EPILOG

Epilog
Se joacă pe Pajişte. Fata cu păr întunecat şi ochi albaştri, care dansează. Băiatul cu bucle blonde şi ochi cenuşii, care se străduieşte să ţină pasul cu ea, cu picioarele lui dolofane, de ţânc. A fost nevoie de cinci, de zece, de cincisprezece ani ca să fiu de acord. Dar Peeta şi-i dorea atât de mult. Când am simţit-o pentru prima oară pe ea mişcând în mine, am fost mistuită de o groază care părea la fel de veche ca însăşi viaţa. Numai bucuria de a o ţine în braţe a reuşit să mă vindece. Să-l port pe el a fost mai uşor, dar nu cu mult.
Întrebările abia încep. Arenele au fost rase de pe faţa pământului, s-au construit monumente comemorative, Jocurile Foamei nu mai există. Dar copiii învaţă de¬spre ele la şcoală şi fata ştie că noi am avut un rol în toate astea. Băiatul va afla peste câţiva ani. Cum aş putea să le povestesc de¬spre lumea aceea fără să-i sperii de moarte? Pe copiii mei, care nu pun la îndoială cuvintele cântecului:

În inima luncii, sub salcia deasă
E patul de iarbă, e perna frunzoasă.
Pe ea culc-obrazul şi pleoapele-nchide.
O să fie soare când le vei deschide.

Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură,
Aici margarete te apăr’ de ură.
Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte,
Aici al meu suflet mereu te-ndrăgeşte.

Pe copiii mei, care nu ştiu că se joacă într-un cimitir.
Peeta crede c-o să fie OK. Ne avem unul pe altul. Şi avem cartea. Îi putem face să înţeleagă într-un mod care le va spori curajul. Dar într-o bună zi va trebui să le ofer o explicaţie a coşmarurilor mele. De ce vin. De ce nu voi scăpa cu adevărat de ele niciodată.
O să le spun cum supravieţuiesc. O să le spun că în dimineţile rele mi se pare imposibil să mă bucur de ceva, fiindcă mă tem că îmi va fi luat. Atunci fac în gând o listă a tuturor lucrurilor bune pe care le-am văzut vreodată săvârşite de cineva. E ca un joc. Repetitiv. Chiar puţin plictisitor, după douăzeci de ani.
Însă există jocuri cu mult mai rele.

SFÂRŞIT