, tocmai din Treisprezece. Poate l-au alungat, sau poate pur şi simplu n-a putut să stea acolo fără ea, aşa că a plecat s-o caute.
― Ai bătut drumul degeaba. Nu e aici, îi spun.
Buttercup sâsâie din nou.
― Nu e aici. N-ai decât să sâsâi cât vrei. N-o s-o găseşti pe Prim.
La auzul numelui ei, îşi saltă capul. Îşi înaltă urechile pleoştite. Începe să miaune plin de speranţă.
― Ieşi afară!
Se fereşte de perna pe care-o arunc spre el.
― Pleacă! Aici n-a mai rămas nimic pentru tine!
Încep să tremur, înfuriată de motan.
― Ea nu se mai întoarce! Nu se mai întoarce aici niciodată!
Înşfac o altă pernă şi mă ridic în picioare, ca să ţintesc mai bine. Lacrimile încep să-mi şiroiască din senin pe obraji.
― E moartă. Mă prind cu mâinile de mijloc, ca să-mi domolesc durerea. E moartă, mâţă proastă. E moartă.
Un sunet nou, pe jumătate plânset pe jumătate cântec, îmi iese din trup, dând glas disperării. Buttercup începe la rândul lui să urle. Indiferent ce-aş face, n-o să plece. Se învârteşte în jurul meu, destul de departe ca să nu-l pot atinge, în timp ce un val de hohote după altul îmi chinuie trupul, până când leşin în cele din urmă. Dar motanul trebuie să fi-nţeles. Probabil ştie că inimaginabilul s-a petrecut şi că pentru supravieţuire va fi nevoie de fapte până acum inimaginabile. Pentru că, o oră mai târziu, când mă urc în pat, el stă acolo, în lumina Lunii, ghemuit alături de mine, cu ochii lui galbeni în alertă, apărându-mă de noapte.
Dimineaţă, suportă cu stoicism să-i curăţ tăieturile, dar scoaterea spinului din labă produce o rundă din mieunăturile lui de pisoiaş. Sfârşim amândoi prin a plânge iarăşi, numai că de data asta ne alinăm unul pe altul. Cu puterea astfel dobândită, deschid scrisoarea mamei, primită de la Haymitch, formez numărul de telefon şi plâng şi împreună cu ea. Peeta apare odată cu Sae Unsuroasa, aducând o pâine caldă. Ea pregăteşte micul dejun şi îi dau lui Buttercup toată porţia mea de şuncă.
Încet, pierzând multe zile, mă întorc la viaţă, încerc să urmez sfatul doctorului Aurelius, îmi urmăresc până la capăt impulsurile, uimită când unul capătă în final din nou sens. Îi vorbesc de ideea mea, de¬spre carte, şi următorul tren îmi aduce de la Capitoliu o cutie mare, cu coli de pergament.
Am preluat ideea din cartea cu plante a familiei. Locul unde am înregistrat lucruri pe care nu i le poţi încredinţa memoriei. O pagină începe cu fotografia unei persoane. Dacă putem găsi o fotografie. Dacă nu, cu o schiţă sau cu un portret făcut de Peeta. Apoi, redate cu cel mai îngrijit scris al meu, sunt înşiruite toate amănuntele pe care ar fi o crimă să le dai uitării. Lady lingând obrazul lui Prim. Tata râzând. Tatăl lui Peeta cu fursecurile. Culoarea ochilor lui Finnick. Ceea ce putea face Cinna cu o fâşie de mătase. Boggs reprogramând holo-ul. Rue ridicată pe vârfuri, cu braţele uşor întinse, ca o pasăre gata să-şi ia zborul. Şi aşa mai departe. Sigilăm paginile cu lacrimi şi cu promisiunea că vom trăi bine, pentru ca morţile lor să conteze. Haymitch ni se alătură în cele din urmă, contribuind cu pagini de¬spre numeroasele tributuri cărora a fost silit să le fie mentor în douăzeci şi trei de ani. Adăugirile devin tot mai sumare. O amintire veche, care răzbate la suprafaţă. O primulă târzie, presată între pagini. Stropi stranii de fericire, cum e fotografia fiului nou-născut al lui Finnick şi Annie.
Învăţăm să fim din nou ocupaţi. Peeta coace pâine. Eu vânez. Haymitch bea până se termină alcoolul, apoi creşte gâşte până la sosirea următorului tren. Din fericire, gâştele îşi pot purta foarte bine de grijă pe cont propriu. Nu suntem singuri. Alte câteva sute de oameni se întorc, fiindcă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, aici e căminul nostru. Minele fiind închise, ară, afundând cenuşa în pământ, şi seamănă plante. Maşinile trimise din Capitoliu defrişează terenul pentru o nouă fabrică, unde vom face medicamente. Deşi n-o însămânţează nimeni, pajiştea înverzeşte iarăşi.
Eu şi Peeta ne revenim împreună. Încă mai sunt momente în care el se ghemu-ieşte în spatele unui scaun şi se ţine bine până când se încheie străfulgerările amintirilor inoculate de venin. Eu mă trezesc ţipând din coşmaruri cu mutanţi şi copii pierduţi. Dar braţele lui sunt aici, să mă liniştească. Şi eventual buzele lui. În noaptea când am din nou senzaţia aceea, dorinţa care m-a copleşit pe plajă, ştiu că asta s-ar fi întâmplat oricum.
Că pentru a supravieţui nu am nevoie de focul lui Gale, învăpăiat de furie şi de ură. Sunt plină de foc eu însămi. Ceea ce îmi trebuie e păpădia primăvăratică. Strălucirea gălbuie care înseamnă renaştere în loc de distrugere. Promisiunea că viaţa poate merge înainte, indiferent cât de mult ai pierdut. Că poate fi din nou bine. Şi numai Peeta îmi poate da asta.
Aşa că, după aceea, când el şopteşte:
― Mă iubeşti. Adevărat, sau nu?
Eu îi răspund:
― Adevărat.