Vm2

Doi

Morganville nu arăta chiar atât de diferit acum, faţă de cel de când sosise Claire în oraş, ceea ce i se părea foarte, foarte ciudat. În definitiv, când suzeranii răului preiau puterea, te-ai aştepta să apară vreo diferenţă vizibilă, cel puţin.
Dar, dimpotrivă, viaţa îşi urma cursul pe mai departe: lumea se ducea la muncă, la şcoală, închiria filme şi bea prin baruri. Unica diferenţă reală era că nimeni nu mai bântuia pe-afară după lăsarea întunericului. Nici măcar vampirii, din câte ştia ea. Perioada întunericului era, pentru domnul Bishop, cea de vânătoare.
Dar nici măcar asta nu era o schimbare prea mare faţă de cum s-ar crede. Locuitorii cu scaun la cap din Morganville nu ieşeau niciodată după lăsarea întunericului, dacă aveau de ales. Din instinct, dacă nu de altceva.
Claire îşi privi ceasul. Unsprezece dimineaţa... şi ea chiar nu era obligată să se ducă la laborator. De fapt, laboratorul era ultimul loc în care şi-ar fi dorit să se afle azi. N-avea chef să-şi vadă aşa-zisul şef, pe Myrnin, sau să-i audă pălăvrăgelile de nebun, sau să-i suporte întrebările despre motivul pentru care era atât de supărată pe el. Myrnin ştia de ce era ea supărată. Doar nu era chiar atât de nebun.
Tatăl ei avusese perfectă dreptate. Claire avea de gând să-şi petreacă ziua încercând să-l ajute pe Shane.
Primul pas: o vizită la primarul oraşului Morganville. La Richard Morrell.
Claire nu avea maşină, însă Morganville nu era un oraş prea mare, în realitate, iar ei îi plăcea să meargă pe jos. Vremea era încă bună: puţin răcoroasă chiar şi acum, pe timpul zilei, dar numai răcoroasă, nu friguroasă. Era ceea ce trecea drept iarnă în vestul statului Texas, cel puţin până începeau furtunile de zăpadă. Avuseseră parte de câteva zile de toamnă, adică frunzele căpătaseră o bolnăvicioasă nuanţă de galben pe la margini, în locul obişnuitului verde-închis. Claire auzise că toamna era un anotimp frumos în alte părţi ale ţării şi ale lumii, însă aici nu însemna decât o jumătate de oră, mai mult sau mai puţin, de pauză între dogoarea verii şi gerul iernii.
În timp ce mergea, lumea o studia. Nu-i plăcea asta, şi nici nu era obişnuită cu aşa ceva: Claire făcuse parte totdeauna din Marea Armată a Tocilarilor Anonimi, în afara cazurilor în care era vorba despre vreun simpozion ştiinţific, sau de câştigarea cine ştie cărui trofeu şcolar. Niciodată nu ieşise în evidenţă din punct de vedere fizic — prea scundă, prea slabă, prea mititică — şi se simţea ciudat văzând că oamenii o fixează cu privirea şi-şi înclină capetele, sau doar se holbează şi-atât.
Se dusese vorba cum că ea ar fi solul lui Bishop. El niciodată n-o punea să facă personal ceva, ci doar să-i transmită ordinele.
Şi se petrecuseră lucruri neplăcute. Faptul că o obliga aşa ceva, cât timp ea purta încă brăţara Ameliei, era felul lui Bishop de a glumi.
Toate aceste priviri stăruitoare făcură ca drumul să-i pară mai lung faţă de cât era în realitate.
În timp ce urca în fugă treptele spre biroul provizoriu al lui Richard — cel vechi fusese, în mare parte, distrus de o tornadă care lovise Primăria — se întrebă dacă el fusese numit primar doar ca să nu se mai schimbe vreo firmă. Tatăl lui — fostul primar Morrell, unul dintre acei texani tipici, cu zâmbetul larg şi ochii mici şi duri — murise în timpul furtunii, iar acum fiul său ocupa partea din faţă a unui vechi şi prăpădit magazin, în vitrina căruia fusese lipit un afiş din hârtie cu inscripţia: PRIMAR RICHARD MORRELL — BIROU PROVIZORIU.
Era dispusă să parieze că el nu se bucura prea mult de noul său serviciu. Cam multă lume nu era prea bucuroasă în ultimul timp.
Când deschise uşa, Claire auzi clinchetul unui clopoţel, şi ochii i se adaptară, încetul cu încetul, la semiîntunericul din interior. Presupunea că el lăsase lumina mai slabă din curtoazie faţă de vampirii care-i călcau pragul: acelaşi motiv pentru care pusese să fie camuflată vitrina cea mare de la stradă. În schimb, pentru ea, încăperea aceea mică şi prăfuită arăta ca o grotă: o grotă cu tapet de proastă calitate şi mochetă ieftină, subţire.
Secretara lui Richard îşi ridică privirea şi-i zâmbi lui Claire, care tocmai închidea uşa.
— Bună, Claire, îi zise.
Nora Harris era o femeie drăguţă, pe la vreo cincizeci de ani, îmbrăcată îngrijit, în costume negre în majoritatea timpului, şi avea o voce ca un sos cald de ciocolată cu unt.
— Ai venit să vorbeşti cu primarul, dragă? o întrebă ea.
Claire făcu un semn de încuviinţare şi-şi roti privirea prin încăpere. Nu era singura venită pe ziua de azi: mai văzu trei bărbaţi în vârstă aşezaţi în spaţiul pentru aşteptare, şi un puşti cu mutră de tocilar, încă în luptă cu burtica lui de copilaş, purtând un tricou cu emblema liceului din Morganville, cu tot cu mascotă: un şarpe cu colţii scoşi. Băiatul îşi ridică privirea spre ea, cu ochii mari şi, în mod evident, înfricoşat, aşa că ea îi zâmbi senină, vrând să-l liniştească. Se simţea ciudat, să fie tocmai ea persoana a cărei apariţie îi înspăimântă pe alţii.
Niciunul dintre adulţi n-o privi direct, însă îi simţea studiind-o cu coada ochiului.
— E supraaglomerat azi, Claire, continuă Nora, facându-i semn cu capul spre spaţiul pentru aşteptare. Dar o să-l anunţ că eşti aici. Facem noi cumva să intri.
— Poate să intre înaintea mea, interveni unul dintre bărbaţi.
Ceilalţi îl priviră miraţi, iar el ridică din umeri.
— Amabilitatea n-a omorât pe nimeni, se justifică el.
Dar aici nu era vorba despre amabilitate, Claire o ştia bine. Ci despre urmărirea propriului interes, prin linguşirea fetei care juca rolul de intermediar între Bishop şi comunitatea umană. Ea era o persoană importantă acum. Şi detesta asta în totalitate.
— N-o să dureze mult, promise ea.
Totuşi, omul evită să-i întâlnească privirea.
Nora îi arătă spre uşa închisă din fundul încăperii.
— Mă duc să-l anunţ că intri. Domnule Golder, veţi urma imediat cum termină ea.
Domnul Golder, cel care-i cedase rândul lui Claire, încuviinţă. Avea faţa arsă de soare, pielea ca de cizmă veche şi ochii de culoarea gheţii murdare. Claire nu-l cunoştea, însă el îi zâmbi în timp ce trecea. Se vedea că e un zâmbet forţat.
Nu-i răspunse la zâmbet. Nu avea inima să se prefacă.
Ciocăni, ezitantă, în uşa închisă, în timp ce-o împingea uşor, zgâindu-se prin deschizătură de parcă i-ar fi fost frică să nu-l prindă cumva pe Richard făcând ceva... în fine, nedemn de un primar. Totuşi, el doar stătea la biroul lui şi citea dintr-un dosar plin de hârtii.
— Claire, zise el.
Închise dosarul şi se lăsă pe spătarul vechiului său scaun cu tapiţeria din piele, care scârţâi şi gemu.
— Cum te mai descurci?
Ridicându-se, îi întinse mâna, şi ea i-o strânse, după care se aşezară amândoi. Claire se obişnuise să-l vadă pe Richard într-o uniformă de poliţie frumos călcată, aşa că încă i se părea ciudat să-l vadă în costum: astăzi, unul drăguţ, cu dunguliţe subţiri, gri, asortat cu o cravată albastră. Nu era chiar bătrân — n-avea nici măcar treizeci de ani, bănuia Claire — dar arăta de parc-ar fi avut de două ori mai mulţi.
Probabil că asta aveau ei doi în comun, presupuse. Nici ea nu se simţea de şaptesprezece ani în prezent.
— Bine, îi răspunse, ceea ce era o minciună. Şi eu, pe-aici. Am venit să...
— Ştiu ce vrei să-mi ceri, o întrerupse Richard. Răspunsul rămâne nu, Claire.
Tonul îi era ferm, chiar dacă se simţea că-i pare rău.
Claire înghiţi în sec. Nu se aşteptase să primească un răspuns negativ încă din start. De obicei, Richard aştepta măcar să audă ce avea de spus.
— Cinci minute, insistă ea. Te rog. Nu mi-am câştigat dreptul?
— Categoric. Dar nu depinde de mine. Dacă vrei permisiunea de a-l vizita pe Shane, trebuie să te duci la Bishop.
Ochii lui Richard aveau o expresie înţelegătoare, dar inflexibilă.
— Eu fac tot ce-mi stă în puteri ca să-l menţin viu şi nevătămat, adăugă el. Şi vreau ca tu să ştii asta.
— Ştiu, şi-ţi sunt recunoscătoare. Zău.
Simţea cum i se prăbuşeşte moralul. Cumva, mai sperase, chiar dacă ştia că n-o să-i iasă, mai ales azi. Îşi coborî privirea spre mâinile pe care şi le ţinea în poală.
— El cum o mai duce?
— Shane? Richard râse încetişor. Cum te-ai aştepta s-o ducă? E fiert de nervi. Supărat pe lume. Detestă fiecare clipă, cu atât mai mult cu cât e înfundat acolo, fară altă companie decât cea a lui taică-său.
— Dar l-ai văzut?
— Am dat pe-acolo, răspunse Richard. în misiune oficială. Până acum, Bishop n-a considerat de cuviinţă să-mi smucească lanţul şi să-mi interzică rondurile pe la celule, dar dac-aş încerca să te strecor pe tine...
— Înţeleg, zise Claire.
Înţelegea, dar tot o durea sufletul.
— A întrebat cumva...
— Shane întreabă de tine în fiecare zi, îi răspunse Richard, încetişor. Absolut în fiecare zi. Cred că băiatul ăsta s-ar putea chiar să fie îndrăgostit de tine. Şi n-am crezut niciodată că aş ajunge să afirm aşa ceva despre Shane Collins.
Claire îşi simţea acum degetele tremurându-i, o uşoară vibraţie care o determină să-şi strângă pumnii cât putu de tare, doar-doar o înceta.
— E ziua mea de naştere, zise.
Habar n-avea de ce o spusese, dar i se părea că ar avea rost în clipa aceea. I se părea ceva important Ridicându-şi privirea, constată că-l surprinsese pe Richard şi că-l lăsase, pe moment, fără cuvinte.
— Felicitările nu cred că ar fi prea nimerite acum, zise acesta. Ai împlinit şaptesprezece, da? Asta înseamnă că eşti destul de matură ca să-ţi dai seama când intri în ceva până peste cap. Du-te acasă, Claire. Petrece-ţi ziua cu părinţii tăi, eventual du-te să-ţi vezi prietenii. Ai grijă de tine.
— Nu. Eu vreau să-l văd pe Shane, insistă ea.
Richard clătină din cap.
— Eu chiar nu cred că ar fi o idee prea bună.
Îi dorea binele, ştia asta. Îl văzu ridicându-se de la birou şi ocolindu-l, venind spre ea. Îi puse o mână pe umăr, ca pentru o jumătate de îmbrăţişare, şi-o împinse uşurel spre ieşire.
Nu mă dau bătută. O gândi, dar n-o şi rosti cu voce tare, fiindcă ştia că el n-o să fie de acord.
— Du-te acasă, îi repetă el, şi-i făcu un semn cu capul bărbatului în locul căruia intrase Claire. Domnule Golder? Intraţi. În legătură cu impozitele, nu?
— S-a făcut al naibii de costisitor traiul în oraşul ăsta, bombăni domnul Golder. N-am prea mult sânge de dat, să ştiţi.
Claire îşi săltă rucsacul pe umăr şi plecă să găsească vreo altă cale prin care să poată ajunge la Shane.
Desigur, ceva cu mult mai primejdios.

Încercă să se convingă singură să renunţe, dar până la urmă, se duse în cel mai neplăcut loc cu putinţă: în Piaţa Fondatoarei, acea parte a oraşului care le aparţinea exclusiv vampirilor. La lumina zilei, părea pustie, fiindcă oamenii obişnuiţi nu se mai hazardau pe-aici, nici măcar când soarele le dogorea deasupra capetelor, chiar dacă era un parc public. Erau ceva poliţişti care patrulau pe jos, şi uneori avea senzaţia că zăreşte siluete trecând grăbite printre umbrele copacilor, sau prin zonele întunecoase ale vastelor şi spaţioaselor clădiri situate cu faţa spre piaţeta cu aspect de parc.
Totuşi, nu era vorba despre oameni. Practic vorbind.
Claire înaintă, târşâindu-şi picioarele, pe aleile albe, netede, cu capul plecat, resimţind văpaia soarelui. Îşi fixă cu privirea boturile murdare ale tenişilor ei roşii, cu şireturi. După o vreme, avu un efect aproape hipnotic.
Se opri când vârfurile tenişilor nimeriră peste cea dintâi dintr-un lung şir de trepte din marmură. Privi în sus — şi mai sus — spre cea mai mare clădire din piaţetă: coloane impozante, multe trepte, un stil din acela impunător, de templu grec. Aceasta era varianta de Primărie a vampirilor, iar înăuntru...
— Hai, mergi odată mai departe, bombăni către sine, şi-şi săltă rucsacul într-o poziţie mai comodă în timp ce începea să urce treptele.
Avu două senzaţii când umbra acoperişului se aşternu anupra ei: de uşurare, fiindcă scăpase de bătaia soarelui, dar şi de claustrofobie. Ritmul paşilor îi încetini şi, pentru o clipă, îşi dori să facă stânga-mprejur şi să-i urmeze sfatul lui Richard: să meargă acasă, şi gata. Să stea cu părinţii ei.
La adăpost.
Să se prefacă şi ea că totul ar fi normal, la fel ca mama.
Uşile mari şi lucioase din lemn din faţa ei se deschiseră larg, şi dincolo de ele văzu o femeie-vampir, rămasă la o depărtare considerabilă de văpăile soarelui, privind-o cu cel mai urâcios zâmbet din câte văzuse în viaţa ei. Ysandre, fetişul sexual al lui Bishop, era frumoasă, şi conştientă de asta. Poza ca un model pentru Victoria’s Secret, ca şi cum, dintr-o clipă în alta, ar fi putut începe vreo neaşteptată şedinţă foto.
În clipa aceasta, purta o pereche de blugi mulaţi, cu talie joasă, un top scurt, negru, care lăsa la vedere pogoane întregi de piele în nuanţa alabastrului, şi o pereche de sandale negre, fară toc. Echipamentul lejer pe timp de zi pentru o paraşută de vampiriţă. Îndepărtându-şi valurile de păr lucios care-i căzuseră peste faţă, o privi cu acelaşi zâmbet radios pe buzele mânjite cu Rujul Boarfelor nr. 5.
— Ei, rosti, cu o voce din adâncul gâtului, dulce precum crupele cu melasă otrăvită; ia uite ce-a adus pisica! Hai, intră, micuţă Claire. Laşi să iasă tot întunericul de-aici.
Claire sperase ca Ysandre să fi murit, o dată pentru totdeauna; crezuse că era ceva inevitabil, din moment ce, ultima dată când o văzuse, Ysandre era pe mâinile Ameliei, iar Amelie nu se afla într-o dispoziţie grozav de iertătoare.
Şi totuşi, iat-o aici, fară vreo urmă. Însemna că se petrecuse ceva total nedorit, dacă Ysandre mai era în viaţă, însă Claire n-avea cum să afle cu adevărat ce anume. Poate că Ysandre i-ar fi spus, dar probabil c-ar fi minţit-o.
Din lipsă de altceva mai bun de făcut, Claire intră. Se menţinu pe cât putu mai departe de paraşută, având grijă să nu-i întâlnească Privirea Blestemată. Nu era sigură dacă Ysandre ar fi avut puterea să-i facă vreun rău, însă nici nu considera că ar fi o dovadă de inteligenţă să-şi forţeze norocul.
— Ai venit să vorbeşti cu domnul Bishop? o întrebă Ysandre. Sau doar să gravitezi în jurul afurisitului ăluia de iubit al tău?
— Cu Bishop, răspunse Claire. Nu că ar fi treaba ta, în afară de cazul în care ai fi o onorabilă secretară cu colţi.
Ysandre scoase un sâsâit în chip de râs, în timp ce încuia uşile după ele două.
— Mai aşteaptă, să creşti mare, Bucăţică. Perfect, du-te fuguţa şi vorbeşte cu domnul şi stăpânul nostru. Poate c-o să vorbesc şi eu cu el mai târziu, să-i spun că ţi-ai face mai bine treaba dacă n-ai mai vorbi atât. Sau, deloc.
Era cam greu să-i întorci spatele Ysandrei; şi totuşi, Claire o făcu. Auzi chicotitul sâsâit al vampiriţei, şi simţi furnicături la ceafa.
Simţi o atingere de gheaţă acolo, aşa că, tresărind, se răsuci pe călcâie, la timp cât să vadă degetele reci ale Ysandrei prelingându-se prin aer exact acolo unde se aflase ceafa lui Claire.
— De unde-ai învăţat să te porţi ca un vampir? o luă Claire la rost, enervată din cauză că se speriase, ceea ce detesta. Din filme? Pentru că nu eşti altceva decât un clişeu mare, umblător şi ridicol, şi ştii ceva? Nu mă impresionezi.
Se sfredeliră reciproc cu privirea. Zâmbetul Ysandrei era răutăcios şi îngrozitor, şi Claire nu ştia ce-ar putea să facă, decât să-i susţină privirea.
În cele din urmă, Ysandre râse încetişor şi se contopi cu umbrele.
Dispăru.
Claire inspiră adânc şi-şi văzu de drumul ei: un drum pe care-l cunoştea mult prea bine. O ducea pe un coridor silenţios, mochetat, spre un atriu vast, de formă circulară, placat cu marmură, cu o boltă deasupra, după care mai departe, la stânga, pe un alt coridor.
Bishop ştia totdeauna când venea ea.
O privi drept în faţă când intră în încăpere. Era ceva cu adevărat neliniştitor în felul în care veghea uşa cu privirea, aşteptând-o. Totuşi, oricât de neplăcută i-ar fi fost privirea, zâmbetul îi era şi mai şi. Era plin de satisfacţie şi de simţul proprietăţii.
Ţinea în mână o carte deschisă. Claire o recunoscu şi un fior de gheaţă îi străbătu şira spinării. Coperta era simplă, din piele, având ştanţat în ea simbolul Fondatoarei. Cartea aceasta fusese cât pe ce să-i aducă moartea în primele ei săptămâni de şedere în Morganville, iar asta cu mult înainte să aibă vreo idee despre puterile ei.
Era o istorisire scrisă de mână, în cea mai mare parte în limbajul codificat al lui Myrnin, cu toate metodele lui de alchimist. Toate secretele din Morganville, despre care se documentase pentru Amelie. Cuprindea amănunte necunoscute lui Claire despre oraş. Despre tot.
Mai cuprindea şi însemnări cu ceea ce ea nu-şi închipuia că ar putea fi decât incantaţii magice, cum era şi cea întipărită în tatuajul de pe braţul ei. Habar n-avea ce să fi fost în ea, fiindcă nici Myrnin însuşi nu-şi amintea; totuşi, Bishop îşi dorise cartea mult, mult de tot. Pentru el, era cel mai important lucru din Morganville; de fapt, Claire bănuia că în primul rând pentru carte venise el în Morganville.
Închise cartea cu zgomot şi şi-o strecură în buzunarul interior al hainei, acolo unde o persoană credincioasă şi-ar fi putut ţine un exemplar din Biblie, ca să-l aibă la îndemână.
Încăperea pe care pusese el stăpânire era, de fapt, un birou vast, mochetat, cu o canapea mică şi dichisită, cu fotolii într-un capăt şi un birou în celălalt. Bishop nu stătea niciodată la birou. Mereu îl găsea în picioare, şi nici azi nu făcu excepţie. Trei alţi vampiri erau aşezaţi pe fotoliile oaspeţilor: Myrnin, Michael şi un alt vampir pe care Claire nu-l cunoştea... la drept vorbind, nici nu-şi dădea seama precis dacă era bărbat, sau femeie. După conformaţia osoasă a feţei sale palide, părea femeie, însă după tunsoare, nu, iar palmele şi braţele aveau un aspect cam prea colţuros.
Claire îşi concentră atenţia asupra străinului, evitând astfel să-l privească pe Michael. Prietenul ei — pentru că tot prietenul ei era, şi n-avea ce să facă într-o astfel de situaţie, la fel ca şi ea — îi evita, la rândul lui, privirea. Vedea că e supărat, şi ruşinat, şi Claire şi-ar fi dorit să-l poată ajuta cu ceva. Ar fi vrut să-i spună nu eşti tu de vină, însă el n-ar fi crezut-o.
Şi totuşi, era adevărat. Michael nu avea pe braţ vreun tatuaj cu puteri magice; în loc de aşa ceva, avea urmele colţilor lui Bishop pe gât, ceea ce avea un efect similar în cazul celor lipsiţi de viaţă. Încă putea să-i zărească umbrele livide ale cicatricelor pe pielea lui palidă.
Muşcătura lui Bishop era ca un însemn al proprietarului.
— Claire, zise Bishop. După ton, nu părea încântat s-o vadă. Te-am convocat cumva din vreun motiv pe care să-l fi uitat?
Claire simţi că-i sare inima, de parcă ar fi împuns-o cu un băţ pentru vite. Se strădui să nu tresară.
— Nu, domnule, îi răspunse, păstrând un ton scăzut şi respectuos. Am venit să vă rog să-mi faceţi o favoare.
Bishop — care purta astăzi un costum negru simplu, cu o cămaşă albă care cunoscuse şi zile mai bune — îşi culese o scamă de pe mânecă.
— Atunci, răspunsul este nu, fiindcă eu nu acord favoruri. Altceva?
Claire îşi umezi buzele şi mai făcu o încercare.
— E un mărunţiş... aş vrea să-l văd pe Shane, domnule. Doar pentru câteva...
— Am zis nu, cum ţi-am mai repetat deja de vreo cincizeci de ori, o întrerupse Bishop, şi ea îi simţi mânia trosnind ca o descărcare electrică prin încăpere.
Michael şi vampirul străin îşi ridicară amândoi privirile spre ea, cu ochii luminos de ameninţători; Michael, împotriva voinţei sale, era convinsă. Myrnin — îmbrăcat într-o lamentabilă combinaţie de pantaloni aruncaţi ca pomană şi o redingotă dintr-un magazin de lux, plus câteva şiraguri de mărgele ieftine şi de prost gust, din cele pentru carnavalul de Mardi Gras — părea doar plictisit. Căscă, arătându-şi colţii ucigător de ascuţiţi.
Bishop o privi cu severitate.
— Sunt foarte sătul de cererea aceasta a ta, Claire.
— Atunci, poate c-ar fi mai bine să spuneţi da şi să terminam cu asta.
Bishop pocni din degete. Michael se ridică în picioare, ca o marionetă trasă de sfori. În ochi i se citea disperarea, însă părea să nu se poată împotrivi în vreun fel.
— Michael, Shane îţi este prieten, din câte-mi amintesc.
— Da.
— Da, stăpâne Bishop.
Claire îi văzu omuşorul lui Michael zvâcnind, semn că şi înghiţise ceea ce părea să fie o felie zdravănă de furie.
— Da, zise el. Stăpâne Bishop.
— Bun. Adu-l încoace. A, şi adu şi ceva cu care să acoperim podeaua. Vom elimina acest motiv de iritare o dată pentru totdeauna.
— Nu! strigă Claire.
Făcu un pas înainte, însă Bishop o ţintui cu privirea, silind-o să se oprească.
— Vă rog! N-am vrut... Nu-i faceţi rău! Nu se poate să-i faceţi rău! Michael, nu! Nu face asta!
— N-am încotro, Claire, îi răspunse el. Şi tu ştii bine.
Ştia. Michael porni spre uşă. Ea văzu totul în minte,
Coşmaresc de real: Michael, aducându-l pe Shane acolo, forţându-l să cadă în genunchi, şi Bishop... Bishop...
— Îmi cer scuze, zise Claire, inspirând adânc, tremurat. N-o să vă mai rog asta niciodată. Niciodată, jur.
Bătrânul îşi înălţă sprâncenele groase, sure.
Exact la aşa ceva mă refeream. Îl elimin pe băiat, şi elimin orice risc ca tu să nu-ţi ţii cuvântul faţă de mine.
— Oh, nu mai fi atât de aspru, bătrâne, interveni Myrnin, dându-şi ochii peste cap. Ea nu-i decât o adolescentă îndrăgostită. Lasă fata să-şi aibă momentul ei. O să sufere şi mai mult, până la urmă. Despărţirea e un necaz atât de dulce, dacă e să ne luăm după barzi. Eu, personal, n-aş putea să ştiu. Nu m-am despărţit vreodată de cineva.
Simulă că sfâşie pe cineva în două, după care pe faţă îi apăru o expresie neobişnuită.
— În fine. O singură dată, de fapt. Dar nu se pune.
Claire uită să mai respire. Nu se aşteptase ca tocmai Myrnin, dintre toţi, să ia cuvântul, chiar dacă intervenţia lui fusese mai degrabă una de nebun, decât să-i fie de folos. Totuşi, îl determinase pe Bishop să zăbovească, şi Claire aşteptă, cât putu de nemişcată, lăsându-l să se gândească.
Deodată, Bishop facu un gest, şi Michael se opri din drumul lui spre uşă.
— Stai, Michael, zise Bishop. Claire. Am o misiune pentru tine, dacă vrei să-i mai prelungeşti viaţa băiatului cu încă o zi.
Claire se simţi cuprinsă pe dinăuntru de un tremur bolnăvicios. Nu era prima oară, dar de fiecare dată presupunea — era nevoită să presupună! — că ar fi şi ultima.
— Ce gen de misiune?
— De curierat.
Bishop se duse până la birou şi deschise capacul unei cutii din lemn sculptat. Înăuntru era un mic teanc de suluri de pergament, toate legate cu panglică roşie şi pecetluite cu sigilii din ceară. Alese, aparent la întâmplare, unul pe care să i-l dea.
— Ce este?
— Ştii ce este.
— Ştia. Era o sentinţă de condamnare la moarte; văzuse mult prea multe de genul acesta.
— Nu pot...
— Aş putea să-ţi poruncesc să-l iei. Dar, dacă o fac, nu mă voi mai simţi obligat să-ţi acord vreun favor. Este cea mai bună învoială pe care ai putea s-o obţii, micuţă Claire. Viaţa lui Shane, în schimbul simplei transmiteri a unui mesaj, zise Bishop. Şi, dacă n-o faci tu, oricum trimit pe altcineva, Shane moare, iar tu ai parte de o zi dintre cele mai cumplite.
Claire înghiţi în sec.
— Dar de ce-mi mai daţi o şansă? Nu vă stă în fire să cădeţi la învoială.
Bishop îşi arătă dantura, dar nu şi colţii: pe aceştia îi ţinea ascunşi, ceea ce, însă, nu-i facea nicidecum să fie mai puţin periculoşi.
— Pentru că vreau să înţelegi care ţi-este rolul în Morganville, Claire. Îmi aparţii. Aş putea să-ţi poruncesc s-o faci, printr-o simplă exercitare a voinţei. În loc de aşa ceva, îţi permit să îndeplineşti misiunea din propria alegere.
Claire răsuci pergamentul în mâini şi-şi coborî privirea spre el. Pe exterior era un nume, înscris cu negru, într-o caligrafie demodată. Detectivul Joe Hess.
Îşi ridică privirea, buimăcită.
— Nu puteţi să...
— Gândeşte-te cu foarte mare grijă la următoarele tale cuvinte, o întrerupse Bishop. Dacă ele implică faptul de a-mi spune mie ce pot să fac şi ce nu în propriul meu oraş, atunci vor fi şi ultimele tale cuvinte, ţi-o garantez.
Claire închise gura. Bishop zâmbi.
— Aşa este mai bine, zise el. Dacă alegi să te supui, îmi vei transmite mesajul. Iar când te vei întoarce, îţi voi permite să-l vezi pe băiat, numai de data aceasta. Vezi cât de bine putem să ne înţelegem, dacă ne străduim?
Claire simţea pergamentul greu în mâini, chiar dacă nu era vorba decât despre o bucată de hârtie şi puţină ceară.
În cele din urmă, facu un semn de încuviinţare.
— Atunci, du-te, zise Bishop Cu cât porneşti mai repede, cu atât sfârşeşti mai repede, şi cu atât mai repede ajungi în braţele celui iubit. Asta numesc eu o fată cuminte.
Michael era cu ochii pe ea. Nu îndrăzni să-şi ridice privirea spre el; se temea că va vedea mânie acolo, şi decepţia uitării. Era cu totul altceva să fii pedestraşul diavolului când erai silit.
Şi cu totul alta, prin propria alegere.
Claire se grăbi să iasă din încăpere.
Până să ajungă la treptele din marmură şi la căldura soarelui, alerga deja.