vampiri8

Aceasta se trânti, încuindu-se, înainte ca ea să poată ajunge acolo, şi iată-l pe domnul Bishop, încă îmbrăcat în lunga lui sutană purpurie de la banchet Era şi acum sfâşiată într-o parte, acolo unde îl atacase Myrnin cu pumnalul.
Era în el ceva atât de străvechi, de total nepăsător, încât Claire simţi că i se usucă gura.
— Unde este? întrebă Bishop. Ştiu că mi-ai văzut fiica, îi simt mirosul pe tine.
— Ptiuuu, exclamă Eve, extrem de încet. Aşa ceva n-aş fi vrut să aflu.
Bishop nu-şi luă privirea de pe chipul lui Claire, însă arătă cu degetul spre Eve.
— Taci, sau vei fi redusă la tăcere. Când voi vrea să-ţi cunosc opinia, îţi voi consulta măruntaiele.
Eve tăcu. François îşi săltă picioarele dincolo de marginea canapelei şi se ridică, dintr-o singură mişcare lină. Dădu pe gât sângele rămas şi lăsă paharul să cadă, împrăştiind picături de un roşu-închis peste tot pe covorul decolorat. Câteva îi rămaseră şi pe degete. Şi le linse, iar cu restul mânji satinul de pe perete.
— Te rog, zise, fluturându-şi genele lungi spre Eve. Te rog, spune ceva. Ador măruntaiele.
Eve se lipi de peretele din spate. Până şi Shane rămase tăcut, deşi Claire ştia că-l mâncau palmele de dorinţă s-o scoată de-acolo şi s-o ducă într-un loc sigur. N-ai cum să mă aperi, gândi, cu ardoare. Nu încerca.
— Nu ştiţi unde e Amelie? îl întrebă Claire direct pe Bishop. Şi-atunci, cum rămâne cu planul acela magistral?
— O, rămâne că decurge foarte bine, replică Bishop. Oliver este mort până acum. Myrnin... În fine, amândoi ştim că Myrnin este dement, în cele mai bune momente ale lui, şi ucigaş, în cele şi mai bune. Mai degrabă sper ca el să năvălească întru salvarea ta, şi să uite cine eşti de îndată ce soseşte. Ar fi amuzant, şi extrem de caracteristic pentru el, mă tem.
Privirea lui Bishop o sfredeli, şi Claire simţi cum se strânge năvodul în jurul ei.
— Unde este Amelie?
— Unde n-o s-o găsiţi niciodată.
— Perfect. Las-o să pândească din umbră, împreună cu creaţiile ei, până când vor fi nimiciţi până la unul de foame, sau de oameni. Nu trebuie neapărat să avem o bătălie, să ştii. Poate să fie, la fel de lesne, un război de uzură. Iar eu am avantajul poziţional, adăugă, făcând un gest circular cu o mână leneşă prin apartamentul distrus. Şi, desigur, îi am pe toţi aici, fie că ei ştiu, fie că nu.
Nu-l auzi mişcându-se, însă tresări când degetele reci ale lui François i se târâră peste ceafă, după care o apucară strâns.
— Chiar aşa, zise Bishop. Exact aşa.
Făcu un semn aprobator cu capul spre François.
— Dac-o vrei, ia-o. Nu mă mai interesează favoriţii Ameliei. Ia-i şi pe ceilalţi, în afară de cazul în care ai vrea să ţi-i păstrezi pentru mai târziu.
Claire îl auzi pe Shane şoptind „Nu” şi-i simţi totala disperare din voce, exact în clipa în care adeptul lui Bishop îi smuci capul într-o parte, dezgolindu-i gâtul.
Îi simţi buzele atingându-i pielea. Erau ca de gheaţă.
— A! urlă François, zvâcnindu-şi capul înapoi. Ţărăncuţă proastă!
Cu un colţ al bluzei ei, îi apucă lănţişorul din argint de la gât, şi-l rupse cu o smucitură scurtă.
Claire prinse crucea în palmă din cădere.
Fie să-ţi aducă alinare, rosti Bishop, după care zâmbi. Copila mea.
Şi atunci, François o muşcă.

— Claire?
Undeva, foarte de departe, Eve plângea.
— Of, Doamne, Claire? Mă auzi? Hai, te rog, te rog, întoarce-te. Eşti sigur că are puls?
— Da, are puls.
Claire cunoştea cealaltă voce. Era a lui Richard Morrell. Dar ce căuta el acolo? Cine chemase poliţia? Îşi aminti de accidentul cu camioneta... nu, acela fusese mai devreme.
Bishop.
Claire deschise lent ochii. Lumea i se părea extrem de îndepărtată, şi în siguranţă, pe moment. O auzi pe Eve scoţând un icnet, urmat de un torent de vorbe, însă Claire nici nu încercă să le identifice semnificaţiile.
Am puls.
Părea să fie ceva important.
Mă doare gâtul.
Din cauză că o muşcase un vampir.
Claire îşi ridică încet mâna stângă, ca să-şi pipăie gâtul, şi găsi un imens tampon, din ceea ce părea să fie cămaşa cuiva, apăsat peste rană.
— Nu, auzi iar vocea lui Richard, iar mâna lui i-o forţă pe-a ei să coboare la loc. N-o atinge. Încă se închide. Nu trebuie să te mişti, timp de o oră, sau cam pe-acolo. Lasă rana să se închidă.
— Muşcat, murmură Claire. El m-a muşcat.
Amintirile îi reveniră ca un fulger orbitor, ca un cuţit înroşit, spintecând ceaţa.
— Nu mă lăsaţi să mă prefac într-una de-a lor, ceru ea.
— N-o să te prefaci, o asigură Eve.
Era cu capul în jos... ba nu, Claire avea capul în poala ei, şi Eve stătea aplecată peste ea. Chiar îi simţi căldura lacrimilor picurându-i pe faţă.
— Of, scumpo, murmură Eve. O să te faci bine. Da? Chiar şi răsturnată, imaginea feţei lui Eve tot trăda panica, în timp ce se întorcea spre Richard, care stătea în dreapta ei.
— O să te faci bine, zise, la rândul lui.
Nici el nu arăta cu mult mai grozav faţă de cum se simţea Claire.
— Acum, trebuie să văd ce face tata. Hai.
Dispăru din vedere, făcându-i altcuiva loc să se aşeze. Lui Shane. Degetele lui calde le cuprinseră pe-ale ei, şi fu străbătută de un frison când îşi dădu seama cât de frig îi fusese. Eve tot îndesa pe sub ea şi în jurul ei o pătură scumpă din catifea, fâţâindu-se agitată.
Shane nu spunea nimic. Era foarte tăcut.
— Crucea mea, zise Claire.
O avusese în mână. Nu ştia unde putea să fie acum.
— El mi-a rupt lanţul, zise. Îmi pare rău...
Shane îşi desfăcu degetele şi-i răsturnă cruciuliţa şi lănţişorul în palmă.
— Le-am adunat eu, îi zise. Mi-am închipuit c-o să le vrei înapoi.
Mai era ceva, un lucru pe care el nu-l spunea. Claire îşi întoarse privirea spre Eve, însă ea nu zise nimic, culmea.
— În orice caz, o să te faci bine, continuă Shane. Am avut noroc, de data asta. Lui François nu i-a fost prea foame.
Îşi strânse degetele in jurul cruciuliţei şi rămase aşa.
Mâinile îi tremurau.
— Shane?
— Îmi pare rău, şopti el. N-am putut să mă mişc. N-am făcut altceva decât să stau acolo.
— Ba nu, nu-i adevărat, interveni Eve. I-a ars un pumn lui Franny de l-a făcut să zboare prin toată camera şi l-ar fi străpuns cu piciorul unui scaun în chip de ţepuşă, dacă n-ar fi intervenit Bishop.
Asta semăna a Shane.
— N-ai păţit nimic? îl întrebă Claire.
— Nu mare lucru.
Eve se încruntă.
— Păi...
— Nu mare lucru, repetă Shane. Sunt bine, Claire.
Cam era nevoită să-l creadă pe cuvânt, cel puţin deocamdată.
— Câte...?
— Şase şi un sfert, îi răspunse Richard, din celălalt colţ al micii încăperi.
Aici, deduse Claire, fusese un soi de vestiar pentru Amelie. Văzu, pe o latură, un şifonier lung. Cele mai multe dintre veşminte fuseseră sfâşiate şi aruncate grămadă pe podea. Măsuţa pentru toaletă fusese făcută bucăţi, şi toate oglinzile, sparte.
François se distrase şi pe-acolo.
— Furtuna se îndreaptă spre noi, îi zise Eve. Michael n-a mai reuşit să ajungă la Richard, dar a ajuns la Joe Hess, din câte se pare. Au evacuat adăposturile. Bishop s-a enervat destul de rău din cauza asta. Ar fi vrut să aibă o mulţime de ostatici, între el şi Amelie.
— Şi-atunci, n-am mai rămas decât noi?
— Noi. Şi acoliţii lui Bishop, care n-au plecat. Şi Fabulosul Frank Collins, cu Gaşca lui Nebună, care au dat buzna în hol şi acum au impresia că au câştigat cine ştie ce bătălie, sau cam aşa ceva.
Eve îşi rostogoli ochii în orbite, şi pentru o clipă redeveni cea obişnuită.
— Doar noi şi băieţii răi, repetă ea.
— Dar asta însemna că Richard... nu, Claire nu putea să creadă aşa ceva. Dacă exista cineva în Morganville care se străduia, cu toată onestitatea, să facă numai ce era corect, atunci acela era Richard Morrell.
Eve îi urmări privirea.
— A. Mda, tatăl lui a fost rănit, încercând să-l împiedice pe Bishop să pună stăpânire pe etajul de dedesubt. Richard a încercat să se îngrijească de el, şi de mama lui. Apropo, am avut dreptate în legătură cu Sullivan. Trădător până-n măduva oaselor. Nota zece pentru premoniţii. Mi-ar fi plăcut să mai am şi acum una, care să ne ajute să scăpăm de-aici.
— Nu sunt ieşiri, înţelese Claire.
— Nici măcar o fereastră, confirmă Eve. Suntem încuiaţi aici. Habar n-am unde şi-or fi luat zborul Bishop şi maimuţoiul lui. S-o caute pe Amelie, bănuiesc. Sper să se fi omorât deja unul pe celălalt, până acum.
Eve nu vorbea serios, nu tocmai, însă Claire îi înţelegea sentimentele. Într-un mod îndepărtat. Unul detaşat, şocat.
— Afară ce se-ntâmplă?
— Habar n-am. N-avem radiouri pe-aici. Ne-au luat telefoanele mobile. Suntem...
Luminile clipiră, apoi se stinseră cu totul, lăsând încăperea într-o beznă totală.
— ... mâncaţi, încheie Eve. Aoleu, frate, asta n-ar fi trebuit s-o spun, nu?
— Cred că s-a oprit curentul în clădire, zise Richard. Probabil din cauza furtunii.
Sau a vampirilor, care-şi făceau de lucru cu el, doar fiindcă puteau. Claire n-o rosti cu voce tare, dar o gândi cu destulă îndârjire.
Mâna lui Shane o ţinea în continuare pe-a ei.
— Shane?
— Prezent, zise el. Nu te mişca.
— Îmi pare rău. Îmi pare foarte, foarte rău.
— Pentru ce?
— N-ar fi trebuit să mă înfurii pe tine, mai devreme, în legătură cu tatăl tău...
— N-are importanţă, o întrerupse el, pe un ton foarte blând. Nu-i nimic, Claire. Acum, odihneşte-te.
Să se odihnească? Dar ea nu putea să se odihnească! Realitatea îşi făcea loc cu forţa înapoi în mintea ei, amintindu-i de durere, de frică şi, cel mai important dintre toate, de timp.
Acum se auzea un sunet sinistru, fantomatic, ca un vaiet, şi se înteţea din ce în ce mai mult.
— Ce-i asta? întrebă Eve, după care, înainte să-i poată răspunde cineva, o făcu ea însăşi. Sirenele pentru tornade. E una pe acoperiş!
Vaietul care tot creştea şi scădea se auzi şi mai tare, însă odată cu el veni şi altceva: un sunet ca un torent de apă, sau...
— Trebuie să ne tragem la adăpost, zise Richard.
O lanternă se aprinse brusc, iar fasciculul luminos se jucă mai întâi pe chipul palid al lui Eve, apoi al lui Shane şi, în cele din urmă, al lui Claire.
— Voi doi, ordonă el, luaţi-o încoace. E colţul cel mai solid din interior. Partea aia dă spre stradă.
Claire încercă să se ridice, însă Shane o ridică în braţe şi o purtă până în locul indicat. O aşeză, rezemând-o cu spatele de un perete, după care se strecură lângă ea sub pătură, cu Eve de cealaltă parte a lui. Lumina lanternei se abătu de la grupul lor şi, în traiectoria ei semicirculară, Claire îl zări pe primarul Morrell. Era un bărbat gras, cu chip şi zâmbet mieros de politician, însă acum nu semăna cu nimic din ce-şi amintea ea. Părea îmbătrânit, intrat la apă în costumul lui, şi foarte bolnav.
— El ce problemă are? se interesă Claire, în şoaptă.
Când Shane îi răspunse, suflul buzelor sale îi făcu să se mişte firele umede de păr din jurul feţei.
— Infarct, zise el. Cel puţin, asta e presupunerea lui Richard. Arată rău.
Chiar aşa şi era. Primarul era sprijinit de perete la câţiva paşi distanţă de ei, şi gâfâia după aer, în timp ce soţia lui (Claire n-o mai văzuse niciodată, decât în fotografii) îl mângâia pe braţ şi-i şoptea ceva la ureche. Era cenuşiu la faţă, buzele i se învineţeau, iar în ochi i se citea panica.
Richard reveni, trăgând după el încă o pătură groasă şi câteva perne.
— Toată lumea să se acopere, zise. Ţineţi-vă capetele în jos.
Îşi înveli mama şi tatăl, după care se lăsă pe vine lângă ei, înfăşurându-se şi el într-o altă pătură.
Vântul de afară se înteţise, transformându-se în vuiet. Claire auzea cum tot felul de obiecte izbeau pereţii: bubuituri înfundate, ca ale mingilor de baseball. Şi aceste zgomote deveneau tot mai puternice.
— Dărâmături, zise Richard, concentrând lumina lanternei pe covor, în faţa micului lor grup. Poate şi grindină. Sau poate să fie orice.
Sirena se întrerupse brusc, dar asta nu însemnă şi o scădere a zgomotului; dacă mai era posibil, deveni şi mai puternic, sporind în intensitate şi devenind şi profund.
— Parc-ar fi un tren, comentă Eve, cu vocea tremurată. Fir-ar a naibii, eu chiar speram să nu fi fost adevărată, faza asta cu trenul...
— Capul jos! urlă Richard, în timp ce întreaga clădire începu să se zgâlţâie.
Claire simţea scândurile vibrând sub ea. Vedea cum pereţii încep să se îndoaie şi printre cărămizi apar crăpături.
Şi atunci, zgomotul explodă asurzitor şi întregul perete exterior se prăbuşi, descompunându-se în cărămizi şi lemne sparte, apoi dispăru cu totul. Satinul sfâşiat, rupt, care tapetase încăperea, îşi luă zborul ca un stol de păsări speriate, fâlfâind cu disperare prin aer şi ferfeniţindu-se în bucăţi şi mai mărunte în contact cu vântul şi cu dărâmăturile.
Furtuna urla de parcă ar fi fost atinsă de demenţă. Fragmente de mobilier şi cioburi de oglindă zburau peste tot, zdrobindu-se de pereţi, izbind păturile.
Claire auzi un geamăt gros, dominând chiar urletul vântului, şi-şi ridică privirea tocmai la timp ca să vadă acoperişul prăbuşindu-se peste ei. Praful şi ipsosul se revărsară în cascadă, în timp ce ea îl strângea cu putere de mână pe Shane.
Şi atunci, le căzu acoperişul în cap.

Claire nu ştiu cât putuse să dureze. De fapt, i se păruse ca o veşnicie: ţipetele, zguduiturile, toată greutatea care se prăvălise peste ei.
Şi apoi, foarte lent, încetară, iar ploaia reîncepu să cadă mărunt, înmuind mormanele de praf şi de lemne. O parte dintre picături ajunseră acum până la ea şi i se scurseră pe obraz.
Mâna lui Shane i se ridică spre umăr, dar mai degrabă ca un zvâcnet, decât ca o mişcare conştientă, după care o lăsă pe Claire, săltându-se el însuşi pe picioare. Molozul alunecă de pe el, căzând cu zgomot. Avuseseră mare noroc, constată Claire: o grindă grea din lemn se prăbuşise oblic deasupra capetelor lor, şi ea oprise cea mai mare parte a molozului şi bucăţilor de tavan prăbuşite.
— Eve?
Claire se întinse dincolo de Shane şi-i apucă mâinile prietenei sale. Eve avea ochii închişi, iar pe unul dintre obraji se scurgea o dâră de sânge. Tenul îi era chiar mai alb decât de obicei: de la praful de ipsos, îşi dădu seama Claire.
Eve tuşi, iar apoi îşi mişcă pleoapele.
— Mami? şopti ea.
Nesiguranţa din vocea ei o făcu pe Claire aproape să plângă.
— O, Doamne, ce s-a întâmplat? Claire?
— Suntem vii, o anunţă Shane.
Părea şi el oarecum mirat. Scutură bucăţelele de lemn şi de tencuială căzute pe capul lui Claire, şi ea tuşi, la rândul ei. Ploaia se abătea pieziş asupra lor, îmbibând pătura cu care se înveliseră.
— Richard? întrebă el.
— Aici, răspunse Richard. Tată? Tată...
Lanterna dispăruse; ori se rostogolise, ori fusese îngropată sub dărâmături, ori, pur şi simplu, o luase vântul.
În schimb, aveau lumină ca ziua de la fulgere, şi Claire zări tornada care-i lovise traversând încă oraşul Morganville, zdrobind clădirile din drum şi împroşcând cu dărâmături până la mare înălţime.
Parcă nici nu era reală.
Shane o ajută pe Eve să-şi îndepărteze o grindă de pe picioare — din fericire, doar i le învineţise, nu i le rupsese— şi se târî printre rămăşiţele alunecoase până la Richard, care continua să ridice tot ce căzuse peste mama sa. Ea părea teafără, cu toate că plângea şi era năucită.
Tatăl lui, în schimb...
— Nu, exclamă Richard, trăgându-l şi întinzându-l pe podea.
Începu să-l resusciteze. Avea răni însângerate pe faţă, dar nu părea deloc preocupat de propriile probleme.
— Shane! Fă-i respiraţie!
După o clipă de ezitare, Shane îi înclină primarului capul pe spate.
— Cum, aşa?
— Lasă-mă pe mine, zise Eve. Am făcut pregătire pentru acordarea de prim ajutor.
Se târî până acolo, trase aer adânc în piept, se aplecă şi-i suflă în gura primarului, urmărindu-i ridicarea pieptului. Păru să depună un mare efort. La fel şi Richard, care încerca să ajute, apăsându-şi întruna tatăl pe piept. Eve numără încetişor, apoi inspiră încă o dată... şi încă o dată.
— Mă duc după ajutor, se oferi Claire.
Nu ştia precis dacă exista, în realitate, vreun ajutor, dar trebuia să facă şi ea ceva. Totuşi, când se ridică, se simţi ameţită şi slăbită, şi-şi aminti ce-i spusese Richard: avea găuri în gât, şi pierduse mult sânge.
— Mă duc mai încet, preciză ea.
— Vin cu tine, sări Shane, însă Richard îl prinse de braţ şi-l trase la loc.
— Nu! Am nevoie de voi, să continuaţi aici.
Îi arătă lui Shane cum să-şi pună mâinile şi-l lăsă să înceapă. Apoi, îşi scoase aparatul de emisie-recepţie de la centură şi i-l azvârli lui Claire.
— Hai! Avem nevoie de ambulanţe.
După care Richard se prăbuşi, iar Claire observă abia acum că acesta avea o uriaşă bucată de metal înfiptă în corp. Rămase încremenită de groază, după care îşi reveni şi formă codul pentru reţea.
— Alo? Alo, e cineva acolo?
Bruiaj. Şi să fi fost cineva, tot n-ar fi auzit, din cauza interferenţelor şi a urletului ploii.
— Trebuie să mă duc! îi strigă ea lui Shane.
El îşi ridică privirea.
— Nu!
Însă n-o putea opri, dacă nu voia să-l lase pe primar să moară, şi după ce-i mai aruncă o privire neputincioasă, furioasă, îşi reluă munca de resuscitare.
Claire se lăsă să lunece pe mormanul de dărâmături şi ieşi în grabă pe uşa spartă, în apartamentul principal.
Nici urmă de François, sau de Bishop. Dacă înainte apartamentul fusese devastat, acum era de nerecunoscut. Cea mai mare parte din aripa aceasta a clădirii dispăruse; pur şi simplu... dispăruse. Simţi podeaua gemând sub picioarele ei, aşa că se grăbi să meargă mai departe, îndreptându-se spre intrarea principală a apartamentului. Uşa se ţinea încă în balamale, dar când trase de ea, o parte a tocului se desprinse din perete.
Afară, culoarul părea sinistru de intact, cu excepţia faptului că acoperişul — ca şi, presupuse Claire, întregul etaj de deasupra — lipsea. Era ca un culoar care dădea spre furtună. Se grăbi de-a lungul lui, bucuroasă acum că fulgerele îi luminau calea.
Scara de incendiu din capăt părea şi ea intactă. Trecu pe lângă câţiva oameni cuibăriţi acolo, evident îngroziţi.
— Avem nevoie de ajutor, zise ea. Avem răniţi sus... e cineva...?
Şi atunci, începură ţipetele, undeva pe la etajul inferior, multe persoane ţipând în acelaşi timp. Cei care stăteau pe scară săriră în picioare şi începură să urce în fugă, spre Claire.
— Nu! urlă ea. Nu, nu se poate!
Însă fu îmbrâncită deoparte din drum, şi vreo cincizeci de persoane tropăiră pe lângă ea, urcând. Habar n-avea unde puteau să se ducă.
Mai rău, se temea că greutatea lor, însumată, ar putea determina prăbuşirea acelei părţi a clădirii, inclusiv a camerei în care se găseau Eve, Shane, şi cei trei Morrell.
— Claire?
Era Michael. Ieşise pe uşa de la parter, şi acum zbura practic pe scări, ajungând la ea din vreo două salturi doar. Până ca ea să poată protesta, o ridică pe braţe ca pe o invalidă.
— Haide, îi zise. Trebuie să te scot de-aici.
— Nu! Nu, du-te sus. E Shane, au nevoie de ajutor. Du-te sus; pe mine lasă-mă aici!
— Nu pot.
Îşi lăsă privirea în jos, şi la fel făcu şi ea.
Dedesubt, în casa scării, era o veritabilă revărsare de vampiri. Unii dintre ei se luptau, sfâşiindu-se unii pe alţii. Oricare om se nimerea între ei, era doborât imediat, în urlete.
— Aşa. Atunci, sus să fie, zise el, şi Claire îl simţi înălţându-se dintr-un salt puternic, apoi aterizând pe palierul etajului al doilea cu graţie de felină.
— Ce se-ntâmplă? întrebă Claire, răsucindu-se şi încercând să privească în jos, dar fără să înţeleagă mare lucru.
Era doar o îngrămădeală, în care se băteau unii cu alţii. Greu de spus cine de care parte era, sau măcar de ce se băteau cu atâta ferocitate.
— Amelie e jos, îi explică Michael. Bishop încearcă să-i vină de hac, dar adepţii lui se împuţinează repede. Ea l-a luat prin surprindere, profitând de furtună.
— Dar lumea... adică, oamenii? Tatăl lui Shane, şi cei care voiau să pună mâna pe putere?
Michael deschise cu piciorul uşa de la etajul al doilea, spre coridorul rămas fără acoperiş. Cei care fugiseră pe lângă Claire mişunau pe aici, înfricoşaţi, bolborosind întruna. Michael îşi scoase colţii şi mârâi la ei, aşa că se împrăştiară care în ce adăpost îşi putu găsi: birouri interioare, în principal, care suferiseră pagube neînsemnate, cu excepţia ploii.
Pe cei care nu aveau unde să se ducă îi împinse deoparte, şi aşa ajunse în capătul culoarului.
— Pe-aici? o întrebă, lăsând-o pe Claire să lunece jos, pe propriile picioare, şi concentrându-şi privirea asupra gâtului ei. Te-a muşcat cineva, remarcă.
— Nu e chiar atât de rău, zise ea, ducându-şi o mână la rană, încercând să şi-o acopere.
Marginile rănii şi le simţea colţuroase, şi sângele încă mustea acolo, îşi zise, deşi umezeala putea să fi fost doar de la ploaie.
— Sunt bine, încercă să-l asigure.
— Ba nu, nu eşti.
O rafală de vânt îi suflă gulerul pe spate, iar Claire văzu şi pe gâtul lui urmele albe ale colţilor.
— Michael! Şi pe tine te-au muşcat?
— Aşa cum spuneai, nu e nimic. Uite, putem să discutăm despre asta mai târziu. Acum, să ajungem la prietenii noştri. Primul ajutor, mai târziu.
Claire deschise uşa şi trecu pragul... iar podeaua se prăbuşi sub ea.
Probabil că ţipase, însă tot ce putu să audă fu cumplitul trosnet, pe măsură ce tot mai mult din clădire se prăbuşea sub ea şi în jurul ei. Se întoarse spre Michael, care rămăsese încremenit în prag, luminat într-un alb pur de un fulger din apropiere.
Întinse braţul şi-l prinse pe-al fetei când aceasta şi-l întinse disperată în cădere, şi iat-o rămânând suspendată prin aer, cu vântul şi praful năvălind în sus pe lângă ea, şi podeaua de dedesubt prăbuşindu-se. Michael o trase, iar ea aproape că zbură, imponderabilă, în braţele lui.
— O, şopti ea încet. Mersi.
El o mai ţinu la piept un minut fără să vorbească, după care o întrebă:
— Mai e şi altă cale de acces?
— Nu ştiu.
Se retraseră şi găsiră următorul birou din stânga, care avea pereţii cu crăpături dubioase. Lui Claire i se păru că podeaua ar fi puţin cam instabilă. Michael o împinse înapoi, în spatele lui, şi-i zise:
— Acoperă-ţi ochii.
După care începu să smulgă bucăţi din peretele care despărţea biroul de apartamentele Ameliei. Când nimerea peste cărămidă roşie solidă, îşi repezea pumnul în ea, prefăcând-o în praf.
— Asta nu prea ajută la stabilitate! urlă Claire.
— Ştiu, dar trebuie să-i scoatem de-acolo!
Reuşi să facă o gaură suficient de mare în perete, încât să încapă prin ea, şi se ţinu de marginile ei în clipa în care întreaga clădire începu să trepideze, ca şi cum şi-ar fi mutat centrul de greutate.
— Podeaua e bună aici, anunţă. Tu rămâi pe loc. Mă duc eu.
— Pe uşa aia, la stânga! strigă Claire.
Michael dispăru, deplasându-se rapid şi cu graţie.
Iar ea se întrebă, dintr-odată, de ce nu era şi el acolo, jos. De ce nu se lupta, ca toţi ceilalţi legaţi prin sânge de Amelie.
Trecură câteva minute de încordare, în care privi în gol prin deschizătură; nimic nu părea să se întâmple. Nu-l auzea pe Michael, nici pe Shane, nu auzea nimic altceva.
Şi, deodată, auzi ţipete în spatele ei, pe coridor. Vampirii, se gândi, şi deschise repede uşa, să privească.
Tocmai atunci, cineva se izbi de uşă, împingând-o înapoi. Era François. Claire încercă s-o închidă la loc, însă un braţ alb pătat de sânge şerpui prin deschizătură şi-o apucă de o muchie, lărgind-o mai mult.
François nu mai avea nici pe departe o înfăţişare asemănătoare cu cea umană; în schimb, arăta total disperat, dispus la orice ca să scape cu viaţă, şi foarte, foarte furios.
Claire se retrase încetişor, până când ajunse lipită cu spatele de peretele celălalt. Nu prea avea multe care să-i fie de folos pe-acolo: un birou, câteva stilouri şi nişte creioane într-un pahar.
François râse, apoi mârâi:
— Voi credeţi că aţi învins, zise el. Nu e aşa.
— Cred că tu eşti cel care trebuie să-şi facă griji, rosti Michael, apărând prin gaura din perete.
Trecu prin ea, purtându-l pe braţe pe primarul Morrell. Shane şi Eve veneau după el, ducând între ei trupul moale al lui Richard Morrell. Doamna Morrell încheia grupul.
— Pleacă de-aici, ceru Michael. Dacă fugi, n-o să mă iau după tine.
Ochii lui François se făcură rubinii, şi vampirul se azvârli asupra lui Michael, încă împovărat cu trupul primarului.
Claire apucă un creion din pahar şi-l împlântă în spinarea lui François.
Vampirul se răsuci ca un titirez, uluit... după care se prăbuşi, lent, pe covor.
— Asta n-o să-l omoare, le atrase atenţia Michael.
— Nu mă interesează, replică Eve. Pentru că a fost formidabil.
Claire îl apucă pe vampir de mâini şi-l trase deoparte din drum, având grijă să nu mişte creionul; nu ştia precis cât de adânc pătrunsese, iar dacă îi străpunsese inima, însemna că intraseră toţi într-un mare necaz. Michael se strecură pe lângă el şi deschise uşa, verificând coridorul.
— Liber, anunţă apoi. Pentru moment. Haideţi.
Micul lor grup de fugari se grăbi pe coridorul bătut de ploaie, călcând pe covorul leoarcă. Erau oameni ascunşi prin birouri, sau doar lipiţi de pereţi, sperând să nu fie observaţi.
— Haideţi, le zise Eve. Sus cu voi. Să ieşim de-aici, până nu se prăbuşeşte totul.
Luptele din casa scării continuau încă: mârâieli, ţipete, bubuituri, bufnituri. Claire nu îndrăzni să privească peste balustradă. Michael îi duse până la intrarea spre etajul întâi, cea încuiată. Trase cu putere de clanţă, şi aceasta sări cât colo... dar uşa rămase încuiată.
— Hei, Mike? îl strigă Shane, care se dusese până la marginea palierului, să privească dincolo de balustradă. Pe-aici n-avem cum să mergem.
— Ştiu!
— În plus, e timpul...
— Ştiu, Shane! strigă Michael, începând să lovească uşa cu piciorul; totuşi, aceasta era blindată, mai rezistentă decât oricare altă uşă văzută de Claire până acum.
Se îndoia, dar nu se deschidea.
— Şi, deodată, se deschise... din interior.
Iar în prag, în pretenţioasa, dar ponosita lui catifea neagră, stătea Myrnin.
— Intraţi, le zise el. Pe-aici. Mai repede.
Senzaţia de prăbuşire o preveni pe Claire asupra faptului că uşa era, în realitate, un portal, însă nu mai avu vreme să-i mai spună şi altcuiva, aşa că momentul în care ajunseră în laboratorul lui Myrnin fu, probabil, destul de şocant Michael nu ezită: împinse jos de pe o masă de laborator o grămadă de cioburi, îl întinse pe ea pe domnul Morrell, după care atinse cu degetele lui palide gâtul omului. Fiindcă nu-i simţi pulsul, începu din nou procedurile de resuscitare. Eve se grăbi să vină lângă el, pentru respiraţia artificială.
Myrnin nu se clinti, în timp ce fugarii treceau în şir pe lângă el. Stătea cu braţele încrucişate, iar între sprâncene îi apăruse o cută adâncă.
— Cine sunt toţi aceşti oameni? întrebă el. Nu sunt hangiu, dacă nu ştiai.
— Ia mai taci, îl repezi Claire.
Nu avea răbdare pentru toanele lui Myrnin, în clipa aceea.
— Ce face, e bine? îl întrebă pe Shane, care tocmai îl întindea pe Richard pe un covor zdrenţuit, lângă peretele din fund.
— Adică, lăsând deoparte bucata aia mare de metal din el? Ştii ceva, habar n-am. Cel puţin, respiră.
Ceilalţi refugiaţi se strânseră laolaltă, înşirându-se lent prin portal. Cei mai mulţi nu aveau habar ce se întâmplase acum cu ei, iar asta era bine. Dacă făcuseră parte din grupul lui Frank, intenţionând să pună stăpânire pe Morganville, acum ambiţia aceea era demult uitată. Acum erau doar oameni, şi erau foarte speriaţi.
— Sus, pe scară, îi îndrumă Claire. Puteţi să ieşiţi pe-acolo.
În majoritatea lor, se grăbiră spre ieşire. Claire speră că vor reuşi să ajungă până acasă, sau măcar până într-un loc sigur, indiferent care ar fi fost acela.
Speră să mai aibă case la care să se întoarcă.
Myrnin o privi furios.
— Îţi dai seama de faptul că aveam aici un laborator secret? Şi că, de-acum, jumătate din Morganville ştie unde se găseşte?
— Hei, n-am deschis eu uşa, tu ai făcut-o, protestă Claire, întinzându-se şi prinzându-l de braţ, privindu-l drept în ochi. Mulţumesc. Ne-ai salvat vieţile.
El clipi încetişor.
— Da?
— Tu ştiu de ce n-ai luptat, continuă Claire. Medicamentele te-au făcut să nu fii obligat. Dar... Michael?
Myrnin îi urmări privirea spre locul în care Michael şi Eve stăteau aplecaţi asupra trupului nemişcat al primarului Morrell.
— Amelie l-a lăsat liber, răspunse el. Deocamdată. Poate să-l revendice în orice clipă, dar cred că a ştiut că tu ai nevoie de ajutor.
Se duse la Michael şi îi atinse uşor umărul.
— N-are rost, îi zise. Simt mirosul morţii la el. Poţi şi tu să-l simţi, dacă încerci. Nu poţi să-l mai aduci înapoi.
— Nu! ţipă doamna Morrell, azvârlindu-se peste trupul soţului ei. Nu, trebuie să încercaţi!
— Au încercat, zise Myrnin, retrăgându-se să se sprijine de un perete care mai prezenta siguranţă. Mai mult decât aş fi făcut-o eu, adăugă, după care făcu un semn spre Richard. El s-ar putea să supravieţuiască, dar înlăturarea obiectului de metal necesită ajutorul unui chirurg.
— Adică, un doctor? întrebă Claire.
— Da, normal, un doctor, se răsti Myrnin, şi în ochi îi apărură văpăi roşii. Ştiu că tu vrei să simt o oarecare compasiune pentru ei, dar nu sunt eu acela. Îmi pasă numai de cei pe care-i cunosc, şi chiar şi-atunci, nu prea profund. Străinii nu se aleg cu nimic din partea mea.
Începea să alunece spre nebunie, şi furia îi revenea. Apoi, avea să urmeze deruta. Claire se scotoci fără vorbe prin buzunare. Îşi vârâse acolo o singură fiolă din sticlă şi, minune, aceasta rămăsese nespartă.
El o plesni nerăbdător peste mână, făcând-o s-o scape.
— N-am nevoie de aşa ceva!
Claire privi, cu sufletul la gură, fiola căzând pe podea, apoi zise:
— Ba ai. Ştii bine că ai. Te rog, Myrnin. N-am nevoie acum de rahaturile tale. Nu vreau decât să-ţi iei medicamentul.
Nu crezu c-o s-o asculte, cel puţin la început; dar apoi, el pufni, se aplecă şi ridică de jos fiola. Îi desfăcu capacul şi-şi turnă lichidul în gură.
— Gata, zise. Mulţumită?
Zdrobi sticla între degete şi văpăile roşii din ochi i se înteţiră.
— Mulţumită, micuţă Claire? Îţi face plăcere să-mi dai mie ordine?
— Myrnin...
Mâna lui o apucă de gât, sugrumându-i orice altceva ar mai fi vrut să spună.
Ea nu se mişcă.
Mâna lui nu-şi slăbi strânsoarea.
Văpăile roşii se stinseră cu încetul, lăsând locul unei expresii ruşinate. Myrnin îi dădu drumul şi făcu un pas înapoi, cu capul în jos.
— Nu ştiu de unde să fac rost de un doctor, rosti Claire, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. De la spital, poate, sau...
— Nu, murmură Myrnin. Aduc eu. Nu lăsa pe nimeni să-mi umble prin lucruri. Şi fii cu ochii pe Michael, pentru orice eventualitate.
Ea încuviinţă. Myrnin deschise uşa portalului din perete şi trecu prin ea, îndreptându-se... Încotro? Habar n-avea. Amelie, se gândi Claire, închisese toate nodurile. Dar, dacă era adevărat, ei cum de ajunseseră acolo?
Însemna că Myrnin putea să le deschidă şi să le închidă după bunul plac. Dar şi că, probabil, era singurul capabil de aşa ceva.
Michael şi Eve se îndepărtară de trupul primarului Morrell, iar soţia acestuia rămase să-l plângă.
— Ce putem să facem? întrebă Shane.
După cum vorbea, era deznădăjduit. Şi, în toată confuzia creată, îi scăpase confruntarea ei cu Myrnin. Claire era oarecum bucuroasă pentru asta.
— Nimic, îi răspunse Michael. Nimic, decât să aşteptăm.

Când se redeschise portalul, prin el apăru Myrnin, după care se întoarse, ajutând şi pe altcineva să treacă.
Era Theo Goldman, care ducea cu el o străveche geantă de doctor. Îşi roti privirea prin laborator, salutând-o în mod special pe Claire, după care se duse spre locul în care stătea Richard pe covor, cu capul în poala mamei sale.
— Înapoi, vă rog, îi zise el femeii, după care se aşeză în genunchi şi-şi desfăcu geanta. Myrnin. Du-o în camera cealaltă. O mamă nu trebuie să vadă aşa ceva.
Îşi aranja instrumentele, desfăşurându-le din ştergare albe şi curate. Sub privirea lui Claire, Myrnin o conduse pe doamna Morrell în cealaltă încăpere şi o instală pe un scaun, într-un colţ, acolo unde obişnuia el în mod normal să stea să citească. Doamna Morrell părea năucită, probabil din cauza şocului. Scaunul era intact. Probabil, singurul lucru din laborator în situaţia aceasta: aparatura ştiinţifică fusese spartă, mesele de laborator, răsturnate, iar lumânările şi lămpile, stricate.
Cărţile fuseseră stivuite în colţuri şi arse, reduse la fâşii mici de piele şi de cenuşă înnegrită, încreţită. Peste tot plutea mirosul înţepător de substanţe chimice şi de foc.
— Cum putem să dăm o mână de ajutor? întrebă Michael, ghemuindu-se de cealaltă parte a lui Richard.
Theo scoase câteva perechi de mănuşi din latex şi-i întinse o pereche lui Michael. O alta o folosi chiar el.
— Poţi să joci rolul asistentului, prietene, răspunse el. Mi-aş fi adus nevasta — are ani mulţi de experienţă în aşa ceva — dar nu vreau să-mi las copiii singuri. Şi-aşa sunt destul de înfricoşaţi, deja.
— Dar sunt în siguranţă? întrebă Eve. V-a deranjat cineva?
— Nimeni n-a bătut măcar la uşă, zise Theo. E o ascunzătoare foarte bună. Mulţumesc.
— Cred că tocmai ne răsplătiţi, zise Eve. Vă rog. Puteţi să-l salvaţi?
— Viaţa lui este în mâinile Domnului, nu ale mele.
Şi totuşi, ochii lui Theo se luminară în timp ce priveau bucata contorsionată de metal înfiptă între coastele lui Richard.
— E bine că e inconştient, dar s-ar putea să se trezească pe parcursul procedurii. Am cloroform în punga aceea. Michael, da? Michael, te rog, toarnă puţin pe o cârpă şi fii pregătit când îţi spun eu, ca să-i acoperi cu ea gura şi nasul.
Lui Claire îi pieri curajul cam în clipa în care Teo apucă bucata de metal, pregătindu-se s-o scoată, aşa că se întoarse cu spatele. Eve plecase deja, să-i ducă o pătură doamnei Morrell şi aşternându-i-o apoi pe umeri.
— Fata mea unde e? întrebă soţia primarului. Monica trebuia să fie aici. Nu vreau s-o ştiu umblând singură prin lume.
Eve îşi înălţă sprâncenele în direcţia lui Claire, întrebându-se în mod evident unde putea să fie Monica.
— Ultima dată când am văzut-o, era la şcoală, zise Claire. Dar asta înainte să mă sune ca să vin acasă, aşa că nu ştiu... Poate c-o fi în adăpostul din căminul ei?
Îşi verifică telefonul mobil. Nici măcar o linie. Semnalul era slab de obicei aici, jos, în laborator, însă de obicei tot zărea ceva, fie şi numai ca o pâlpâire...
— Cred că iar nu funcţionează reţeaua celulară.
— Mda, probabil, o aprobă Eve.
Se întinse să-i îndese mai bine pătura doamnei Morrell în jurul trupului, iar aceasta din urmă îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, ca şi cum toată energia i s-ar fi scurs afară din trup.
— Tu crezi că e bine ce facem? Adică, nici măcar nu-l cunoaştem pe tip, sau mai ştiu eu ce?
Claire nu-l cunoştea, de fapt, dar încă-şi dorea să-l placă de Theo, cam în acelaşi fel în care-i plăcea de Myrnin: împotriva raţiunii.
— Cred că e un tip OK. Şi, oricum, nu cred că vrea cineva acum să dea consultaţii la domiciliu.
Operaţia — fiindcă fu o operaţie în toată regula, cu sutură şi tot tacâmul — dură vreo două ore, după care Theo se lăsă pe spate, îşi scoase mănuşile şi oftă încet de satisfacţie.
— Gata, zise.
Claire şi Eve se ridicară şi se apropiară tocmai când se ridica şi Michael, la rândul lui. Shane se tot învârtise pe margine, urmărind totul cu ceea ce Claire avu impresia că arăta a fascinaţie îngreţoşată.
— Are puls regulat, declară Theo. A pierdut ceva sânge, dar consider că va fi bine, cu condiţia să nu apară vreo infecţie. Totuşi, în secolul acesta există antibiotice minunate, nu? Aşa că nu este deloc prea rău.
Theo aproape că strălucea de bucurie.
— Trebuie s-o spun, nu mi-am mai întrebuinţat aptitudinile de chirurg de ani de zile. E foarte palpitant. Cu toate că-mi face foame.
Claire era destul de convinsă că Richard n-ar fi vrut să afle o asemenea veste. Oricum, ştia că, dac-ar fi fost în locul lui, ea n-ar fi vrut.
— Vă mulţumesc, zise doamna Morrell.
Se ridică de pe scaun, împături frumos pledul şi-l puse deoparte, după care se duse să-i strângă mâna lui Theo, cu o recunoştinţă plină de simplitate şi de demnitate.
— Voi avea grijă ca soţul meu să vă răsplătească bunătatea, adăugă ea.
Se priviră toţi între ei. Michael vru să spună ceva, însă Theo clătină din cap.
— Nu este o problemă, dragă doamnă. Sunt încântat când pot să fiu de folos. De curând, eu însumi mi-am pierdut un fiu. Cunosc ce înseamnă povara unei astfel de pierderi.
— A, exclamă doamna Morrell. Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, domnule.
Şi o spusese ca şi cum n-ar fi ştiut că soţul ei zăcea, mort, în cealaltă parte a camerei.
În ochii lui Theo sclipiră lacrimi, însă el clipi, alungându-le, şi apoi zâmbi. O mângâie cu blândeţe pe mână.
— Sunteţi foarte generoasă cu un bătrân ca mine, îi zise. Nouă mereu ne-a plăcut să locuim în Morganville, să ştiţi. Oamenii sunt atât de buni.
Printre ei fiind şi cei care v-au ucis fiul, îi atrase atenţia Shane.
Theo întoarse spre el o privire calmă, neabătută.
— Iar fără iertare, nu va fi niciodată pace. Ţi-o spun de la depărtarea atâtor secole. Fiul meu şi-a dăruit viaţa. Eu n-o să răspund la darul lui cu mânie, nici măcar faţă de cei care mi l-au luat. Aceiaşi bieţi oameni trişti, care se vor trezi mâine-dimineaţă jelindu-şi propriile pierderi, cred, dacă vor scăpa ei înşişi cu viaţă. Cum ar putea ura faţă de ei să mă tămăduiască?
Myrnin, care până atunci nu vorbise deloc, murmură:
— Mă faci să-mi fie ruşine de mine, Theo.
— N-a fost cu intenţie, replică el, ridicând din umeri. Ei bine, acum ar trebui să mă întorc la familia mea. Vă doresc tuturor numai bine.
Myrnin se ridică de pe scaunul lui şi merse cu Theo spre portal. Îl priviră toţi plecând. Doamna Morrell îl urmărea cu o expresie luminoasă, neobişnuită.
— Cât de ciudat, zise. Păcat că domnul Morrell n-a fost disponibil să-l întâlnească.
Se exprimase ca şi cum el ar fi fost la o întrunire în centru, în loc să zacă întins, sub un giulgiu, în cealaltă parte a camerei. Claire se cutremură.
— Haideţi, să mergem la Richard, zise Eve, luând-o cu ea.
Shane lăsă să-i iasă aerul din plămâni printr-un şuierat lent.
— Mi-ar fi plăcut să fie atât de simplu pe cât crede Theo, să încetezi să urăşti, zise el, înghiţind în sec şi urmărind-o cu privirea pe doamna Morrell. Mi-ar fi plăcut să pot şi eu. Zău că da.
— Măcar vrei asta, zise Michael. Tot e un început.