Când îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol avea faţa albă cahârtia, şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite.Văzu o broboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se aşeză pescăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori şi,de frică să nu se ivească iarăşi stafiile cu care s-a luptat atâteaceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotu
lui.
― Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă,ştergându-şi fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se ştia ce s-a întâmplat cu tine... M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că măcheamă degrabă să te binecuvântez... Of, inima omului!... Dar Ilonavenise din capul ei la mine... Domnii de aici hotărâseră să-ţi trimităun preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului... Ne-am rugat cutoţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv...― Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut săscriu mamei şi uite, colo, hârtia neîncepută... n-am fost în stare...din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi...după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grijă de logodnica mea... săaibă mare grijă... Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea... şidin iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi credinţa călăuzitoare...şi... şi...
Î
şi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămâie,murmurând cuvinte fără şir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:―
Î
n mijlocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău,Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângeletău fierbinte... Ţi-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori veneaprin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi:"Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!"...? Vijeliile vieţii îndoaiesufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile celenepieritoare!... Plăcut este Domnu-lui-Dumnezeului nostru acelacare se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentrucredinţa lor în vecii vecilor!― Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adâncindu-şi obrajii înmirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca şi cum mintea lui n-armai fi fost în stare să păstreze nici un înţeles...
Î
ntr-un târziu uşa se deschise singură, se învârti molcom în
ţâţânişi se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca ochemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol,blând ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit:― Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum afost Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos...
A
postol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în uşă figura pretorului, îşiaduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fărăpanglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrasebrusc mâna, desfăcu binişor cureluşa şi-l dădu preotului, fără să-şiarunce ochii pe cadran, zicând încet:― Constantine, să nu mă uiţi...Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.
Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochiilui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor.― Bologa... a sosit ora... Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul şi, în capul treptelor,se opri uluit. Ograda era plină de soldaţi cu făclii aprinse, cu căştilucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari.Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fumnecăcios. Casa cu birourile diviziei îşi însemna conturile în coastadealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălţau canişte mâini negre imploratoare spre cerul vânat, ciuruit de stele.Priveliştea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simţi priviriletuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări şi, cu amândouă mâinile, îşi îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic.Apoi, foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gâtul gol.―
Î
nainte! răsună deodată peste sfârâitul torţelor glasul pre-torului, undeva, departe.Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotulera lângă el. Se agăţă de braţul lui, mulţumit c-a găsit sprijinul, şicoborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit defăclii şi zgomot de bocanci târâţi anevoie. Apoi, din stânga, izbucnibrusc un hohot de plâns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şiumplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol îşi zise că e Ilona,strânse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică
ochii.Ieşiră în şosea... Făcliile nu mai fâlfâiau aşa de sfârâitor, parcă lis-ar fi risipit lumina şi le-ar fi rămas numai fumul. În spate însăgemea mereu plânsul, tot mai stins şi mai depărtat. Apostol văzu căau apucat-o în dreapta, se minună şi şopti preotului limpede şi cupărere de rău:― Unde mergem, părinte?
Î
n suflet îi încolţi, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde,care-i spunea în taină: "Poate că totuşi!..." Curând însă părăsirăşoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeţde scânduri noi."Doamne, unde mergem?" se întrebă Apostol acuma cu durere,mai ales că pe aici nu umblase niciodată.Nu-şi simţea deloc picioarele, se mira cum poate merge fărăpicioare şi i se părea că pluteşte în aer, ca în vis. În aceeaşi vremezise iarăşi preotului, care-i ţinea crucea în faţă:― Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să teoboseşti atâta... atâta...Drept răspuns, Boteanu murmură un crâmpei de rugăciune.Apostol nu înţelegea nimic, voia să-l întrebe ce zice, dar ţinutulnecunoscut îl necăjea atât de rău, că uită ce-a vrut şi iar se gândi,amărât: "Unde mergem?"O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de
deal.Pârâul de sub podeţul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, îndreapta, la picioarele coastei... Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul lui, Apostol şopt
i la urechea preotului:
― Nici nu-mi simt picioarele... parc-aş pluti...Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoşat de cuvintele luiApostol care atârna tot mai greu pe braţul lui amorţit...Urcuşul se isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros.
Lui
Apostol i se părea că merge de o veşnicie pe o cărare fărăsfârşit şi din nou îi răsări în creieri întrebarea: "Unde mergem?"Atunci preotul parcă se poticni şi îndată prinse a se ruga cu glas maifierbinte, cu vorbe mai grăbite.― Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii.― Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător.Apoi Apostol simţi iarbă sub tălpi. Şi deodată picioarele începurăsă-l doară, ca şi când ar fi dus o povară peste puterile lui.― Faceţi loc!... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răguşit, glasulpretorului.Atunci Bologa, nerecunoscând glasul şi vrând să vază cine astrigat, ridică fruntea şi dădu cu ochii, de-abia la vreo zece paşi, deun stâlp alb şi lucios, cu un braţ cârligat în vârf. Ştreangul se legănapuţin şi legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat elodinioară, cu mâinile, rezistenţa funiei. În lucirea albă a lemnului sedesluşea ceva straniu, încât Apostol lăsă repede capul în jos.Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptăatinse întâmplător lemnul rece şi umed ca pielea de şarpe. Se scârbişi începu să-şi şteagră umezeala pe dunga pantalonului. În timpulacesta însă îşi plimba liniştit privirea peste mulţimea de feţe ciudateşi necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omeneşti, care se ascundeausub căşti lătăreţe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de răşinăarsă îi gâdila nările şi fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea.Plecă puţin capul şi, aproape de picioare, văzu pământul deschis cao rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă şi lutul era azvârlitnumai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălţându-se deasupra tuturor, ca şi cum el ar fi trebuit să... Înstânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit...Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce marede lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele ise părea străin şi se întrebă aproape supărat: "Oare cine să fieApostol Bologa?"― Gata?... Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturândo foaie de hârtie.Apostol ascultă numai începutul sentinţei, pe urmă se uită laoamenii din preajma lui, gândindu-se că generalul n-a venit şiprobabil că doarme... Lângă movila pretorului zări un doctor cuceasul în mână: "Nu-i doctorul Meyer... nu, nu..." La picioarele gropiirecunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plânşi, îngroziţi, care-l obosiră, încât întoarse capul. La doi paşi, în stânga, stătea un ţăran sprijinit în hârleţ cu capul gol, cu părul asudat şi lipit pe frunte, cu obrajiiumezi de lacrimi. "Uite groparul... Vidor..." se gândi dânsul cubucurie şi vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârşicitirea cu glas ascuţit şi strident ca un scârţâit de uşă cu ţâţâniruginite, şi Apostol îşi luă seama, întrebându-se speriat ce-o să fie
