Vm4

Patru

Casa Glass arăta, în destul de mare măsură, la fel cum o lăsase, când îşi strânsese jalnic de puţinele ei bunuri şi se mutase acasă la părinţii ei, după ce aceştia fuseseră atraşi în Morganville. Casa părea tăcută, singuratică, oarecum tristă şi incoloră. Aceasta era doar starea ei de spirit. Lucrurile lui Shane erau încă împrăştiate peste tot: noua lui consolă pentru jocuri, pe care abia şi-o conectase, CD-urile cu jocuri stivuite prin colţuri, împreună cu telecomenzile Wii, vechiul şi jerpelitul lui tricou negru, mototolit la marginea canapelei. Claire se duse până acolo, se aşeză şi îl luă în poală, ca pe un animal de companie, după care şi-l ridică până în dreptul feţei, inspirându-i mirosul.
Sunt acasă. Era o senzaţie minunată, şi tristă, şi oribilă, toate concomitent.
Dar faptul că ţinea în mâini tricoul lui Shane o făcea să se simtă de parcă ar fi ţinut-o el în braţe, fie şi doar pentru o clipă.
Când îşi ridică privirea, observă că Myrnin o studia.
— Ce-i? vru ea să ştie.
El ridică din umeri şi-i întoarse spatele.
— De ce m-ai adus aici?
— Trebuia să te duc undeva, îi răspunse Myrnin. Şi m-am gândit că poate ţi-ar plăcea mai mult decât la, să zicem, uzina de epurare a apelor reziduale.
Chitara lui Michael zăcea, în cutia ei, pe podea, lângă rafturile cu cărţi. Câteva dintre revistele lui Eve mai erau împrăştiate şi-acum pe măsuţa pentru cafea, cu colţurile îndoite, mai mult ca urmare a neglijării lor, decât a lecturării.
Mirosul era, încă, atât de familiar, încât Claire resimţi, încă o dată, din plin lipsa lui Shane şi a prietenilor ei.
— Eve o fi aici? îl întrebă, însă Myrnin nu-i răspunse.
În schimb, îi răspunse Eve, din pragul bucătăriei.
— Dar unde-aş putea să fiu? ripostă ea.
Se rezemă de cadrul uşii şi-şi încrucişă braţele la piept, fixându-i cu privirea.
— Ce căutaţi în casa mea, arătărilor?
— Hei, doar e şi casa mea! protestă Claire.
Ştia că sunase ca o încercare de apărare, dar n-avea ce face. Încă din primul moment, de când se cunoscuseră, Eve fusese de partea ei: mereu alături de ea, mereu dându-i crezare. Crezând în ea, ceea ce era mai important decât toate.
Şi o durea gândul că toate acestea erau, acum, altfel.
Faţa lui Eve era ca o mască din pudră de orez, însemnată agresiv cu rujul negru şi mult prea abundentul rimei. Părul negru şi-l prinsese la spate într-o coadă aspră, şi avea pe ea o foarte strâmtă bluză neagră tricotată, cu un craniu roşu în faţă, şi o pereche de excesiv de largi pantaloni cargo, cu o mulţime de buzunare şi de lanţuri. Plus cizme grele, de tip milităresc.
Eve era pregătită să snopească în bătaie pe cineva, şi dacă tot era în faza asta, n-o mai interesa şi pe cine se descărca.
— Eu vorbesc serios, zise ea. Îţi dau cam cinci secunde să ieşi din casa mea. Şi să-ţi iei şi lipitoarea preferată cu tine, până nu încep să mă joc de-a înfige ţepuşa în vampir.
Claire ridică tricoul lui Shane, vrând s-o mai liniştească.
— Nu mă întrebi măcar ce mai e cu ei?
Eve o fixă cu ochii ca două găuri negre în flăcări.
— Am şi eu sursele mele, îi replică. Iubitul meu e încă băiat rău. Iubitul tău e încă la închisoare. Iar tu încă te linguşeşti pe lângă întunecatul lord de Mordor . Apropo, o să-ncep să te strig Gollum , târâtură mică.
— Eve, stai puţin. Nu e chiar aşa...
— De fapt, chiar aşa este, o întrerupse Myrnin. Trebuie să plecăm, Claire. Imediat.
Încercă s-o ia de mână, însă ea se scutură şi se apropie de Eve, care-şi îndreptă spinarea şi-şi strecură o mână într-un buzunar al pantalonilor.
— Eu nu mă ţin de prosteli, Claire. Ieşi din casa mea!
— Aici locuiesc!
— Ba nu, aici ai locuit!
Replica ieşise de pe buzele înnegrite ale lui Eve ca un mârâit aspru, sălbatic.
— Casa e încă a lui Michael, şi orice i s-ar întâmpla lui, eu am de gând s-o apăr, m-ai înţeles? Nu te las pe tine...
— Michael nu e rău, se răsti Claire, disperată. Lucrează pentru Amelie.
Eve rămase încremenită, cu gura întredeschisă şi ochii mari.
— Claire, rosti încet Mymin, din spatele ei, pe un ton de avertizare. Secretele ar trebui păstrate.
— Nu şi faţă de ea, insistă Claire, disperată să mai risipească măcar o parte din furia prietenei sale. Michael lucrează pentru Amelie, repetă ea. Nu e de partea lui Bishop. El ar fi vrut să-ţi transmit asta. Niciodată nu ne-a părăsit, Eve. Niciodată nu te-a părăsit pe tine.
Tăcere. O tăcere mormântală, de gheaţă; Claire putea să-i audă respiraţia lui Eve. Nimic altceva. Eve îşi scoase mâna din buzunar. În ea, ţinea un cuţit.
— Aşadar, ăsta e cel mai nou joc al lui Bishop? De-a zăpăcitul fraierei? Nu vezi în ce hal mă înnebuneşti? Pentru că, sincer vorbind, nici nu e mare lucru: şi-aşa sunt deja destul de nebună, adăugă, şi în ochii ei negri începură să sclipească lacrimi. Moştenire de familie, cred, zise ea.
— Claire nu te-a minţit, interveni Myrnin, strecurându-se în faţa lui Claire, ca să pareze orice mişcări ameninţătoare ar fi putut încerca Eve. Chiar trebuie să fii atât de plină de...
Eve se aruncă asupra lui. Myrnin dădu impresia că nu se clinteşte absolut deloc, dar în clipa imediat următoare era în spatele ei, ţintuindu-i braţele, iar cuţitul se învârtea pe podea, oprindu-se abia când se ciocni de piciorul lui Claire. Eve nu avu timp nici măcar să ţipe, iar după ce fu imobilizată, nu mai putu, fiindcă palma lui îi astupase deja gura, înăbuşind orice sunet.
În ochii lui Myrnin apăruseră diabolice scântei roşietice, iar buzele lui atinseră uşor gâtul palid al lui Eve.
— ... de atâta bravadă inutilă? îşi sfârşi el întrebarea, pe exact acelaşi ton cu care o începuse. Ţi-am spus doar că ea nu te-a minţit. Minte foarte prost, când e s-o facă. Şi tocmai asta o face atât de îngrozitor de folositoare pentru noi... Totdeauna ştim pe ce picior dansăm cu micuţa noastră Claire. Acum, joacă-te frumos, imitaţie de fată moartă. Altfel, o să-ţi împlinesc cele mai negre vise.
O îmbrânci pe Eve spre Claire, care trimise cu piciorul cuţitul departe de oricine. Eve se răsuci pe călcâie, evident (şi logic) considerându-l pe Myrnin pericolul mai mare. Sub fardul din pudră de orez, se vedea că e îmbujorată la faţă, iar ochii îi străluceau de teamă.
Myrnin îi dădu târcoale ca o hienă. Mai şi zâmbea, tot ca fiara.
— Spune-i să înceteze, ceru Eve. Claire, spune-i să înceteze!
— Myrnin, las-o în pace pe Eve. Te rog!
Era cam nivelul maxim până la care îndrăznea Claire să se adreseze lui Myrnin cu vreo cerere, mai ales când avea strălucirea aceea în ochi. Se vedea că savurează totul.
— Trebuie să vorbesc cu ea, argumentă Claire, şi nu pot, dacă tu o sperii de moarte. Te rog.
Myrnin mai facu câţiva paşi, şi Claire îl văzu cum îşi capătă stăpânirea de sine, cu un veritabil efort fizic. Se aşeză pe un scaun de lângă masa pentru cină şi-şi ridică picioarele murdare pe ea.
— Perfect, zise, încrucişându-şi braţele. Vorbeşte. Eu doar să stau şi să aştept, nu? Fiindcă misiunea mea de a salva oraşul acesta, nu are nici cea mai mică importanţă, pe lângă discuţia voastră între fete.
Claire îşi dădu ochii peste cap.
— Ia mai taci odată, cabotin de melodramă medievală!
Acum, că se aşezase şi-i pierise strălucirea aceea din ochi, lui Claire îi venea la îndemână să-l repeadă, iar el era capabil să-i primească remarca doar pufnind şi ridicând din umeri.
— Eve, am încercat să te sun. Am încercat să trec pe aici; să vorbesc cu tine.
Acum, i se adresa prietenei sale, iar Eve o privea drept în ochi pe ea, nu pe Myrnin, ca şi cum Claire ar fi devenit adevăratul pericol din cameră.
— Eve?
— Te-am auzit.
— Şi?
— Şi, mă gândesc, răspunse Eve. Pentru că te-ai tras de şireturi teribil de frumos cu Tata Bishop Colţosul. Eşti mica lui căţeluşă, mişuni prin tot oraşul şi-i duci micuţele lui scrisorele de amor. Corect?
Claire nu prea putea s-o contrazică.
— Dar nu c-aş fi avut de ales, zise ea. Crede-mă, aş fi preferat să nu fiu vârâtă până-n gât în toate astea, însă el ştia că-i aparţin Ameliei. Nu reprezentam decât încă unul dintre bunurile pe care voia să i le ia, nimic mai mult. Îi place s-o pună pe jar, folosindu-se de mine.
Eve se mai înmuie, dar numai foarte puţin.
— Cam naşpa să fii obiect didactic într-o lecţie dată cuiva.
— Habar n-ai cât.
— Dar nu te-a... ştii tu...
Eve mimă înfigerea colţilor, doar pentru eventualitatea în care Claire ar fi crezut că se referă la altceva. Şi apoi păru chiar îngrijorată, pe deasupra.
— Nu e absolut deloc interesat de mine, o asigură Claire. Pentru el, eu nu sunt decât un pion pe care-l tot mută pe tabla de şah. Şi, în plus, are Myrnin grijă de mine.
Myrnin îşi flutură mâna, într-un gest aflat cam pe la jumătatea drumului dintre o respingere dispreţuitoare şi o princiară încuviinţare leneşă.
— El n-o să-i permită lui Bishop să-mi facă vreun rău, continuă Claire.
În fine... cam pe-acolo. Dacă se-ntâmplă să fie pe fază, completă în sinea ei.
— Tu ce mai faci? o întrebă pe Eve.
— Nimic. A fost linişte pe-aici, îi răspunse prietena ei, ridicându-şi privirea pentru o clipă. Fratele meu a mai trecut să vadă ce mai fac.
— Jason?
Ei bine, aceasta nu putea să fie tocmai cea mai liniştitoare veste, după părerea lui Claire.
— Spune-mi că glumeşti, zise ea.
— Ba nu, e... Am impresia că în sfârşit i-a mai venit mintea la cap. Pare... schimbat. Şi, pe urmă, am şi eu nevoie să fie cineva lângă mine, iar el e cam singurul aflat încă prin preajmă.
— Jason e cel care ne-a trădat la banchet! El a declanşat toată nebunia asta! Mai şi zici că eu aş fi favorita lui Bishop... măcar eu n-am ajuns de bunăvoie aşa ceva!
Oricum, nu până astăzi.
Eve o săgetă cu o privire severă.
— Jason tot fratele meu rămâne! Bine, mi-aş fi dorit să nu fi lost, dar nu prea cred că aveam posibilitatea să-mi aleg familia, nu?
— Parc-ai fi Shane, când vorbeşte despre taică-său!
— Tu ai venit aici să mă insulţi, sau ai ceva de spus? Pentru că, dacă n-ai, eu trebuie să mă duc la muncă.
Şi Eve plecă din cadrul uşii, îşi luă un rucsac din piele lăcuită şi o legătură de chei, pe aceasta din urmă începând s-o zornăie nerăbdătoare.
— Asta, pe latineşte, înseamnă căraţi-vă naibii de-aici, ceea ce, apropo, credeam că o fată de facultate ca tine ar fi trebuit să ştie.
Myrnin se ridică încetişor în şezut, făcând ochii mari.
— Scuză-mă, micuţă vietate palidă... mi s-a părut mie, sau tocmai ne-ai dat un ordin?
— Nu atât ţie, cât ei, dar, mda, dacă vrei s-o iei aşa. Sigur că da, parodie de Lestat ce eşti! Ieşiţi naibii din casa mea!
Eve aşteptă, nerăbdătoare, dar nu se întâmplă nimic.
— Ei, fir-ar să fie, chestia asta chiar nu mai funcţionează deloc?
— Nu, de când întâmplarea a făcut ca stăpânul casei să se transforme în vampir, îi explică Myrnin, în timp ce se ridica în felul acela bizar al lui, ca şi cum legea gravitaţiei ar fi fost abrogată în cartierul în care domicilia. Te rog, zise el, eşti invitata mea, obligă-mă să plec. Chiar m-ar distra.
— Myrnin, interveni Claire, oftând. Eve. Nu suntem duşmani, bine? Nu vă mai împungeţi atât.
Intervenţia ei nu-i atrase decât priviri stăruitoare din partea amândurora. Şi deloc plăcute.
— Noi doar... eram în trecere, zise Claire, simţindu-se năpădită de un autentic regret. În drum spre... încotro?
— Într-un loc izolat, răspunse Myrnin. Şi oricum n-am de gând să i-l divulg furioasei tale prietene. Gata cu trăncăneala. E vremea să plecăm.
Ca şi cum ideea de a pleca ar fi venit de la el, nu c-ar fi fost daţi pe uşă afară. Claire nu se putu stăpâni să nu-şi dea ochii peste cap.
Observă că Eve făcea acelaşi lucru, aşa că schimbară între ele zâmbete spontane, ruşinate.
— Îmi pare rău, murmură Claire. Zău, Eve. Îmi lipseseşti.
— Mda, răspunse Eve. Şi tu, mie, arătare. Mi-aş fi dorit să nu fie aşa, uneori, dar asta e.
Claire nu ştiu precis care dintre ele făcu prima mişcare, însă chiar nu mai avea importanţă: amândouă îşi întinseră braţele, iar îmbrăţişarea fu călduroasă, şi plăcută, şi reală. Eve o sărută la repezeală pe obraz, după care se desprinse și se îndepărtă grăbită, ascunzându-şi lacrimile.
— Am plecat! strigă peste umăr, dispărând în antreu. Asta înseamnă că şi voi! adăugă, înainte să trântească uşa de la intrare în urma ei.
În timp ce Myrnin deschidea portalul din perete, Claire înșfăcă tricoul lui Shane şi şi-l trase peste propriile veşminte. Era imens pentru ea. Îşi suflecă mânecile şi nu se putu abţine să nu-i ridice gulerul, ca să-l mai miroasă o dată. Myrnin rânji sarcastic.
— Nu există dramă mai mare decât cea a unei adolescente, comentă el.
— Ba da, a ta.
— Nu te-au învăţat acasă respectul faţă de cei mai în vârstă? o repezi Myrnin, apucând-o de umeri şi facându-i vânt prin portal. Ai grijă la deschizătură. A! Şi vezi că ai ruj negru pe obraz.

Ieşiră într-un subsol umed şi slab luminat: un loc absolut banal, plin de lăzi mucegăite.
— Mă duci în cele mai drăguţe locuri, comentă Claire, strănutând.
Mymin împinse lăzile din drum, fară să se sinchisească să-i răspundă, scoţând la iveală o scară din fier, cu treptele care păreau să fie mai mult rugină, decât fier propriu-zis. Claire îl urmă, încercând prudentă cu piciorul fiecare pas. Toată scara părea gata să se prăbuşească, dar reuşiră să ajungă până sus, unde găsiră... o uşă încuiată.
Myrnin îşi pipăi buzunarele, oftă, după care izbi lacătul cu pumnul. Acesta se sparse. Uşa se deschise, lăsată într-o parte, iar el se înclină ca un gentleman de modă veche. Ceea ce şi fusese, bănui ea, în zilele lui bune.
— Unde suntem?
— În liceul din Morganville.
Claire nu mai pusese vreodată piciorul pe-acolo. Începuse ultimul ei an de liceu la vârsta de cincisprezece ani, graţie creierului ei de mutant tocilar; cu toate acestea, când intrară pe coridor, se simţi de parcă ar fi călătorit înapoi în timp. Numai cu un an, de fapt, ceea ce facea ca senzaţia să devină şi mai bizară.
Linoleumul crestat şi lustruit al podelelor. Pereţii vopsiţi într-un verde industrial. Şiruri de dulăpioare prăpădite, întinzându-se pe toată lungimea coridorului, în majoritate prevăzute cu lacăte cu cifru. Postere pe hârtie de împachetat şi bannere făcând reclamă pentru spectacolul cu Annie Get Your Gun al cercului de teatru şi pentru concertul cu vânzare de prăjituri al formaţiei muzicale. Mirosea peste tot a soluţii pentru curăţat, a transpiraţie şi a stres.
Claire se opri să studieze supradimensionata mascotă pictată pe peretele din beton din capătul culoarului.
— Ce e? o întrebă Myrnin, nerăbdător.
— Nu, pe bune! Voi chiar n-aveţi deloc simţul discreţiei, nu-i aşa?
Era aceeaşi imagine pe care-o văzuse pe tricoul băiatului din biroul lui Richard Morrell: o viperă ameninţătoare, avântându-se, cu colţii scoşi. Ce drăguţ!
— N-am idee la ce te referi. Hai mai repede. Avem foarte puţin timp până la terminarea orelor...
Atunci, răsună asurzitor zdrăngănitul unei sonerii, şi pe toată lungimea coridorului, uşile se trântiră de perete, lăsând să se reverse valuri de tineri de vârsta lui Claire, sau apropiate. Myrnin o apucă de braţ şi o smuci grăbit.
Şcoala. Părea ireal cât de normal arăta totul: ca şi cum nimeni n-ar fi putut să suporte adevărul, aşa că se complăceau cu toţii în spoiala minciunii; din punctul acesta de vedere, liceul din Morganville era întocmai ca restul oraşului. Toată sporovăiala suna a voioşie prefăcută, şi copiii mergeau în grupuri numeroase, căutând să-şi asigure liniştea şi protecţia.
Toţi îi evitau pe Myrnin şi pe Claire, deşi toţi erau cu ochii pe ei. Îi auzi pe unii comentând. Grozav. Am ajuns şi celebră între liceeni, în sfârşit.
Cotiră repede la stânga, trecând de o pereche de uşi duble, după care zgomotele paşilor, discuţiilor şi uşilor trântite ale dulăpioarelor se stinseră în urma lor, lăsând locul unei tăceri catifelate. Myrnin o îmboldi să meargă înainte. Alte săli de clasă, însă acestea erau întunecate şi goale.
— Partea asta de clădire nu e folosită? întrebă Claire.
— Nu e necesară, îi răspunse Myrnin. A fost construită în ideea că populaţia umană din Morganville ar creşte. N-a crescut.
— Şi nu-mi dau seama de ce, bombăni Claire. Într-o localitate atât de minunată şi aşa mai departe. Ai crede că lumea moare să ajungă aici. Bine zis, moare.
Myrnin nu se sinchisi s-o contrazică. Mai era o uşă în capătul coridorului, iar aceasta avea fixat pe ea un zăvor argintiu.
Myrnin ciocăni.
După o tăcere prelungită, zăvorul se trase cu un clinc metalic, şi uşa se deschise.
— Domnul doctor Mills? se miră Claire.
Nu mai auzise mare lucru despre doctorul Mills, medic la Urgenţă şi, uneori, asistentul ei de laborator, de mai multe săptămâni. Dispăruse din peisaj, cu toată familia lui. Claire încercase să afle ce se întâmplase cu el, însă se temea că ar putea să primească veşti rele. Câteodată, era chiar mai bine să nu ştii.
— Claire, zise el, făcând un pas înapoi, ca să le permită, ei şi lui Myrnin, să intre.
Închise şi încuie uşa, şi abia apoi îşi întoarse spre ea un zâmbet obosit.
— Ce mai faci, puştoaico?
— Ăăă... bine, cred. Am fost îngrijorată...
— Ştiu.
Doctorul Mills era un bărbat de vârstă mijlocie, cam mediocru sub toate aspectele, cu excepţia minţii, care — chiar şi conform standardelor lui Claire — era destul de ascuţită.
— Domnul Bishop a aflat că fac cercetări pe sângele vampirilor. A cerut să încetez: nu e în interesul lui ca starea de sănătate a cuiva să se amelioreze în clipa de faţă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Aşa că a trebuit să ne mutăm în mare grabă. Myrnin ne-a mutat.
Îşi înclină uşor, cu prudenţă, capul spre Myrnin, care-i răspunse cu o curtenitoare fluturare a mâinii, în semn de încuviinţare.
— Cu tot cu familia?
— Soţia şi copiii sunt în camera alăturată, răspunse doctorul. Nu se poate spune că ar fi confortabil, dar e de ajuns de sigur. Noaptea, putem să folosim duşurile de lângă sala de sport. Avem mâncare în autoservire, cărţi în bibliotecă... E cam cel mai bun liman sigur pe care l-am fi putut găsi.
Doctorul Mills o privi mai îndeaproape pe Claire şi se încruntă.
— Arăţi obosită.
— Probabil, încuviinţă ea. Aşadar... aici e noul laborator?
— Se pare că mereu avem câte unul nou, nu? Măcar aici avem cea mai mare parte din ce ne trebuie.
Făcu un gest vag în jur. Încăperea era clar că fusese destinată predării unor materii ştiinţifice: avea mese cu tăblii groase din granit, echipate cu chiuvete şi arzătoare cu gaz încorporate. În fundul sălii erau şiruri peste şiruri de etajere ordonate, pline de recipiente din sticlă şi tot soiul de ingrediente îmbuteliate şi etichetate. Era o chestie, la Morganville: oraşul chiar investea în învăţământ.
— Am obţinut unele progrese neaşteptate, anunţă doctorul.
— Adică?
Myrnin se întoarse să-l privească; dintr-odată, nu mai arăta câtuşi de puţin diabolic, nici bizar.
— Ştii că am încercat să depistez originea maladiei?
— Originea nu e atât de importantă, pe cât ar fi perfecţionarea unui tratament paliativ eficient şi consistent, ca să nu mai pun la socoteală producţia de masă a remediului, replică Mymin. După cum ţi-am mai spus. Clar şi răspicat.
Doctorul Mills îşi întoarse privirea spre Claire, căutându-i sprijinul, aşa că ea tuşi, dregându-şi glasul.
— Eu sunt de părere că le-am putea face pe amândouă, zise ea. Adică, e important să ştim şi de unde anume vine ceva.
— Tocmai asta e, o susţinu doctorul Mills. Pare să vină de nicăieri. Nu s-au mai cunoscut alte maladii în rândul vampirilor; orice am testat pe sângele lor s-a topit imediat fără probleme, de la răceli şi gripe, până la cancer. Drept e că n-am cum să pun mâna pe unele dintre cele mai importante virusuri contagioase, dar nu găsesc nimic în comun între maladia asta şi oricare alta, cu excepţia uneia singure.
— Myrnin, uitând de obiecţiunile lui, veni mai aproape. Care anume?
— Maladia Alzheimer. E o maladie degenerativă evolutivă a...
Myrnin îl întrerupse cu un gest scurt.
— Ştiu ce e. Ai afirmat că ar avea ceva în comun.
— Evoluţia maladiei e similară, da, dar aici apare problema: sângele lui Bishop conţine anticorpi. E unicul sânge care conţine anticorpi. Asta înseamnă că există un remediu, iar Bishop s-a tratat cu el, fiindcă a contractat maladia şi s-a restabilit.
Myrnin se întoarse încetişor şi-şi înălţă sprâncenele spre Claire. Expresia feţei îi era blândă, însă privirea ardea.
— Tradu, te rog.
— Bishop e posibil să fi facut-o intenţionat, zise ea. Corect, domnule doctor? S-ar putea ca el să fi creat maladia, şi s-o fi răspândit în mod deliberat... folosind remediul doar pentru el. Dar de ce-ar fi făcut aşa ceva?
— N-am idee.
Myrnin se îndepărtă cu paşi furioşi, smuciţi, agitat; când îi ieşea în drum câte un scaun de laborator, îl ridica şi-l prefăcea în ţăndări izbindu-l de perete, fară ca măcar să încetinească.
— Pentru că vrea să fie stăpân, zise el. Şi să se răzbune. E perfect. Încă o dată, poate să hotărască numai el cine trăieşte, şi cine moare... a mai avut odinioară puterea asta, până când i-am luat-o noi. Am crezut că a fost nimicit. Am fost convinşi.
— Tu şi Amelie, înţelese Claire.
În spatele tuturor întâmplărilor de acum, se afla o lungă şi urâtă istorie; ea n-o înţelegea, şi nici nu-şi dorea de fapt, dar ştia că la un anumit moment, poate cu secole în urmă, Amelie încercase să-l omoare pe domnul Bishop, o dată pentru totdeauna.
— Dar aţi dat greş. Iar asta e ideea lui despre cum să vă întoarcă lovitura. Să vă lovească pe toţi odată.
Mymin se opri, rămânând cu faţa spre un colţ gol al încăperii, pentru câteva secunde, fară să răspundă. Apoi, se întoarse încet spre ei şi-şi trase unul dintre scaunele de laborator rămase intacte, azvârlindu-şi înapoi poalele redingotei în timp ce se aşeza.
— Aşadar, urgia asta a fost provocată deliberat.
— Aşa se pare, confirmă Claire. Iar acum v-a adus se pare acolo unde voia.
Myrnin zâmbi.
— Nu chiar, zise, arătând în jur, prin laborator. Avem arme!
Pe majoritatea meselor cu tăblii din granit se aflau tot felul de castroane metalice, în care erau împrăştiate cristale roşietice puse la uscat. Claire făcu semn spre ele, încruntându-se.
— Dar eu crezusem că mergem pe varianta lichidă a chestiei ăsteia!
Prin chestia asta se referea la medicamentul de susţinere pe care-l perfecţionaseră ea şi Myrnin — sau, cel puţin, îl rafinaseră până în punctul de a-l face şi util — şi care acţiona în sensul menţinerii sub control a celor mai grave urmări ale maladiei vampirilor. Nu era un remediu: ajuta, însă beneficiile administrării lui slăbeau treptat, în cel mai bun caz.
— Am mers, încuviinţă doctorul Mills. Dar durează mai mult distilarea variantei lichide, decât producerea cristalelor, şi avem nevoie să tratăm tot mai mulţi vampiri... aşa că, iată-ne! La atac, cu numai doi colţi la furcă!
— Dar cu remediul cum rămâne? insistă Claire.
Şi, văzând că doctorul nu arată deloc bucuros, îşi simţi inima strângându-i-se într-un mic nod în piept.
— Care-i problema?
— Din nefericire, mostra din sângele lui Bishop, de care dispuneam, s-a degradat foarte repede, răspunse el. Am reuşit să recoltez din ea o cantitate mică de ser, dar voi avea nevoie de mai multă substanţă, dacă vreau să produc o cantitate suficientă, încât să fie semnificativă.
— Cam cât din sângele lui v-ar mai trebui?
— Litri, răspunse el, pe un ton de scuză. Ştiu. Crede-mă, îmi dau seama ce gândeşti.
Claire tocmai se gândea cam cât de prostesc sinucigaşă ar fi încercarea de a obţine câteva picături din sângele lui Bishop, darămite litri. Myrnin reuşise o dată, însă se îndoia că până şi el s-ar mai putea descurca şi a doua oară, fară să fie străpuns cu ţepuşa şi dat pradă morţii. Dar nici să renunţe nu era dispusă.
— Va trebui să-l drogăm, zise ea.
Myrnin îşi ridică privirea spre ea, din locul în care-şi făcea de lucru cu recipientele din sticlă de pe o masă.
— Cum? El nu e printre cei înclinaţi spre mâncarea şi băutura oamenilor. Şi mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar putea să ajungă suficient de aproape de el, încât să-i dea o lovitură care să şi conteze.
Claire inspiră adânc, fiindcă ideea tocmai îi venise, ca un fulger rece, orbitor.
— Trebuie să-l drogăm prin intermediul a ceea ce bea el.
— Din câte am auzit eu despre Bishop, el nu bea sânge din pungă, zise doctorul Mills. Nu se hrăneşte decât din victime vii.
Claire încuviinţă.
— Ştiu, zise.
Îi venea greaţă s-o spună, atât de greaţă, încât abia dacă mai putea pronunţa cuvintele.
— Totuşi, continuă, e singura cale de a ajunge la el... dacă vrem într-adevăr să terminăm cu toate astea.
Cei doi bărbaţi — unul mai în vârstă decât ea, iar celălalt, infinit mai bătrân — o priviră şi, doar pentru o clipă, avură pe feţe una şi aceeaşi expresie: de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată.
— Ar fi o idee, rosti apoi Myrnin, gânditor. Trebuie să meditez la ea. Dar problema e că amestecarea sângelui cu destulă otravă cât să-l afecteze pe Bishop ar ucide mai mult ca sigur un exemplar uman.
Otravă... Ea se gândise la vreun soi de drog cu puternic efect somnifer... dar aşa ceva nu putea să dea rezultate, îşi dădu seama. O doză suficientă ca să afecteze un vampir ar însemna otravă pentru fluxul sanguin al unui om.
— El bea mereu numai din oameni? întrebă.
Myrnin tresări. Claire ştia de ce: ştia că Myrnin îi secătuise de sânge pe vreo doi dintre asistenţii lui din trecut, ceea ce contravenea categoric legilor. O făcuse accidental, oarecum, în toiul unor accese de nebunie.
— Nu... totdeauna, răspunse el, foarte încet. Sunt momente... dar trebuie să fie cumplit de furios.
— Da, de parcă ar fi şi greu, bombăni Claire. Şi, pe un vampir l-ar omorî o astfel de cantitate de otravă introdusă în sânge?
— Drogul n-ar omorî neapărat un vampir, zise Myrnin. Dar faptul că Bishop l-ar goli de sânge, cu siguranţă.
Tăcere prelungită. Myrnin îşi coborî privirea spre picioarele lui murdare, încălţate cu şlapii aceia ridicoli. Din cealaltă încăpere, Claire auzi cum o fetiţă îşi repeta, cântat, ABC-ul, apoi vocea înceată a mamei, cerându-i linişte.
— Myrnin, zise Claire. Nu trebuie să fii tu.
Myrnin îşi înălţă fruntea şi-o privi drept în ochi.
— Sigur că nu, zise. Dar va trebui să fie cineva pe care-l cunoşti. Cineva de care e posibil să-ţi şi placă. Din toată lumea care trăieşte în Morganville, nu m-aş fi aşteptat ca tocmai tu, Claire, să priveşti cu atâta răceală o astfel de posibilitate.
Claire se cutremură, în adâncul ei, sesizându-i dezamăgirea din ton, şi-şi strânse pumnii pe sub mânecile tricoului mult prea larg al lui Shane.
— Nu sunt rece, răspunse. Sunt disperată. Şi tu, la fel.
— Da, încuviinţă Myrnin. Din nefericire, e foarte adevărat.
Se întoarse, îşi împreună mâinile la spate, şi începu să se plimbe spre celălalt capăt al încăperii, dând tură după tură, cu capul plecat.
Doctorul Mills tuşi uşor.
— Dacă aveţi un pic de timp, mi-ar trebui o mână de ajutor la îmbutelierea serului pe care-l am în prezent. E suficient pentru, poate, douăzeci de vampiri... chiar pentru treizeci, dacă-l mai lungesc. Dar nu mai mulţi.
— OK, zise Claire, urmându-l în cealaltă parte a încăperii, unde aşteptau un pahar de laborator şi mai multe sticluţe mititele.
Turnă lichidul în ele şi i le întinse, ca el să le astupe cu dopurile din plută, acoperite cu folie metalică, prin care să poată trece acul. Serul era lăptos şi uşor trandafiriu.
— Cât durează efectul lui? se interesă ea.
— Aproximativ patruzeci şi opt de ore, conform experimentelor mele, îi răspunse doctorul. Trebuie să i-l administrez lui Myrnin: el e cazul cel mai grav pe care-l avem în prezent, neizolat încă într-o celulă.
— N-o să vă lase, zise Claire. E de părere că trebuie să rămână nebun, ca nu cumva să simtă Bishop că lucrează pentru Amelie.
Doctorul Mills se încruntă spre ea.
— Vorbeşti serios?
— Eu cred că el simte nevoia să fie nebun, preciză ea. Doar că, probabil, nu din motivul invocat.

Myrnin refuză injecţia. Cum era de aşteptat. În schimb, îşi umplu buzunarele cu sticluţe şi seringi de unică folosinţă şi o însoţi pe Claire, ieşind din laborator. Claire auzi zăvoiul închizându-se la loc în urma lor.
— Doctorul Mills şi ai lui sunt în siguranţă aici? îl întrebă ea.
Myrnin nu-i răspunse.
— Sunt, sau nu?
— În siguranţă, tot atât cât poate să fie oricine altcineva, în Morganville, zise el, ceea ce chiar nu era răspunsul aşteptat.
Deodată, Mymin se opri, se rezemă de un perete şi închise ochii.
— Claire, zise el. Mi-e teamă...
— De ce?
— Mi-e teamă, şi-atât, răspunse el, clătinând din cap. Ceea ce se întâmplă rar. Foarte, foarte rar.
Dădea impresia că e pierdut, nesigur, aşa cum se întâmpla uneori, când începea maladia să pună stăpânire pe el... numai că, de data aceasta, era altfel. Acum, îl avea în faţă pe Myrnin cel adevărat, nu în ipostaza lui tulburată. Iar acest lucru o facea şi pe Claire să se teamă.
Îl apucă de mână. Era ca mâna unei persoane adevărate, doar că una rece. Degetele lui se strânseră peste ale ei, pentru scurt timp, după care se desprinseră.
— Cred că a venit vremea ca tu să afli anumite lucruri, zise el. Vino.
Şi o conduse spre un perete din cărămidă, unde se afla portalul, lipăind grăbit din şlapi.