Revolta03

7
Aeronava coboară rapid, în spirală, pe un drum larg de la periferia Districtului 8. Uşa se deschide aproape imediat, scările alunecă la locul lor şi suntem expulzaţi pe asfalt. În clipa când a debarcat ultima persoană, echipamentul se retrage. Apoi nava se înalţă şi dispare. Rămân cu o gardă de corp alcătuită din Gale, Boggs şi alţi doi soldaţi. Din echipa de televiziune fac parte doi cameramani voinici din Capitoliu, cu camere mobile grele, care le încorsetează trupurile aidoma carapace-lor unor insecte, o regizoare pe nume Cressida, pe al cărei cap ras sunt tatuaţi lujeri verzi, şi asistentul ei, Messalla, un bărbat tânăr, cu mai multe perechi de cercei. Uitându-mă mai bine, observ că şi limba i-a fost străpunsă şi că e împodobită cu un buton cu o mărgea argintie, de dimensiunile biluţelor de sticlă din jocurile pentru copii.
Boggs ne grăbeşte să părăsim drumul, conducându-ne către un şir de depozite, în timp ce aterizează o a doua aeronavă. Aduce lăzi cu medicamente şi o echipă de şase medici – îi recunosc după îmbrăcămintea lor specifică, de culoare albă. Îl urmăm cu toţii pe Boggs de-a lungul aleii dintre două depozite cenuşii. Pereţii metalici plini de urme de lovituri nu sunt întrerupţi decât ocazional de câte o scară de acces pe acoperiş. Când ieşim în stradă, e ca şi cum am fi pătruns într-o altă lume.
Răniţii din bombardamentul de azi-dimineaţă sunt duşi înăuntru. Pe tărgi improvizate, în roabe, în cărucioare, atârnând pe umeri sau ţinuţi strâns în braţe. Sângerând, cu un braţ sau un picior lipsă, inconştienţi. Împinşi de oameni disperaţi într-un depozit cu un H şleampăt trasat cu vopsea deasupra uşii. E ca o scenă din fosta mea bucătărie, unde trata mama muribunzii, dar e multiplicată de zece, de cincizeci, de o sută de ori.
Mă aşteptam la clădiri bombardate şi mă văd confruntată în schimb cu trupuri omeneşti mutilate.
Aici au de gând să mă filmeze? Mă întorc spre Boggs.
― N-o să meargă, spun. N-o să fiu bună de nimic în locul ăsta.
Probabil că îmi vede panica din ochi, fiindcă se opreşte o clipă şi îmi pune mâinile pe umeri.
― O să fii. Lasă-i pur şi simplu să te privească. O să le facă mai mult bine decât orice doctor din lume.
O femeie care îndrumă pacienţii nou-veniţi ne zăreşte, pare oarecum surprinsă, apoi se apropie cu paşi mari. Are ochii de un căprui întunecat umflaţi de oboseală şi miroase a metal şi a transpiraţie. Bandajul din jurul gâtului ei ar fi trebuit schimbat de vreo trei zile. Cureaua armei automate care-i atârnă de-a curmezişul spatelui îi intră în carne, iar ea o repoziţionează printr-o mişcare din umăr. Le ordonă medicilor să intre în depozit, însoţindu-şi vorbele de o zvâcnire a degetului mare. Ei se supun fără să comenteze.
― Comandanta Paylor, din Opt, spune Boggs. Comandante, soldat Katniss Everdeen.
Pare tânără pentru un comandant. Până-n treizeci şi cinci de ani. Dar vocea are un ton autoritar, te face să înţelegi că numirea ei n-a fost arbitrară. În extraordinarul meu costum nou, curat şi strălucitor, mă simt alături de ea ca o puicuţă abia ieşită din ou, proaspătă şi abia învăţând care e mersul lumii.
― Da, ştiu cine e, spune. Deci trăieşti. Nu eram siguri.
Mă înşel, sau în glasul ei e o notă de reproş?
― Nici eu nu sunt încă sigură, răspund.
― A fost în convalescenţă. Boggs îşi bate tâmpla cu vârfurile degetelor. O comoţie urâtă. Îşi coboară pentru o clipă vocea. A pierdut sarcina. Dar a insistat să vină aici, să vadă răniţii.
― Ei, din ăştia avem destui, spune Paylor.
― Credeţi că e o idee bună? întreabă Gale, privind încruntat spitalul. Să vă adunaţi astfel răniţii laolaltă?
Eu nu cred. Orice boală contagioasă se poate răspândi în locul ăsta ca focul grecesc.
― Cred că e ceva mai bine decât să-i lăsăm să moară, răspunde Paylor.
― N-am vrut să spun aşa ceva, vine replica lui Gale.
― Ei, în momentul de faţă, pentru mine asta e cealaltă opţiune. Dar dacă veniţi cu o a treia şi o convingeţi pe Coin s-o susţină, sunt numai urechi. Paylor îmi face semn către uşă. Intră, Gaiţă Zeflemitoare. Şi ia-ţi şi prietenii, bineînţeles.
Arunc o privire în urmă, către spectacolul bizar oferit de grupul meu, îmi iau inima-n dinţi şi intru în spital pe urmele ei. Pe toată lungimea clădirii atârnă un soi de draperie grea, de uz industrial, creând un culoar lat. Cadavrele zac unul lângă altul, cu capetele măturate de draperie şi cu feţele ascunse sub bucăţi de pânză albă.
― Am început să facem gropi comune la câteva cvartale spre vest de aici, dar încă n-am oameni de care să mă pot lipsi ca să transporte morţii, ne explică Paylor.
Descoperă o despicătură a draperiei şi o deschide larg.
Îl strâng pe Gale de încheietura mâinii.
― Să nu pleci de lângă mine, îi şoptesc.
― Sunt aici, se grăbeşte el să-mi răspundă. Trec dincolo de draperie şi simţurile îmi sunt asaltate. Primul impuls mă îndeamnă să-mi astup nasul ca să scap de duhoarea de bandaje murdare, carne în putrefacţie şi vomă, toate părând să dea în pârg în căldura din depozit. Au deschis lucarnele din acoperişul metalic, dar aerul care reuşeşte să pătrundă nu poate străbate prin aburul de dedesubt. Razele firave de soare sunt singura sursă de lumină şi, pe măsură ce mi se obişnuiesc ochii, desluşesc răniţii, şiruri peste şiruri, în paturi de campanie, pe saltele de paie sau pe podea, fiindcă e atât de multă nevoie de spaţiu. Bâzâitul muştelor negre, gemetele oamenilor chinuiţi de durere şi suspinele celor dragi, aflaţi alături de ei, se amestecă într-un cor care-ţi frânge inima.
În districte n-avem spitale adevărate. Murim acasă, ceea ce pare pe moment o alternativă cu mult mai dezirabilă decât ceea ce văd aici. Apoi îmi aduc aminte că mulţi dintre aceşti oameni au rămas probabil fără case în urma bombardamentelor.
Sudoarea începe să mi se scurgă pe spate şi îmi umple palmele. Respir pe gură, încercând să atenuez mirosul. În câmpul vizual îmi plutesc puncte negre şi cred că am mari şanse să leşin. Însă în clipa următoare o zăresc cu coada ochiului de Paylor, care mă studiază îndeaproape, aşteptând să vadă din ce sunt făcută şi dacă au avut dreptate să-şi închipuie că pot conta pe mine. Aşa că îi dau drumul lui Gale şi îmi impun să înaintez spre inima depozitului, să merg pe intervalul îngust dintre două şiruri de paturi.
― Katniss? croncăne o voce în stânga mea, desprinzându-se de larma din jur. Katniss?
O mână se întinde către mine din ceaţă. Mă agăţ de ea ca să mă susţin. La celălalt capăt al mâinii e o femeie tânără, cu o rană la picior. Sângele i s-a infiltrat în bandajele groase, peste care mişună muştele. Pe faţă i se citeşte durerea, dar şi altceva, care pare să nu se potrivească nicidecum cu situaţia ei.
― Eşti într-adevăr tu?
― Da, eu sunt, reuşesc să spun.
Bucurie. Asta e expresia de pe chipul ei. Radiază la auzul vocii mele, îşi alungă pe moment suferinţa.
― Trăieşti! Noi nu ştiam. Lumea spunea că eşti în viaţă, dar noi nu ştiam! exclamă, entuziasmată.
― Am fost destul de mutilată. Dar mă simt mai bine, spun. Aşa cum o să te simţi şi tu.
― Trebuie să-i spun fratelui meu! Femeia se străduieşte să se salte în capul oaselor şi strigă către cineva aflat la câteva paturi distanţă. Eddy! Eddy! E aici! E Katniss Everdeen!
Un băiat, probabil de vreo doisprezece ani, se întoarce către noi. Bandajele îi ascund jumătate din faţă. Acea parte a gurii pe care i-o pot vedea se deschide ca să articuleze o exclamaţie. Mă duc lângă el, îi îndepărtez de pe frunte buclele castanii, jilave. Murmur un salut. Nu poate vorbi, dar ochiul lui teafăr mă priveşte intens, ca şi cum ar vrea să-mi memoreze toate detaliile chipului.
Îmi aud numele pulsând prin aerul încins, răspândindu-se prin spital.
― Katniss! Katniss Everdeen!
Răsunetul durerii şi al amărăciunii începe să se stingă, înlocuit de cuvinte de speranţă. Vocile mă cheamă din toate părţile. Mă pun în mişcare, strângând mâinile întinse către mine, atingând părţile tefere ale celor prea neputincioşi ca să-şi mişte mâinile, spunând salut, cum te simţi, sunt încântată să te cunosc. Nimic important, nicio frază uimitor de inspirată. Dar n-are importanţă. Boggs a avut dreptate. Apariţia mea, în carne şi oase, asta e inspiraţia.
Degete lacome mă devorează, dornice să-mi atingă pielea. Când un bărbat grav rănit îmi cuprinde faţa în palme, trimit o mulţumire tăcută către Dalton, care a sugerat să-mi spăl machiajul. Cât de ridicolă şi cât de perversă m-aş fi simţit arătându-le acestor oameni o mască pictată de Capitoliu. Cicatricele, oboseala, imperfecţiunile. Aşa mă recunosc, de aceea le aparţin.
În ciuda controversatului interviu luat de Caesar, mulţi mă întreabă de Peeta, îmi garantează că, după cum ştiu ei, a vorbit sub constrângere. Fac tot ce pot ca să par optimistă în privinţa viitorului nostru, dar oamenii sunt cu adevărat dezolaţi când află că am pierdut copilul. Vreau să mărturisesc adevărul şi să-i spun unei femei înlăcrimate că totul n-a fost decât o păcăleală, o mutare în joc, dar dacă l-aş prezenta acum pe Peeta ca pe un mincinos nu i-aş face niciun bine imaginii sale. Sau imaginii mele. Sau cauzei.
Încep să înţeleg pe deplin de ce am fost protejată cu orice preţ. Ce însemn pentru rebeli. Lupta mea în plină desfăşurare împotriva Capitoliului, care mi s-a părut atât de des o aventură solitară, nu e purtată pe cont propriu. De partea mea sunt mii şi mii de oameni din districte. Am devenit Gaiţa lor Zeflemitoare cu mult înainte de a accepta rolul.
În mine încolţeşte o senzaţie nouă. Dar nu reuşesc s-o definesc decât în momentul în care mă urc pe o masă, fluturându-mi mâna într-un ultim rămas-bun către oamenii care îmi psalmodiază numele cu glasuri răguşite. Putere. Am un soi de putere de¬spre care n-am ştiut niciodată că-mi aparţine. Snow a ştiut, în clipa când mi-am înălţat căuşul mâinii plin cu fructe. Plutarch a ştiu când m-a salvat din arenă. Iar Coin o ştie acum. Într-o asemenea măsură încât a simţit nevoia să facă o declaraţie publică, reamintindu-le oamenilor ei că nu sunt eu aceea care deţine controlul.
Când ajungem din nou afară, mă sprijin de peretele depozitului, trăgându-mi răsuflarea, şi accept bidonul cu apă oferit de Boggs.
― Te-ai descurcat excelent, îmi spune.
Ei bine, n-am leşinat, n-am vărsat şi nici n-am luat-o la fugă urlând. În cea mai mare parte, am reuşit să mă menţin pe creasta valului de emoţii rostogolit prin clădire.
― Am obţinut nişte materiale frumuşele, spune Cressida.
Mă uit la cameramanii-insecte, cu transpiraţia prelingându-li-se de sub echipamente. Messalla ia notiţe. Uitasem că mă filmau.
― N-am făcut mare lucru, serios, le spun.
― Ţi-ai demonstrat meritul pentru ceea ce ai făcut înainte, zice Boggs.
Ce am făcut înainte? Mă gândesc la şirul de distrugeri rămas în urma mea – mi se înmoaie genunchii şi mă las să alunec până ce stau pe asfalt.
― N-a fost decât un talmeş-balmeş.
― Ei, nu eşti nici pe departe perfectă. Dar, vremurile fiind aşa cum sunt, va trebui să te descurci, spune Boggs.
Gale se aşază lângă mine, clătinând din cap.
― Nu-mi vine să cred că i-ai lăsat pe oamenii ăia să te atingă. M-am tot aşteptat să te văd alergând spre uşă.
― Taci din gură, ripostez râzând.
― Mama ta o să fie foarte mândră când o să vadă filmul, zice el.
― Mama nici măcar n-o să mă observe. O să fie prea scandalizată de condiţiile din spital. Aşa e în toate districtele? îl întreb pe Boggs.
― Da. Cele mai multe sunt atacate. Încercăm să le venim în ajutor oriunde putem, dar nu e suficient.
Se întrerupe pentru un minut, distras de ceea ce i se spune în cască. Îmi dau seama că n-am auzit vocea lui Haymitch nici măcar o singură dată şi îmi duc mâna la a mea, întrebându-mă dacă s-o fi defectat.
― Trebuie să mergem la aerodrom. Imediat, spune Boggs, săltându-mă în picioare cu o singură mână. Avem o problemă.
― Ce fel de problemă? întreabă Gale.
― Vin bombardierele, răspunde Boggs. Întinde mâna spre ceafa mea şi-mi trage coiful lui Cinna pe cap dintr-o smucitură. Să mergem!
Neînţelegând prea bine ce se petrece, o iau la fugă de-a lungul faţadei depozitului, îndreptându-mă spre aleea care duce la aerodrom. Dar nu simt nicio ameninţare imediată. Cerul e pustiu, albastru, fără nicio urmă de nor. Strada e goală, cu excepţia oamenilor care transportă răniţii la spital. Nu există niciun duşman, nicio alarmă. Pe urmă încep să urle sirenele. Peste câteva secunde, deasupra capetelor noastre îşi fac apariţia aeronavele Capitoliului, zburând jos, în V, şi încep să cadă bombele. Suflul mă doboară, izbindu-mă de peretele depozitului. Simt o durere arzătoare, chiar deasupra scobiturii genunchiului drept. M-a lovit ceva şi în spate, dar se pare că n-a trecut prin vestă. Încerc să mă ridic, dar Boggs mă împinge din nou jos, acoperindu-mi trupul cu al lui. Pământul pulsează sub mine când explodează bombele căzute rând pe rând din avioane.
E oribil să te simţi pironit de zid în timp ce plouă cu bombe. Cum spunea tata când vorbea de¬spre o pradă uşoară? Ca şi cum ai împuşca peşti în butoi. Noi suntem peştii, strada e butoiul.
― Katniss!
Tresar auzind vocea lui Haymitch în ureche.
― Ce e? Da, ce e? Sunt aici, răspund.
― Ascultă-mă. Nu putem ateriza în timpul bombardamentului, dar e absolut necesar să nu fii observată, spune el.
― Adică ei nu ştiu că sunt aici?
Am presupus că pedeapsa a fost atrasă de prezenţa mea, ca de obicei.
― Spionii spun că nu. Că raidul ăsta era deja programat, răspunde Haymitch.
Acum se aude vocea lui Plutarch, calmă, dar energică. Vocea unui şef al creatorilor-de-joc, dând ordine sub presiune.
― La trei clădiri distanţă de voi e un depozit albastru-deschis. Are un buncăr în capătul opus, către nord. Puteţi ajunge acolo?
― O să facem tot ce ne stă în puteri, promite Boggs.
Probabil că pe Plutarch îl aude toată lumea, pentru că garda mea de corp şi echipa de televiziune se ridică. Ochii mei îl caută instinctiv pe Gale, şi văd că e în picioare, aparent nevătămat.
― Aveţi probabil patruzeci şi cinci de secunde până la următorul val, spune Plutarch.
Gem de durere când piciorul drept îmi preia greutatea corpului, dar nu mă opresc. Nu e timp să-mi examinez rana. Şi e oricum mai bine să n-o văd acum. Din fericire, port pantofii creaţi de Cinna. Se lipesc de asfalt la contact şi se desprind imediat când slăbesc apăsarea. N-aş fi avut nicio şansă cu perechea aceea care nu-mi vine bine, repartizată de Districtul 13. Boggs e în frunte, dar nimeni altcineva nu mă depăşeşte. Îşi potrivesc în schimb pasul cu al meu, păzindu-mi flancurile, spatele. Mă silesc să sprintez pe măsură ce se scurg secundele. Trecem de al doilea depozit cenuşiu şi alergăm pe lângă o clădire de un cafeniu murdar. Drept înainte văd o faţadă de un albastru spălăcit. Locul unde se află buncărul. Am ajuns la o altă alee, nu mai trebuie decât s-o traversăm ca să fim în faţa uşii, când începe să cadă al doilea val de bombe. Plonjez din instinct pe alee şi mă rostogolesc către peretele albastru. De data asta Gale e cel care se aruncă peste mine, oferindu-mi încă un strat protector împotriva bombardamentu-lui. Pare să dureze mai mult, dar ne aflăm mai departe.
Mă salt pe o parte şi mă pomenesc privind drept în ochii lui Gale. Pentru o clipă, lumea se pierde în depărtare şi nu mai rămân decât faţa lui îmbujorată, pulsul lui vizibil pe tâmplă, buzele lui uşor întredeschise în timp ce încearcă să-şi recapete răsuflarea.
― Eşti teafără? mă întreabă, cu vocea acoperită de o explozie.
― Da, nu cred că m-au văzut, răspund. Adică, nu ne urmăresc.
― Nu, au altă ţintă, spune Gale.
― Ştiu, dar acolo nu e nimic altceva decât… Revelaţia ne izbeşte pe amândoi în acelaşi timp.
― Spitalul.
Gale sare imediat în picioare şi strigă către ceilalţi.
― Ţinta lor e spitalul!
― Nu e problema voastră, spune ferm Plutarch. Intraţi în buncăr.
― Dar acolo nu se găseşte nimic altceva decât răniţi, insist eu.
― Katniss!
Aud avertismentul din vocea lui Haymitch şi ştiu ce urmează.
― Nici măcar să nu te gândeşti…!
Îmi smulg casca din ureche şi o las s-atârne de fir. Acum, când nu-mi mai distrage atenţia, aud un alt sunet. Rafale de mitralieră de pe acoperişul depozitului de un maroniu murdar de vizavi. Cineva răspunde cu foc. Înainte de a putea fi reţinută, mă reped către o scară de acces şi încep să urc. Mă caţăr. E unul dintre lucrurile pe care le fac cel mai bine.
― Nu te opri!
Îl aud pe Gale în urma mea. Apoi îi aud cizma lovind pe cineva în faţă. Dacă faţa îi aparţine lui Boggs, Gale o să plătească scump pentru asta mai târziu. Ajung la acoperiş şi mă salt pe suprafaţa gudronată. Mă opresc atât cât e nevoie ca să-l trag pe Gale lângă mine, apoi alergăm spre şirul de mitraliere plasate în partea dinspre stradă. Fiecare pare să fie manevrată de câţiva rebeli. Ne strecurăm într-un cuib unde se află doi soldaţi şi ne ghemuim în spatele baricadei.
― Boggs ştie că sunteţi aici, sus?
O văd în stânga mea pe Paylor, în spatele uneia dintre mitraliere, privindu-ne întrebător.
Încerc să fiu evazivă fără să spun o minciună grosolană.
― Ştie unde suntem, fără nicio îndoială.
Paylor râde.
― Fac pariu că da. Aţi fost instruiţi să folosiţi aşa ceva?
Bate cu palma în patul armei.
― Eu da. În Treisprezece, răspunde Gale. Dar aş prefera să folosesc armele mele.
― Da, avem arcurile noastre. Îl ridic pe al meu, apoi realizez cât de decorativ trebuie să pară. E cu mult mai letal decât arată.
― Ar trebui să fie, zice Paylor. Bun. Ne aşteptăm la încă trei valuri, cel puţin. Trebuie să renunţe la scuturile pentru invizibilitate înainte de a-şi arunca bombele. Asta e şansa noastră. Nu vă ridicaţi în picioare!
Iau poziţie ca să trag dintr-un genunchi.
― Mai bine să-ncepem cu incendiarele, spune Gale.
Aprob din cap şi scot o săgeată din dreapta tolbei. Dacă ne ratăm ţintele, săgeţile astea vor cădea undeva – probabil pe depozitele de vizavi. Un foc poate fi stins, dar stricăciunile făcute de o explozie pot fi ireparabile.
Apar dintr-odată pe cer, la două cvartale distanţă, poate la o sută de metri deasupra noastră. Şapte bombardiere mici, în formaţie de V.
― Gâşte! îi strig lui Gale.
O să-nţeleagă exact ce vreau să spun. În anotimpul migraţiilor, când vânăm păsări, le împărţim după sistemul nostru, ca să nu ochim amândoi aceeaşi zbură-toare. Eu iau în primire latura mai îndepărtată a V-lui, el o ia pe cea dinspre noi, şi tragem alternativ în pasărea din centru. Nu e timp pentru alte discuţii. Estimez viteza de deplasare a aeronavelor şi îmi lansez săgeata. Nimeresc partea interioară a aripii uneia dintre ele, făcând-o să izbucnească în flăcări. Gale tocmai o ratează pe cea din vârf. Flăcările înfloresc pe un depozit gol de vizavi. El înjură pe şoptite.
Bombardierul pe care l-am lovit iese din formaţie, dar îşi aruncă totuşi bombele. Şi nu dispare. Aşa cum nu dispare nici cel lovit, mai mult ca sigur, de mitraliere. Probabil că avaria împiedică reactivarea scutului.
― Bună lovitură, spune Gale.
― Nici măcar nu l-am ţintit pe ăla, bombăn eu. Îl alesesem pe cel din faţa lui. Sunt mai rapide decât lasă impresia.
― Ochiţi! strigă Paylor.
Deja apare următorul val de bombardiere.
― Incendiarele nu sunt bune, spune Gale.
Eu dau din cap şi încărcăm amândoi săgeţi cu vârfuri explozive. Depozitele de peste drum par oricum părăsite.
În timp ce aeronavele se apropie în tăcere, iau o altă decizie.
― Mă ridic, îi strig lui Gale şi sar în picioare. E poziţia din care ţintesc cel mai bine. Trag mai devreme, o nimeresc pe cea din vârf şi explozia îi găureşte pântecul. Gale spulberă coada alteia. Aeronava se leagănă şi se prăbuşeşte pe stradă, declanşând o serie de detonaţii când îi sare în aer încărcătura.
A treia formaţie în V se dezvăluie fără niciun avertisment. De data asta, Gale nimereşte în plin bombardierul din vârf. Eu retez aripa celui de al doilea, făcându-l să se rotească şi să-l izbească pe cel din spatele lui. Cad împreună pe acoperişul depozitului aflat în faţa spitalului. Un al patrulea se prăbuşeşte ciuruit de gloanţe.
― Bun, asta a fost, spune Paylor. Flăcările şi fumul gros şi negru al epavelor ne obturează vederea.
― Au lovit spitalul?
― Probabil, răspunde ea, cu un aer sumbru.
În timp ce alerg spre scările din capătul opus al depozitului, sunt surprinsă de apariţia lui Messalla şi a uneia dintre insecte, care ies din spatele unei conducte de ventilaţie. Credeam că sunt încă ghemuiţi jos, pe alee.
― Îmi devin din ce în ce mai simpatici, spune Gale.
Cobor pe una dintre scări. Când ating pământul cu picioarele, dau de una dintre gărzile de corp, de Cressida şi de celălalt cameraman, în expectativă. Mă aştept să mi se împotrivească, dar Cressida se mulţumeşte să arate către spital cu o fluturare a mâinii.
― Puţin îmi pasă, Plutarch! o aud strigând. Mai dă-mi cinci minute!
Fiindcă nu e nimeni care să-mi stea în cale, ies în stradă.
― Oh, nu, şoptesc când văd spitalul.
Ceea ce a fost spitalul. Alerg pe lângă răniţi, pe lângă epavele în flăcări, cu atenţia concentrată asupra dezastrului din faţa mea. Oamenii ţipă, fugind înnebu-niţi în toate părţile, dar n-au cum să ajute. Bombele au dărâmat acoperişul şi clădirea a luat foc, blocând pur şi simplu pacienţii înăuntru. S-a format un grup de salvatori, încearcă să elibereze o cale de acces spre interior. Dar ştiu deja ce vor găsi. Dacă sfărâmăturile prăbuşite şi flăcările n-au ucis răniţii, atunci i-a omorât fumul.
Gale e alături de mine. Faptul că nu acţionează în niciun fel îmi confirmă bănuielile. Minerii nu părăsesc locul unui accident decât atunci când nu mai există speranţe.
― Haide, Katniss. Haymitch zice că acum pot trimite o aeronavă după noi, îmi spune.
Dar se pare că nu mă pot mişca.
― De ce-au făcut asta? De ce şi-au ales drept ţintă nişte oameni care erau deja pe moarte? îl întreb.
― Ca să-i îngrozească pe ceilalţi. Ca să-i împiedice pe răniţi să primească ajutor. Oamenii ăia cu care te-ai întâlnit erau bunuri de consum. Asta erau pentru Snow. Dacă învinge, la ce-i trebuie Capitoliului o ceată de sclavi schilozi? spune Gale.
Îmi amintesc de toţi anii în care l-am ascultat, în pădure, vorbind cu patos împotriva Capitoliului. Eu, care nu-i dădeam cine ştie ce atenţie. Mă întrebam de ce se ostenea să-i disece motivele. De ce avea importanţă să gândeşti cum gândeşte duşmanul. E limpede că azi ar fi avut importanţă. Când a pus la îndoială durata spitalului, nu se gândea la o molimă, ci la asta. Fiindcă el nu subestimează niciodată cruzimea celor pe care-i înfruntăm.
Mă întorc încet cu spatele la spital şi o văd pe Cressida, flancată de cele două insecte, la doi metri în faţa mea. Netulburată. Calmă, echilibrată.
― Katniss, îmi spune. Preşedintele Snow a cerut să fie transmis bombarda-mentul în direct. Apoi şi-a făcut apariţia ca să anunţe că ăsta e modul lui de a le transmite rebelilor un mesaj. Dar tu? N-ai vrea să le spui nimic rebelilor?
― Ba da, şoptesc. Lumina roşie care clipeşte pe una dintre camere îmi atrage privirea. Ştiu că sunt înregistrată. Ba da, repet, cu mai multă putere.
Toată lumea se îndepărtează de mine – Gale, Cressida, insectele – lăsându-mi la dispoziţie toată scena. Dar eu continui să mă concentrez asupra luminii roşii.
― Vreau să le spun rebelilor că sunt în viaţă. Că sunt chiar aici, în Districtul 8, unde Capitoliul tocmai a bombardat un spital plin cu oameni neînarmaţi – bărbaţi, femei şi copii. Nu vor exista supravieţuitori.
Şocul pe care l-am simţit începe să se preschimbe în furie.
― Şi vreau să le mai spun ceva: dacă vă imaginaţi, fie şi pentru o singură secundă, că vom avea parte de un tratament corect din partea Capitoliului în cazul unei încetări a focului, atunci vă amăgiţi singuri. Pentru că ştiţi cine sunt şi ce fac.
Mâinile mi se întind automat, de parcă aş vrea să arăt întreaga oroare din jurul meu.
― Asta fac ei! Iar noi trebuie să ripostăm! Mă apropii de cameră, purtată de furie.
― Preşedintele Snow spune că ne trimite un mesaj? Ei bine, am şi eu unul pentru el. Puteţi să ne torturaţi, să ne bombardaţi şi să ne ardeţi districtele din temelii, dar vedeţi asta?
Una dintre camere mă urmăreşte când arăt către avioanele în flăcări de pe acoperişul depozitului de vizavi. Stema Capitoliului de pe aripi străluceşte clară printre vâlvătăi.
― Focul se răspândeşte! ţip eu, fiindcă am hotărât că Snow nu trebuie să piardă niciun cuvânt. Dacă noi ardem, voi ardeţi împreună cu noi!
Ultimele mele cuvinte atârnă în aer. Mă simt suspendată în timp. Purtată spre înălţimi de un val de aer încins, care nu se ridică din jurul meu, ci din propria mea fiinţă.
― Stop!
Vocea Cressidei mă readuce la realitate dintr-o smucitură, îmi stinge focul. Ea se uită la mine dând aprobator din cap.
― Filmul e gata.
8
Boggs îşi face apariţia şi mă prinde de braţ cu fermitate, dar acum n-am de gând să fug. Mă uit către spital – exact la timp ca să văd restul clădirii prăbuşindu- se – şi spiritul combativ mă părăseşte. Toţi acei oameni, sutele de răniţi, rudele lor, medicii din Treisprezece nu mai sunt. Mă întorc spre Boggs, văd umflătura lăsată pe faţa lui de cizma lui Gale. Nu sunt expertă, dar nu mă îndoiesc că are nasul spart. Însă vocea lui e mai degrabă resemnată decât furioasă.
― Înapoi la pista de aterizare.
Fac supusă un pas înainte şi tresar când devin conştientă de durerea din spatele genunchiului drept. Năvala adrenalinei care o anihila s-a încheiat şi părţile trupului meu se unesc într-un cor de vaiete. Sunt rănită şi însângerată şi cineva pare să bată în tâmpla mea stângă din interiorul ţestei. Boggs îmi examinează în grabă faţa, apoi mă saltă pe braţe şi aleargă spre pistă. La jumătatea drumului, vărs pe vesta lui antiglonţ. Pentru că gâfâie, mi-e greu să-mi dau seama care e adevărul, dar cred că oftează.
Pe pistă aşteaptă o aeronavă mai mică, diferită de cea care ne-a adus aici. În secunda în care toată echipa mea e la bord, decolăm. De data asta nu există locuri confortabile şi ferestre. Se pare că ne aflăm într-un soi de navă pentru transport de mărfuri. Boggs le dă oamenilor primul ajutor, ca să reziste până ajungem în Treisprezece. Vreau să-mi scot vesta, fiindcă pe ea se găseşte o cantitate serioasă de vomă, dar e prea frig. Zac pe podea, cu capul în poala lui Gale. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e Boggs, întinzând peste mine doi saci de pânză groasă.
Când mă trezesc, mi-e cald şi sunt bandajată, în vechiul meu pat de spital. Mama e acolo, îmi verifică semnele vitale.
― Cum te simţi?
― Ceva cam învineţită, dar bine, răspund.
― Nouă nu ne-a spus nimeni unde te duci, decât după ce ai plecat, zice ea.
Simt împunsătura unui sentiment de vinovăţie. Când familia ta a fost nevoită să te trimită de două ori la Jocurile Foamei, ăsta nu e genul de detaliu pe care să-l treci cu vederea.
― Îmi pare rău. Nu s-au aşteptat la atac. Nu trebuia decât să vizitez pacienţii, îi explic. Data viitoare o să le spun să-ţi ceară permisiunea.
― Katniss, nimeni nu-mi cere mie permisiunea, pentru nimic, zice ea.
E adevărat. Nici măcar eu n-o fac. Nu de când a murit tata. De ce m-ascund după deget?
― Bine, o să le spun să… te-anunţe, oricum. Pe noptieră e bucata de şrapnel pe care mi-au scos-o din picior. Medicii sunt îngrijoraţi mai degrabă din cauza vătămărilor pe care este posibil să le fi suferit creierul meu în timpul exploziilor, de vreme ce, în primul rând, urmările comoţiei mele nu au dispărut pe deplin. Dar nu văd dublu, sau altceva de genul ăsta, şi pot gândi destul de limpede. Am dormit toată seara şi toată noaptea şi sunt lihnită de foame. Micul meu dejun e dezamăgitor de sărac. Doar câţiva dumicaţi de pâine înmuiaţi în lapte cald. Am fost chemată la o întrunire matinală, la Comandament. Dau să mă ridic, când îmi dau seama că au de gând să-mi împingă patul de spital până acolo. Vreau să merg pe jos, dar asta se exclude, aşa că negociez deplasarea mea într-un scaun cu rotile. Mă simt bine, într-adevăr bine. Cu excepţia capului şi a piciorului, a vânătăilor dureroase şi a greţei care mă apucă la două minute după ce mănânc. Poate scaunul cu rotile e o idee bună.
În timp ce sunt transportată, începe sa mă neliniştească gândul la ceea ce urmează să înfrunt. Eu şi Gale am nesocotit ieri pe faţă ordinele, şi Boggs are o rană care o poate dovedi. Vor exista repercusiuni, cu siguranţă, dar oare Coin va merge până la anularea înţelegerii în privinţa imunităţii învingătorilor?
Când ajung la Comandament, singurii sosiţi înaintea mea sunt Cressida, Messalla şi insectele. Messalla radiază.
― Iat-o pe mica noastră vedetă! exclamă el, iar ceilalţi zâmbesc cu atâta sinceritate încât nu mă pot împiedica să le întorc zâmbetul.
M-au impresionat în Opt, când m-au urmat pe acoperiş în timpul bombarda-mentului şi când l-au ignorat pe Plutarch ca să poată filma ceea ce doreau. Nu-şi fac doar meseria, sunt mândri de munca lor. Cum era Cinna.
Prin minte îmi trece un gând straniu: dacă am fi fost împreună în arenă, i-aş fi ales drept aliaţi. Pe Cressida, pe Messalla şi pe… pe…
― Nu trebuie să vă mai numesc „insectele”, mă trezesc spunându-le camera-manilor.
Le explic că nu le ştiam numele, dar costumaţia lor m-a dus cu gândul la nişte creaturi chitinoase. Comparaţia nu pare să-i deranjeze. Seamănă foarte bine unul cu altul, chiar şi fără camerele-carapace. Cel cu unghiile roase din carne se prezintă pe sine însuşi drept Castor şi pe celălalt, care îi e frate, drept Pollux. Aştept ca Pollux să spună ceva, dar el se mulţumeşte să dea din cap. La început îmi închipui că e timid sau zgârcit la vorbă. Dar ceva mă izbeşte – poziţia buzelor lui, efortul suplimentar pe care-l face ca să-nghită – şi ştiu înainte de a-mi spune Castor. Pollux e un avox. I-au tăiat limba, ca să nu mai poată vorbi niciodată. Şi nu mai trebuie să mă-ntreb ce-l face să rişte totul ca s-ajute la dărâmarea Capitoliului.
Pe măsură ce se umple încăperea, îmi adun forţele pentru o întâmpinare mai puţin cordială.
Dar singurii oameni la care remarc vreun soi de negativism sunt Haymitch, oricum întotdeauna cu capsa pusă, şi Fulvia Cardew, cu faţa ei acră. Boggs poartă o mască de culoarea pielii, de deasupra buzei de sus până la sprâncene – am avut dreptate în privinţa nasului spart – aşa că expresia feţei lui e greu de descifrat. Coin şi Gale sunt în toiul unui schimb de cuvinte fără nicio îndoială amical.
― Îţi faci prieteni noi? îl întreb, când se strecoară pe locul de alături.
Ochii lui se îndreaptă cu repeziciune spre preşedintă şi înapoi.
― Ei, unul dintre noi trebuie să fie accesibil, îmi atinge cu blândeţe tâmpla. Cum te simţi?
Probabil că legumele servite la micul dejun au fost usturoi fiert şi dovlecei. Cu cât se adună mai mulţi oameni, cu atât mai puternice sunt mirosurile. Mi se răsuceşte stomacul şi lumina pare dintr-odată prea puternică.
― Oarecum ameţită, răspund. Dar tu?
― Excelent. Mi-au scos două frânturi de şrapnel. N-a fost mare lucru, spune el.
Coin solicită atenţia adunării.
― Asaltul în Eter a fost lansat oficial. Pentru cei care-au pierdut cele două mii de emisii ale primului nostru prop – sau cele şaptesprezece redifuzări pe care a reuşit Beetee să le transmită de atunci – îl vom relua acum.
Îl vor relua? Prin urmare, nu numai că au înregistrări utilizabile, s-au şi grăbit să le monteze într-un prop şi să-l emită în repetate rânduri. Palmele mi se umezesc, anticipând momentul în care mă voi vedea la televizor. Dacă sunt în continuare groaznică? Dacă sunt la fel de ţeapănă şi de nesărată ca în studio şi au renunţat pur şi simplu la ideea de a obţine ceva mai bun? Ecranele individuale culisează, înălţându-se din tăblia mesei, lumina îşi pierde din intensitate şi în încăpere se lasă liniştea.
La început, ecranul meu e negru. Pe urmă în centru pâlpâie o scânteie minusculă. Înfloreşte, se răspândeşte, înghite negura în tăcere, până când flăcările umplu cadrul şi focul pare atât de real şi de puternic încât am senzaţia că simt căldura pe care-o împrăştie. Apare imaginea broşei mele cu gaiţa zeflemitoare, strălucind într-un roşu-auriu. O voce profundă, rezonantă, care îmi bântuie visele, începe să vorbească. Claudius Templesmith, prezentatorul oficial al Jocurilor Foamei, spune:
― Katniss Everdeen, fata care a fost în foc, a luat foc.
Şi apar acolo, dintr-odată, înlocuind gaiţa zeflemitoare, în faţa flăcărilor adevărate şi a fumului din Districtul 8.
― Vreau să le spun rebelilor că sunt în viaţă. Că sunt chiar aici, în Districtul 8, unde Capitoliul tocmai a bombardat un spital plin cu oameni neînarmaţi – bărbaţi, femei şi copii. Nu vor exista supravieţuitori.
Apare imaginea spitalului surpându-se în el însuşi, e surprinsă disperarea privitorilor, în timp ce eu continui să vorbesc din afara cadrului.
― Şi vreau să le mai spun ceva: dacă vă imaginaţi, fie şi pentru o singură secundă, că vom avea parte de un tratament corect din partea Capitoliului în cazul unei încetări a focului, atunci vă amăgiţi singuri. Pentru că ştiţi cine sunt şi ce fac.
Aparatul de filmat revine asupra mea când îmi înalţ braţele ca să arăt atrocita-tea din jur.
― Asta fac ei! Iar noi trebuie să ripostăm!
Iar acum urmează un montaj cu adevărat fantastic al luptei. Căderea primelor bombe, noi alergând, fiind trântiţi la pământ – un prim-plan al rănii mele, care pare serioasă şi însângerată – urcând pe acoperiş, aruncându-ne în cuiburile de mitraliere, şi câteva lovituri uimitoare trase de rebeli, de Gale şi mai ales de mine, de mine, eu doborând aeronavele din cer.
Imaginea se schimbă brusc, reapar eu, înaintând spre aparatul de filmat.
― Preşedintele Snow spune că ne trimite un mesaj? Ei bine, am şi eu unul pentru el. Puteţi să ne torturaţi, să ne bombardaţi şi să ne ardeţi districtele din temelii, dar vedeţi asta?
Ne deplasăm odată cu camera, zărim aeronavele care ard pe acoperişul depozitului. Prim-plan cu stema Capitoliului de pe aripă, care se dizolvă, înlocuită de imaginea chipului meu, ţipând către preşedinte:
― Focul se răspândeşte! Dacă noi ardem, voi ardeţi împreună cu noi!
Flăcările înghit din nou ecranul şi peste ele se suprapun, cu litere negre, masive, vorbele mele:

DACĂ NOI ARDEM,
VOI ARDEŢI ÎMPREUNĂ CU NOI.

Cuvintele iau foc şi întreaga imagine explodează, înnegrindu-se.
Urmează un moment de încântare tăcută, apoi izbucnesc aplauze, urmate de cereri de a revedea filmul. Coin apasă cu îngăduinţă pe butonul RELUARE şi, de data asta, de vreme ce ştiu ce se întâmplă, încerc să-mi închipui că mă uit la televizor acasă, în Filon. Că văd o declaraţie anti-Capitoliu. La televizor nu s-a mai difuzat niciodată aşa ceva. Oricum, nu în timpul vieţii mele.
În clipa când imaginea explodează, înnegrindu-se pentru a doua oară, trebuie să aflu mai multe.
― A rulat în întregul Panem? L-au văzut şi la Capitoliu?
― La Capitoliu nu, spune Plutarch. N-am putut să ne suprapunem peste sistemul lor de difuzare, dar Beetee lucrează la asta. Dar a ajuns în toate distric-tele. Chiar şi în Doi, care, în acest moment al jocului, s-ar putea să valoreze mai mult decât Capitoliul.
― Claudius Templesmith e de partea noastră? întreb.
Ceea ce îl face pe Plutarch să izbucnească într-un râs sănătos.
― Numai vocea lui. Iar alegerea replicii ne aparţine. Nici măcar n-a fost nevoie de vreo prelucrare specială. A spus-o chiar în forma asta, la primele tale jocuri. Bate cu palma în masă. Ce-aţi zice de o nouă rundă de aplauze pentru Cressida, pentru uimitoarea ei echipă şi, fireşte, pentru talentul nostru din faţa camerei?
Mă alătur aplauzelor, până când îmi dau seama că eu sunt talentul din faţa camerelor şi că e poate dezgustător să mă aplaud singură, dar nimeni nu pare să dea vreo atenţie. Însă nu am cum să nu observ faţa crispată a Fulviei. Mă gândesc cât de greu trebuie să-i fie când vede ideea lui Haymitch încununată de succes, în regia Cressidei, în timp ce abordarea ei din studio a fost un asemenea fiasco.
Coin pare să-şi fi epuizat toată îngăduinţa faţă de manifestările mulţumirii de sine.
― Da, aplauze binemeritate. Rezultatul ne depăşeşte aşteptările. Dar trebuie să pun sub semnul întrebării marja mare de risc a condiţiilor în care aţi fost dispuşi să acţionaţi. Ştiu că raidul aerian a fost neprevăzut. Totuşi, date fiind circumstanţele, cred c-ar trebui să punem în discuţie decizia de a o trimite pe Katniss cu adevărat în luptă.
Decizia? De a mă trimite în luptă? Atunci nu ştie că am nesocotit în mod flagrant ordinele, că mi-am smuls casca, că m-am strecurat printre degetele gărzilor de corp? Ce altceva i-au mai ascuns?
― A fost o hotărâre dificilă, spune Plutarch, încruntându-se. Dar toată lumea a căzut de acord că n-o să obţinem nimic utilizabil dac-o închidem într-un buncăr ori de câte ori se descarcă o armă.
― Şi ţie îţi convine treaba asta? întreabă preşedinta.
Gale trebuie să-mi dea un picior pe sub masă ca să-mi dau seama că mie mi s-a adresat.
― Oh! Da, îmi convine întru totul. Mă simt bine. Măcar fac şi eu ceva.
― Ei, să fim totuşi puţin mai raţionali în ceea ce priveşte expunerea ei. Mai ales acum, când Capitoliul ştie ce poate face, spune Coin.
Din jurul mesei se ridică un murmur aprobator.
Nimeni nu ne-a turnat, pe Gale şi pe mine. Nici Plutarch, căruia i-am ignorat autoritatea. Nici Boggs, cu nasul lui spart. Nici insectele pe care le-am condus în foc. Nici Haymitch – ba nu, staţi o clipă. Haymitch îmi adresează un zâmbet ucigaş şi spune cu dulceaţă:
― Mda, n-am vrea s-o pierdem pe micuţa noastră Gaiţă Zeflemitoare tocmai acum, când a-nceput în sfârşit să cânte.
Îmi propun să n-ajung cumva de una singură în aceeaşi încăpere cu el, fiindcă e clar că pune la cale o răzbunare pentru idioţenia aia de cască.
― Atunci, ce altceva aveţi în plan? întreabă preşedinta.
Plutarch dă din cap către Cressida, care îşi consultă notiţele.
― Avem câteva scene excelente cu Katniss la spitalul din Opt. Ar trebui să ne iasă un alt prop cu tema „Pentru că ştiţi cine sunt şi ce fac”.
O să ne concentrăm asupra lui Katniss interacţionând cu pacienţii, mai ales cu copiii, asupra bombardării spitalului şi a ruinelor. Messalla face montajul. Ne gândim şi la o compoziţie cu Gaiţa Zeflemitoare. Evidenţiem câteva dintre cele mai bune momente ale lui Katniss, intercalând scene din revoltele rebelilor şi filmări din război. O să intitulăm asta „Se aprinde focul”. Iar Fulvia a venit cu o idee într-adevăr genială.
Expresia dinţi-strepeziţi a Fulviei dispare brusc, dar îşi regăseşte controlul.
― Ei, nu ştiu cât de genială este, dar mă gândeam că am putea face o serie de prop-uri numită „Ne aducem aminte”. În fiecare am descrie câte unul dintre tributurile moarte. Micuţa Rue din Unsprezece, sau bătrâna Mags, din Patru. Ideea e că ne-am putea adresa fiecărui district cu ceva foarte personal.
― Un tribut pentru tributurile voastre, ca să spun aşa, zice Plutarch.
― E genial, Fulvia, intervin eu, cu toată sinceritatea. E modul ideal de a le reaminti oamenilor pentru ce luptă.
― Cred că s-ar putea să meargă, spune ea. M-am gândit că l-am putea folosi pe Finnick ca să prezinte şi să spună povestea din fiecare spot. Dacă sunteţi interesaţi de asta.
― Sincer vorbind, nu văd cum ar putea un prop „Ne aducem aminte” să fie vreodată de prisos, oricât de multe am avea, zice Coin. Puteţi începe să le produceţi astăzi?
― Bineînţeles, răspunde Fulvia, evident alinată de reacţia la ideea ei.
Prin gestul său, Cressida a aplanat lucrurile în departamentul creativ. A lăudat-o pe Fulvia pentru ceea ce reprezintă, de fapt, o idee într-adevăr bună şi totodată şi-a netezit drumul, ca să-şi continue propriul tabloul televizat al Gaiţei Zeflemitoare. Partea interesantă e că Plutarch nu pare să simtă nevoia de a i se atribui o parte a meritului. Nu-şi doreşte decât ca Asaltul în Eter să funcţioneze. Îmi aduc aminte că el e şeful creatorilor-de-joc, nu un membru al echipei. Nici un pion în Jocuri. De aceea munca lui nu e definită de un singur element, ci de succesul producţiei, în ansamblul său. După câştigarea războiului va sosi momen-tul în care îşi va primi partea de aplauze. Şi îşi va aştepta recompensa.
Preşedinta trimite pe toată lumea înapoi, la lucru, aşa că Gale îmi împinge scaunul cu rotile către spital. Râdem puţin de modul în care am fost acoperiţi. Gale zice că nimeni n-a vrut să facă impresie proastă recunoscând că n-a fost în stare să ne ţină sub control. Eu sunt mai blândă, spun că pesemne n-au vrut să-şi pună în pericol şansa de a ne scoate din nou din district, acum, când au obţinut nişte filme mulţumitoare. Probabil că ambele variante sunt adevărate. Gale are în orar o întâlnire cu Beetee, jos, la Armamentul Special, aşa că eu încerc să aţipesc.
Am impresia că n-am închis ochii decât pentru câteva minute, dar, când îi deschid, tresar la vederea lui Haymitch, aşezat cam la un metru distanţă de patul meu. Aşteaptă. Probabil de mai multe ore, dacă merge bine ceasul. Mă gândesc să strig, să chem pe cineva ca martor, dar oricum va trebui să-l înfrunt, mai curând sau mai târziu.
El se apleacă spre mine şi îmi leagănă în faţa ochilor ceva legat de un cablu alb, subţire. Mi-e greu să-mi focalizez privirea asupra obiectului, dar sunt foarte sigură că ştiu ce e. Haymitch îl lasă să cadă pe cearşaf.
― E casca ta. Îţi mai dau exact o singură şansă s-o porţi. Dac-o scoţi din nou din ureche, o să am grijă să ţi se pună asta.
Saltă în aer un soi de ham metalic, pe care îl botez instantaneu cătuşă pentru cap.
― E o unitate audio alternativă care se fixează în jurul capului şi sub bărbie şi nu se poate scoate decât după ce-o descui cu cheia. Şi singura cheie e la mine. Iar dacă eşti cumva destul de inteligentă ca să o scoţi din uz – Haymitch lasă cătuşa pentru cap să cadă pe pat şi scoate brusc un cip minuscul, argintiu – o să-i autorizez să-ţi implanteze chirurgical emiţătorul ăsta în ureche, ca să-ţi pot vorbi douăzeci şi patru de ore pe zi.
Haymitch non-stop în capul meu. Groaznic.
― O să ţin casca în ureche, murmur.
― Poftim? face el.
― O să ţin casca în ureche! repet, destul de tare ca să trezesc jumătate din spital.
― Eşti sigură? Fiindcă pe mine oricare dintre cele trei opţiuni mă face la fel de fericit.
― Sunt sigură.
Încreţesc cablul căştii, strângându-l în pumn cu un gest protector, şi, cu mâna liberă, îi azvârl cătuşa pentru cap în faţă, dar el o prinde cu uşurinţă. Probabil bănuia că o s-o arunc.
― Altceva?
Haymitch se ridică să plece.
― În timp ce aşteptam… ţi-am mâncat prânzul.
Ochii mei asimilează imaginea castronului de tocană, acum gol, şi a tăvii de pe noptieră.
― O să-ţi fac raport, mormăi, cu nasul în pernă.
― Neapărat, iubito.
Pleacă, simţindu-se în siguranţă, fiindcă ştie că nu sunt genul care face rapoarte.
Vreau să adorm din nou, dar sunt agitată. Imaginile din ziua de ieri încep să se reverse în prezent. Bombardamentul, prăbuşirile avioanelor în flăcări, feţele răniţilor, care nu mai există. Îmi imaginez moartea în toate felurile. Ultimul moment înainte de a vedea un proiectil lovind pământul, senzaţia că aeronava mea a rămas fără o aripă şi ameţitoarea cădere în uitare, cu botul avionului înainte, acoperişul depozitului prăbuşindu-se peste mine când sunt ţintuită în pat, neajutorată. Lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei sau în înregistrare. Lucruri pe care le-am provocat, întinzând coarda arcului. Lucruri pe care nu mi le voi putea şterge niciodată din memorie.
La cină, Finnick îmi aduce tava la pat, ca să ne putem uita împreună la televizor când se difuzează ultimul prop. A primit o cameră pe nivelul unde am stat eu, dar are atât de multe căderi nervoase încât locuieşte de fapt în spital. Rebelii difuzează prop-ul „Pentru că ştiţi cine sunt şi ce fac”, montat de Messalla. În film sunt intercalate clipuri scurte, din studio, în care Gale, Boggs şi Cressida descriu incidentul. Mi-e greu să privesc cum am fost primită la spitalul din Opt, ştiind ce urmează. Când începe să plouă cu bombe peste acoperiş, îmi îngrop faţa în pernă, ridicându-mi privirea abia în timpul scurtului clip din final, în care apar eu, când toate victimele sunt deja moarte.
Cel puţin Finnick nici nu aplaudă, nici nu se poartă ca şi cum ar fi în culmea încântării după ce se termină. Nu spune decât:
― Era necesar să afle oamenii ce s-a întâmplat. Şi acum ştiu.
― Să-l închidem, Finnick, înainte să repete prop-ul, îl îndemn. Dar în clipa când mâna lui se îndreaptă spre telecomandă, strig: Aşteaptă!
Capitoliul introduce o emisiune specială, şi ceva mi se pare familiar. Da, e Caesar Flickerman. Şi pot ghici cine va fi invitatul lui.
Înfăţişarea lui Peeta e atât de schimbată încât mă şochează. Băiatul sănătos, cu ochi limpezi, pe care l-am văzut acum câteva zile, a pierdut cel puţin şapte kilograme şi a căpătat un tremur nervos al mâinilor. L-au ferchezuit şi de data asta. Dar sub machiajul care nu-i poate ascunde pungile de sub ochi şi sub hainele de bună calitate care nu-i pot ascunde durerea simţită la fiecare mişcare e un om extrem de vătămat.
Mintea mi se învârtejeşte, încercând să găsească o explicaţie. Abia l-am văzut! Acum patru – nu, cinci – cred că au fost cinci zile. Cum de i s-a înrăutăţit starea atât de rapid? Ce-au putut să-i facă într-un timp atât de scurt? Apoi înţeleg. Îmi derulez în minte cât de mult sunt în stare din primul interviu pe care i l-a luat Caesar, căutând ceva care să-l plaseze în timp. Nu e nimic. Ar fi putut să înregistreze interviul ăla la o zi sau două după ce am aruncat arena în aer şi să-i facă apoi tot ce-au vrut, începând de atunci.
― Oh, Peeta…, şoptesc.
Cei doi schimbă câteva replici fără importanţă, apoi Caesar îl întreabă pe Peeta de¬spre prop-urile pe care se zvoneşte că le-nregistrez eu pentru districte.
― Se folosesc de ea, evident, spune Peeta. Ca să-i stârnească pe rebeli. Mă îndoiesc că ea ştie într-adevăr ce se-ntâmplă în război. Care e miza.
― Ai vrea să-i spui ceva? întreabă Caesar.
― Da, răspunde Peeta. Se uită drept spre cameră, drept în ochii mei. Nu fi proastă, Katniss. Gândeşte singură. Te-au transformat într-o armă care ar putea contribui la distrugerea omenirii. Dacă ai cu adevărat influenţă, foloseşte-o ca să opreşti asta. Foloseşte-o ca să pui capăt războiului înainte de a fi prea târziu. Întreabă-te dacă ai cu adevărat încredere în oamenii cu care lucrezi. Ştii într- adevăr ce se petrece? Iar dacă nu ştii… află.
Ecran negru. Stema Panemului. Spectacolul s-a încheiat.
Finnick ia telecomanda, apasă butonul de închidere a televizorului. Într-un minut, aici vor sosi oameni dornici să aprecieze răul făcut de starea în care se află Peeta şi de cuvintele pe care le-a spus. Va trebui să-i resping. Dar adevărul e că n-am încredere în rebeli, sau în Plutarch, sau în Coin. Nu sunt sigură că-mi spun adevărul. Nu voi reuşi s-o ascund. Se aud paşi apropiindu-se.
Finnick mă strânge cu putere de braţ.
― Noi n-am văzut asta.
― Ce? îl întreb.
― Nu l-am văzut pe Peeta. Numai prop-ul din Opt. Pe urmă am închis televi-zorul, fiindcă imaginile te-au tulburat. Ai înţeles?
Dau din cap.
― Termină-ţi cina.
Reuşesc să mă adun atât cât e nevoie ca să am gura plină cu pâine şi varză în clipa când intră Plutarch şi Fulvia. Finnick începe să vorbească de-spre Gale, spune ce bine s-a descurcat în faţa camerei. Îi felicităm pentru prop. Le dăm clar de înţeles c-a fost atât de impresionat încât am închis imediat televizorul. Par uşuraţi. Ne cred.
Nimeni nu rosteşte numele lui Peeta.