VDMxxxStingerea7

Nouă

— E mort? întrebă Claire.
Inima îi bătea năvalnic, şi nu numai din cauză că aproape ajunsese friptură... Myrnin începuse să se simtă mai bine, pur şi simplu redevenea el însuşi. Iar ca Ada să-i facă una ca asta, tocmai acum... Michael, însă, clătină din cap.
— Mai degrabă, e inconştient. Nu cred să fie vătămat prea rău. Nu e nevoie decât să întrerupem circuitul.
Claire se lăsă pe vine, încercând să-i vadă faţa lui Myrnin; el avea capul întors într-o parte, însă părul negru îi căzuse peste ochi, aşa că nu putu să vadă dacă-i avea deschişi, sau închişi. Nu se mişca.
Ne trebuie ceva din lemn, sau din cauciuc, ca să-l împingem de pe metal, zise ea. Vezi dacă poţi să găseşti ceva.
Deodată, cu un pocnet, luminile se stinseră. Claire îşi simţi tot aerul ieşindu-i din plămâni, iar inima accelerându-şi bătăile, până la aproximativ două sute pe minut când îi auzi vocea Adei, şoptind prin difuzorul telefonului mobil:
— Nu cred că e bine să faci aşa ceva.
— Michael?
— Aici. Circuitul e încă pe tastatură: îl simt.
Mâna lui îi atinse umărul şi, chiar dacă tresări, se simţi liniştită.
— Uite. Ia asta, zise el, înmânându-i ceva. Îi trebui o secundă până să-şi dea seama ce este: o bucată de lemn. Era neobişnuită la pipăit...
— O, Doamne, exclamă Claire, e cumva un os?
— Nu întreba, zise Michael. E ascuţit la un capăt, ca şi lemnul, aşa că reprezintă o armă bună împotriva vampirilor. Numai să nu mă străpungi pe mine, da?
Sinceră să fie, nu putea să-i facă vreo promisiune.
— Ajută-mă cu Myrnin, îi ceru.
Întoarse cu grijă osul din mâinile ei cu capătul neascuţit înainte şi, cu ajutorul lanternei, verifică dacă şi Michael avea, la rândul lui, ceva care să nu conducă electricitatea. Avea un alt os. Poate să fi fost o coastă. Încercă să nu se oprească prea mult cu gândul la asta.
— Tu împinge din partea aia, îl îndemnă; eu o să-mping de-aici. Împinge cu putere. Trebuie să-l dărâmăm complet de pe panou.
Telefonul mobil al lui Claire urlă cu atâta putere, încât părea că difuzorul se dizolvă de forţa ţipătului; sunetul se prefăcu apoi în pârâituri stridente, iar Claire trase aer adânc în piept şi propti capătul osului de umărul lui Myrnin. Avea pe el un sacou din catifea neagră, iar osul se vedea extrem de alb pe fundalul ei, aproape albastru în lumina lanternei Maglite.
Îl văzu pe Michael ca o umbră, la marginea cercului luminos.
— Gata, îi zise el.
— Hai!
Împinseră. Michael, normal, era dotat cu puterea caracteristică vampirilor, aşa că treaba se făcu fulgerător...
Corpul lui Myrnin zbură înapoi de pe consolă, prăbuşindu-se pe spate în întuneric. Un sclipitor şi neputincios arc de scântei albastre se repezi spre Claire dinspre tastatură, dar căzu fără s-o atingă.
Claire fu cât pe ce să scape osul când îl întoarse cu capătul ascuţit înainte, pregătit pentru întrebuinţare, după care se lăsă într-un genunchi lângă trupul nemişcat al lui Myrnin. Îi îndepărtă cu grijă părul de pe faţa albă ca marmura. Avea ochii deschişi, şi privea fix. Păreau uscaţi, dar sub privirea ei, se umeziră, şi clipiră, apoi clipiră iar, şi Myrnin, scoţând un icnet, se ridică brusc în capul oaselor. Privirea i se opri pe faţa lui Claire, şi o apucă de braţ, strângând-o cu putere, chinuitor de dureros.
— Dă-mi drumul, zise ea.
El n-o ascultă.
— Myrnin!
— Şşt, şopti el. Mă gândesc.
— Mda, nemaipomenit... n-ai putea să te gândeşti fără să-mi frângi braţul?
— Nu.
Myrnin nici măcar nu încercă să-i explice de ce; în schimb, se ridică în picioare, strângându-i în continuare încheietura mâinii, ca o cătuşă de dimensiunile unei persoane.
— M-a durut, zise el.
— Trebuie s-o deconectezi: tocmai a încercat să te ucidă!
În ochii lui Myrnin apărură fulgere roşii.
— Nu-mi spui tu mie ce trebuie să fac!
O îmbrânci brusc spre Michael, pe care-l gratulă cu privire încă şi mai furioasă.
— Tu ce cauţi aici?
— Vorbim mai târziu. Acum plecăm, zise Michael cuprinzând-o în braţe pe Claire înainte ca ea să poată protesta. Lucrurile alea vin spre noi, preciză el.
Myrnin îşi roti privirea prin întunericul care ascundea acele lucruri care-l speriaseră într-o atât de mare măsură pe Michael. Claire se gândi că nici nu vrea să ştie: îşi încolăci braţele pe după gâtul lui şi se agăţă din răsputeri când îi simţi muşchii încordându-se. Lucrurile acelea trecură pe lângă ei, şi avu senzaţia că un curent de aer o apasă. Tunelul, se gândi, fiindcă spaţiul părea strâns, iar sunetele se auzeau înfundat, bizar.
— Myrnin? strigă, dar nu primi răspuns.
Pe urmă, îl simţi pe Michael că sare şi, pentru o clipă, cu respiraţia tăiată, fu imponderabilă, suspendată în aer, în timp ce lumina părea să năvălească peste ea.
Michael ateriză perfect, imediat dincolo de marginea trapei montate în betonul şi piatra laboratorului, şi făcu rapid stânga-mprejur, în acelaşi timp retrăgându-se cu câţiva paşi.
Myrnin păru aproape că levitează când răsări prin gaura din podea, graţios ca o pisică.
În timp ce sacoul i se rotea ca o ceaţă neagră, se răsuci în zbor, întinse braţul şi trânti chepengul, închizându-l.
Pe urmă, ateriză pe el, uşor şi perfect echilibrat, după care se aplecă asupra lui şi-şi trânti palma peste un mic panou roşu de deasupra; un clinc metalic răsună prin tot laboratorul.
Myrnin păşi în afara chepengului, îl privi fix timp de câteva secunde, după care desfăşură cu grijă covorul şi-l netezi la loc peste intrarea în grota Adei.
Claire îşi descleştă braţele de după gâtul lui Michael şi se lăsă să lunece pe picioare. Ţinea încă strâns în mână arma de forma unui os ascuţit la un capăt, şi chiar nu se simţea îndemnată s-o lase jos. Nu încă.
— Ce s-a întâmplat?
— Am declanşat încuietoarea, îi răspunse Myrnin, lovind cu vârful piciorului în covor, pentru eventualitatea în care ea n-ar fi înţeles. E destul de abilă, să ştii. Electro-magnetică. Iar cheia e amprenta mea palmară.
— Mda, grozav... În primul rând, ce căutai acolo, jos? Doar o ştii că nu e... bine.
Myrnin îşi potrivi în grabă reverele sacoului din catifea, se încruntă spre vesta de un albastru-deschis, ca şi cum nu şi-ar fi amintit c-o îmbrăcase, şi ridică din umeri.
— Nu reuşesc să-mi aduc aminte. Ceva legat de reglarea reacţiilor ei emoţionale. Din nefericire, se pare că era pregătită să mă primească. E destul de inteligentă, să ştii, adăugă, aproape cu mândrie. Şi-acum... mai voiai ceva, Claire?
— Un mulţumesc mi-ar face plăcere.
Myrnin clipi, nedumerit.
— Pentru ce? A, asta era. Curentul electric avea doar rolul să mă ţină imobilizat. Până la urmă, tot trebuia să-mi dea drumul.
— Nu tocmai. Putea să te ţină aşa până când mureai de foame, este?
— Eu n-am cum să mor. Nu aşa. Pot să ajung într-o situaţie extrem de incomodă, şi să fiu foarte înfometat, şi un pic cam nebun, dar nu mort. Ar avea nevoie să-şi pună una dintre creaturile ei... să-mi... taie capul...
Vocea lui Myrnin se stinse treptat, şi înfăţişarea lui deveni absentă pentru câteva clipe, după care zise:
— Acum înţeleg. Da, ai destul de mare dreptate. Ar fi avut posibilităţi. Dar n-ar fi fost în stare să mă ucidă.
— De ce nu?
— Eu cred că ştim amândoi răspunsul, Claire.
— Adică, pentru că te iubeşte? Sinceră să fiu, nu prea văd aşa ceva în momentul de faţă.
— Ada are tot atât de multă nevoie de mine pe cât am eu de ea, se răsti deodată Myrnin — şi extrem de necaracteristic pentru Myrnin — ofensat. Tu nu ştii nimic despre ea, sau despre mine, şi îţi ordon să nu te amesteci în treburile mele, atunci când ele o privesc pe Ada.
Deodată, începu să se clatine, şi fu nevoit să se prindă cu o mână de cea mai apropiată masă de laborator, ca să-şi recapete echilibrul.
— Şi adu-mi ceva sânge, Claire.
— Ia-ţi şi singur!
Nu-i venea să creadă că fusese capabilă să spună aşa ceva, însă cuvintele lui chiar o duruseră.
— Mai află şi că preţioasa ta Ada ţi l-a omorât pe Bob, făcându-l să crească peste măsură şi încercând să-l pună să mă muşte. Aşa că poate tu eşti cel care nu ştie nimic despre ea.
— Adu-mi sânge, sau voi fi nevoit să iau ce e la îndemână, rosti încetişor Myrnin.
Fraza nu avusese vreun accent dramatic, şi nici nu sunase a ameninţare. Înălţându-şi capul, o privi în ochi, şi ea îi observă licărul de-acolo: lunatic, şi concentrat, foarte, foarte înfricoşător.
— Mi-e foame rău, mai zise Myrnin.
— Claire, du-te, zise şi Michael, interpunându-se între ea şi Myrnin. Nu se preface.
Într-adevăr, nu se prefăcea: ca dovadă, Myrnin se năpusti spre ea. Se mişcă mai iute faţă de cât s-ar fi putut aştepta ea, sau Michael, iar Michael îşi pierdu echilibrul şi nu mai fu acolo ca s-o apere când Myrnin îl îmbrânci din calea lui şi-l făcu să se izbească zdravăn de cel mai apropiat perete...
Apoi, o apucă pe Claire cu o mână de umăr, şi cu alta de păr. Îi smuci dureros capul într-o parte, dezgolind gâtul, şi ea îi simţi răsuflarea rece pe piele, şi ştiu că nu mai avea decât o singură mişcare de efectuat...
Îi atinse pieptul cu vârful ţepuşei din os, exact în dreptul inimii, şi-i zise:
— Îţi jur pe Dumnezeu că te străpung şi-ţi tai capul dacă mă muşti.
Îi tremurau mâinile, şi la fel şi vocea, însă credea în ce spunea. Nu putea să trăiască temându-se în permanenţă de el; suferea să-l vadă pierzându-şi astfel controlul. Descoperise ceva strălucitor şi bun în Myrnin, însă erau momente când tot ce era luminos se îneca, pur şi simplu, în întuneric.
— Dacă te las s-o faci, îi mai zise, n-o să ţi-o ierţi niciodată. Şi-acum, dă-mi drumul, şi du-te să-ţi iei o pungă cu sânge.
Îi simţea de-a binelea colţii apăsând-o, formându-i mici gropiţe în piele. Şi Myrnin tremura acum, la rândul lui, o vibraţie extrem de fină care-i dădea de înţeles în ce situaţie grea se afla el acum... mă rog, şi, pe lângă asta, faptul că se pregătea s-o omoare.
Apăsă mai tare cu ţepuşa, şi simţi cum vesta din satin albastru cedează la presiunea ascuţişului.
Nu-l văzuse pe Michael mişcându-se, dar în doar câteva secunde apăru lângă ea, strecurându-i cu grijă în mână o pungă moale cu sânge. Era proaspăt scoasă din frigider; nu avusese timp s-o încălzească, fapt care, probabil, îi salvase viaţa.
— Dă-mi drumul, repetă Claire.
Şi Myrnin o ascultă de această dată, slăbindu-şi strânsoarea doar cât să-i permită să facă vreo câţiva paşi înapoi. În ochi i se vedea sălbăticia, şi disperarea, şi colţii îi rămaseră în jos, ca două scânteietoare semne de exclamare.
Claire îi întinse punga cu sânge.
După o ezitare de o clipă, Myrnin o înşfacă, şi-o duse la gură, şi muşcă din ea cu atâta putere, încât sângele îl împroşcă pe toată faţa, aşa cum ar fi făcut o roşie zemoasă.
Claire se cutremură.
— Mă duc să-i aduc un prosop, zise.
Se duse până în micuţa cameră de baie — atât de bine ascunsă, încât îi luase o veşnicie până s-o descopere — şi răsuci robinetul ruginit, ca să ude un prosop însemnat cu PROPRIETATEA ORAŞULUI MORGANVILLE; probabil, din stocurile spitalului, sau ale închisorii. Se stropi cu puţină apă şi pe faţă, şi se privi timp de câteva secunde în oglindă. De acolo, îi întoarse privirea o străină: o persoană care nu arăta chiar atât de înfricoşată; una care tocmai înfruntase un vampir hotărât să se hrănească.
Una capabilă să administreze astfel de situaţii, şi tot să rămână prietenă cu el.
Prosopul deja se îmbibase cu apă. Claire îl stoarse de surplusul de apă caldă, după care se întoarse la şeful ei, să-l ajute să se cureţe.

† † †

Ştia că el îi va spune cât de rău îi pare, şi aşa se şi întâmplă: primul lucru, în timp ce-i tampona picăturile împroşcate pe faţă. E suc de roşii, îşi zise, când începu să conştientizeze ceea ce făcea. Nu e altceva decât suc de roşii. Ai mai făcut tu curat după ce-au explodat sticlele de sos picant; e nimica toată.
— Claire, şopti Myrnin.
Claire îl privi în ochi, apoi întoarse capul şi încercă să şteargă pe cât posibil petele de pe vestă. Myrnin arăta istovit, şi se aşezase în marele lui fotoliu din piele cu rezemători laterale.
— Mi-a venit aşa, dintr-odată. Nu puteam... înţelegi? Niciodată n-am vrut să fac una ca asta.
— Aşa s-a întâmplat şi cu Ada, când era vie? se interesă Claire.
Văzu că avea sânge şi pe mâinile lui albe şi lungi. Îi dădu prosopul cald, şi el îşi şterse mâinile, apoi căută o porţiune mai curată şi-şi frecă din nou faţa, deşi ea i-o curăţase deja de sânge. Îşi ţinu prosopul ud lipit de faţă, acoperindu-şi expresia. Când îl lăsă jos, îşi recăpătase complet stăpânirea de sine.
— Între Ada şi mine a fost complicat, zise. Situaţia de faţă nu seamănă absolut deloc. În primul rând, Ada era pe atunci vampir.
— Ei bine, lucrurile s-au mai schimbat, zise Claire. Myrnin îşi împături meticulos prosopul şi i-l întinse apoi.
— Ştii că ea vrea să te omoare? Ai înţeles acum?
— Nu sunt încă pregătit să fac o astfel de afirmaţie, explică el.
Îşi coborî privirea spre vestă şi oftă.
— Vai de mine... Asta nu mai iese niciodată.
— Pata?
— Gaura, zise el, continuând să fixeze cu privirea micul orificiu făcut de ţepuşa ei din os. Chiar m-ai fi ucis cu adevărat, aşa este? o întrebă apoi.
— Aş... aş vrea să-ţi pot spune că a fost o cacealma, dar, da, te-aş fi ucis. Nu pot să merg la cacealma cu tine.
— Procedezi corect. Dacă ai merge, mi-aş da seama, şi ai fi moartă. Eu sunt un animal de pradă. Slăbiciunea este... seducătoare, zise el, apoi îşi drese glasul. Distrugerea mutual garantată a însemnat un argument suficient şi convingător pentru Statele Unite şi Uniunea Sovietică; presupun că ar fi destul de bun şi pentru noi doi. Aş fi preferat să nu se ajungă până la asta, dar nu prea pot să afirm că ai fi tu de vină...
Se întrerupse, fiindcă în clipa în care-şi ridică privirea aceasta i se opri asupra corpului care zăcea nemişcat pe masa din mijlocul laboratorului.
— Vai de mine! Asta ce mai e?
— Asta a fost Bob. Ţi-aduci aminte de Bob? Asta-i ceea ce a făcut Ada din el.
— Imposibil, replică Myrnin, care se ridică de pe scaun şi se îndreptă cu paşi apăsaţi spre masă, aplecându-se alarmant de aproape peste ea şi împungând cadavrul păianjenului cu degete curioase. Nu, e de-a dreptul imposibil întări el.
— Poftim? Am fost de faţă! A început să tot crească exact ca într-un film cu monştri!
— A, asta pot s-o văd. în mod evident, nu asta apt neam că ar fi imposibil. Nu, eu mă refeream la faptul tu l-ai identificat ca fiind Bob.
— Ce?
— El nu e Bob, zise Myrnin.
Claire îşi dădu ochii peste cap.
— A ieşit din cuşca lui Bob, insistă ea.
— A, asta explică totul. I-am găsit un însoţitor lui Bob. M-am gândit că probabil vor încerca să se mănânce unul pe celălalt, însă mi s-au părut destul de mulţumiţi. Prin urmare, acesta trebuie să fi fost Edgar. Sau, poate, Charlotte.
— Edgar, repetă Claire. Sau Charlotte. Sigur că da. Myrnin lăsă baltă păianjenul mort şi se duse spre recipientul lui Bob. Scormoni prin el timp de câteva secunde, apoi, cu un gest triumfător, întinse palma în direcţia lui Claire.
Bob — cel puţin, aşa presupunea, că el ar fi — stătea chircit pe palma lui, arătând cât poate să arate de derutat şi înspăimântat un păianjen.
— Prin urmare, n-a fost decât Edgar, constată Myrnin. Ceea ce nu e nicidecum acelaşi lucru.
— Şi Edgar a fost mereu de dimensiunile unui câine?
— A, sigur că nu, el... a, înţeleg unde baţi. Indiferent despre care dintre păianjeni ar fi vorba, avem anumite mistere de rezolvat, zise el, împingându-l cu grijă pe Bob, din palma lui, înapoi în cutie, apoi frecându-şi mâinile cu un gest nerăbdător. Da, categoric avem de lucru. Ada probabil că a făcut paşi enormi înainte în cercetările ei, din moment ce a fost capabilă să creeze un efect de genul acesta. Trebuie să ştiu cum a făcut, şi ce anume n-a mers cum trebuia.
— Myrnin! Ada a făcut ca un păianjen să crească, transformându-l într-un monstru şi încercând să mă omoare cu ajutorul lui. Nu e vorba despre cum a procedat. Ne interesează de ce.
— De ce e pentru alţii. Pe mine mă preocupă mai mult metoda, şi mă declar surprins, Claire: am crezut că şi tine ar fi valabil acelaşi lucru. Mă rog, poate nu tocmai surprins. Dezamăgit, mai degrabă.
Dezdoi cu atenţie unul dintre picioarele lungi ale păianjenului, şi Claire se cutremură.
— Am nevoie de o bucată de carton. Una mare. Şi de câteva ace de siguranţă foarte mari.
Claire şi Michael se priviră. El stătuse acolo, ca un observator fascinat, dar dezgustat, al tuturor întâmplărilor, iar acum nu făcu altceva decât să clatine din cap.
— Dacă tot ce vrea el de la tine e să-i aduci şi să-i cari lucruri, poate c-ar fi cazul să-l laşi să şi le facă singur.
— E asistenta mea: treaba ei e să aducă şi să care, se răsti Myrnin, însă pe urmă îşi regretă reacţia. Totuşi… poate c-ai făcut destule pentru o singură zi, adăugă el.
Claire începu să numere pe degete.
— Supravieţuit atac păianjen. Salvat Myrnin. Adus sânge pentru Myrnin. Curăţat resturile de sânge.
— În consecinţă, va trebui să mă duc să-mi iau singur cartonul. Claire?
Ea se întoarse să-l privească în timp ce se îndrepta, împreună cu Michael, spre ieşire. Myrnin părea să-şi fi recăpătat stăpânirea de sine şi, dacă n-ar fi fost pata de sânge de pe vestă, nici n-ai fi bănuit că ar fi fost altfel.
— Îţi mulţumesc, zise el, încetişor. Mă voi gândi la ce mi-ai spus. În legătură cu Ada.
Ea îi făcu un semn de încuviinţare şi plecă.

† † †

După cum avea să afle, Michael plecase să participe la repetiţiile spectacolului în care juca Eve şi, cu întârziere, Claire îşi aminti că fusese şi ea invitată. Michael îşi parcase automobilul în celălalt capăt al aleii, în acea fundătură a străzii, şi avea la el o umbrelă cu care să se apere de soare. Arăta oarecum nostimă, dar cel puţin era o uriaşă umbrelă pentru golf, extrem de masculină. Mânerul era sculptat în forma unui cap de răţoi.
Michael chiar îi deschise portiera, ca un gentleman, însă în loc să urce, Claire întinse mâna după umbrelă.
— Tu eşti cel care ia foc, zise ea. Aşa că tu trebuie să urci primul.
Michael îi aruncă o privire ciudată în timp ce-l conducea spre locul lui, din dreptul volanului, ţinându-i umbră până când îl văzu aşezat.
— Ce e? se interesă ea.
— Tocmai mă gândeam cât eşti tu de diferită, îi mărturisi Michael. Chiar l-ai înfruntat pe Myrnin acolo. Nu sunt convins că ar exista prea mulţi vampiri capabili de aşa ceva. Şi aici mă includ şi pe mine.
— Nu sunt diferită. Sunt aceeaşi Claire dintotdeauna, se apără ea, dar până la urmă tot zâmbi. OK, probabil că am mai puţine vânătăi decât atunci când m-ai văzut prin oară.
Michael zâmbi şi închise portiera; Claire strânse umbrela şi se aşeză pe scaunul din dreapta lui. Avu grijă să deschidă doar cât să se poată strecura înăuntru: soarele îşi trimitea razele dintr-un unghi care le făceau să cadă incomod de aproape de partea stângă a maşinii, cea în care se afla Michael. Înăuntru, geamurile fumurii împiedice aproape în totalitate pătrunderea luminii. Era ca şi cum fi pătruns într-o peşteră, din nou, numai că spera ca de data aceasta să nu dea peste păianjeni mutanţi uriaşi, nici peste... cum le zisese Michael? Chestii.
— Unii oameni vin în Morganville şi se prăbuşesc, comentă Michael, în timp ce punea automobilul în mişcare. Am văzut zeci de cazuri. Dar mai există şi alţii, puţini, care ajung aici şi, pur şi simplu... înfloresc. Tu faci par din a doua categorie.
Claire, însă, nu se simţea grozav de înflorită.
— Prin urmare, tu spui că mă hrănesc cu haosul.
— Nu. Spun că te hrăneşti cu provocările. Dar, fă-mi un serviciu, vrei?
— După ce ai venit fuga şi-ai sărit într-o grotă doar ca să mă scoţi pe mine de-acolo? Da.
El îi adresă un zâmbet atât de dulce, încât i se topi inima.
— Nu-l mai lăsa niciodată să ajungă atât de aproape de tine. Mi-e simpatic Myrnin, însă nu se poate avea încredere în el. Şi tu o ştii.
— Ştiu, confirmă ea, luându-i mâna şi strângându-i-o. Mersi!
— N-ai pentru ce. Dac-ar fi să mori, ar trebui să-i sun pe părinţii tăi şi să le explic de ce. Şi e un lucru pe care chiar nu vreau să-l fac. Deja am împotriva mea toată povestea asta vampirică.
Discuţia aceasta acoperi în întregime durata scurtei lor călătorii spre sala pentru repetiţii, care fireşte că era dotată cu o parcare subterană, fiind în partea de oraş rezervată vampirilor. Mai avea şi un serviciu de securitate, după cum fu interesată să remarce Claire: un vampir de gardă, într-o cabină cu geamurile camuflate, pe care crezu că şi-l aminteşte ca făcând parte din dispozitivul personal de securitate al Ameliei. Greu de spus, atât timp cât toţi purtau costume de culoare închisă şi semănau cu Oamenii în Negru, doar că aveau şi colţi. Michael îşi arătă actele şi primi un ecuson de liberă trecere pentru parbriz şi, în cinci minute, urcau deja în goană treptele care-i duceau spre principala sală de spectacole a Centrului Civic.
Acolo îl găsiră pe regizor într-un moment de-a dreptul demn de difuzat pe YouTube.
— Cum adică, nu-i aici? zbiera el, trântindu-şi mapa de podeaua scenei.
Vorbea cu accent — german, poate — şi era un omuleţ cu aspect îngrijit, în vârstă, cu părul cărunt rar şi o faţă extrem de ascuţită.
— Cum e posibil să nu fie aici? Nu joacă în spectacol ? Cine răspunde de programarea distribuţiei?
Din grupul care-l înconjura pe regizorul de scenă, cineva ridică mâna. Era o fată cu mapă, căşti cu microfon şi o expresie încordată, neliniştită. Claire n-o cunoştea.
— Domnule, am încercat de şase ori s-o sun pe telefonul mobil. De fiecare dată mi-a intrat mesageria vocală.
— Eşti asistent de regie! Găseşte-o! Nu vreau să mal aud prostii legate de mesageria vocală! se răsti regizorul, trimiţând-o la plimbare cu o fluturare a mâinii, după care privi chiorâş spre restul grupului. Ei bine? Înseamnă că trebuie să ne modificăm programul, până când ajunge şi ea, da? Scenariul!
Întinse mâna şi cineva, probabil dotat cu reflexe rapide, îi trânti un teanc de coli. Regizorul începu să le răsfoiască.
— Nu, nu, nu... a! Da, asta o s-o facem. Pe Stanley îl avem aici?
Un tip masiv şi tatuat îşi făcu loc prin mulţime.
— Aici, zise.
Acesta, ghici Claire, era Rad, tipul pentru care-şi pierduseră minţile Eve şi Kim. Arăta... mare. Şi dur. Nu-i sesiză farmecul: în primul rând, individul nu semăna câtuşi de puţin cu Shane, care era aproape la fel de înalt, de solid şi, probabil, de dur. Shane îşi purta masivitatea pe o parte integrantă a organismului său. În schimb, tipul din faţa lor făcea din ea un spectacol.
— Bun, o să facem scena cu barul. Îl avem pe Mitch? Da? Şi pe toţi ceilalţi?
Claire încetă să-l mai asculte şi-şi întoarse faţa spre Michael.
— Unde e Eve? Le lipseşte o ea.
— Nu ştiu, îi răspunse Michael, urmărind cu privirea mulţimea care se agita pe scenă, rearanjând decorurile, parcurgându-şi replicile, discutând în contradictoriu. N-o văd pe nicăieri, zise el.
— Doar nu crezi...
Însă Michael pornise deja de-a lungul intervalului dintre scaune, îndreptându-se spre scenă.
Ba se pare că, totuşi, crezi, îşi răspunse singură Claire, şi se zori după el.
Michael se opri direct în faţa răvăşitei asistente de regie, care ţinea un telefon mobil lipit de o ureche şi un deget îndesat în cealaltă. Se întoarse cu umărul spre el, indicându-i clar că e ocupată, însă Michael o înşfacă şi-o răsuci faţa. Ea făcu ochii mari, şocată. Michael îi luă telefonul din mână şi citi numărul apelat.
— Nu-i al lui Eve, îi zise lui Claire, şi Claire observă cât de intens era valul de uşurare care-i inundase faţa.
— Scuză-mă, Heather, i se adresă Michael apoi asistentei.
— Nu e nimic, tot mesageria îmi intrase, răspunse Heather, care părea şi mai îngrijorată.
Îşi muşca buza, mai bine zis o ronţăia, şi tot săgeta cu privirea spre regizorul pământiu la faţă, care tropăia în jurul scenei, aruncând pagină după pagină pe podea.
— Eve e în cabină, îl informă ea pe Michael. Frate, să vezi ce-o să mă zboare!
Michael dispăru în trombă, atât de repede, încât le răvăşi părul. Claire rămase cu Heather. După o scurtă ezitare, îi întinse mâna.
— Bună, îi zise. Eu sunt Claire Danvers.
— A, tu erai? Interesant. Credeam că eşti mai...
— Înaltă?
— Matură.
— Şi, până la urmă, cine lipseşte?
Heather ridică un deget, cerându-i să tacă, îşi ciocăni aparatul ataşat de curea şi începu să vorbească în microfonul căştilor.
— Care-i problema? Ei bine, spune-i că aşa vrea regizorul, deci aşa trebuie să facă, da? Nu mă interesează dacă arată bine. Şi gata cu văicăreala.
Apăsă pe butonul de TERMINARE şi-şi şterse frunte de transpiraţie.
— Nici nu ştiu ce e mai rău: să am o echipă de debutanţi, sau o echipă care face treburi de-astea încă din vremea când se mai foloseau lămpi cu gaz pe post de reflectoare.
Claire clipi, nedumerită.
— Ai şi vampiri în echipă.
— Normal. Ca şi în distribuţie, plus, evident, Mein Herr, de colo, adăugă Heather, smucindu-şi bărbia în direcţia regizorului, care tocmai îl muştruluia pe cine ştie ce biet boboc pierdut în strădaniile de a aşeza la locul ei o plantă într-un ghiveci. E genul de perfecţionist, îi explică ea. A cumpărat costumele de la magazine de epocă. Dar, spune-mi tu, cine-şi mai bate capul cu autenticitatea materialelor, când tocmai a distribuit două fete goth în rolurile principale?
Heather nu vorbea atât cu ea, cât cu sine, trase concluzia Claire; în consecinţă, ridică din umeri.
— Şi, cine lipseşte? întrebă din nou.
— A! Interpreta celui de-al doilea rol principal feminin. Kimberlie Magness.
Cu alte cuvinte, Kim. Claire simţi un val lent de iritare.
— Obişnuieşte să apară la timp?
Pentru că, dacă răspunsul ar fi fost afirmativ, ar fi surprins-o. Şi totuşi, Heather ridică din sprâncene.
— În producţia asta, toată lumea apare la timp. După teoria lui Mein Herr, dacă vii mai devreme înseamnă că ajungi la timp, iar dacă vii la timp, înseamnă că întârzii. Iar ea n-a întârziat niciodată.
Şi totuşi. Era vorba despre Kim. Probabil că nu se întâmplase nimic.
— Unde mi-e Stella? zbieră deodată regizorul, şi sunetul se reverberă pe toată scena, inclusiv din casca lui Heather, care tresări şi lăsă volumul mai mic. Stella! strigă din nou, ca într-o răsuflare, în stilul lui Brando.
Şi, din culise, îşi făcu apariţia Eve, de după cortină, ţinându-l strâns de mână pe Michael. Era îmbrăcată în negru, cu blugi strâmţi, un tricou cu mâneci scurte şi bufante, cu o pentagramă imprimată pe el, şi o sumedenie de lanţuri şi de ţepi, în chip de accesorii.
După subita tăcere a regizorului şi după icnetul scurt al respiraţiei lui Heather, Claire îşi imagină că nu era ceea ce ar fi trebuit să poarte Eve.
— O, nu, şopti Heather. Aşa ceva nu se-ntâmplă în realitate.
— Ce?
— El insistă ca repetiţiile să se desfăşoare în costume. Ceva legat de pătrunderea în pielea personajului. Eve ar fi trebuit să fie în rochia ei mulată.
Regizorul porni tropăind spre Eve şi se opri la câţiva centimetri în faţa ei. O măsură cu privirea din cap până-n picioare, apoi o întrebă, cu răceală în glas:
— Ce crezi tu că faci?
— Trebuie să plec, îi răspunse Eve.
Articulaţiile degetelor i se albiseră de cât de tare îi strângea mâna lui Michael, însă îl privea drept în ochi pe regizor.
— Îmi pare rău, adăugă ea, dar trebuie să plec.
— Nimeni nu pleacă de la repetiţiile mele, decât în saci pentru morgă, replică el. Preferi aşa?
— Dar tu chiar preferi aşa? îl întrebă încet Michael. Pentru că e posibil să plece cineva într-un sac pentru morgă, dar nu va fi ea.
Regizorul îşi arătă dantura, printr-o strâmbătură: de fapt, părea că e dureros pentru el să zâmbească.
— Mă ameninţi, băiete?
— Da, răspunse Michael, complet imobil. Ştiu că sunt nou în chestia asta. Ştiu că n-am o existenţă de o mie de ani şi un morman de cadavre în urmă. Dar îţi spun că ea trebuie să plece, iar tu o să-i dai voie.
— Altfel?
În ochii lui Michael apăru un licăr: nu roşu, ci aproape alb. Era de-a dreptul sinistru.
— Hai să nu aflăm, totuşi. Poţi să te lipseşti de ea azi.
Regizorul scoase un şuierat, foarte uşor, şi-i susţinu privirea atât de mult timp, încât Claire avu impresia că situaţia urmează să devină foarte, foarte neplăcută... însă deodată un bărbat cu înfăţişare blajină şi o bluză retro, de bowling, făcu câţiva paşi în faţă şi întrebă:
— E vreo problemă? Fiindcă eu sunt răspunzător pentru aceştia doi, în lipsa Ameliei.
Clipind mărunt, Claire îşi dădu seama că era Oliver. Nu chiar Oliver, cel adevărat, fiindcă arăta... altfel: nu doar ca vestimentaţie, ci şi prin întregul lui limbaj corporal. Îl mai văzuse şi altădată trecând prin astfel de transformări, însă nu chiar atât de spectaculoase. Şi accentul îi suna altfel: mai degrabă, unul plat, gen Midwest, cu absolut nimic exotic în el.
Regizorul îi aruncă o privire, după care clipi, la rând lui, şi păru să-şi reconsidere atitudinea.
— Presupun că nu, răspunse, până la urmă. Dar nu pot să accept genul acesta de perturbări, să ştiţi. Aici ne ocupăm de probleme serioase.
— Ştiu, zise Oliver. Dar o zi n-o să conteze. Las-o pe fată să plece.
— Mergem s-o căutăm pe Kim, explică Eve. Aşa că, drept vorbind, tot de problemele serioase ne ocupăm noi, este?
Chipul regizorului se încordă iar, ca în pragul un explozii, însă preferă totuşi să-şi înghită cuvintele şi să spună, până la urmă:
— Puteţi să-i transmiteţi domnişoarei Magness că îi acord o repetiţie ca perioadă de graţie. Dacă mai întârzie cu o secundă oricare altă dată când o convoc, o mănânc.
Şi nu vorbea la figurat, în sensul că ar concedia-o. Vorbea la propriu.
Claire înghiţi în sec. Heather nu păru surprinsă. Îşi însemnă ceva pe mapă, clătină din cap, după care îşi înclină din nou capul într-o parte, fiindcă un nou şuvoi de vorbe se revărsa din cască.
— Fir-ar să fie, exclamă, oftând. Chiar vorbeşti serios? Grozav. Nu, nu mă interesează cum faci; doar rezolvă problema.
Apăsă pe butonul de încheiere a convorbirii şi-şi îndreptă privirea spre Claire.
— Urează-mi succes.
— Ăăă... succes...
Heather urcă treptele care duceau spre scenă şi se apropie de regizor, căruia îi şopti ceva la ureche. Acesta scoase un urlet furios şi se îndepărtă, tropăind şi agitându-şi braţele.
Michael şi Eve profitară de ocazie şi evadară de pe scenă, coborând în sală, unde-i aştepta Claire. Oliver veni după ei.
— Drăguţă bluză, comentă Claire, cu o expresie impenetrabilă.
Oliver îşi cobori privirea spre bluză, dar se răzgândi şi zise:
— Ei, acum spuneţi-mi ce se-ntâmplă. Imediat.
— Kim a dispărut, îi răspunse Eve. Am încercat să dau de ea înainte de repetiţie: era vorba să venim împreună... în orice caz, n-a apărut. Am fost foarte îngrijorată. Era cât pe-aci să ajung şi eu cu întârziere, şi n-o găseam pe nicăieri. Nici la telefon nu răspundea.
— Kim, zise Oliver. îi aparţine prin contract Valeriei. Neseriozitatea ei constituie, în foarte mare măsură, problema Valeriei, concluzionă, fără să pară că s-ar sinchisi prea mult.
Claire bănui că nici pe-aici Kim nu-şi făcuse prea mulţi prieteni.
— Am vrea să suni tu la poliţie. Să le ceri s-o caute.
— Nu.
— Nu?
— Kim are o Protectoare, care răspunde pentru ca, repetă Oliver. N-am de gând să ordon irosirea resurselor oraşului pentru căutarea cuiva care, după toate probabilităţile, este victima propriei prostii, într-un fel sau în altul.
— Stai puţin, interveni Claire. În conformitate cu legile din Morganville, are şi ea drepturile ei. Fie că are un vampir Protector, fie că nu, tot cetăţeană a oraşului rămâne. Nu se poate s-o abandonezi aşa, pur şi simplu!
— Adevărul este că pot, o contrazise Oliver. Nu intră în atribuţiile mele nici s-o ajut, nici să-i fac vreun rău. Kim Magness nu e problema mea, şi nici a vreunui alt vampir, cu excepţia Valeriei, pe care o voi informa la momentul potrivit. Dacă vreţi să sunaţi la comandantul Moses şi să-i explicaţi situaţia, sunteţi liberi s-o faceţi. Oamenii intră sub jurisdicţia ei şi a primarului. Totuşi, mă îndoiesc cu toată sinceritatea de faptul că o femeie bine cunoscută prin instabilitatea ei psihică, şi care a dispărut doar de câteva ore, ar putea fi considerată o prioritate de prim rang.
Şi, cu aceasta, încheie subiectul, le întoarse spatele şi urcă din nou treptele spre scenă. Când ajunse sus, era din nou în pielea personajului său umil, blând.
Ceea ce era de-a dreptul ciudat.
— Jigodia naibii, şuieră Eve, printre dinţii încleştaţi.
— Haideţi să mergem, nu avem nevoie de el, hotărî Michael. De unde începem?
Eve trase aer adânc în piept.
— Presupun că ar trebui din apartamentul ei, zise, aruncând o privire aproape de scuză spre Claire. Îmi pare rău. Ştiu că voi două nu vă prea, hm, înghiţiţi, dar...
— O să te ajut şi eu, o întrerupse Claire.
Nu pentru că i-ar fi păsat cine ştie ce de Kim, ci fiindcă ţinea la Eve. Eve o îmbrăţişă la repezeală.
— Vrei să-l sun pe Shane? îi propuse Claire.
— Vrei tu? răspunse Eve, ai cărui ochi păreau acum de căţeluş, de-a dreptul rugători. Orice ajutor ar fi... sunt extrem de îngrijorată, Claire. Nu e stilul lui Kim. Chiar nu e.
Claire îi făcu un semn de încuviinţare, scoase telefonul formă numărul lui Shane, care nu avu nevoie de prea multe imbolduri ca să urle la şeful lui, spunându-i că trebuie să plece, fiindcă a intervenit o urgenţă în familie. Claire îi zise că vor trece pe-acolo ca să-l ia.
Până să încheie convorbirea, porniseră din nou spre parcarea întunecoasă.
— Nu pot să cred c-am făcut una ca asta, se plânse Eve. Mi-am spulberat total şansele cu piesa, pentru totdeauna. Ăla o să mă înlocuiască. N-o să mai primesc vreodată un rol în ceva, în veci. S-a zis cu viaţa mea.
— Ceart-o pe Kim, zise Claire. Doar eşti o bună prietenă.
Eve, în orice caz, arăta distrusă.
— Nu îndeajuns de bună, fiindcă altfel ea ar fi fost aici, este?
Nu e nicidecum vina ta.
— Dar dacă eu aş fi fost cea care lipseşte? întrebă Eve ridicând din sprâncene. Voi nu v-aţi simţi, cumva, vinovaţi?
Replica ei îi închise gura lui Claire, pentru că aşa ar fost, şi ea o ştia bine. Chiar să nu fi avut nici cea mai mică legătură cu dispariţia, tot ar fi simţit că putea să facă şi ea ceva.
Încă se gândea la acest lucru, când simţi furnicături care o vestea că se deschide un portal prin preajmă. Săgeata alarmei o străpunse adânc, şi Claire scoase repede telefonul, ca să vadă aplicaţia pentru detectare instalată pe el. Da. Un portal neplanificat era deschis cu forţa, chiar aici prin întuneric, la vreo doisprezece paşi distanţă.
— Fuga la maşină! urlă, pornind ea însăşi în sprint.
Eve, slavă Domnului, n-o întrebă de ce: doar luă startul în urma ei, iar Michael se repezi înainte şi sări pe scaunul din dreptul volanului.
Un torent de păianjeni se revărsă prin portal, mişunând pe pavajul din beton: ţopăind, ca şi cum ar fi fost răsturnaţi dintr-o găleată uriaşă. Mii de-alde Bob, doar că mai mari, cam cât un chihuahua mai mărunţel. Eve scoase un ţipăt şi se azvârli pe bancheta din spate, trântind portiera exact în clipa în care unul dintre păianjeni se avânta spre ea; acesta se izbi de geam şi ricoşă cât colo. Claire îl lovi cu piciorul pe altul în timp ce se repezea pe scaunul din dreapta lui Michael, care blocă imediat portierele.
— Ce naiba? urlă Eve. O, Doamne, parc-ar fi un atac al unor CGI gigantice!
— E Ada, zise Claire, schimbând o privire cu Michael. Mă urmăreşte. Sigur ea e.
— Dar de ce?
Imaginile mai multor simboluri îi trecură fulgerător lui Claire prin faţa ochilor: simboluri pe care le recapitula şi le încredinţa memoriei absolut în fiecare dimineaţă.
— Pentru că-i cunosc secretul, răspunse. Ştiu cum s-o resetez, într-un fel e cam cum i-aş şterge toată memoria. Myrnin n-ar vrea să facă una ca asta, dar eu aş face-o. Şi Ada nu poate să se împace cu gândul.
— Grozav, bombăni Michael. Şi cam unde ar trebui să te duci, ca s-o resetezi?
— Ghici.
— Eşti, pur şi simplu, o inepuizabilă sursă de distracţie în clipa de faţă, comentă el, ambalând motorul şi apăsând pe ambreiaj.
Claire îşi astupă ochii cât timp trecură cu roţile peste păianjeni, fiindcă era ceva de-a dreptul greţos şi, într-un fel, întristător. Păianjenii îi mai urmăriră ceva timp, după care se mai zvârcoliră puţin, în depărtare, apoi se întoarseră, unul câte unul, cu picioarele în sus, şi muriră.
Ada nu era capabilă să-i ţină în viaţă prea mult timp ceea ce reprezenta o veste foarte bună pentru următoarea persoană care avea să pătrundă în garaj.
— Mai întâi, Kim, hotărî Claire. Eve are dreptate, e posibil să fi păţit ceva.
— Eşti sigură?
— Sunt sigură că Ada s-ar aştepta ca eu să dau fuga acum la ea. Şi mai bine o las s-aştepte. Şi să-şi facă griji.


Zece

Mansarda lui Kim arăta ca locul unei crime. Poate nu chiar literalmente, însă Claire se gândi că, dac-ar fi venit poliţia şi-ar fi împrejmuit totul cu panglici, nimeni nu s-ar fi mirat câtuşi de puţin: lucruri azvârlite peste tot, altele, sfărâmate şi strânse grămadă pe la colţuri, veşminte împrăştiate pe toate suprafeţele plane. Mirosea a mâncare chinezească învechită, iar coşul pentru gunoi, negolit de cel puţin o lună, dădea pe dinafară de ambalaje din carton şi cutii pentru pizza. Una dintre aceste cutii zăcea pe podea, cu vreo câteva felii de cârnat uscate înăuntru.
— Drăguţ, aprecie Shane, privind în jur. Ei bine, măcar ştim că nu are mania curăţeniei.
Pereţii erau, şi ei, plini de vopsea: nu pictaţi, ci doar murdăriţi de vopsea, ca şi cum Kim ar fi luat o găleată şi s-ar fi învârtit în cerc, împroşcând peste tot. Probabil c-o fi fost şi asta o artă, doar că nu dintre cele preferate de Claire.
— E ocupată, îi luă apărarea Eve, strângând cutia pizza şi alte câteva ambalaje de mâncare chinezească îndesându-le într-un sac din plastic. E artistă, adăugă ea.
— E puturoasă, replică Shane. Totuşi, nu sunt eu în măsură s-o judec. Ei, spuneţi, care-i planul? Căutăm prin jur? Pot să fiu piua-ntâi la scotocitul prin sertarul cu lenjerie?
Claire tresări.
— Nu-mi vine să cred că ai putut să spui aşa ceva.
Shane luă o înfăţişare îngerească.
— Cineva tot trebuie s-o facă şi pe-asta, argumentă.
— Atunci, acel cineva voi fi eu!
Lui Shane îi pieri zâmbetul şi deveni serios.
— Hei! Scuză-mă. N-am vrut să...
— Ştiu, îl întrerupse Claire.
Dar, chiar şi-aşa, tot o durea. Evitându-i privirea începu să scotocească printre lucruri. În definitiv, Kim părea să nu aibă un sertar rezervat lenjeriei: nu se jena să-şi împrăştie sutienele şi chiloţii peste tot. Claire luă un sac şi începu să îndese veşmintele în el, uite de-aia.
— Fetele astea, comentă Michael. Doar am venit să căutăm indicii, am dreptate? Nu să-i facem curat prin casă.
— Corect, îl aprobă Eve, după care trase aer adânc în piept. Mă duc să caut prin dormitor.
— Eu, în baie, se oferi Shane.
— Curajosule! Bine, tu continuă pe-aici, îi zise Michael lui Claire. Eu o să mă ocup de bucătărie.
Îţi doresc succes, zise ea.
Şi nu glumea. Era în stare să pună pariu că mucegaiul se instaurase propria civilizaţie în interiorul frigiderului.
Astfel, Claire rămase singură în încăperea aceea mare şi vandalizată. Nu avea habar nici măcar de unde să-şi înceapă cercetările, însă după ce se hotărî să nu ia în seamă gunoiul, ţoalele împrăştiate şi debandada generală, se pomeni concentrându-se asupra pereţilor. Unul dintre aceştia avea pe el o pictură murală, cu feţe sinistru de alungite şi ochi holbaţi.
Ochi holbaţi. Care luceau. Încremenind, pentru o clipă, Claire avu impresia că era cineva dincolo de peretele acela, urmărind-o; abia apoi îşi reveni la normal. Nu era decât o sticlă, în care se reflecta lumina: nu erau ochi adevăraţi. Dar de ce-ar fi pus Kim sticlă în dreptul ochilor... ba nu, în dreptul unui singur ochi?
A...
— Hei? strigă ea, deschizând dulapul de lângă pictura murală; împinse deoparte maldărele de cutii şi de alte porcării şi descoperi camera video al cărei obiectiv privea prin gaura ochiului.
Era una miniaturală, performantă, fără fir. În consecinţă, trebuia să existe şi un soi de receptor pe undeva. Scoase capul din dulap şi strigă:
— E vreun computer prin preajmă?
— Aici, îi răspunse Eve.
Într-adevăr, era un Mac, instalat pe o masă şubredă, într-un colţ al dormitorului, înghesuit lângă un pat deşelat, nefăcut. Pe monitor era un screensaver, iar după ce Claire apăsă bara pentru spaţiu, i se ceru o parolă. Întoarse privirea spre Eve, care ridică din umeri într-un semn clar de habar n-am.
Claire tastă prenumele Eve. Nimic. Încercă şi Morganviile, dar, încă o dată, fără rezultat.
Pradă unei bănuieli cumplit de dezagreabile, tastă Shane.
Ecranul se limpezi, şi Claire se pomeni privindu-se pe ea însăşi. Se trase înapoi, surprinsă, iar imaginea de pe ecran o imită, îndepărtându-se de cameră. A! Camera video montată în perete era în funcţiune. Claire o deconectă şi cercetă cu privirea ceea ce se afla pe desktop, fiindcă ea acolo obişnuia să-şi plaseze lucrurile pe care voia să le acceseze mai repede... şi iată-l! Un folder denumit Reality Project Cam #72.
Conţinea fişiere video. Claire îl deschise pe unul dintre ele şi, instantaneu, Kim îşi făcu apariţia, umplând ecranul, aplecată cu un aer teatral spre lentila obiectivului.
— Ziua a douăzeci şi doua a proiectului, anunţă ea, într-o şoaptă sonoră. Încă nu ştiu sigur dac-o fi fost descoperit sau nu vreunul dintre punctele suplimentare, dar voi merge mai departe cât timp îmi va fi posibil. Până acum, material grozav. Proiectul istoric oficial încă e în derulare, dar cei mai mulţi dintre vampiri nu vor să stea de vorbă. În orice caz, n-are importanţă: ceea ce-mi va ieşi va fi cu mult mai bun. Cei de la Oscar or să mă pupe şi-n fund!
Luă o sticlă cu apă minerală aflată la îndemână şi o ţinu ambele mâini, pe post de microfon, arătând peste măsură de bucuroasă.
— O, dar vă mulţumesc foarte mult! Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că mi se face o asemenea onoare. Aş dori să adresez mulţumirile mele Academiei...
Claire puse pauză şi-şi întoarse privirea spre Eve, dar şi spre Shane, care tocmai ieşise din baie, să vadă şi el. După câteva clipe, li se alătură şi Michael.
— Ce-i asta? întrebă Claire.
Eve clătina din cap, fixând ecranul cu privirea.
— Nu, pe bune, chiar nu ştii?
— Nu. Despre ce tot vorbeşte acolo?
Derulă înainte până când îşi încheie Kim discursul de acceptare a premiului, după care apăsă din nou pe PLAY. Faţa lui Kim strălucea de veselie. Subiectul despre care vorbea, oricare-ar fi fost, pentru ea era de o importanţă majoră.
— Nu-mi vine să cred: în sfârşit, am reuşit să pun câteva şi în ultima dintre Casele Fondatoarei. Legăturile par să fie bune, transmisia porneşte. Dumnezeule, de ce înghite lumea mereu cele mai prosteşti pretexte? De ce merge de fiecare dată vechiul truc cu dusul la baie? Ea nici măcar nu s-a neliniştit când am lipsit timp de zece minute, ca să-mi vâr nasul peste tot. Drăguţ.
Kim se aplecă şi mai mult în faţă, cu o expresie confidenţială.
— Poate c-o trebui să-mi păstrez câte ceva doar pentru mine. Shane, dezbrăcat... O, da!
— Poftim? strigă Shane. Ce naiba zice?
Eve făcu ochii mari, îşi umezi buzele mânjite cu negru şi întrebă:
— Când a filmat asta?
Claire verifică data.
— Pe la începutul săptămânii trecute.
— Of, Doamne, zise Eve. Am... am cunoscut-o pe Kim la probele pentru spectacol. Adică, o cunoşteam deja, dar nu eram prietene apropiate, sau altceva, şi ea mi s-a părut chiar... interesantă. A venit cu mine după ce-am terminat. Tu erai la şcoală, Michael era pe undeva, iar Shane tocmai pleca.
— Şi a cerut voie să se ducă la baie? o îmboldi Claire.
— Mda, recunoscu Eve, cu o înfăţişare demnă de milă. A lipsit ceva timp, dar nu se cade să pui întrebări. Adică, zău aşa, doar nu trebuie să faci pe iscoada. Şi, pe urmă, ea era atât de super!
— E super, o aprobă Shane. E o super-javră dementa şi manipulatoare. Doar am ieşit cu ea, ai uitat? O singură dată. Trebuia să mă întrebi. Şi ce-i cu porcăria asta, că m-ar fi văzut dezbrăcat? Eu nici măcar n-am fost acasă!
Eve îşi astupă gura cu amândouă palmele.
— Ce-a făcut? O, Doamne... s-a folosit de mine, aşa e? S-a folosit de mine.
— Ea : se foloseşte de toată lumea, replică Shane. Non-stop. Scuză-mă, dar mi-am cam făcut griji când te-am văzut că ţi se aprind călcâiele după ea. Doar ea nu e... mda. Pur şi simplu, ea nu e.
Claire se întrebă dacă ar fi cazul să se simtă oarecum răzbunată, însă nu era aşa. Dimpotrivă, se simţea agitată.
— Ce-a căutat ea acasă la noi?
— Pentru ce se dau Oscarurile?
— Pentru filme, răspunseră simultan Michael şi Shane.
Iar apoi, toţi patru se priviră, în tăcere. Claire nu ştia cum s-or simţi ceilalţi, însă, în ceea ce-o privea, stomacul îi dădea impresia că e în cădere liberă, fără să se zărească fundul prăpastiei. Se întoarse cu încetineală spre monitor, închise playerul video şi examină folderul.
— Ce e? se interesă Shane.
— E jurnalul video personal al lui Kim, îi răspunse ea, arătându-i ecranul. Aici îşi ţine ea toate înregistrările personale.
— Şi?
— Ia uită-te la număr.
— Reality Project... Cam... numărul..., silabisi Eve, şi deodată icni scurt. Of, mama mă-sii!
— Asta înseamnă că mai sunt instalate alte şaptezeci şi una de camere prin Morganville, concluzionă Claire. Pe ici, pe colo.
— Şi cel puţin una, acasă la noi, o completă Shane.

Pe Mac-ul din apartamentul lui Kim nu găsiră nici cel mal mic indiciu despre unde erau transmise filmările... Era nevoie de computere mult mai puternice decât un laptop ca să suporte şaptezeci şi una de camere, mai ales dacă stoca atâţia terabyţi de date.
— Îi trebuie un server pentru reţea, concluzionă Claire, după ce efectuă calculul mental. Sau dispozitive de stocare offline. Poate că nu înregistrează decât între anumite ore, după care transferă totul pe DVD-uri, sau cam aşa ceva.
— La universitate? sugeră Eve. Servere din belşug pe-acolo, nu?
Claire examină în minte posibilitatea, dar apoi clătină din cap.
— Mda, ar fi destul spaţiu disponibil, dar cum ar putea ea să-l folosească fără s-o observe cineva? Nici măcar nu e înscrisă ca studentă. Iar sistemul de securitate al computerelor de la TPU e destul de strict: e normal să fie fiindcă vampirii îl supraveghează, ca să împiedice pe oricine să expedieze informaţii compromiţătoare în afară.
Ceea ce conduse la un alt gând, şi mai neplăcut, care i se cuibărise în minte.
— Kim se crede nu ştiu ce soi de cineast independent renegat, nu-i aşa?
— Aşa-i, încuviinţă Eve. Vorbeşte întruna despre asta. Despre televiziuni, show-uri transmise pe cablu, toate lucrurile astea. E cam obsedată de ele. Actoria, pentru ea, a fost în realitate pretextul ca să poată vedea toate chestiile din culise, aspectele tehnice.
Shane se lăsă greoi pe patul deşelat al lui Kim, ceea ce-i aduse în minte lui Claire unele asocieri neplăcute, pe care şi-ar fi dorit să nu le facă.
— A împânzit oraşul, zise Shane. L-a umplut cu camere de supraveghere. Şi-o să scoată din toate astea, ce, vreun soi de super-documentar despre vampiri?
— Mai rău, zise Claire. Şaptezeci şi două de camere, toate funcţionând concomitent? O să monteze episoade în şir. Ea îşi doreşte un reality-show. Un reality-show ca în Morganville.
Se răsuci înapoi spre tastatură şi făcu să apară pe ecran programul pentru mesagerie electronică folosit de Kim.
Căsuţa pentru mesajele primite era goală şi, din câte putea să-şi dea seama Claire, nici nu fusese întrebuinţată vreodată.
— Trebuie să fi primit măcar un e-mail, zise ea.
— Webmail, interveni Michael. Dacă vrea să-şi acopere urmele, aşa procedează. Crezi că e în legătură cu cineva din afară?
Claire încercă să deschidă istoricul navigatorului, dar acesta fusese şters.
— Rulează nu ştiu ce program de întreţinere, explică ea. Îi şterge fişierele temporare şi istoricul la fiecare douăzeci şi patru de ore.
— Lucrează cu cineva, zise Shane, şi ridică din umeri când văzu că toţi îşi întorc privirile spre el. E logic, argumentă el. Camerele web nu cad din copaci, nu? Ca să cumperi atâtea, ai nevoie de finanţare, iar Kim nu scoate nici pe departe cât i-ar trebui din simulacrul ei de artă.
— Cineva din afară ştie tot, cugetă Claire. Voi credeţi că vampirii or fi aflat? Că ei sunt la originea dispariţiei lui Kim?
— Oliver nu părea să se sinchisească. Dacă noi am fi ştiut, îţi garantez că ăsta n-ar mai fi fost aici, zise Michael făcând semn cu capul spre computer.
Spusese noi, nu ei. Claire sesiză, şi observă că nici lui Eve nu-i scăpase nuanţa.
— L-am fi luat sigur, adăugă Michael.
Shane schimbă câte o privire cu ambele fete. Nici lui nu-i rămăseseră neobservate implicaţiile lui noi-contra-ei.
— Ce-i cu noi ăsta, frate?
— Ce?
— Te socoteşti acum ca făcând parte din echipa vampirilor?
Michael oftă.
— Chiar trebuie să ne certăm pe tema asta acum? Fiindcă eu cred că avem probleme mult mai importante.
— Ba nu, n-avem, interveni Eve. Kim a dispărut. Ea se ocupă de ceva cu adevărat periculos, şi multă lume — inclusiv vampirii — ar putea vrea ca ea să înceteze, sau doar să nu mai fie. Eu, în schimb, am nevoie să ştiu unde eşti tu, Michael. Eşti de partea vampirilor? Sau eşti de partea noastră?
— Noastră însemnând ce? Oamenii? Eve...
— Noastră însemnând eu, Shane şi Claire, replică Eve, un ton categoric. Eşti? Sau o să-i informezi pe Amelie şi Oliver despre ce face Kim, şi-o să transformi toate astea într-o vânătoare disperată de vrăjitoare?
Michael întârzie cu răspunsul câteva secunde. Shane se ridică de pe patul care gemu în timp ce vechile lui arcuri se destindeau la loc.
— Michael? îl îmboldi el.
— Nu-mi face asta, zise Michael, adresându-i-se direct Eve. Nu e o alternativă. Nu am o alternativă.
— Mereu ai, şi o ştii. Ai avut, atunci când ai lăsat-o pe Amelie să te transforme, şi ai şi acum. Sam nu s-a lăsat dus de val. Nici tu nu eşti obligat să te laşi. Tu poţi... să faci fapte bune.
— Nu tot ce fac vampirii e neapărat rău.
Shane plesni peretele cu palma, şi zgomotul sec şi sonor, ca un foc de armă, îi făcu pe toţi să tresară şi să-şi îndrepte privirile spre el.
— Ai de gând să ne ajuţi să oprim nebunia asta, sau să dai fuga cu pâra? E o întrebare cât se poate de simplă, frate.
— Aici nu e vorba despre voi trei. E vorba despre Kim care încearcă să ne distrugă pe toţi, să se transforme în cine ştie ce vedetă de reality-show şi să se îmbogăţească.
— Poate, replică Shane. Şi poate că nu e neapărat aşa. Filmările sunt transmise undeva. Ea sigur încă încearcă le monteze. Iar noi putem încă să-i dăm de urmă şi s-o facem să înceteze. Nu e obligatoriu să mai ştie şi altcineva.
— Şi tu de ce vrei s-o protejezi? ripostă Michael.
Shane aruncă o privire rapidă spre Claire, iute ca fulgerul, însă ea tot zări vinovăţia din ochii lui.
— Melancoliile trecutelor iubiri? continuă să-l tachineze Michael.
— Auzi, frate, mai bine taci.
— Eve vrea s-o salveze, fiindcă au fost prietene. Claire nu vrea decât să salveze pe toată lumea...
— Nu chiar pe toată lumea, bombăni ea.
— În schimb, tu... tu eşti ranchiunos. Ai fi în stare s-o arunci pe Monica sub roţile autobuzului într-o clipă de înfierbântare, însă Kim nu vrei să păţească nimic.
— Vorbesc serios, mormăi Shane. Taci. Imediat.
— Vezi cum e? zise Michael, cu blândeţe. Nici mie nu-mi place ca lumea să-mi pună intenţiile sub semn întrebării. Sunt vampir. N-am ce să fac. Beau sânge. Treceţi naibii peste asta şi nu mai daţi vina pe mine. Vreţi s-o salvaţi pe Kim? Foarte bine. Dar, dacă n-o găsim în următoare douăzeci şi patru de ore, va trebui să-i spun cuiva, şi-atunci va începe tămbălăul.
— Totul s-a lămurit, îl aprobă Eve.
Avea lacrimi în ochi, strălucind ca nişte bobiţe de argint, însă clipi şi le alungă.
— Şi totul s-a terminat, adăugă ea. Poţi să fii al naibii de sigur de asta, Michael.
Zicând acestea, se răsuci pe călcâie şi plecă, împingând cu piciorul mizeriile din drumul ei.
Claire o urmări cu privirea, apoi începu să demonteze cablurile computerului.
— Shane, zise ea. Adu camera din dulapul încăperii de alături. Poate reuşim să-i detectăm IP-ul şi să aflăm unde transmite imaginile.
Michael plecă după Eve, însă Shane mai zăbovi, cât timp ea îndesa computerul şi cablul de alimentare în geanta laptopului.
— Hei, zise el.
Îi atinse uşor părul cu degetele, apoi umărul.
— Eu nu... uite ce e, nu sunt îndrăgostit de ea. Nu sunt. Doar că...
— Te-ai culcat cu ea o dată. Mda, am auzit, îl completă Claire, închizând cu zgomot încuietorile genţii pentru laptop, pe care şi-o atârnă apoi de umăr. Face o impresie al naibii de puternică, zise apoi.
Shane i se puse în drum şi, în ciuda a orice, în ciuda bunelor ei intenţii, ea îl privi în ochi, şi lumina pe care o zări în ei îi tăie respiraţia. Vârfurile degetelor lui îi atinse obrajii, după care el se aplecă şi o sărută.
— Nu, murmură, cu buzele lipite de ale ei. Nu ea. Ci tu.
Şi, până ca ei să-i vină în minte ceva de spus, Shane întoarse spatele şi plecă să ia camera video din dulap. În cealaltă cameră, Claire îl văzu pe Michael discutând cu Eve... în fine, cu spinarea ţeapănă a lui Eve. Michael se întoarse când o văzu venind, împreună cu Shane.
Eve deschise uşa de la ieşire şi o trânti în urma ei, coborând în goană treptele şi lăsându-i pe ei toţi cu mult în urmă. Când reuşiră să ajungă, ea se instalase deja pe scaunul din dreapta şoferului, cu faţa spre geamul fumuriu. Dacă plângea, Claire nu putu să-şi dea seama. Îşi pusese o pereche de ochelari de soare cu lentile gigantice, gen oglindă, de care nu ar fi avut absolut deloc nevoie în interiorul automobilului unui vampir.
— Bun, zise Michael, urcându-se la volan. Încotro?
— Pe mine du-mă acasă, zise Claire. O să lucrez la amănuntele tehnice.
— Pe mine mă laşi la Common Grounds, zise Eve. Trebuie să discut cu ceva lume.
Michael tuşi uşurel.
— Vrei însoţitor?
— Nu.
Tonul ei fusese rece şi categoric, făcând-o pe Claire să tresară şi să-şi întoarcă privirea spre Shane. Prin penumbră, nu putea să zărească decât vagi fragmente din expresia lui, însă avu impresia că era una de hait!
— Ai şi tu treburile tale, nu? zise Eve.
Şi probabil că avea dreptate, fiindcă Michael nu prea putu s-o contrazică.
— Aşa că, zise Shane, eu o să stau acasă şi-o să mă uit la televizor. Şi asta-i o misiune foarte importantă. Nu oricine e capabil de aşa ceva, sub presiune.
— Tu ar trebui să vii cu mine, zise Eve. Mi-ar prinde bine ceva ajutor.
Şi asta, chiar dacă tocmai refuzase cu atâta hotărâre oferta lui Michael. Aoleu!
Evident că şi Shane gândea acelaşi lucru: îi aruncă o privire lui Michael, vizibil de scuză, iar Michael îi făcu un aproape imperceptibil semn de încuviinţare.
— OK, zise Shane. Formidabil.
Ridică palma, şi Eve i-o plesni.
— Claire? întrebă el apoi. Tu o să te descurci singură?
— Sigur, răspunse ea, strângând mai tare la piept geanta laptopului. Ce-ar putea să se-ntâmple rău?
Privirea lui Michael i-o întâlni fulgerător pe-a ei în oglinda retrovizoare.
— Adică, în afară de toate, adăugă ea.