vampiriNR3

Cinci

Nu era tocmai Divizia a Treia Blindate, dar după circa o duzină de apeluri telefonice, reuşiră să găsească un mijloc de transport.
— Acum cotesc pe stradă... deocamdată nu se vede nimeni, rosti vocea lui Eve, din difuzorul telefonului mobil al lui Claire.
Îi oferise lui Claire o descriere pas cu pas a drumului şi, Claire se vedea nevoită s-o recunoască, păruse ceva destul de înspăimântător.
— Mda, zise Eve, acum văd Casa Day. Sunteţi pe aleea de lângă?
— Suntem pe drum, îi răspunse Claire, pe nerăsuflate.
Era scăldată în transpiraţie şi o dureau toate, după eforturile depuse ajutând-o pe Hannah să-l târască afară din laborator pe Myrnin, sus pe scară şi apoi de-a lungul îngustei şi aparent interminabilei alei întunecoase. Alături, Casa Fondatoarei, aparţinându-i lui Katherine Day şi nepoatei sale — practic, o copie a casei în care locuiau Claire şi prietenii ei — era întunecată şi ferecată, însă Claire văzu draperiile mişcându-se la o fereastră de la etaj.
— Asta-i casa strămătuşii mele, Kathy, gâfâi Hannah. Totuşi, toată lumea îi zice Bunica. La fel i-am zis şi eu, de când mă ştiu.
Acum, Claire putea să distingă legătura de rudenie dintre Hannah şi cele două Day; parţial, datorită trăsăturilor, dar sigur după atitudine. Era o familie plină de femei dârze, inteligente, întreprinzătoare.
Masivul automobil negru al lui Eve aştepta în capătul aleii şi portiera din spate se deschise cu violenţă în timp ce se apropiau amândouă; sau toţi trei? Myrnin mai putea fi pus la socoteală? Eve aruncă o privire spre Myrnin şi spre ţepuşa înfiptă în spinarea lui, îi expedie lui Claire o privire de genul tu-faci-mişto-de-mine, după care întinse mâna să-l tragă înăuntru, întinzându-l cu faţa în jos pe bancheta din spate.
— Hai, repede! le îmboldi, trântind la loc portiera, în timp ce se repezea spre locul ei de la volan. Fir-ar să fie, sper să nu-mi sângereze peste tot. Claire, credeam că tu era vorba să...
— Ştiu, o întrerupse Claire, strecurându-se la mijlocul largii banchete din faţă.
Hannah se înghesui în dreapta.
— Nu-mi aduce aminte. Era vorba să-l ţin teafăr.
Eve acţionă ambreiajul şi execută o întoarcere greoaie, ca de tanc.
— Şi-atunci, cine l-a străpuns cu ţepuşa?
— Eu.
Eve clipi, nedumerită.
— OK, iată o interpretare interesantă a noţiunii de teafăr. Nu eraţi cu Amelie?
Ba chiar verifică la iuţeală bancheta din spate, parcă temându-se că Amelie ar fi putut să răsară acolo, ca prin farmec, stând ca o regină barbară deasupra trupului lui Myrnin, lungit cu faţa în jos.
— Mda. Eram, răspunse Hannah.
— Mai trebuie să întreb? Nu, staţi: mai vreau să întreb?
— Am lăsat-o acolo, răspunse Claire, deznădăjduită, Bishop i-a întins o capcană. Ea a rămas să se lupte, în timp ce noi a trebuit să plecăm.
— Dar ceilalţi tipi? Mi s-a părut că aţi plecat cu un întreg alai!
— Pe majoritatea i-am lăsat...
Abia atunci i se făcu lumină în creier şi întoarse capul spre Hannah, care o privea cu o expresie similară.
— Of, fir-ar! Ceilalţi. Erau în laboratorul lui Myrnin, dar nu şi când ne-am întors...
— S-au dus, completă Hannah. Şi-au luat zborul.
— Super. Prin urmare, suntem învingători, înseamnă, comentă Eve, pe un ton de un cinism răutăcios, însă după ochi se vedea că e speriată. Am vorbit cu Michael, zise apoi. El e bine. Sunt toţi la universitate. Până acum, e linişte pe-acolo.
— Şi Shane? se repezi Claire, dându-şi seama, străbătută de un fior de vinovăţie, că nu-l sunase.
Iar dacă el ar fi sunat-o, ea oricum n-ar fi ştiut, fiindcă îşi oprise soneria, de teama zgomotului care ar fi răzbătut într-o astfel de misiune secretă de salvare.
Dar, când îşi verifică telefonul, constată că nu avea apeluri pierdute, până la urmă.
— Mda, el e bine, zise Eve, virând într-o viteză măricică după un colţ.
Oraşul era întunecat, extrem de întunecat, doar câteva case fiind luminate de lămpi, lumânări sau lanterne. Cei mai mulţi stăteau să aştepte pe întuneric, speriaţi de moarte.
— Au fost unii vampiri care au încercat să urce în microbuz, probabil căutând o gustare, dar nici măcar n-a însemnat o luptă adevărată, îi povesti Eve. Deocamdată, circulă mai departe, fără prea mari probleme. E bine, Claire, insistă ea, întinzându-se şi strângând-o de mână pe Claire. Tu, nu prea. Arăţi groaznic.
— Mersi. Cred că o merit.
Eve îşi trase mâna înapoi şi smuci masivul volan al automobilului, pentru un nou viraj. Lumina farurilor mătură un grup de pe trotuar... câteva persoane nefiresc de palide. Şi nefiresc de nemişcate.
— Of, fir-ar să fie, avem drăcuşori pe-aici. Ţine-te bine, că o calc.
Era, îşi zise Claire, o idee cam fantezistă, fiindcă vampirii de pe trotuar erau acum pe carosabil şi le urmăreau. Aveau un soi de veselie maniacală în felul în care fugeau după automobil, însă nici măcar un vampir nu era în stare să reziste mult timp la stilul de condus al lui Eve; rămaseră în urmă, în întuneric, unul câte unul. Cel din urmă era şi cel mai iute, şi fii cât pe ce să apuce de bara de protecţie din spate, când se împiedică şi rămase acolo, într-un nor negru de fum de eşapament.
— Arătările naibii, bombăni Eve, străduindu-se să facă pe dura, dar fără să reuşească prea bine. Salut, Hannah. Cum merge treaba?
— În clipa asta? întrebă Hannah, râzând încetişor. Nu tocmai formidabil, dar nu-mi bat capul cu asta. Deocamdată, să vedem dacă mai apucăm dimineaţa. Abia pe urmă o văd cum s-o scot la capăt cu prăvălia.
— A, o apucăm, replică Eve, cu o încredere pe care Claire, personal, n-o împărtăşea. Uite, e deja patru. Încă vreo două ore, şi-am scăpat.
Claire nu mai zise că în vreo două ore, am putea să fim morţi cu toţii, dar o gândi. Şi cum rămânea cu Amelie? Ce să facă, dacă era s-o salveze?
Dacă ea măcar ar mai fi în viaţă.
Claire simţea că o doare inima, iar în ochi parcă avea nisip din cauza lipsei de somn, şi nu-şi dorea decât să se facă ghem într-un pat călduros, să-şi acopere capul cu perna şi să nu mai fie atât de responsabilă.
Vezi să nu.
Nu era atentă încotro se îndrepta Eve şi, oricum, afară era prea întuneric şi totul părea prea străin, încât să mai recunoască locurile. La un moment dat, prietena ei opri automobilul lângă trotuar, în faţa unui şir de geamuri-oglindă, prin care se vedeau licărind lumânările şi lămpile de dinăuntru.
Şi, uite-aşa, se pomeni la Common Grounds.
Eve sări afară, deschise portiera din spate şi-l apucă pe Myrnin de subsuori, bombănind întruna «Ptiu, ptiu, ptiu!”. Claire coborî s-o ajute, iar Hannah îl luă pe vampir de picioare în clipa în care acestea atinseră pavajul, după care îl cărară toate trei în cafenea.
Claire se trezi împinsă imediat deoparte de doi vampiri: erau Oliver şi o femeie pe care n-o cunoştea. Oliver avea o expresie fioroasă, dar, dacă se gândea mai bine, nici asta nu era o noutate.
— Lăsaţi-l jos, comandă Oliver. Nu, nu acolo, idioatelor, dincolo, pe canapea. Voi. Valea!
Ultimele două exclamaţii fuseseră adresate oamenilor înspăimântaţi care stăteau pe canapeaua indicată, iar aceştia se împrăştiară ca potârnichile. Eve îşi bolborosea mai departe mantra ei cu ptiu, în timp ce, împreună cu Hannah, sălta trupul rigid al lui Myrnin, întinzându-l cu faţa în jos pe tapiţeria canapelei. Între timp, vampirul căpătase nuanţa unui tub fluorescent, alb-albăstrui şi rece.
Oliver se ghemui lângă el, privindu-i ţepuşa împlântată în spinare. Îşi agită puţin degetele, după care-şi ridică privirea spre Claire.
— Ce s-a întâmplat?
Fata presupuse că Oliver îşi dăduse, cumva, seama, că era ţepuşa ei. Minunat.
— N-am avut de ales, se justifică. Ne-a atacat.
Bine, partea cu ne poate că era cam exagerată; în realitate, el o atacase numai pe Hannah. Dar, până la urmă, ar fi atacat-o şi pe ea, ştia asta.
Oliver o lăsă câteva clipe să se foiască sub privirea lui stăruitoare, îndreptând-o apoi spre trupul nemişcat, cât se poate de cadaveric, al lui Myrnin. Porţiunea în care pătrunsese ţepuşa era chiar şi mai palidă decât ţesuturile înconjurătoare, ca marginile unui turbion, absorbind toată culoarea din el.
— Ai vreun medicament din care-i dădeai? o întrebă el. Claire făcu un semn de încuviinţare şi se scotoci prin buzunar. Avea câte puţin, atât în formă lichidă, cât şi de pulbere, dar nu se simţea absolut deloc convinsă că ar fi putut să strecoare aşa ceva în gura lui Myrnin, fără o luptă pe care sigur ar fi pierdut-o. Când Myrnin era într-o astfel de stare, riscai să rămâi fără degete, în cel mai bun caz, dacă te apropiai prea mult de gura lui.
Acum, asta nu mai reprezenta o problemă, bănui. Aşa că întinse flacoanele lui Oliver, care le suci în mâini pe toate părţile, examinându-le şi, în cele din urmă, îi întinse înapoi pulberea.
— Lichidul e absorbit mai repede de organism, presupun.
— Da, îl aprobă Claire, fără să mai adauge şi că avea anumite efecte secundare imprevizibile, fiindcă probabil nu era momentul potrivit ca să-şi facă griji cu aşa ceva.
— Şi Amelie? se interesă Oliver, continuând să-şi învârtească flaconul între degete.
— E... a trebuit s-o lăsăm acolo. Se lupta cu Bishop. Acum nu ştiu unde o fi.
O tăcere adâncă umplu încăperea, şi Claire îi văzu pe toţi vampirii privindu-se între ei; toţi, în afara lui Oliver, care continua să stea cu privirea fixată în jos, asupra I Myrnin, şi fără să-şi schimbe în vreun fel expresia.
— Bine, atunci. Helen, Karl, supravegheaţi ferestrele şi uşile. Mă îndoiesc că patrulele lui Bishop ar încerca să ne ia cu asalt, dar nu e imposibil, cât timp sunt eu ocupat. Voi ceilalţi — îşi îndreptă privirea spre oamenii prezenţi şi clătină din cap — încercaţi să nu ne staţi în cale.
Destupă cu degetul mare flaconul cu lichid transparent, ţinându-l în mâna dreaptă.
— Fiţi gata să-i întoarceţi cu faţa în sus, le zise lui Hannah şi Claire.
Claire îl prinse de umeri pe Myrnin, iar Hannah, de picioare.
Oliver apucă ţepuşa cu mâna stângă şi, cu o mişcare lină, o trase afară. Aceasta căzu cu zgomot pe podea, iar el făcu un semn scurt.
— Acum.
De îndată ce-l văzu pe Myrnin întins pe spate, Olivei făcu semn să se îndepărteze şi-i deschise cu forţa buzele ofilite. Turnă lichidul în gura celuilalt vampir, apoi i-o închise şi-şi puse o palmă pe fruntea lui înaltă.
Ochii negri ai lui Myrnin rămăseseră deschişi. Larg deschişi. Claire se cutremură, fiindcă păreau complet fără viaţă: ca ferestrele unei camere întunecoase, foarte întunecoase... şi, deodată, el clipi.
Inspiră foarte adânc, şi spinarea i se arcui într-o suferinţă tăcută. Oliver nu-şi dezlipi palma de fruntea lui. Ţinea ochii strâns închişi, concentrându-se, iar Myrnin se zvârcolea, lipsit de vlagă, încercând fără succes să se elibereze. Până la urmă, se prăbuşi moale pe tapiţeria canapele, şi doar pieptul i se mai mişcă, ridicându-se şi coborând ritmic. Pielea lui încă semăna cu marmura şlefuită, brăzdată de vinişoare de un albastru rece, însă ochii îşi recăpătaseră viaţa.
Şi demenţa. Şi foamea.
Înghiţi, tuşi, înghiţi încă o dată şi, treptat, acea nebunească lumină de semnalizare din ochi i se stinse. Acum, arăta istovit şi dezorientat şi suferind.
Oliver lăsă să-i scape un lung suspin de durere şi încercă să se ridice. Nu putu. Reuşi cam până la jumătate, după care se clătină şi căzu în genunchi, ţinându-se cu o mână de braţul canapelei. Îşi cobori fruntea, iar umerii i se săltară, parcă ar fi gâfâit după aer, sau ar fi plâns. Claire nu şi-l putea imagina pe Oliver — pe Oliver — făcând oricare dintre aceste lucruri, chiar nu putea.
Nimeni nu făcu o mişcare. Nimeni nu-l atinse, cu toate că unii dintre ceilalţi vampiri schimbară între ei priviri indescifrabile.
E bolnav, se gândi Claire. Era maladia aceea care-i făcea să fie din ce în ce mai greu să se concentreze, să facă lucrurile pe care totdeauna le consideraseră ca fiind fireşti, cum ar fi crearea altor vampiri. Sau reanimarea lor. Până şi Oliver, care nu crezuse o iotă din toată povestea despre maladie... până şi el începea să se prăbuşească.
Şi el ştia asta.
— Ajută-mă să mă ridic, şopti în cele din urmă Oliver.
Vocea îi suna slabă şi obosită. Claire îl apucă de braţ şi-l ajută să se ridice lent, dureros; se mişca de parcă ar fi avut o mie de ani şi ar fi simţit povara fiecăruia dintre ei. Unu dintre ceilalţi vampiri îi oferi în tăcere un scaun, iar Oliver se aşeză pe el.
Îşi propti coatele pe genunchi, ascunzându-şi chipul palid între palme. Când Claire dădu să spună ceva, el o întrerupse, cu o voce moale.
— Lasă-mă.
Nu i se părea o idee bună să-l contrazică, aşa că se retrase spre locul în care se afla Myrnin, întins pe canapea.
Vampirul clipea, încă fixând tavanul cu privirea. Îşi împreună încet mâinile deasupra abdomenului, dar fără să facă vreo altă mişcare.
— Myrnin?
— Prezent, răspunse el, cu o voce care părea să se audă de la o foarte mare depărtare.
Chicoti încetişor, apoi tresări de durere.
— Doare când râd, îi explică.
— Mda, hm... Îmi pare rău.
— Îţi pare rău?
O cută extrem de mică îşi făcu loc printre sprâncenele lui Myrnin, alcătuind lent un V, apoi dispărând.
— A. Tu mi-ai înfipt ţepuşa.
— Păi... ăăă... mda.
Claire ştia care ar fi fost reacţia lui Oliver, dacă i-ar fi făcut lui aşa ceva, şi deznodământul n-ar fi fost câtuşi de puţin plăcut. Nu ştia precis cum s-ar fi putut comporta Myrnin. Dar, pentru mai multă siguranţă, se menţinu în afara perimetrului în care ar fi putut s-o înşface cu uşurinţă.
Myrnin doar închise ochii pentru o clipă, după care făcu un semn aprobator. Acum, arăta bătrân şi istovit, la fel ca Oliver.
— Sunt convins că a fost mai bine aşa, zise. Poate c-ar fi trebuit să laşi lemnul la locul lui. Mai bine pentru toată lumea, până la urmă. Atunci, n-aş fi făcut decât să... mă sting. Nu e chiar atât de dureros, comparativ cu...
— Nu! exclamă ea, apropiindu-se cu un pas, apoi cu încă unul.
I se părea că el arată prea... Înfrânt.
— Myrnin, nu spune asta. Avem nevoie de tine.
El nu deschise nici acum ochii, însă un mic zâmbet obosit îi arcui buzele.
— Sunt convins că tu aşa crezi, însă acum ai ceea ce-ţi trebuie. Am găsit eu leacul, în locul tău, Claire. Sângele lui Bishop. E vremea să mă laşi să plec. Pentru mine e prea târziu să mai sper la însănătoşire.
— Eu nu cred aşa ceva.
De data aceasta, ochii lui mari şi negri se deschiseră, studiind-o cu o intensitate rece.
— Vad că nu crezi, zise. Dacă ipoteza aceasta ar fi plauzibilă, sau nu, e cu totul şi cu totul altă problemă. Ea unde e?
Se referea la Amelie. Claire aruncă o privire spre Oliver, încă ghemuit, evident suferind. Nici vorbă de ajutor din partea lui. Se aplecă mai aproape de Myrnin. Totuşi, nu avea cum să nu fie auzită şi de ceilalţi vampiri, ştia asta.
— Ea... nu ştiu. Am fost despărţite. Ultima dată când am văzut-o, se lupta cu Bishop.
Myrnin se ridică în capul oaselor. Nu fusese genul acela de mişcare lină, controlată, specifică în mod obişnuit vampirilor, care dădeau impresia că ar fi exersat-o timp de trei, patru vieţi de om; fu nevoit să tragă de el, încet şi dureros, şi Claire suferi văzându-l astfel. Îi puse palma ei mică pe omoplat, vrând să-i ofere un sprijin. Îi simţi pielea tot rece ca marmura, dar nu moartă. Era greu să-şi dea seama care să fi fost diferenţa: poate că era vorba despre muşchii trupului, din nou încordaţi şi vii.
— Trebuie s-o găsim, zise el. Bishop nu s-ar da în lături de la nimic ca s-o doboare, dacă n-o fi şi făcut-o deja. De îndată ce te-a văzut la o depărtare sigură, ea probabil s-a retras. Amelie e o luptătoare de gherilă. Nu e genul care să lupte deschis, mai ales împotriva părintelui ei.
— Noi nu plecăm nicăieri, interveni Oliver, fără să-şi ridice capul dintre palme. Şi nici tu, Myrnin.
— Îi datorezi credinţă.
— Morţilor nu le datorez nimic, ripostă Oliver. Şi, până nu am vreo dovadă a faptului că a scăpat cu viaţă, n-o să mi-o sacrific pe-a mea, şi nici pe-a altcuiva, într-o inutilă tentativă de salvare.
Chipul lui Myrnin se schimonosi, dispreţuitor.
— Nu te-ai schimbat, zise.
— Nici tu, nebunule, murmură Oliver. Şi-acum, taci. Mă doare capul.

Eve tot turna doze de espresso în spatele barului, purtând un şorţ negru, de uniformă, care-i venea până mai jos de genunchi. Claire se strecură, obosită, pe un taburet, de cealaltă parte a tejghelei.
— Uau, exclamă ea. O scurtă rememorare a vremurilor bune, hm?
Eve făcu o mutră acră în timp ce trântea o moca în faţa prietenei sale.
— Mda, nu-mi mai aduce aminte, răspunse. Cu toate că trebuie să mărturisesc, mi-era dor de Monstru.
— De Monstru?
Eve mângâie cu un gest afectuos uriaşul şi strălucitorul aparat pentru espresso de lângă ea.
— Monstrule, ţi-o prezint pe Claire. Claire, fa cunoştinţă cu Monstrul. E un dulce, zău, dar trebuie să-i deprinzi chichiţele.
Claire întinse mâna şi mângâie, la rândul ei, aparatul.
— Încântată să te cunosc, Monstrule.
— Hei, exclamă Eve, prinzând-o de încheietură în timp ce Claire încerca să-şi retragă braţul. Vânătăi? De unde şi până unde?
Strânsoarea Ameliei chiar îi lăsase o întreagă serie de pete de un albastru pal pe antebraţ, ca un soi de tatuaj primitiv.
— Nu te speria, n-am urme de muşcături, sau altceva.
— Mă sperii când vreau eu. Cât timp nu e Michael aici, sunt, într-un fel...
— Ce, maică-mea? se răsti Claire, dar imediat îi păru rău.
Şi se simţi vinovată, pentru un cu totul alt motiv.
— N-am vrut...
Eve o întrerupse cu o fluturare a mâinii.
— Ei, dacă nu poţi să-ţi permiţi o mică izbucnire de personalitate într-o zi ca asta, atunci când? Maică-ta e bine, apropo, fiindcă ştiu că asta ţi-ar fi următoarea întrebare. Până acum, ciudaţii lui Bishop n-au reuşit să întrerupă reţeaua de telefonie mobilă, aşa că am tot ţinut legătura, din moment ce pe-aici nu s-a întâmplat nimic, cu excepţia unei considerabile producţii de cafeină. Liniile fixe, totuşi sunt moarte. La fel şi internetul. Radioul şi televiziunea nu emit nici ele.
Claire privi ceasul de pe perete. Cinci dimineaţa. Încă două ore, mai mult sau mai puţin, până în zori; probabil mai puţin. Dar parc-ar fi fost o eternitate.
— Şi dimineaţă, ce-o să facem? se interesă ea.
— Bună întrebare, zise Eve, ştergând tejgheaua.
Claire sorbi din dulcea şi ciocolatia alinare a cafelei moca.
— Dacă-ţi vine vreo idee, anunţă-ne şi pe noi, pentru că, în clipa de faţă, nu cred să aibă habar cineva.
— Din fericire, te înşeli, se auzi vocea lui Oliver.
Ieşise parcă din pământ — Doamne, tare nu-i mai plăcea lui Claire chestia asta! — şi se aşezase pe un taburet de lângă ea. Părea să-şi fi revenit acum aproape la normal, însă tot arăta foarte obosit. În ochi avea o umbră pe care Claire nu-şi amintea s-o mai fi văzut.
— Avem un plan pus la punct. Eliminarea Ameliei de pe câmpul de luptă înseamnă o lovitură, dar nu o înfrângere. Vom continua aşa cum ar fi vrut ea.
— Mda? N-ai vrea să ne spui şi nouă? întrebă Eve.
Şi ca răspuns primi o privire rece.
— Aha, aşa am crezut şi eu. Vampirii chiar nu se dau în vânt după destăinuiri, în afara cazurilor în care au mai întâi şi de profitat din ele.
— O să-ţi spun ceea ce ai nevoie să ştii, atunci când o să ai nevoie să ştii, replică Oliver. Adu-mi o pungă din camera frigorifică.
Eve îşi coborî privirea spre şorţul pe care-l purta.
— O, îmi pare rău, n-am văzut, scrie undeva pe-aici servitoare. Pentru că nu sunt câtuşi de puţin aşa ceva.
Pentru o clipă, Claire îşi ţinu respiraţia, fiindcă expresia pe chipul lui Oliver era una ucigătoare, şi în fundul ochilor îi zărea luminiţe roşii, arzând ca jarul unui foc mocnit.
Apoi, el clipi şi zise, pe un ton simplu:
— Te rog, Eve.
Eve nu se aşteptase la aşa ceva. Clipi şi ea, îl fixă cu privirea câteva secunde, după care încuviinţă printr-o înclinare a capului şi plecă, intrând pe o uşă acoperită cu draperie.
— Te întrebi dacă doare, zise Oliver, fără să-şi îndrepte câtuşi de puţin privirea spre Claire, rămânând cu ea aţintită în direcţia în care plecase Eve. A durut, de asta poţi să fii sigură.
— E bine, răspunse ea. Am auzit că suferinţa e benefică pentru suflet, sau cam aşa ceva.
— Atunci, până dimineaţă vom fi toţi împăcaţi cu Dumnezeul nostru, replică Oliver, rotindu-se cu taburetul astfel încât s-o privească drept în ochi. Ar trebui să te omor pentru ce-ai făcut, zise el.
— Pentru că am înfipt ţepuşa în Myrnin? întrebi Claire, oftând. Ştiu, zise apoi. Dar nu cred că aveam de ales. Mi-ar fi înghiţit mâna cu totul dac-aş fi încercat să-i dau medicamentul, şi oricum, până să-şi facă efectul, eu şi cu Hannah am fi fost demult mâncare pentru câini. Mi-a părut metoda cea mai rapidă şi mai silenţioasă prin care să-l potolesc.
— Chiar şi-aşa, zise Oliver, cu o voce joasă, guturală, în calitate de Străbun, am puterea de a te condamna, pe tine, la moarte, pentru tentativă de asasinare a unui vampir înţelegi?
Claire ridică mâna şi-i arătă brăţara din aur de la încheietură: cea care purta simbolul Fondatoarei. Simbolul Ameliei.
— Şi cu asta, cum rămâne?
— Plătesc despăgubiri, replică el imediat. Îmi imaginez că mi-aş putea permite. Amelie ar manifesta faţă de mine, pentru o vreme, o supărare moderată, asta presupunând în continuare că ar mai fi supravieţuit. Diferendul se va aplana. Mereu se aplanează, între noi.
Claire nu mai spuse nimic în apărarea ei, ci doar aşteptă. Şi, după câteva clipe, el făcu un semn de încuviinţare.
— Foarte bine, zise. Ai avut dreptate să acţionezi astfel. Ai avut dreptate şi în legătură cu multe lucruri pe care eu n-am fost dispus să le accept, inclusiv cu faptul că unii dintre noi suntem — aruncă o privire rapidă în jur şi-şi coborî tonul într-atât, încât ea nu putu să distingă cuvântul decât după forma buzelor — afectaţi.
Afectaţi. Mda, era o formulare. Claire se abţinu cu greu să nu-şi dea ochii peste cap. Nu cumva muribunzi? Ai auzit vreodată cuvântul pandemie?
Oliver continuă fără să-i mai aştepte reacţia.
— Mintea lui Myrnin a fost... foarte tulburată. N-am mai crezut că l-aş putea readuce. Nici n-aş fi putut, fără doza aceea de medicament.
— Asta înseamnă că ne crezi acum?
Ar fi vrut să adauge referitor la boala vampirilor, dar nu putea să rostească aşa ceva cu voce tare. Până şi modul ocolit în care vorbeau era periculos: prea multe urechi de vampiri, cu prea puţine ocupaţii, şi dacă ar fi aflat despre maladie, îţi era imposibil să anticipezi cum ar fi reacţionat. Ar fi fugit, probabil. Ar fi pornit să facă ravagii prin lumea umană, aşteptând să li se agraveze boala şi să moară în singurătate, extrem de lent. Ar fi durat ani, poate decenii, dar până la urmă, toţi aveau să se prăbuşească, unul câte unul. La Oliver, maladia înaintase mai puţin decât la majoritatea celorlalţi, însă vârsta vampirică părea să încetinească evoluţia bolii; el putea să reziste mai multă vreme, degradându-se cu încetul.
Şi ajungând nimic altceva decât un înveliş flămând.
— Înseamnă ceea ce înseamnă, replică Oliver, cu o nuanţă de nerăbdare, însă Claire se întrebă dacă el chiar ştia ce-l aşteaptă. Eu vorbesc despre Myrnin, continuă el. Medicamentele tale poate că nu reuşesc să-l susţină mult timp, iar asta înseamnă că e necesar să ne luăm măsuri de precauţie.
Eve apăru din spatele draperiei, ducând în mână o pungă din plastic, plină cu un sirop de cireşe negre. În orice caz, aşa îşi spuse Claire, în sinea ei. Sirop de cireşe negre. Eve arăta zguduită. Trânti punga pe tejghea în faţa lui Oliver, ca şi cum ar fi fost un şobolan mort.
— Ai avut totul planificat, zise. Planificat pentru un asediu.
Oliver îşi arcui lent buzele într-un zâmbet.
— Aşa să fie?
— Ai acolo sânge destul cât să hrăneşti jumătate din vampirii oraşului pe timp de o lună, plus destule conserve instant pentru camping, cu care să ne hrănim noi ceilalţi, chiar mai mult de-atât. Şi medicamente. Cam orice ne-ar trebui ca să rezistăm aici, inclusiv generatoare, acumulatori, apă îmbuteliată...
— Hai să spunem că sunt prevăzător, replică el. E o însuşire pe care ne-am dobândit-o mulţi dintre noi, pe parcursul călătoriilor.
Luă punga cu sânge şi ceru prin gesturi o ceaşcă; după ce Eve i-o aşeză In faţă, găuri punga cu unghia, extrem de îndemânatic, şi stoarse o parte din conţinut în ceaşcă.
— Restul pune-l la păstrare, zise, întinzându-i punga lui Eve, care făcu o mutră şi mai îngreţoşată decât cea de dinainte. Nu mai fi atât de dezgustată, o sfătui Oliver. În definitiv, sângele în pungă înseamnă că nu ţi se ia ţie din vene, fără consimţământ.
Eve ţinu punga cu mâna cât putu de întinsă, deschise uşa frigiderului mai mic din spatele barului şi o depozită într-un loc liber de pe rafturile uşii.
— Ptiu, exclamă ea. De ce sunt iarăşi în spatele barului?
— Din cauză că ţi-ai pus şorţul.
— O, cât îţi mai place, nu?
— Încetaţi, interveni Claire, atrăgându-le amândurora privirile spre ea. Ce facem cu Myrnin? Unde o să-l punem?
Până ca Oliver să-i poată răspunde, îşi făcu apariţia însuşi Myrnin, croindu-şi drum prin mulţimea adunată în zona cu mese şi scaune din Common Grounds şi îndreptându-se spre ei. Părea să fi revenit la normal, sau, în orice caz, la ceea ce putea să însemne normal în cazul lui Myrnin. Ceruse, împrumutase sau, pur şi simplu, furase o haină lungă din catifea neagră, pe sub care purta încă efeminaţii pantaloni albi ai costumului de Pierrot şi cizme negre, dar nu şi cămaşă. Păr negru, lung şi lucios, şi o strălucire tot mai estompată în ochi.
Oliver îi studie vestimentaţia şi-şi înălţă o sprânceană.
— Arăţi ca fugit dintr-un lupanar victorian, aprecie el. Unul care s-a... specializat.
Ca răspuns, Myrnin îşi suflecă mânecile hainei. Poate că rana din spinare i s-o fi vindecat — sau, oricum, o fi fost pe cale de vindecare — însă arsurile de la încheieturi şi de pe braţe erau încă de un roşu spre vineţiu, cu o nesănătoasă nuanţă argintie.
— Nu un lupanar de genul celor pe care le-aş frecventa, de bunăvoie, răspunse, cu toate că, desigur, tu ai putea să ai un spirit mai aventuros, Oliver.
Se ţintuiră reciproc cu privirea şi Claire se stăpâni cu greu să nu facă un pas înapoi. Prin minte îi trecu, doar pentru o clipă, că urmau să-şi arate colţii unul celuilalt... dar apoi Myrnin zâmbi.
— Presupun că ar trebui să spun mulţumesc.
— Aşa ar cere uzanţa, îl aprobă Oliver.
Atunci, Myrnin se întoarse spre Claire.
— Mulţumesc.
Cumva, ea bănui că nu la asta se aşteptase Oliver; ea, în mod sigur, nu. Era un soi de umilire care i-ar fi făcut pe majoritatea celor din Morganville să se simtă ofensaţi; dar, dacă se gândea mai bine, putea să-şi dea seama că Myrnin nu se încadra în acea majoritate, nici măcar pentru Oliver.
Iar Oliver nu reacţionă. Dac-o fi apărut cumva un mic licăr roşiatic în adâncul ochilor săi, putea foarte bine să fi fost o reflexie a luminilor din local.
— Âăă... pentru ce? întrebă Claire.
— Mi-amintesc ce-ai făcut, explică Myrnin, ridicând din umeri. A fost alegerea potrivită pentru momentul respectiv. Nu mai puteam să mă controlez. Suferinţa... suferinţa era extrem de dificil de îndurat.
Claire îi privi neliniştită încheieturile.
— Cum mai e acum?
— Suportabilă, răspunse el, pe un ton care respingea orice altă continuare a subiectului. Acum, trebuie să ajungem la un portal şi s-o găsim pe Amelie. Cel mai apropiat ar fi la universitate. Vom avea nevoie de o maşină, presupun, şi de un şofer. Ceva însoţitori vânjoşi n-ar fi de prisos.
Tonul lui Myrnin era indiferent, dar categoric convins că şi cea mai măruntă dintre dorinţe îi va fi ascultată, şi, încă o dată, Claire simţi văpaia aceea a încordării dintre el şi Oliver.
— Poate că ţi-a scăpat ştirea, replică Oliver. Acum nu mai eşti rege, sau prinţ, sau ce-oi mai fi fost, înainte de a dispărea în văgăuna ta murdară. Acum, eşti exoticul alchimist favorit al Ameliei, şi nu-mi dai tu mie ordine. Nu în oraşul meu.
— Oraşul tău, repetă Myrnin, privindu-l încordat.
Trăsăturile feţei ii înţepeniseră în acea mască agreabilă, imobilă, însă ochii... nu erau deloc agreabili. Claire se trase, prudentă, mai departe din drumul lor.
— Ce surpriză! exclamă el apoi. Şi eu, care crezusem că ar fi oraşul Fondatoarei!
Oliver îşi roti privirea în jur.
— Ciudat lucru, ea pare să nu fie disponibilă pe moment, ceea ce înseamnă că e oraşul meu, omuleţule. Aşa că du-te şi stai jos. Nu pleci nicăieri. Dacă ea are probleme — ceea ce încă nu cred să fie cazul — şi dacă va fi necesară o expediţie de salvare, vom analiza toate riscurile.
— Şi beneficiile de a nu acţiona deloc? întrebă Myrnin. Vocea îi era la fel de încordată ca arcul unui ceasornic. Ia spune-mi, bătrâne Coaste-de-Fier , cum ţi-ai planificat să izbândeşti în această campanie? Sper că nu ai de gând să reiterezi povestea cu Drogheda .
Claire nu avea idee ce puteau să însemne spusele lui, însă pentru Oliver aveau o semnificaţie, una amară şi profundă, fiindcă întreaga faţă i se schimonosi pentru o clipă.
— Acum nu luptăm în campaniile irlandeze, şi indiferent ce greşeli aş fi comis altădată, n-o să le mai repet, declară el. Şi n-am nevoie de sfaturi din partea unui vraci incult şi frustrat.
— Uite ce numesc eu vechiul spirit puritan!
Eve îşi trânti cu putere palma de tejgheaua barului.
— Hei! Indiferent ce vechi ranchiune mucegăite v-ar cârâi vouă prin capete, încetaţi. Suntem aici, în secolul al douăzeci şi unulea, în S.U.A., şi avem probleme care nu includ şi anticele voastre poveşti!
Myrnin clipi mărunt, îşi întoarse privirea spre Eve şi zâmbi. Era zâmbetul lui seducător, şi îl însoţea cu o coborâre a genelor lui dese.
— Dulce domniţă, zise el, ai putea să-mi aduci şi mie o băutură din aceea delicioasă, precum i-ai pregătit prietenului meu de colo?
Arătă cu un gest graţios pe Oliver, care abia acum îşi aminti de ceaşca plină cu sânge aflată încă în faţa lui şi, cu o mişcare furioasă, o goli imediat.
— Poate dac-ai şi încălzi puţin punga în apă fierbinte? continuă Myrnin. E un pic cam dezgustător, rece.
— Mda, sigur, oftă Eve. Nu vrei să-ţi pun în el şi o doză de espresso?
Myrnin păru să se gândească la modul cel mai serios la propunerea ei, motiv pentru care Claire scutură cu insistenţă din cap în semn că nu. Ultimul lucru care i-ar — care le-ar — fi trebuit acum era un Myrnin dopat cu cafeină.
După ce Eve plecă să-i pregătească băutura lui Myrnin, Oliver se scutură de furia lui printr-o smucitură violentă, inspiră adânc, apoi zise:
— Mai sunt mai puţin de două ore până în zori. Chiar să i se fi întâmplat ceva Ameliei — ceea ce, încă o dată, nu consider plauzibil — ar fi prea riscant să pornim în căutare imediat. Dacă Amelie a căzut în mâinile lui Bishop, înseamnă că el o ţine într-un loc care ar rezista unui atac în orice situaţie. Două ore nu sunt suficiente, şi n-am de gând să-mi risc efectivul în zori.
Myrnin aruncă o privire spre Claire.
— Unii dintre cei prezenţi aici nu sunt afectaţi de lumina zilei.
— Unii dintre ei sunt, de asemenea, extrem de vulnerabili, îl contracară Oliver. Eu n-aş trimite o fiinţă umană după Bishop. N-aş trimite o armată umană după Bishop, în afară de cazul în care ai vrea să-i afli poziţia după cadavrele pe care le-ar lăsa în urmă.
Pentru o clipă cumplită, Myrnin chiar analiză posibilitatea, după care scutură din cap.
— El ar ascunde cadavrele, rosti, pe un ton de regret. Totuşi, e o sugestie utilă.
Claire nu putea să-şi dea seama dacă el îşi bătea joc de Oliver, sau chiar vorbea serios. Nici Oliver nu-şi dădea seama, judecând după privirea lungă şi cercetătoare pe care i-o adresă.
Apoi, Oliver îşi întoarse faţa spre ea.
— Povesteşte-mi totul, îi ceru.


Şase

O oră mai târziu, îmbujorarea zorilor se întrevedea deja la orizont, dăruindu-i lumii nocturne o stranie strălucire albăstruie. Undeva, pe-afară, vampirii din tot oraşul se pregăteau s-o întâmpine, căutându-şi locuri sigure în care să stea peste zi... indiferent de tabăra pentru care luptau.
Cei din Common Grounds păreau mulţumiţi să rămână acolo, ceea ce avea destulă logică: era, în orice caz, un loc adăpostit, din câte afirmaseră recent Oliver şi Amelie, unul dintre punctele-cheie ale oraşului, care trebuia apărat, dacă aveau de gând să-şi păstreze controlul asupra Morganville-ului.
Însă Claire nu era prea liniştită văzând felul în care unii dintre aceşti vampiri — străini, majoritatea, deşi locuiau toţi în Morganville, după afirmaţiile lui Eve — păreau să şuşotească pe la colţuri.
— De unde ştim dacă sunt de partea noastră? o întrebă pe Eve, într-o şoaptă care spera să scape neauzită de urechile vampirilor. Vezi să nu!
— Nu ştiţi, răspunse Oliver, aflat cu câţiva paşi mai colo. Nu că v-ar privi pe voi, dar ţin să vă liniştesc, pentru orice eventualitate. Îmi sunt cu toţii loiali mie, iar prin mine, Ameliei. Dacă vreunul dintre ei ar „dezerta”, puteţi să fiţi sigure c-o să regrete.
Rostise toate acestea pe un ton normal, astfel încât să poată fi auzit în toată încăperea.
Vampirii se opriră din şuşotit.
— Foarte bine, zise Oliver, întorcându-se spre Claire şi Eve.
Lumina zorilor începea să se strecoare prin ferestre un semnal de alarmă.
— Aţi înţeles ce vreau să faceţi?
Eve făcu un semn de încuviinţare şi schiţă un salut milităresc neglijent, obraznic.
— Am înţeles, să trăiţi, dom' general!
— Eve, mormăi Oliver, a cărui răbdare, şi-aşa destul firavă, se redusese la minimum. Repetă instrucţiunile.
Lui Eve nu-i plăcea să i se dea ordine nici măcar în cele mai bune situaţii, cea de faţă nefiind, evident, printre acestea. În consecinţă, Claire se grăbi să răspundă în locul ei.
— Ducem aparatele astea de emisie-recepţie la toate Casele Fondatoarei, la universitate, şi tuturor celor de listă. Le spunem că toate ordinele strategice se vor da prin intermediul lor, nu prin telefoanele mobile, nici pe frecvenţa poliţiei.
— Aveţi grijă să le daţi şi codul de acces, le reaminti.
Fiecare dintre aparatele acelea micuţe avea câte o tastatură, ca a telefoanelor mobile, însă diferenţa era că, cazul lor, foloseau la tastarea unui cod de acces pentru canalul de comunicaţii pus la punct de Oliver. Tehnologie cam de ultimă oră, dar, în definitiv, Oliver nu prea părea genul care să rămână cu mult în urma celor mai recente găselniţe tehnologice.
— Foarte bine, repetă el. O trimit şi pe Hannah cu voi, pe post de escortă. V-aş da pe cineva dintre ai mei, dar...
— Mda, zorii, ştiu, zise Eve, bătând palma cu Hannah. Fată, al naibii de bine îţi stă pe post de Rambo!
— Rambo era la Beretele Verzi, protestă Hannah. Băieţaşi de-ăştia haleam la micul dejun.
Ceea ce poate nu era o afirmaţie prea comodă de lansat într-o încăpere plină de vampiri, posibil înfometaţi. Claire îşi drese glasul.
— Ar trebui...
Hannah încuviinţă, ridică rucsacul lui Claire (acum plin cu aparate portabile de comunicare prin radio, în loc de cărţi) şi i-l întinse.
— Am nevoie de amândouă mâinile libere, îi explică. Eve conduce. Tu eşti responsabilă cu distribuirea. Ai înăuntru lista, ca să poţi bifa livrările pe parcurs.
Myrnin rămăsese deoparte, într-o tăcere rău-prevestitoare. După ochi, părea să fie încă în toate minţile, însă Claire îl prevenise pe Oliver, în termenii cei mai categorici cu putinţă, că nu putea să se încreadă în el. Nu tocmai.
De parcă aş fi avut de gând să fac asta, replicase Oliver, pufnind. Îl cunosc pe individ de mai multe vieţi omeneşti şi până acum n-am avut niciodată încredere în el.
Cei mai mulţi dintre vampirii din cafenea se retrăseseră din salonul cel mare din faţă, pătrunzând în spaţiul interior mai bine protejat, ferit de lumina zilei. Afară, prin geamurile-oglindă, nu era mare lucru de văzut. Focurile ne stinseseră, sau fuseseră stinse. Văzură câteva vehicule trecând în goană, în general maşini de poliţie sau de pompieri, însă puţinele figuri pe care le zăriră se mişcau prea repede, menţinându-se în umbră.
— Ce tot fac? se interesă Claire, în timp ce-şi sălta rucsacul pe umăr într-o poziţie mai comodă.
Nu se aştepta cu adevărat ca Oliver să-i răspundă; ştiu că el nu se dădea in vânt după destăinuiri. Şi totuşi, el o surprinse.
— Consolidează poziţiile, îi răspunse el. Acesta nu e un război care să se desfăşoare la lumina zilei, Claire. Sau în spaţiu deschis. Noi avem poziţiile noastre; ei, pe ale lor. E posibil să-şi trimită patrule alcătuite din oamenii pe care i-au recrutat, dar nu şi să vină personal. Oricum, nu după răsăritul soarelui.
— Recrutat, repetă Hannah. Nu cumva vrei să spui, mai degrabă, luaţi cu forţa? Cei mai mulţi nu vor decât să fie lăsaţi în pace.
— Nu neapărat. Morganville e plin de oameni care nu ne au la inimă, sau nu agreează sistemul în care trudesc, explică Oliver. Unii vor crede că Bishop ar fi răspunsul pentru problemele lor. Alţii vor acţiona din teamă, ca să şi-i apere pe cei dragi. El va şti cum să-i atragă şi cum să-i constrângă. Îşi va găsi el carnea de tun omenească.
— Aşa cum ne-ai găsit tu pe noi, replică Hannah.
Se înfruntară din priviri timp de câteva secunde, după care Oliver îşi lăsă capul în jos, aproape imperceptibil.
— Dacă vrei.
— Nu vreau, zise ea, dar m-am obişnuit să fiu în prima linie. Trebuie să ştii, totuşi, că alţii nu sunt ca mine.
Claire nu izbuti să descifreze nimic din expresia lui Oliver.
— Poate că nu, zise el. Dar, deocamdată, putem să ne aşteptăm ca inamicul să se regrupeze. Şi e nevoie să procedăm la fel.
Hannah încuviinţă.
— Eu ies prima, pe urmă tu, Eve. Să-ţi ţii cheile în mână. Nu şovăi, fugi ca de naiba până la maşină şi descuie repede. Eu o aduc pe Claire pe locul din dreapta.
Eve făcu un semn aprobator, deşi era evident neliniştită. Îşi scoase din buzunar cheile automobilului şi le zornăi până când o găsi pe cea potrivită, lăsând-o la îndemână.
— Încă un lucru, mai zise Hannah. Ai vreo lanternă?
Eve se scotoci prin celălalt buzunar şi extrase de-acolo un pix minuscul. Când îl răsuci, începu să răspândească o lumini surprinzător de puternică.
— Bun, încuviinţă Hannah. Înainte să te sui în maşină, luminează pe bancheta din faţă şi din spate. Ai grijă să vezi până jos de tot. Eu te acopăr din uşă.
Toate trei se îndreptară spre ieşire, şi Hannah îşi puse mâna stângă pe clanţă.
— Aveţi grijă, zise Oliver, din fundul încăperii, pe un ton surprinzător de cald.
Strică totul, însă, cu continuarea:
— E necesar ca aparatele să ajungă la destinaţie.
Trebuia să fi ştiut că nu era vorba despre amiciţie. Claire se împotrivi tentaţiei de a-i face un semn obscen.
Eve nu se obosi să se abţină.
Apoi, Hannah deschise uşa şi ieşi. Nu procedă ca în filme, cu mişcări exagerate: doar făcu câţiva paşi afară, se roti lent într-un semicerc, scrutând strada cu arma de paintball în poziţie de repaus. În cele din urmă, îi făcu semn lui Eve. Eve ţâşni ca săgeata, ocolind capota masivului ei automobil negru. Claire văzu lumina lanternei cercetând interiorul, după care Eve fu pe scaunul din dreptul volanului şi motorul începu să toarcă, iar apoi Hannah o împinse spre portiera din dreapta.
În urma lor, auziră cum se trânteşte şi se încuie uşa de la Common Grounds. Când privi înapoi, Claire constată că pe dinăuntru, dincolo de geamuri, se trăgeau un fel de obloane din oţel.
Închis pe durata zilei.
Claire şi Hannah ajunseră la maşină fără vreo problemă. Chiar şi-aşa, Claire răsufla cu greu, şi inima îi bătea nebuneşte.
— Eşti bine? o întrebă Eve.
Claire încuviinţă, deşi tot cu răsuflarea tăiată.
— Mda. Ştiu. Aerobica groazei. Stai să vezi când or s-o introducă în sălile de fitness. O să fie mai tare ca Pilates.
Claire îşi înghiţi teama, râse şi se simţi mai bine.
— Aşa te vreau, fetiţo. Încuiaţi, ordonă Eve. Şi, centurile, vă rog. E posibil să avem opriri bruşte pe traseu. Nu vreau să se pupe cineva cu domnul Parbriz în plină viteză.
Călătoria printr-un Morganville premergător ivirii zorilor fu sinistră. Oraşul era foarte... tăcut. Îşi planificaseră o rută, intenţionând să evite zonele cele mai periculoase, însă aproape imediat se văzură nevoite să se abată de la ea, din cauza a două maşini oprite pe mijlocul străzii.
Portierele atârnau deschise, iar luminile din interior erau încă aprinse.
Eve încetini şi se strecură prin dreapta, urcând cu două roţi pe trotuar.
— Vedeţi ceva? se interesă, neliniştită. Cadavre, sau altceva?
Automobilele erau complet goale. Motoarele erau încă în funcţiune, iar cheile, în contact. Un sentiment straniu puse stăpânire pe Claire, dar fără să-şi dea seama despre ce era vorba...
— Sunt maşini de-ale vampirilor, constată Hannah. De ce le-ar lăsa aşa?
A. Asta era ciudăţenia. Geamurile fumurii.
— Le-o fi venit să facă pipi? întrebă Eve. Ştii, când te taie…
Hannah nu spuse nimic. Privea afară, pe geam, chiar mai intens decât prima dată.
— Mda, asta-i ciudat, zise Eve, mai încet. Poate că s-au dus să ajute pe cineva.
Sau să vâneze pe cineva, completă în gând Claire, străbătută de un frison.
Făcură prima lor livrare la una dintre Casele Fondatoarei. Claire nu-i cunoştea pe oamenii care le deschiseră, însă Eve îi ştia, fireşte. Le explică repede ce era cu aparatul şi cu codul, după care se întoarseră în maşină şi-şi reluară drumul, în exact două minute.
— Uluitor, aprecie Hannah. Voi, fetelor, aţi putea să-i cam faceţi de baftă pe unii dintre camarazii mei din marină.
— Ei, ştii cum e, Hannah: traiul în Morganville chiar e instrucţie de front, replică Eve, bătând palma cu stângăcie cu Hannah.
Cu stângăcie, fiindcă Eve stătea cu ochii drept înainte, iar Hannah nu-şi întoarse capul de la postul ei, la geamul din spate. Pe cel din dreptul ei îl lăsase în jos pe jumătate şi-şi ţinea arma de paintball pregătită, însă până acum nu trăsese nici măcar un foc.
— Alte maşini, anunţă încetişor Claire. Vedeţi?
Acum, nu mai erau numai două maşini: erau o droaie, risipite de ambele părţi ale străzii, cu motoarele pornite, farurile aprinse şi portierele deschise.
Goale.
Trecură încet pe lângă ele, şi Claire remarcă fumuriul intens al geamurilor. Toate automobilele erau de acelaşi tip, cel din care îi fusese repartizat şi lui Michael un exemplar, cu prilejul convertirii lui oficiale în vampir.
— Ce naiba se petrece? se miră Eve.
În voce i se simţeau încordarea şi neliniştea, şi Claire nu putea s-o condamne pentru asta. Ea însăşi era destul de încordată.
— Atât de aproape de zori, medită Eve mai departe, n-ar face una ca asta. N-ar trebui nici măcar să mai fie pe afară. El a zis că ambele tabere or să se regrupeze, dar aici arată a un soi de panică totală.
Claire fu nevoită s-o aprobe, însă nici ea nu găsea vreo explicaţie. Scoase din rucsac unul dintre aparatele de emisie recepţie, tastă codul de acces pe care i-l dăduse Oliver, apoi apăsă pe butonul emisie.
— Oliver? Intră pe recepţie.
După o scurtă aşteptare, din difuzor răsună vocea lui.
— Spune.
— Se întâmplă ceva ciudat. Tot vedem o mulţime de maşini de-ale vampirilor, însă toate sunt abandonate. Goale. Şi cu motorul pornit.
De cealaltă parte, se auziră nişte pârâituri.
— Oliver?
— Ţine-mă la curent, zise el în cele din urmă. Numără maşinile. Fă o listă cu numerele de înmatriculare, dacă poţi.
— Âăă... altceva? E cazul să ne întoarcem?
— Nu. Livraţi aparatele.
Şi atât. Claire mai încercă o dată, însă el ori închisese, ori n-o mai lua în seamă. Apăsă pe butonul RESETARE ca să anuleze codul şi-şi întoarse privirea spre Eve, care-i răspunse printr-o ridicare din umeri. Se opriră în faţa celei de-a doua dintre Casele Fondatoarei.
— Hai să ne terminăm treaba, propuse Eve. Şi să-i lăsăm pe vampiri să-şi bată capul cu vampirii.
Suna rezonabil, însă Claire se temea că, într-un fel... nu era.

Trei dintre Casele Fondatoarei nu mai erau decât mormane de lemn fumegând şi de cenuşă, iar peste una, serviciul de pompieri din Morganville încă împrăştia apă cu furtunurile. Eve trecu pe lângă ea, dar nu opri. Orizontul devenea din ce în ce mai luminos, şi ele tot mai aveau câteva escale de făcut.
— Eşti bine acolo, în spate? o întrebă Eve pe Hannah, în timp ce lua un viraj, pătrunzând într-un cartier pe care Claire chiar îl recunoştea.
— Perfect, răspunse Hannah. Mergem spre Casa Day?
— Mda, e următoarea pe listă.
— Bun. Chiar aş vrea să vorbesc cu verişoara Lisa.
Eve opri în faţa impunătoarei Case a Fondatoarei; erau lumini la toate ferestrele, într-un puternic contrast cu întunecatele şi oblonitele reşedinţe învecinate. În timp ce parca automobilul, uşa de la intrare se deschise, lăsând să se reverse un fascicul de lumină galbenă ca lămâia peste impecabil întreţinuta verandă din faţă.
Persoana din cadrul uşii era Lisa Day: înaltă, puternică, semănând destul de bine cu Hannah. Le urmări cu privirea în timp ce coborau din maşină. Câteva ferestre de la etaj se deschiseră, şi prin ele răsăriră ţevile unor puşti.
— Sunt în regulă, strigă ea, dar fără să facă un pas în faţă. Claire, nu? Şi Eve? Salut, Hannah.
— Salut, răspunse Hannah, clătinând din cap. Hai să intrăm. Nu-mi place liniştea asta de pe-aici.
De îndată ce le văzu intrate, într-un vestibul cu aspect familiar, Lisa încuie şi trase zăvoarele, inclusiv o recent instalată bară din fier, fixată prin inele aflate de-o parte şi de cealaltă a cadrului uşii. Hannah o privi cu o expresie de aprobare meditativă.
— Ştiai c-o să vină? o întrebă.
— Mi-am închipuit c-o să se-ntâmple, mai devreme mai mai târziu, zise Lisa. Aveam materialul în pivniţă. N-a trebuit decât să-l pun la locul lui. Bunicii nu i-a plăcut, dar eu tot am făcut-o. Urlă întruna la mine că i-am găurit lemnăria.
— Mda, asta-i Bunica, zâmbi Hannah. Ferească Dumnezeu să-i răvăşeşti casa, chiar în timpul războiului.
— Fiindcă veni vorba, exclamă Lisa, voi tre' să rămâneţi aici, dacă vreţi să fiţi la adăpost.
Eve făcu un rapid schimb de priviri cu Claire.
— Mda, păi, nu putem, zău aşa. Dar mersi, oricum.
— Eşti sigură? insistă Lisa.
Avea ochii extrem de strălucitori, extrem de concentraţi.
— Fiindcă ne gândeam că poate vampirii ăştia or să se căsăpească unii pe alţii de data asta, aşa că noi poate ar trebui să ţinem aproape. Toţi oamenii. Lasă-le încolo de brăţări şi de contracte.
Eve clipi, nedumerită.
—Vorbeşti serios? Să-i lăsăm doar să se bată singuri între ei?
— De ce nu? Ce treabă avem noi, în definitiv, cu cine câştigă? replică Lisa, cu un efemer zâmbet amar. Noi tot prost picăm, orice-ar fi. Poate c-a venit vremea să punem un om la conducerea oraşului şi să-i lăsăm pe vampiri să-şi găsească un alt loc de trăit.
Periculos, îşi zise Claire. De-a dreptul periculos. Hannah îşi fixă cu privirea verişoara, pe faţă având o expresie încordată şi stăpânită. Până la urmă, făcu un semn de încuviinţare.
— Bine, zise. Tu fă ce vrei, Lisa, dar ai grijă, da?
— Avem al naibii de multă grijă, răspunse Lisa. O să vezi.
Ajunseră în celălalt capăt al vestibulului, de unde se trecea în spaţiosul living, şi Eve şi Claire încremeniră pe loc.
— Of, porcăria naibii, murmură Eve.
Oamenii erau toţi înarmaţi: cu puşti, cuţite, ţepuşe, obiecte tăioase. Vampirii care fuseseră repartizaţi pentru paza casei erau legaţi de scaune, cu frânghii răsucite de atâtea ori în jurul trupurilor, încât îi aminteau lui Claire de laţurile spânzurătorilor. Bănui că, dacă voiai să-i înfrânezi pe vampiri, aveau rost, numai că...
— Ce naiba faceţi? se răsti Eve.
Cel puţin, unii dintre vampirii care stăteau acolo, legaţi fedeleş şi cu căluşuri în gură, se număraseră printre cei care fuseseră acasă la Michael, sau care luptaseră de partea Ameliei în timpul banchetului. Câţiva se zvârcoleau, însă cei mai mulţi stăteau liniştiţi.
Iar alţii păreau leşinaţi.
— Nu sunt răniţi, zise Lisa. Doar am vrut să-i văd puşi deoparte, pentru căzu' în care s-ar strica treaba.
— Faci o mişcare a naibii de periculoasă, Lisa, îi atrase atenţia Hannah. Sper că ştii bine în ce naiba te bagi.
— Mă bag să-i apăr pe-ai mei. Asta ar trebui să faci şi tu.
Hannah clătină încetişor din cap.
— Să mergem, le îndemnă pe Eve şi pe Claire.
— Dar cum rămâne cu...
— Nu, zise Hannah. Aparat, nu. Nu aici.
Lisa se aşeză în calea lor, cu o armă de vânătoare în braţe.
— Plecaţi atât de repede?
Claire uită să mai şi respire. Plutea prin aerul de-acolo o anume senzaţie, greu de definit, ca de întunecime. Vampirii, cei care rămăseseră încă treji, le priveau fix. Aşteptau salvarea, poate?
— Tu nu vrei să faci asta, zise Hannah. Noi nu-ţi suntem duşmani.
— Le ţineţi partea vampirilor, nu-i aşa?
Iată, se dădeau cărţile pe faţă. Claire îşi înghiţi nodul din gât.
— Încercăm să scăpăm toţi cu viaţă din asta, zise. Şi oamenii, şi vampirii.
Lisa nu-şi desprinse privirea de pe chipul verişoarei sale.
— Asta nu se poate, replică ea. Aşa că aţi face bine să vă alegeţi tabăra.
Hannah înaintă, oprindu-se drept în faţa ei. După o clipă de gheaţă, Lisa făcu un pas în lateral.
— Am ales deja, zise Hannah.
Apoi, făcu un gest cu capul spre Claire şi Eve.
— Haideţi, să mergem.
Afară, în maşină, stătură în tăcere câteva secunde. Hannah avea chipul aspru şi lipsit de expresie, deloc îmbietor la conversaţie.
În cele din urmă, Eve zise:
— Ar fi mai bine să-l informezi pe Oliver. El trebuie să afle despre toate astea.
Claire introduse codul şi încercă.
— Oliver, intră pe recepţie. Oliver, aici Claire. Am noutăţi. Oliver!
Îi răspunse şuierul electricităţii statice. Nimic altceva.
— Poate că nu vrea să-ţi răspundă, îşi dădu cu părerea Eve. Părea destul de agasat mai devreme.
— Încearcă tu, propuse Claire, întinzându-i aparatul, dar tot degeaba.
Oliver nu răspundea. Încercară să cheme în locul lui pe altcineva de la Common Grounds, şi în cele din urmă auziră o altă voce, una necunoscută pentru Claire.
— Alo?
Eve închise ochii şi scoase un oftat de uşurare.
— Excelent. Cine-i acolo?
— Quentin Barnes.
— Tin-Tin! Salut, bătrâne, ce mai faci?
— A... bine, cred.
Tin-Tin, cine-o mai fi fost şi ăla, părea agitat.
— Uite, Oliver e cam ocupat acum. Încearcă să-i oprească pe unii care vor să-şi ia zborul din cuib.
— Să-şi ia zborul?
Eve făcu ochii mari.
— Cum adică?
— Unii dintre vampiri, asta fac, încearcă să plece. Zorii sunt prea aproape. A fost nevoit să-i încuie pe câţiva.
Lucrurile deveneau tot mai bizare. Eve apăsă pe butonul de emisie şi raportă:
— Avem tulburări la Casa Day. Lisa i-a legat pe vampiri. Vrea să-i ţină aşa până se termină totul. Eu cred... cred că e posibil ca ea să colaboreze cu alţi oameni, încercând să formeze o a treia tabără. Numai din oameni.
— Nenică, oftă Tin-Tin, asta ne mai trebuia, să avem şi ucigaşi de vampiri în tot ghiveciul. OK, o să-i spun eu lui Oliver. Altceva?
— Am mai văzut şi alte maşini părăsite de vampiri. Ce crezi, e aceeaşi problemă cu ăia de la voi, care-au încercat să plece? Poate, nu ştiu, să fie atraşi undeva?
— Probabil. Ştii ce, aveţi grijă de voi, bine?
— Aşa o să facem. Eve, terminat.
Hannah se foi pe bancheta din spate.
— Hai să mergem la următorul punct de pe traseu.
— Îmi pare rău, zise Claire. Ştiu că sunt rudele tale, şi aşa mai departe.
— Lisa mereu ţinea predici despre cum am putea să preluăm stăpânirea oraşului, dacă ne-am uni. Poate crede că ar fi momentul potrivit să treacă la acţiune, medită Hannah, clătinând din cap. E o tâmpită. N-o să reuşească decât să-i ducă pe unii la moarte.
Claire nu avea veleităţi de general, însă ştia că, luptând pe două fronturi şi, astfel, divizându-ţi forţele, nu prea ai şanse de reuşită.
— Trebuie s-o găsim pe Amelie, zise ea.
— De unde s-o mai fi băgat, completă Eve, pufnind. Asta, dacă măcar o mai fi...
— Taci, şopti Claire, frecându-şi neliniştită brăţara din aur de la încheietură, până când începu să-i intre în carne. Avem nevoie de ea.
Mai mult ca oricând, presupuse în sinea ei.

Până să lase penultimul aparat de emisie-recepţie la destinaţie, adică în propria lor casă, în prezent locuită de un grup de oameni înspăimântaţi şi de câţiva vampiri care încă nu avuseseră parte de acea senzaţie de atracţie faţă de nu se ştie ce, zorile începuseră să apară de-a binelea. Orizontul era de un albastru-închis, cu tuşe de auriu şi de roşu, pâlpâind doar, ca luminile rampei într-un spectacol. Claire distribui aparatul, codul, şi un avertisment pentru oameni şi vampiri, deopotrivă.
— Trebuie să-i supravegheaţi pe vampiri, stărui ea. Nu-i lăsaţi să plece. Nu-i lăsaţi la lumina zilei.
Monica Morrell, care strângea aparatul de emisie-recepţie în degetele ei cu gheare roşii, o privi încruntată.
— Şi cum propui să facem asta, arătare? Să le dăm o mustrare scrisă şi să-i certăm rău de tot? Fii serioasă!
— Dacă-i lăsaţi să plece, e posibil să nu mai ajungă, cine ştie unde-or fi chemaţi, înainte de răsăritul soarelui, preciză Hannah.
Ridică din umeri, printr-o mişcare fluidă care-i puse în evidenţă musculatura, şi zâmbi.
— Ştii, pe mine mă doare-n cot, dar am putea să avem nevoie de ei, mai târziu. Şi tu ai putea să fii învinuită dacă nu-i opreşti.
Monica rămase tot încruntată, dar nu părea înclinată să o contrazică pe Hannah. Nimeni nu îndrăznea, după cum observă Claire. Fosta combatantă din infanteria mărină avea o anume atitudine, o anume încredere în sine, care, cumva, nu arăta a aroganţă.
— Grozav, răspunse în cele din urmă Monica. Minunat. De parcă mi-ar mai fi trebuit încă o problemă pe cap. Apropo, Claire, casa ta chiar e de tot rahatul. Urăsc să stau aici.
De data aceasta, îi veni rândul lui Claire să zâmbească.
— Probabil pentru că şi ea te urăşte pe tine. Sunt convinsă c-o să-ţi dai tu seama, adăugă. Doar eşti o conducătoare înnăscută, nu?
— Hai, pupă-mă undeva. Într-o zi, iubiţelul tău n-o să mai fie prin preajmă ca să...
Monica făcu ochii mari.
— Ei, aş! El nu e prin preajmă, nu? Nici n-o să mai fie, vreodată. Adu-mi aminte să trimit flori pentru înmormântare.
Eve o apucă pe Claire de poalele bluzei.
— Hopa, Mini-Me , calmează-te. Trebuie să ne vedem de drum. Oricât mi-ar plăcea să văd meciul in cuşcă, noi cam trebuie să ne ţinem de un orar.
Mânia se stinse încet din ochii lui Claire; trase aer adânc în piept şi încuviinţă. O dureau toţi muşchii, îşi dădu seama că şi-i încordase până la limită, ajungând duri ca fierul, aşa că încercă să şi-i relaxeze. Simţi junghiuri în degete când îşi desfăcu pumnii strânşi.
— Pe curând, zise Monica, închizându-le uşa în nas. Adică, stai, probabil că n-o să fie cazul, fraiero. Şi, apropo, ţoalele tale sunt penibile!
Cea din urmă afirmaţie se auzi înfundată, dar distinctă; la fel de distinctă ca şi sunetul zăvoarelor trase la loc.
— Să mergem, zise Hannah, împingându-le jos de pe verandă şi mai departe, pe alee, spre gardul alb din uluci.
Pe stradă, îndreptându-se oarecum spre nord, se vedea un vampir.
— Of, fir-ar, exclamă Eve, alarmată.
Totuşi, vampirului nu părea să-i pese de ele, nici chiar să-şi dea seama că sunt acolo. Purta o uniformă de poliţist, şi Claire îşi aminti că-l cunoştea: mai mergea în patrulare cu Richard Morrell, din când în când. Nu părea să fie băiat rău, dacă făceai abstracţie de natura lui de vampir.
— E ofiţerul O'Malley, strigă ea. Hei! Hei, domnule ofiţer! Staţi puţin!
Vampirul n-o luă în seamă şi-şi continuă drumul.
Claire îşi întoarse privirea spre răsărit. Strălucirea aurie a soarelui încălzea cerul tot mai mult, tot mai repede. Nu se ridicase încă deasupra orizontului, însă avea să fie sus în câteva secunde, minute, cel mult.
— Trebuie să-l prindem, zise ea. Să-l ducem undeva înăuntru.
— Şi ce să facem, să-l dădăcim pe tot restul zilei? O'Malley nu e ca Myrnin, replică Eve. Nu poţi să-l străpungi cu ţepuşa. Nu e atât de bătrân. Şaptezeci de ani, optzeci, cam pe-acolo. Abia dacă e un pic mai vechi decât Sam.
— Am putea să dăm cu maşina peste el, propuse Hannah. Asta nu l-ar omorî.
Eve făcu ochii mari spre ea.
— Poftim? Cu maşina mea?
— Vrei ceva neletal. E singura chestie pe care o avem la dispoziţie pe loc. Noi trei nu ne putem măsura nicidecum cu un vampir care vrea să se ducă undeva, dacă e să se ajungă la luptă.
Claire porni în fugă spre vampir, neluându-le în seamă strigătele. Privi înapoi peste umăr. Hannah se luase după ea, şi câştiga teren.
Tot ajunse prima la ofiţerul O'Malley şi se aşeză în calea lui.
El ezită pentru o clipă, concentrându-şi privirea ochilor verzi asupra ei, după care întinse mâna şi-o împinse deoparte. Cu blândeţe, dar ferm.
Şi-şi continuă drumul.
— Trebuie să intraţi undeva! urlă Claire, repezindu-se din nou in faţa lui. Domnule, trebuie! Imediat! Vă rog!
El o îndepărtă din nou, de data aceasta cu mai puţine menajamente. Şi nu scoase o vorbă.
— O, Doamne, şopti Hannah. Prea târziu.
Soarele apăru ca o explozie învăpăiată, şi cele dintâi raze atinseră automobilele parcate, silueta lui Eve, casele... şi spinarea ofiţerului O'Malley.
— Adu o pătură! ţipă Claire.
Vedea deja fumul înălţându-se din el, precum aburul dimineţii.
— Fă ceva!
Eve dădu fuga să scoată ceva din maşină. Hannah o apucă de braţ pe Claire şi-o trase deoparte din drumul lui.
Ofiţerul O'Malley merse mai departe. Soarele continua să se înalţe, tot mai strălucitor, iar după alţi trei, patru paşi, fumul care se ridica din el se transformă în flăcări.
După alţi zece paşi, vampirul se prăbuşi.
Eve veni în fugă, cu sufletul la gură şi ţinând în mână o pătură.
— Ajută-mă s-o arunc pe el!
Azvârliră pătura peste ofiţerul O'Malley, însă aceasta, în loc să înăbuşe flăcările, se aprinse şi ea.
Hannah o trase înapoi pe Claire, care tot încerca să stingă flăcările.
— Gata, zise ea. E prea târziu.
Claire se întoarse spre Hannah, cuprinsă de o furie oarbă, zbătându-se să se elibereze.
— Încă putem...
— Ba nu, nu putem, o contrazise Hannah. Nu putem să facem niciun rahat pentru el. Moare, Claire. Ai făcut tot posibilul, dar el tot moare. Şi nu vrea să-ţi accepte ajutorul. Uite-l, tot mai încearcă să se târască. Nu se opreşte.
Avea dreptate, dar era un adevăr dureros; în cele din urmă, Claire o cuprinse în braţe pe Hannah, căutându-şi mângâierea şi întorcându-şi faţa de la el.
Când, în sfârşit, privi din nou într-acolo, din ofiţerul O'Malley nu mai rămăsese decât o grămăjoară de cenuşă fumegând şi bucăţi arse de pătură.
— Michael! şopti Claire, ridicându-şi privirea spre soare. Trebuie să-l căutăm pe Michael!
Hannah încremeni pentru o clipă, după care făcu un semn aprobator.
— Hai!