LA TIGANCI

Tema si viziunea despre lume „La tiganci”

Nuvela
La ţigănci

a fost scrisă şi publicată la Paris în iunie 1959, tipărită în 1967 în România în
revista
Secolul XX,
apoi inclusă în volumul

La ţigănci şi alte povestiri
în 1969.
Titlul

nuvelei sugerează un spaţiu în care se observă manifestarea sacrului ascuns în profan (hierofanie). Locul numit la ţigănci este un spaţiu în care se realizează trecerea de la moarte la viaţă, un loc în care determinările temporale şi spaţiale se anulează.

Tema
nuvelei o constituie

ieşirea din timpul istoric, linear, ireversibil şi trecerea în timpul sacru, mitic şi circular
. Această trecere imperceptibilă echivalează de fapt cu trăirea concomitentă în două planuri existenţiale deoarece între real şi ireal, între sacru şi profan nu mai există hotare sesizabile. Eliade exemplifică prin această nuvelă teoria sa cu privire la

camuflarea sacrului în profan.
Nuvela este
structurată
în
patru părţi

în funcţie de

două planu
ri
:
real

şi

ireal/fantastic.
Cele două planuri ale realului echivalează cu două planuri narative, aceste planuri se împart în patru faze care se
succed:
REAL
–
IREAL
–
REAL
–
IREAL
. De asemenea, există şi

opt secvenţe

sau episoade
care ajută
la
gradarea acţ
iunii:

călătoria cu tramvaiul (prima parte), intrarea în lumea ţigăncilor, întâlnirea cu cele trei fete, căutarea labirintică (a doua parte), a doua călătorie cu tramvaiul şi oprirea la casa doamnei Voitinovici, utima călătorie cu tramvaiul şi vizitarea propriei locuinţe, întoarcerea cu trăsura la ţigănci (a treia parte) şi, ultima secvenţă, întâlnirea cu Hildegard care conţine şi plecarea finală spre moarte (a
patra parte).
Naraţiunea
se face la
persoana a III-a
, dar această perspectivă nu este decât apare
nt
obiectivă, fapt ce sporeşte şi mai mult ambiguitatea textului.

Spaţiul

şi

timpul

au două dimensiuni, în funcţie de cele două planuri ale realităţii. Există un
spaţiu
profan
reprezentat de lumea reală, materială, la care omul se raportează prin

acţiuni, evenimente şi repere fixe (aici Bucureştiul toropit de căldură) şi un

spaţiu sacru
, mitic reprezentat de lumea
atemporală şi aspaţială din casa ţigăncilor în interiorul căruia omul trăieşte întâmplări ciudate pe care
nu le poate explica.
Timpul
e
ste privit sub două aspecte:

timpul ireversibil

care reprezintă o limitare a existenţei umane, un drum către moarte (timpul existenţei reale, aici: cei doisprezece ani care au tecut pentru ceilalţi) şi

timpul reversibil
ale cărui limite sunt abolite, timpu
l sacru, prezentul continuu în care
moartea este doar o etapă, o trecere spre alt plan al existenţei.
În
prima parte
autorul se foloseşte de

tehnica epicului dublu
.
Incipitul

plasează acţiunea nuvelei în Bucureştiul interbelic, cadru frecvent în

opera lui Eliade, înfăţişat ca un oraş toropit de caniculă. Spaţiul cotidian nu anunţă nimic neobişnuit: tramvaiul, strada, indivizii comuni care discută subiecte
banale, se înscriu într-
un cadru în care Gavrilescu pare perfect adaptat. Personajul îşi recunoaşte condiţia de artist ratat, surprinzându
-
se în acelaşi timp dorinţa aceastuia de a intra în vorbă cu oamenii
din tramvai:
"Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă, încercând să zâmbească, pentru că n
-
am fost făcut

pentru asta. Eu am o fire de artist.”

Dar,
în plan secund
, nimic nu este întâmplător, aluziile au un caracter anticipativ. Elementele care ne sugerează ce va urma sunt: căldura excesivă care trezeşte în memoria personajului amintirea unei experienţe
similare
trăite în tinereţe

("Asta parcă îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse ca să
-
şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescul, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar. Nu era aşa de cald, dar era tot o vară… […] Şi atunci îşi amint
i: era la Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o
bancă, în soare, dar atunci era nemâncat, fără un ban în buzunar.”),

plata biletului de tramvai, dorinţa lui de a vorbi, obsesia generală pentru grădina ţigăncilor, discuţia despre colonelul
Lawrence.
Că
ldura

e un semn important pentru semnificaţia ascunsă a lucrurilor deoarece ea alterează percepţia, produce mutaţii şi e asociată cu lumina puternică a soarelui. De aici rezultă obsesia personajului legată de

colonelul Lawrence al Arabiei
, care provoacă imaginea căldurii ca o sabie deasupra creştetului:

"Era o frază care mi
-
a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l
-a
întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, şi care l
-
a lovit în creştet, l
-
a lovit ca o sabie.”
. Apar de asemenea replici s
ugestive: personajul crede că a îmbătrânit:

"Gavrilescule, şopti, atenţie! că parcă, parcă ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria.”

Când pierde tramvaiul exclamă "Prea târziu!”¸ cuvinte care definesc întreaga lui existenţă ratată de profesor de pian care aspiră spre adevărata artă. Amintindu
-
şi că şi
-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul
cboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. Prin urmare, intrarea lui la ţigănci este una întâmplătoare, care stă sub semnul hazardului.

A doua parte
descrie intrarea în lumea fantastică a ţigăncilor. Momentul trecerii dincolo, în planul
ireal, este precedat
"de o lumină albă, incandescentă, orbitoare”,
apoi de "

o neaşteptată, nefirească răcoare”,

care împreună cu poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viaţă spre moarte, dinspre profane spre sacru. În mediul sufocant al oraşului toropit de căldură, grădina ţigăncilor apare ca un spaţiu de miraj care destituie realul. E un teritoriu de tranziţie spre un alt spaţiu, ireal, cel al bordeiului. Intrarea în grădina ţigăncilor nu se face în scop erotic ci din dorinţa de cunoaştere şi de căutare a unui loc răcoros. Bordeiul nu este nici el o casă a plăcerilor, aşa cum bănuiau locuitorii Bucureştiului, ci locul unor ritualuri ezoterice a căror semnificaţie Gavrilescu nu o poate percepe. În momentul în care pătrunde în acest teritoriu sacru,

timpul şi spaţiul capătă alte semnificaţii
. Casa