Vm10

— Ar fi fost cazul să te îmbraci adecvat, zise. Eşti îngrozitor de murdar.
— Mă îmbrac aşa cum îmi porunceşte natura. Ah, Claire, ce bine! Mă bucur să te văd, draga mea.
Şi Myrnin o înhăţă pe Claire, smulgând-o de lângă Michael, cuprinzând-o într-o strânsă îmbrăţişare şi valsând cu ea într-un cerc şovăielnic pe scenă, cu toate zbaterile ei.
Iar în voce nu mai avea nici urmă de nesiguranţă când îi şopti:
— Să nu faci nimic. Ceva e pe cale să se-ntâmple. Păstrează-ţi cumpătul, fata mea.
Claire îi făcu un semn de încuviinţare. El o sărută, în joacă, pe gât — un sărut nu tocmai nevinovat, după gustul ei — şi porni, clătinându-se, spre scaunul lui Bishop, sprijinindu-se de spătarul acestuia.
— Cer scuze, zise. Ameţeala.
— Eşti beat, constată Bishop.
— Aşa se-ntâmplă când eşti ceea ce mănânci, încuviinţă Myrnin. M-am oprit pentru o gustare. Din nefericire, tot ce mai rămăsese în oraş erau câţiva beţivi prăpădiţi şi câţiva criminali, prea rapizi ca să-i pot prinde.
Bishop nu-l luă în seamă şi se întoarse din nou spro Richard.
— Îţi desemnezi consiliul, domnule primar? Sau trebuie să-i desemnez eu, în locul dumitale?
— Faceţi ce vreţi, replică Richard, ridicând din umeri, N-o să vă împuternicesc eu.
— Atunci, voi fi nevoit să-i înlătur pe membrii care ţi-au rămas, hotărî Bishop.
Pocni din degete, şi Ysandre şi François se repeziră să-l înhaţe pe domnul Janes şi pe doamna decan Wallace. Când încercă Hannah Moses să intervină, se pomeni trântită cu faţa în jos pe mochetă şi ţintuită acolo de Pennywell.
— Şi le voi permite vânătorilor mei să ne debaraseze de toţi cetăţenii care rămân nerevendicaţi, sau care-i sunt loiali inamicului. Aşa. Astfel, ar trebui să se purifice mult atmosfera.
Dinspre mulţime începură să se audă ţipete, pe măsură ce oamenii din centrul piaţetei îşi dădeau seama că fuseseră aduşi acolo ca să moară.
Shane şi Eve...
Claire scoase din buzunar cuţitaşul din argint de la Richard şi încercă să se repeadă la Bishop. Michael o agăţă imediat, probabil pentru binele ei.
Myrnin se aruncă asupra lui Bishop. Bishop îl prinse cu uşurinţă, râzând de tentativele disperate de împotrivire ale lui Myrnin, şi pocni din degete spre Ysandre. Aceasta din urmă îşi vârî mâna în buzunar şi scoase de-acolo un lucru pe care Claire îl recunoscu imediat.
O seringă. După cum arăta lichidul, era leacul doctorului Mills.
Bishop înfipse acul seringii în inima lui Myrnin şi-i goli conţinutul, după care îl lăsă pe Myrnin să cadă pe mochetă, zvârcolindu-se, în timp ce leacul îi gonea prin organism.
Când deschise ochii, pelicula aceea albicioasă îi dispăruse.
Se vindeca.
Dar suferea şi dureri îngrozitoare.
— Îţi cunosc planurile, zise Bishop, zâmbindu-i de sus. Ştiu că te-ai umplut de otravă înainte să vii încoace. Ştiu că intenţionai să mă faci să te golesc de sânge şi să mă blochezi, astfel încât stăpâna ta să-mi poată da lovitura de graţie. Din nefericire, eforturile ţi-au fost zadarnice, bătrâne prieten drag.
Făcu un semn, şi cortina din spate se trase.
Apăru Amelie, târâtă de-acolo, legată în lanţuri din argint. Avea încă pe ea impecabilul său compleu roz, însă acum nu-i mai stătea chiar atât de impecabil: era murdar, sfâşiat, însângerat. Palida diademă a părului îi cădea acum în şuviţe răzleţe peste faţă.
Avea la gât un fel de lesă din argint, iar cel care o ţinea era Oliver.
Oliver.
Claire se simţi înfierbântată, apoi îngheţată şi, în cele din urmă, pur şi simplu încremenită. Ajunsese să creadă despre Oliver că nu e chiar atât de rău pe cât îl crezuse la început; de fapt, chiar începuse să-l considere aproape... demn de încredere.
Era evident că şi Amelie crezuse la fel. De asemenea, şi Michael, fiindcă se azvârli cu toată forţa asupra lui Oliver, însă fu doborât de Pennywell şi de alţi doi.
Mai gravă, totuşi, era situaţia următorului prizonier, şi el înfăşurat în lanţuri din argint, şi suferind cu mult mai aprig decât Amelie din cauza atingerii metalului otrăvitor. Pielea îi fumega şi i se înnegrise acolo unde era atinsă, asta fiindcă era mai tânăr şi mai fragil decât ea.
Era Sam Glass.
Amelie scoase un ţipăt când îl văzu, şi închise ochii. Îşi pierdu prudenta ei detaşare, şi abia acum putea să vadă Claire cât de mult ţinea Amelie la el. Cât de mult şi-l dorea pe Sam.
Cât de mult îl iubea.
Bishop zâmbi, şi în acel zâmbet, Claire descifră totul. El nu-şi dorea numai să distrugă oraşul Morganville; îşi dorea să distrugă însăşi viaţa, şi speranţa, şi orice raţiune de a trăi. Putea să învingă doar dacă rămânea singurul vampir în picioare, indiferent pe cât de mulţi ar fi fost nevoit să-i nimicească în calea lui.
— N-ai fi putut câştiga, Amelie, zise el.
Atunci, tatuajul de pe braţul lui Claire pâlpâi, prinzând din nou viaţă şi începând să se întindă, pornind de la o mică pată indigo de pe încheietură şi croindu-şi drum mai departe, până când îi acoperi întreg braţul. Apoi, pieptul, îl simţi răspândindu-se ca o otravă prin tot corpul, arzând, apoi învăpăindu-se, ca un foc prin tufişurile uscate. Şi, de această dată, dispăru de tot.
— Iată, zise Bishop, acum poţi să-ţi iei înapoi mica ta favorită. Nu-mi mai este de trebuinţă. M-a ajutat să învăţ tot ce aveam nevoie să ştiu.
— Mă îndoiesc, replică Amelie.
Vocea îi era răguşită de emoţie, însă reuşi să-i înfrunte privirea părintelui ei.
— Am avut grijă să păstrez unele secrete faţă de ea.
— Dar nu la fel de grijulie ai fost şi cu Oliver, totuşi. Iar aceasta a însemnat o greşeală.
Bishop îi ridică bărbia, astfel încât să se poată privi în ochi.
— Morganville îmi aparţine, zise el. Şi tu îmi aparţii. Din nou.
— Atunci, ia-ţi ce-ţi aparţine, răspunse Amelie.
Acum, părea slabă, înfrântă.
— Omoară, dacă asta ţi-este voia, continuă ea. Incendiază. Distruge. Iar când se va sfârşi, cu ce vei rămâne, părinte al meu? Nimic. Exact ce ai avut totdeauna. Noi am venit aici ca să construim. Ca să trăim. Iar aşa ceva tu nu vei înţelege niciodată.
— Oh, ba înţeleg. Doar că-mi stârneşte dispreţul. Iar aici, adăugă Bishop, va fi locul morţii tale.
Îi smuci Ameliei capul într-o parte şi, pentru o clipă cumplită, Claire crezu c-o să-l vadă omorând-o chiar acolo, însă apoi el râse şi-o sărută pe gât.
— Deşi, fireşte, nu de mâinile mele, zise. N-ar fi moral, în definitiv. Va trebui să oferim un bun exemplu, aşa cum îmi spui tu, copilă a mea. Îi voi lăsa pe oamenii tăi să te ucidă, până la urmă. Din moment ce mi-ai implorat acest privilegiu.
O împinse deoparte pe Amelie, în mâinile lui Pennywell, şi în locul ei îl înşfăcă pe Sam Glass.
— Nu! strigă Michael, şi sări în picioare, încercând să-l împiedice.
Nu reuşi. Claire zări chipul palid şi ferm al lui Sam, cu o expresie de hotărâre pe care ea n-o putea înţelege, şi-l văzu pe Michael îndepărtat la câţiva metri mai încolo, în timp ce Bishop îi elibera gâtul lui Sam şi-l muşca.
Ţipătul Ameliei sfâşie aerul. Myrnin — încă tremurând, slăbit — se târî spre ea. Ysandre îl împinse deoparte cu piciorul, râzând.
Iar Oliver nu făcea decât să stea acolo, ca o statuie de gheaţă. Numai ochii îi păreau vii, dar nici măcar ei nu-i înfăţişau lui Claire ceva de înţeles.
Michael nu mai era lângă Claire, ca s-o reţină, aşa că ea se ridică grăbită în picioare, strânse în pumn cuţitaşul din argint şi-l împlântă în spinarea Ysandrei cât putu de adânc. Ajunse până la os.
— Of, exclamă Ysandre, cu o voce sâcâită.
Încercă să apuce cuţitul, însă nu putu să ajungă până la el. Se întoarse cu faţa spre Claire, arătându-şi colţii, dar apoi începu să se clatine. Pe chipul drăguţ îi apăru o expresie şocată, apoi o alta îngrijorată.
Şi, în cele din urmă, înfricoşată, când începu să ardă.
Se prăbuşi, urlând după ajutor. Claire sări peste ea, ducându-se să îngenuncheze lângă Myrnin. El se lupta cu suferinţa, gâfâind, iar ochii îi erau de un stacojiu aprins, din cauza stresului şi, probabil, a foamei.
Cu toate acestea, nu-şi pierduse controlul. Nu şi-l mai pierduse.
— Ridică-mă, îi ceru el. Fă-o acum!
Claire îi întinse o mână, şi Myrnin se folosi de ea ca să se salte pe picioare: nesigur, dar mai energic faţă de cât îl văzuse ea vreodată. Cel din faţa ei era un cu totul alt Myrnin: strălucitor, sclipitor, întunecat şi primejdios, cu ochii lui dogoritori şi mânioşi fixaţi asupra lui Bishop.
— Opreşte-l! urlă Claire la Myrnin, văzându-l că nu face nimic.
Sam era pe moarte. Iar Myrnin nu intervenea cu nimic.
— E Sam! insistă ea. Trebuie să-l opreşti!
Dar, în loc s-o asculte, Myrnin se întoarse în cealaltă parte şi-l atacă pe Pennywell.
— Nu, Myrnin, nu! Pe Sam!
Oliver tot nu se clintea. Îl privea fix pe Bishop.
Aşteptând.
Toţi aşteptau.
Jos, în rândul mulţimii, se iscă o mişcare şi, atunci când se întoarse să vadă despre ce era vorba, Claire constată că oamenii încercau să fugă. Se zăreau şi vampiri trecând prin mulţime: erau vânătorii, căutându-şi victimele. Iar oamenii din Morganville se luptau ca să scape cu viaţă. Mulţi veniseră înarmaţi pentru propriile funeralii, inclusiv Shane şi Eve; Claire îi văzu în treacăt, şi nu putu decât să se roage că vor ieşi cu bine. Bine că măcar se aveau unul pe celălalt, ca să se protejeze.
Ea trebuia să-l ajute pe Michael. Nu îndrăzni să scoată cuţitul din spinarea Ysandrei — era singurul lucru care o menţinea în afara luptei — însă nici să stea degeaba nu putea.
Din fericire, nici nu fu cazul. O auzi pe Hannah Moses strigând-o pe nume, şi când se întoarse, Claire o văzu pe Hannah aruncându-i ceva. Ridică instinctiv mâna să prindă obiectul.
Era o ţepuşă din lemn, bine ascuţită. Hannah nu mai aşteptă s-o vadă cum o întrebuinţează: deja se îndrepta spre François, care încerca să-l înşface pe Richard Morrell. Hannah sări asupra micului vampir urâcios, îl ţintui jos folosindu-şi cu mişcări experte greutatea şi-i împlântă propria ţepuşă în inimă. Probabil că nu avea să-l ucidă doar cu aşa ceva, însă oricum îl scotea din luptă, până când avea să i-o scoată cineva.
Michael ieşise deja învingător în lupta lui, când ajunse Claire acolo; era însângerat şi un pic dezechilibrat, însă tot o prinse de braţ şi-i strigă:
— Pleacă de-aici!
— Trebuie să-l salvăm pe Sam! protestă ea.
Însă era prea târziu.
Bishop îl lăsă pe Sam să cadă, moale, pe mocheta estradei, şi Claire observă că, deşi Sam era încă viu, nu avea să mai fie pentru multă vreme. Găurile din gât abia dacă-i mai sângerau uşor, şi el nu se mişca.
Furia îi întunecă raţiunea.
Alergă spre Bishop şi, când acesta se întoarse, îi repezi ţepuşa în piept, exact în punctul în care ar fi trebuit să se afle inima, dac-ar fi avut aşa ceva.
El o prinse de încheietura mâinii.
— Nu, îi zise, pe un ton blând, aşa cum îşi mustră cineva animalul de companie favorit când îl prinde făcând pipi pe mobila scumpă. Nu voi fi doborât de cei ca tine, fetiţo.
Ea încercă să scape, însă ştia că se sfârşise: pur şi simplu, nu avea cale de scăpare de-acolo; Michael nimerise într-o încăierare în drumul lui spre Sam. Amelie era încă îngenuncheată, imobilizată de toate acele lanţuri din argint. Hannah şi Richard se luptau spate în spate, apărându-se în faţa a trei vampiri din paza lui Bishop.
Myrnin se bătea cu Pennywell şi distrugea între timp jumătate din estradă. Între ei se vedea că există o veche ură. Una istorică.
Oliver se apropiase cu încetul de Amelie, deşi Claire nu reuşea să observe vreo schimbare la el. Tot nu intrase în luptă, nici de-o parte, nici de cealaltă, şi clar nu făcea vreun efort eroic de a o salva pe ea.
— Claire!
Era Shane. Îl auzi urlându-i numele, însă era mult prea departe: la şase metri mai jos, la picioarele scenei, privind spre cei de deasupra.
Avea un cuţit în mână. Când încercă ea să-i prindă privirea, el îl învârti între degete, îl prinse de vârf şi-l azvârli.
Lama îi trecu razant pe lângă obraz, însă pe Bishop îl nimeri exact în centrul pieptului.
Bishop izbucni în râs.
— Tânărul tău cam are talent la aruncat, zise, smulgându-şi cuţitul din piept cu un gest la fel de nepăsător ca şi cum ar fi fost o aşchie oarecare.
Nu era din argint. N-avea ce rău să-i facă.
— Prietenilor tăi, comentă el, le place să creadă că mai au o şansă, însă n-o au. Nu există...
Şi atunci, se întâmplă lucrul cel mai ciudat cu putinţă... Bishop dădu impresia că şovăie. Ochii îi deveniră inexpresivi şi reci, şi pentru o clipă, Claire crezu că el doar îşi savurează triumful.
— Nu există nicio şansă, reluă el, după care tăcu.
Făcu un pas nesigur în lateral, de parcă şi-ar fi pierdut echilibrul.
Pe urmă, o lăsă cu totul, prinzându-se de braţul tronului. Îşi coborî privirea neîncrezătoare spre cuţitul din mâna lui: cuţitul lui Shane. Nu reuşea să-l mai ţină. Îi scăpă, lovindu-se de tăblia scaunului, după care ricoşă pe scenă.
Bishop făcu câţiva paşi împleticiţi înapoi. Şi atunci, haina i se desfăcu, şi Claire observă că rana îi sângera.
Îi sângera abundent.
— Ia cartea! ţipă deodată Amelie, şi Claire o văzu, ascunsă în buzunarul de la piept al hainei lui Bishop.
Cartea Ameliei. Cartea lui Bishop. Cartea oraşului Morganville, cu toate secretele şi puterile ei.
I se părea just ca tocmai acesta să fie lucrul pe care să-l piardă el în acea seară, chiar dacă reuşea să câştige tot restul.
Ţâşni spre el, îi înhăţă cartea şi reuşi, cumva, să scape de mâinile lui care căutau s-o prindă.
Bishop se aruncă spre ea în timp ce se retrăgea, însă acum părea tulburat. Încetinit.
Bolnav?
Ca şi cum ar fi simţit un oarecare semnal, Oliver se puse în sfârşit în mişcare. Îşi scoase din buzunar o pereche de mănuşi din piele, şi le trase, calm, pe mâini, şi rupse lanţurile care o ţineau prizonieră pe Amelie. Apucă de capăt lesa din argint şi o ţinu pentru o clipă în mână, privind-o în ochi.
Zâmbi.
Apoi i-o smulse de la gât şi-o lăsă să cadă pe jos.
Amelie ţâşni în picioare: rănită, însângerată, răvăşită, şi mai furioasă decât o văzuse Claire vreodată. Scoase un şuierat spre Oliver, cu colţii scoşi, după care se repezi pe lângă el să îngenuncheze în faţa lui Sam.
Ochii lui Sam se deschiseră, privindu-i faţa. Niciunul dintre ei nu scoase vreo vorbă.
Ea îi ţinu mâna într-a ei pentru o clipă, după care i-o ridică şi şi-o lipi de faţă.
— Ai avut dreptate, îi zise. Întotdeauna ai avut dreptate, în toate privinţele. Şi te voi iubi totdeauna, Sam. Pe vecie.
El zâmbi, apoi închise ochii...
... şi se sfârşi. Claire parcă şi văzu cum viaţa — sau cum s-o fi numit ceea ce însufleţea un vampir — se scurge din el.
Ochii i se înceţoşară de lacrimi fierbinţi. Nu... Of, Sam...
Amelie îi aşeză cu delicateţe mâna pe piept, îi atinse fruntea cu buzele, apoi se ridică. Oliver o ajută, strecurându-i o mână pe sub braţ: doar aşa putea să-şi dea Claire seama de faptul că Amelie nu era ea însăşi, fiindcă în rest părea mai vie ca oricând.
Sau, în orice caz, mai motivată.
Bishop era grav rănit, deşi Claire nu izbutea să-şi dea seama cum fusese posibil: cuţitul lui Shane n-avea cum să-i provoace o rană adevărată. Bătrânul abia se mai ţinea pe picioare acum, în timp ce se retrăgea din faţa Ameliei şi a lui Oliver.
Dar asta îl făcea să se apropie de Myrnin, care tocmai îl ridica pe Pennywell şi-l azvârlea, ca pe o păpuşă din cârpe, departe de tot... tocmai până într-un reflector, de care Pennywell se izbi cu violenţă, spărgându-i sticla şi prefâcându-l în bucăţi.
Apoi, Myrnin se întoarse spre Bishop, blocându-i trecerea din acea parte.
Cei trei vampiri cu care se luptau Hannah şi Richard îşi dădură deodată seama că vântul se schimbase în defavoarea lor, aşa că se îndepărtară. Ca ultimă lovitură, totuşi, unul dintre ei smulse ţepuşa din pieptul lui François, care scoase un răcnet, se rostogoli pe o parte, după care sări în picioare, mârâind şi arătându-şi colţii.
Oliver, iritat, se aplecă şi ridică lesa din argint pe care o smulsese de la gâtul Ameliei. Printr-o singură mişcare, îi cuprinse cu ea gâtul lui François, pe care-l legă de un braţ al masivului tron al lui Bishop.
— Stai aici, se răsti la el şi, pentru mai multă siguranţă, îi mai înfăşură o bucată de lanţ din argint în jurul gleznei.
François începu să urle de durere.
Oliver luă ţepuşa din mâna lui Claire, scoase cuţitaşul din spinarea Ysandrei şi-i împlântă ţepuşa, ţintuind-o cu totul de scenă. Lemnul îi străpunse inima. Ysandre se cutremură, apoi încetă să se mai mişte, încremenită pe loc.
— Aşa, asta ar trebui să-i ţină deoparte pentru o vreme, zise Oliver. Claire, ia-l.
Îi azvârli cuţitaşul, şi Claire îl prinse, încă amorţită şi nereuşind să înţeleagă întru totul ce se petrecea.
— Tu... nu eşti...
— De partea lui Bishop? completă el, zâmbind subţire. El e clar că aşa a crezut, din moment ce m-am vândut lui încă din seara în care a sosit în Morganville. Dar, nu. Nu sunt al lui. Mereu am fost numai al meu.
Amelie făcu un pas spre părintele ei.
— S-a sfârşit, îi zise. Ţi-ai săvârşit relele. De-acum, nu vei mai face vreunul.
Bishop părea disperat, dezorientat şi — pentru prima oară — cu adevărat înfricoşat.
— Cum? Cum ai făcut asta?
— Cheia nu era ghicirea persoanei pe care vei alege s-o omori, răspunse ea, cu o voce uşoară, calmă şi rece ca gheaţa. Tu m-ai învăţat să joc finalurile de partidă, părinte al meu. Cheia succesului este ca, oricare ar fi mutarea adversarului, aceasta să fie una pierzătoare. Ştiam că vei vrea să ucizi personal pe unul dintre noi; îţi făcea mult prea mare plăcere. Nu te puteai abţine.
La fel ca Bishop, Amelie îşi pierdu echilibrul. Oliver o prinse şi-o ajută să rămână în poziţie verticală.
Chipul lui Bishop se goli de orice expresie.
— Tu... tu m-ai otrăvit. Prin Myrnin. Dar n-am băut din sângele lui.
— L-am otrăvit pe Myrnin, îi răspunse ea. M-am otrăvit pe mine însămi. Şi pe Sam. Singurul care n-a înghiţit otrava a fost Oliver, pentru că aveam nevoie de el, ca rezervă. Vezi tu, până la urmă am ştiut despre Claire. Am contat pe faptul că vei şti unde ne găsim, şi ce am plănuit, cel puţin în măsura în care ea a fost martor ocular. Un pion. Claire fusese, tot timpul, doar un pion.
Iar Sam... Sam fusese piesa sacrificată.
Amelie părea acum nesigură pe picioare, aşa că Oliver îşi petrecu un braţ pe după umerii ei. Dădea impresia că vrea s-o liniştească, însă nu era aşa: scoase o seringă din buzunar, îi zbură capacul cu un bobâmac din degetul mare, şi înfipse acul dintr-o parte în gâtul Ameliei. Lăsă să pătrundă tot conţinutul, şi Amelie se cutremură, se lăsă moale peste el doar pentru o clipă, după care trase aer adânc în piept şi-şi îndreptă ţinuta.
Îi făcu un semn cu capul lui Oliver, care scoase o altă seringă şi i-o aruncă lui Claire.
— Fă-i-o lui, îi zise.
Pentru o clipă, ea avu impresia că se referă la Bishop, dar apoi îşi dădu seama, văzându-l pe Myrnin că-şi pierde puterile şi cade în genunchi, pe cine trebuia să ajute de fapt. Înghiţi în sec, privindu-l nesigură pe Myrnin, iar el îşi dădu părul într-o parte, dezgolindu-şi gâtul palid.
— Grăbeşte-te, o îndemnă. N-avem prea mult timp.
Cumva, reuşi, după care îl ajută să se pună pe picioare.
Când Myrnin îşi ridică faţa spre ea, îl văzu că e mai bine. Mult mai bine.
Atunci, vorbi Amelie.
— Pentru eventualitatea în care ai avea vreun dubiu, părinte al meu, acesta a fost un antidot pentru otrava care începe să pună stăpânire pe tine. Fără acest antidot, otrava nu te va ucide, dar te va scoate din funcţiune. Nu mai poţi să câştigi în faţa noastră. Nu acum.
Jos, prin mulţime, luptele începeau deja să se stingă. Se produseseră vătămări, însă în marea majoritate era vorba despre acoliţii lui Bishop: oamenii din Morganville nu se lăsau chiar atât de lesne măcelăriţi pe cât se aşteptase el. În definitiv, le fusese de folos toată furia acumulată şi tendinţa de ucidere a vampirilor.
Şi iată-i acum, tropăind pe treptele din partea laterală a scenei, pe Shane şi pe Eve, urmaţi de un grup de oameni cu chipuri neîndurătoare, din care faceau parte detectivul Hess şi vreo alţi câţiva poliţişti. Cu toţii aveau arme. Eve ţinea în mâini o arbaletă, cu care ţintea spre pieptul lui Bishop.
Michael luă o altă ţepuşă de la Hannah.
Întregul Morganville, de o parte, şi Bishop, de unul singur, de cealaltă.
Bătu în retragere spre fundul scenei.
În spatele lui, cortina începu să pâlpâie argintiu.
— E un portal! urlă Claire, însă prea târziu.
Bishop deja îşi activase ieşirea de urgenţă şi, în clipa imediat următoare, trecu împleticindu-se prin ea, şi dus fu. Amelie era prea departe şi, oricum, prea slăbită ca să pornească în urmărirea lui.
Claire nu mai stătu să se gândească: sări înainte, îşi lipi palma de suprafaţa portalului şi urlă numele Adei.
— Ce e? o întrebă computerul.
De această dată, vocea părea să bubuie dinspre portal.
— Trebuie să dau de urma lui Bishop! zise Claire.
Nu mai lucrez pentru tine, fiinţă umană, replică Ada, închizând brusc portalul.
Claire se întoarse cu faţa spre Myrnin, care urmărea totul de la o distanţă de câţiva paşi, cu ochii revenindu-şi la normala lor culoare neagră. Se apropie de ea, parcă plutind cu tălpile lui goale pe mochetă, şi studie spaţiul gol din locul în care fusese portalul.
— Nu fi obraznică, Ada, zise el. Aşa, ştiu că poţi să mă auzi. Cam încotro şi-a luat zborul dragul nostru domn Bishop?
— Nu pot să-ţi spun, îi răspunse Ada, pe un ton afectat. Nici pentru tine nu mai lucrez.
Myrnin îşi lipi palma drept peste suprafaţa pâlpâitoare şi-şi întoarse privirea spre Claire.
— A reprogramat-o, îi zise. Probabil că s-a dus la ea şi i-a dat din sângele lui, cât timp ne alcătuiam noi propriile planuri. Nu mă aşteptam ca el să se mişte atât de repede. Nu gândeam atât de clar pe cât ar fi trebuit.
Îşi luă palma de-acolo, şi Claire îşi dădu seama că o făcuse ca şi cum ar fi apăsat pe un buton de mute, astfel încât Ada să nu audă ce aveau ei de spus.
— Ada, drăguţa mea, eu te-am alcătuit din deşeuri şi din propriul meu sânge. Tu chiar vrei să spui acum că nu mă mai iubeşti?
Claire nu-l mai auzise niciodată vorbind astfel: atât de stăpân pe sine, atât de sigur pe sine şi de o inteligenţă tenebroasă. Toate acestea o făcură să se cutremure undeva, în adâncul ei.
— Lasă-mă să vin la tine, continuă Myrnin. Chiar vreau să te văd, dragostea mea.
Ada rămase tăcută pentru o clipă, după care imaginea ei fantomatică apăru pe suprafaţa portalului: o femeie din epoca victoriană, purtând voluminoasele fuste şi gulerul înalt specific epocii. Îşi trecu palmele palide peste materialul rochiei.
— Foarte bine, zise. Poţi să mă chemi, Myrnin.
— Excelent, răspunse el.
O luă de mână pe Claire şi trecură împreună prin portal.
Talpa lui Claire călcă peste ceva moale, care o rupse la fugă scoţând un chiţăit strident, iar ea sări ca arsă şi chiţâl la rândul ei. Şobolani. Detesta şobolanii. Era prea întuneric ca să-i vadă, însă în clipa imediat următoare luminile se aprinseră în grotă, şi iată monstruoasa învălmăşeală de tuburi şi nervuri complicate care o alcătuiau pe Ada.
Fantoma ei era postată în faţa grosolanei tastaturi gigantice, de genul celei ale unei maşini de scris, zâmbindu-i lui Myrnin ca o fetişcană bolnavă de dragoste, însă zâmbetul îi pieri la vederea lui Claire.
— Ai adus-o şi pe ea.
— Nu fi geloasă, iubire. Tu eşti singura fată pentru mine.
Myrnin se duse cu paşi mari spre tastatură, prin forma bidimensională a Adei, şi Claire o văzu pe Ada făcând o faţă nedumerită şi întorcându-se spre el.
— Ce faci? îl întrebă. Myrnin?
— Te repar, sper, răspunse el. Claire.
Claire se apropie de el, însă Ada se întoarse spre ea, iar pretenţioasa ei imagine victoriană se transformă în... altceva. În ceva întunecat, şi diform, şi oribil, rânjind ameninţător la ea.
Tresări şi dădu să se îndepărteze, însă Myrnin întinse mâna şi o înhăţă, făcând-o să treacă, la rândul ei, prin Ada.
— N-o lua în seamă, îi zise. Are toane.
Myrnin începu să apese tastele cu simboluri, după care descoperi acul ascuţit de pe panoul de control şi-şi trânti mâna peste vârful acestuia.
— Ada, rosti el. Nu vei mai accepta comenzi din partea domnului Bishop, înţelegi ce-ţi spun?
— El a fost mai drăguţ cu mine, replică Ada, morocănoasă. Mi-a dat sânge mai bun.
— Mai bun decât al meu? Cred că mă simt jignit.
Chicotitul Adei se auzi ca scrâşnetul unei foiţe de staniol.
— Ei, doar ştii că n-ai prea fost în apele tale. Dar acum ai un gust mult mai bun, Myrnin. Aproape la fel cum ţi-l ştiam.
— Ca să vezi. Ei bine, atunci îţi promit c-o să primeşti oricât vrei din sângele acesta al meu încântător de dulce, dacă-i blochezi accesul lui Bishop, scumpa mea.
Ada scoase un zumzet prelung, de nehotărâre, ca şi cum ar fi stat să se gândească, şi, în cele din urmă, zise:
— Păi... foarte bine. Dar va trebui să-mi dai o jumătate de litru.
— Nu mi-am mişcat mâna deloc, draga mea. Bea liniştită.
Lăsă să treacă aproape un minut, după care-i făcu semn lui Claire să se apropie.
— Ai terminat, Ada?
— Mmmmmmmm, oftă Ada. Da. Delicios. Mă simt atât de... Ce tot faci?
Myrnin îşi smulse mâna de pe panou, o apucă pe-a lui Claire şi o trânti peste ac. De data aceasta, Claire îşi dădea seama că nu trebuie să i se împotrivească, aşa că doar tresări puţin şi-şi muşcă buza, străduindu-se să nu acorde prea mare atenţie gândului că, să zicem, sângele lui Myrnin l-ar fi putut infecta pe-al ei, generând tot felul de efecte secundare neplăcute, cum ar fi o bruscă sete nesăţioasă de sânge şi o alergie la lumina soarelui.
— Îmi pare rău, zise el, nu că i-ar fi şi părut, şi-şi schimbă iarăşi tonul, adoptându-l pe cel mieros, misterios, seducător. Ada, iubito?
Nu primi răspuns.
— Ada, Claire e prietena mea foarte bună, şi chiar trebuie să insist ca ea să aibă acelaşi acces ca şi mine.
Ada scoase un sunet scârbit.
— Ada.
— Nu.
Myrnin oftă.
— Enumeră-mi persoanele care au acces la sistem, te rog.
— În prezent, răspunse Ada, sunt şase persoane cu acces deplin la portaluri, în afara ta. L-am eliminat pe domnul Bishop, din moment ce m-ai rugat atât de frumos. Ceea ce înseamnă că rămân Amelie, Oliver, Michael, Claire, Jason şi Dean. Deşi Claire nu e bună pentru tine, Myrnin. Ar trebui s-o înfuleci imediat.
— Mulţumesc, o să mă gândesc la asta, replică Myrnin, încruntându-se spre consolă. Jason... Jason Rosser? Eu de ce nu ştiu despre el? Şi cine e Dean?
— Asta o ştiu eu, iar ţie nu-ţi rămâne decât să afli, zise Ada, râzând.
Myrnin clipi nedumerit.
— Ea n-ar fi trebuit să facă aşa ceva, am dreptate? întrebă Claire.
— Ai. Of, Doamne! Am impresia că sângele meu e posibil să-i fi provocat o infecţie profundă în organism. Şi ar putea să fie ceva foarte rău.
— N-ai putea să-i administrezi remediul?
— Nu e chiar atât de simplu, răspunse Myrnin, după care-şi îndreptă din nou atenţia spre computer. Ada, iubito? Ai putea să-mi spui cum se face că Jason şi Dean au acces la sistem?
— Sam Glass i-a permis accesul lui Jason, zise ea. Dar nu acces total, fireşte. Doar cât să se folosească de portalurile deschise. Dean este prietenul lui Jason. Lui Sam i-am revocat accesul, evident. Din moment ce nu mai este funcţional.
Claire se foi, stânjenită. Durerea arzătoare din palmă începea să o aducă la limita răbdării.
— Hm... Myrnin, am putea să terminăm acum, te rog?
Îşi imagina că Ada o secase deja de cel puţin o jumătate de litru.
— Chiar te rog, îi răspunse Ada. Oricum nu-mi place sângele tău, adăugă, scoţând un sunet de genul unui scuipat computerizat.
Claire îşi smuci mâna, uşurată, şi şi-o strânse la piept, încercând să-şi oprească sângerarea.
— E dezgustător, comentă Ada. Prea dulce.
Claire scoase limba către ea.
— Te-am văzut!
— Foarte bine, se răsti ea. Unde s-a dus Bishop?
— De ce ţi-aş...
— Ada! se auzi vocea scrâşnită a lui Myrnin, acoperind răspunsul ursuz al computerului, care tăcu imediat. Ada, vreau să blochezi accesul la portaluri pentru toate persoanele, cu excepţia mea, a Ameliei, a lui Oliver, a lui Michael şi a lui Claire. Ai înţeles?
— Să ştii că nu sunt sclava ta!
Imaginea Adei pâlpâi, după care dispăru de tot.
— Scuză-mă, zise Myrnin, lipindu-şi palmele de maşinărie, aproape ca într-o mângâiere. Draga mea, o să mă întorc cât de repede ca să stau de vorbă cu tine, şi-o să lămurim noi toate problemele. Dar tu trebuie să-mi promiţi acum. E important.
Oftatul Adei răsună prin difuzoare.
— Pe tine niciodată nu pot să te refuz, zise ea. Foarte bine. I-am blocat şi pe Dean şi pe Jason.
— Cred că asta ar fi, zise Claire, cu o senzaţie de uşurare ca un balon de săpun, care se sparse imediat când îl văzu pe Myrnin clătinând din cap.
— Încă un lucru. Am nevoie să ştiu unde s-a dus Bishop când a trecut ultima oară prin portal. Ada, iubito, poţi să faci asta pentru mine?
Claire simţi, în spatele lor, discreta unduire a alcătuirii unui portal. Atât ea, cât şi Myrnin, se întoarseră să vadă despre ce era vorba. Fantoma Adei reapăru, după care pluti mai într-o parte, cu mâinile împreunate la spate. Categoric, îmbufnată.
Michael trecu prin portal, de mână cu Eve. În urma lor venea Shane.
— Nu, zău, oftă Ada. Chiar n-am cum să scap de vreunul dintre voi, aşa e?
— Ada! Spune-mi unde e Bishop!
Myrnin îşi cam pierduse răbdarea, şi Ada probabil că simţi acest lucru în vocea lui. Ridică din umeri.
— La universitate, îi răspunse. Bănuiesc că se poate ascunde acolo pentru ceva vreme, fără să fie depistat. Şi, în definitiv, are mâncare din belşug.
Dacă prin mâncare se referea la studenţi, Claire presupuse că avea dreptate. Iar universitatea avea din belşug clădiri cavernoase, multe dintre ele pustii pe timpul nopţii. Da, avea dreptate. Era ascunzătoarea perfectă pentru Bishop, dacă voia să-şi refacă puterile şi să-şi regrupeze forţele.
Trebuiau să ajungă la el înainte de a se întâmpla aşa ceva.
Myrnin deja se pregătea să plece. Se apropie de portalul prin care veniseră Michael şi ceilalţi, ciocăni uşor suprafaţa acestuia şi stătu să asculte. Auzi şi Claire sunetul, un sunet slab: un fel de ţiuit. Ca o frecvenţă sonoră. Sigur că da. Portalul funcţiona pe anumite frecvenţe, ca un aparat de radio: te acordai pe cea potrivită, şi ajungeai la destinaţia corespunzătoare. Ea procedase astfel, dar fară să conştientizeze precis cum anume, însă acum, dacă se concentra, putea să audă clar tonul.
— Aici, rosti Myrnin, şi trecu de cealaltă parte.
Claire întinse mâna înapoi, căutând-o pe a lui Shane, şi apoi păşi împreună cu el spre necunoscut.