VDMxxxStingerea10

Treisprezece

Când se trezi din nou, Claire văzu lumini în peşteră: difuze, estompate, dar suficiente cât să distingă lucrurile. Sau pe Myrnin, care stătea grămadă cu spatele la peretele peşterii. Probabil că făcu vreun zgomot, fiindcă îl văzu ridicând capul şi privind drept spre ea.
Se gândi că nu mai văzuse în viaţa ei pe cineva care să arate într-atât de demn de plâns, şi pentru o clipă nu-i veni în minte de ce ar putea să arate el aşa, şi abia pe urmă realiză întregul adevăr.
Durerea care-i pulsa în gât.
Senzaţia de gol, de desprindere, din interiorul ei.
Bubuitul panicat al inimii, străduindu-se să expedieze mai repede prea puţinul sânge prin reţeaua venelor ei.
— M-ai muşcat, zise.
Şi cuvintele îi ieşiră pe un ton surprins, dar şi puţin întristat. Dădu să se ridice în capul oaselor, dar nu prea reuşi; se lăsă la loc pe podeaua din piatră, simţindu-se îngreţoşată şi tulburată, ca şi cum s-ar stinge treptat din lume.
— Nu te mişca, îi zise el, cu blândeţe. Ai tensiunea foarte scăzută. Am încercat... am încercat să mă opresc, Claire. Chiar am încercat. Te rog, acordă-mi încrederea asta.
— M-ai muşcat, zise ea încă o dată.
Încă părea surprinsă, după voce, cu toate că în realitate nu mai era. Nu poţi să ai încredere în el. Shane îi spusese asta. Şi Michael. Şi Eve. Ba chiar şi Amelie.
Nu poţi să ai încredere în mine.
Şi Myrnin i-o spusese, încă de la început. Doar că ea niciodată n-o crezuse cu adevărat. Myrnin era ca o cursă palpitantă, ca una din acele distracţii tenebroase de carnaval, în care tot felul de creaturi înspăimântătoare se apropie de tine, dar niciodată nu te ating de-a binelea.
Acum, ştia că se înşelase.
— Ţi-am spus c-o să te omor dacă-mi faci asta. Ţi-am jurat.
— Îmi pare nespus de rău, zise Myrnin, lăsându-şi capul în jos. Nu te mişca. N-o să fie chiar atât de rău, dacă stai la orizontală.
Vocea îi suna obosită şi înfrântă. Claire clipi, străduindu-se să-şi alunge ceaţa cenuşie din ochi, să-şi regăsească drumul de întoarcere în lume, şi aproape că-şi dori să nu fi făcut-o, fiindcă se întoarse puţin, şi abia acum văzu — văzu cu adevărat — ce se-ntâmplase cu el.
Avea un drug din argint înfipt în braţul stâng, trecut printre cele două oase. De fiecare capăt al acestuia atârnau lanţuri din argint care zornăiau pe piatră şi erau fixate de un inel, la rândul lui placat cu argint. Rănile îi supurau în continuare, lăsând să i se scurgă picături roşii în jos pe braţ, şi să cadă, clipocind, în băltoaca întinsă din jurul lui.
În minte îi apăru fulgerător imaginea cu Amelie la mormântul lui Sam, cu argintul trecut prin răni ca să le împiedice vindecarea. Însă atunci, Amelie fusese cea care alesese astfel. În timp ce acum, Ada îi făcuse toate astea lui Myrnin ca să-l ţină acolo, imobilizat şi neputincios.
Myrnin se cutremură şi lanţurile îi zornăiră. Chiar şi-aşa, bătrân cum era, argintul probabil că-i provoca suferinţe oribile: Claire vedea cum îi ies firicele de fum din braţ, şi câtă grijă avea să-şi ţină mâna cât mai departe de lanţuri. Pielea îi era acoperită de răni groase şi înroşite de arsură.
— Îmi pare rău, rosti el iarăşi. Am încercat să te previn, dar n-am putut... aveam nevoie...
— Ştiu, zise Claire. Este...
Da, cum era? Nu OK; OK ar fi însemnat o veritabilă exagerare. De înţeles, eventual.
— Nu e chiar atât de rău, zise până la urmă.
Cu toate că, de fapt, era. Oricum, Myrnin păru să se mai liniştească puţin.
— Cine ţi-a făcut astea? îl întrebă.
Expresia de uşurare îi dispăru de pe faţă, lăsând locul unei furii oarbe, întunecate.
— Tu cine crezi? o întrebă, la rândul lui.
Şi, de peste tot, din jurul lor, dinspre licărele slabe ale cristalelor încorporate în stâncă, veni un râs moale, fumegos.
— Ea m-a atins, zise Claire, amintindu-şi. M-a tras încoace. N-am crezut că poate să facă aşa ceva.
— Nu, o aprobă Myrnin. Nici eu n-am crezut că poate să facă foarte multe lucruri, cu toate că, la un nivel pur teoretic, era capabilă să le facă. Am fost un prost, Claire. Tu ai încercat să mă previi... până şi Amelie m-a prevenit, dar eu am crezut... am crezut că înţeleg ce am creat. Am crezut că ea e slujitoarea mea.
— Iar acum, zise Ada, desprinzându-se din perete, într-o imagine de un argintiu rece cu negru, tu îmi aparţii. Dar nu-i aşa că sunt o stăpână generoasă? Tu m-ai ţinut flămândă atât de mult timp, dându-mi abia atât sânge cât să supravieţuiesc. În timp ce eu ţi-am dăruit acum un ospăţ.
Imaginea ei, ca un decupaj din carton, se întoarse spre Claire, împreunându-şi mâinile în poală, cuviincioasă şi perfectă.
— O, Myrnin... Nu ţi-ai terminat cina. N-o lăsa să se strice.
Myrnin îşi trase mâneca hainei din catifea neagră de pe braţul drept, apoi o lăsă să cadă şi pe cea stângă, zvâcnind din umăr, până când haina îi acoperi lanţul. Îl apucă hotărât cu mâna dreaptă şi trase. Claire încercă să se ridice, să-l ajute, însă îşi simţi din nou capul cuprins de o bizară ameţeală, şi fu nevoită să se odihnească. Se rostogoli pe o parte şi privi cum îi tremură braţul drept lui Myrnin, în timp ce încearcă să exercite destulă presiune încât să rupă lanţul; apoi, însă, îl văzu lăsându-se pe spate spre peretele peşterii, gâfâind.
O privea pe Ada ca şi cum ar fi vrut s-o sfâşie şi s-o prefacă în confetti.
— Nu te mai bosumfla, îi zise Ada. Dacă te porţi frumos, o să-ţi dezleg lanţul din când în când. O dată la câţiva ani, poate.
Claire clipi lent.
— E bolnavă, zise ea. Nu-i aşa?
— E dementă, îi confirmă Myrnin. Ada, iubita mea, toate acestea ar fi amuzante dacă tu n-ai încerca să ne omori. Îţi dai sigur seama că, dacă eu mor, tu te iroseşti aici, jos. Nu mai ai sânge. Nu mai ai mici gustări. Nu mai ai nimic.
În chip de răspuns, imaginea Adei se întinse şi-o apucă pe Claire de păr, trăgând-o până în poziţia şezând.
— O, dar cred că pot să vânez singură şi să-mi fac rost de sânge, zise Ada. În definitiv, eu controlez portalurile. Pot să întind mâna şi să înhaţ pe oricine aş vrea. Şi totuşi ai dreptate. Ar fi cumplit de plictisitor să stau singură, singurică, pe întuneric. Va trebui să te ţin numai pentru mine, aşa cum m-ai ţinut tu numai pentru tine, în toţi aceşti ani.
Îi dădu drumul lui Claire şi-şi şterse mâna pe rochia creată de calculator.
— Dar nu pot să te împart cu ea, iubitule.
În ochii lui Myrnin apărură văpăi roşii, care se stinseră însă repede, lăsând locul unui negru catifelat, plin de taine.
— Nu, într-adevăr, zise. Chiar, ea ne stă în drum. Acum îmi dau şi eu seama. Trimite-o afară de-aici, să-i fereci portalurile. Nu vreau s-o mai văd niciodată.
— Uşor de făcut, zise Ada, şi-o apucă din nou de păr pe Claire.
O târî înapoi, şi Claire se zbătu, slăbită, prinzându-se de pietre răzleţe şi rupându-şi unghiile în muchiile tăioase ale stâncilor.
Privi peste umăr spre direcţia în care o ducea.
Ada o târa spre gura puţului.
— Nu! strigă Myrnin, ridicându-se în picioare.
Trase de lanţ la maximum, întinzând mâna; degetele lui ajunseră cam la cinci centimetri de piciorul lui Claire.
— Nu, Ada, nu face asta! Am nevoie de ea!
— Mare păcat, replică Ada. Pentru că eu n-am.
Mâna lui Claire nimeri peste un os ascuţit, străvechi — o coastă? — cu care împunse orbeşte. În clipa imediat următoare, îşi dădu seama că încerca să înjunghie o imagine, o hologramă, un spaţiu gol... şi totuşi, Ada scoase un urlet, iar presiunea din părul lui Claire se mai domoli.
Ada îşi ţinea apăsate ambele mâini pe mijloc, unde se întindea încet o pată neagră.
Sângera.
Iar acolo unde atingea piatra, sângele dispărea într-un firicel încreţit de fum.
— Da! strigă din răsputeri Myrnin. Da, materializându-se îndeajuns încât să te poată atinge, se face pe ea însăşi vulnerabilă... Claire! Aici! Vino aici! o chemă Myrnin, şi Claire începu să se târască înapoi, în direcţia lui.
În clipa în care ajunse în raza lui de acţiune, Myrnin o trase spre el şi o sprijini de perete.
Ada era încă în picioare, în locul în care o lăsase, privindu-şi pata din ce în ce mai întinsă de pe rochie. Imaginea ei se nădăi, pâlpâi, scoase scântei, dar pe urmă se stabiliză la loc.
Se repezi fulgerător spre ei, scoţând acel îngrozitor ţipăt care se reverbera din toţi pereţii.
Myrnin pivotă graţios şi-i petrecu bucata liberă de lanţ în jurul gâtului ei argintiu, bidimensional. În locurile în care o atinse, lanţul o arse, lăsându-i găuri negre, şi ţipetele deveniră şi mai puternice, până când făcură să crape stâncile peşterii. Ada încercă să se elibereze, însă argintul n-o lăsa.
— Am prins-o! strigă Myrnin, deşi Claire îl vedea tremurând din tot corpul de încordare, iar arsurile pe care i le provoca argintul la mâini sigur erau cumplite.
— Du-te, Claire! Ieşi de-aici! Trebuie să pleci!
Se simţea prea slăbită, prea ameţită. Încăperea era ca un câmp minat, plin de găuri adânci şi de capcane, şi chiar dac-ar fi ştiut unde să păşească, avea mari şanse să se prăbuşească, pur şi simplu, pe la jumătatea drumului, şi să dispară într-un abis din acelea adânci şi întunecoase...
Şi nici nu putea să-l părăsească aşa.
— Claire! insistă el, cu o voce de-acum disperată. Trebuie să pleci. Pleacă imediat.
Acum, că luminile erau aprinse, reuşi să zărească o potecă sigură, care părea să treacă pe teren solid, mergând pe lângă marginile încăperii. Ajunse, împleticindu-se, la ea, şi începu să facă un pas chinuitor după altul, ţinându-se cu amândouă mâinile de peretele din piatră. Luminile pâlpâiră, şi ţipetele încetară brusc în spatele ei.
Claire nu îndrăzni să privească înapoi. Era la uşă, faţă-n faţă cu necunoscutul negru.
Un portal.
Nu mai era în stare să se gândească. Nu putea să-şi adune minţile. Nu reuşea să-şi amintească toate frecvenţele capabile s-o ducă oriunde avea nevoie.
Din spate, o auzi pe Ada râzând.
Claire deschise larg ochii şi, fără să se mai gândească la ce face, fără să fie conştientă, se aruncă înainte, în întunecime.
Şi căzu de partea cealaltă, în tunelul de sub laboratorul lui Myrnin. Deasupra, trapa era deschisă, lăsând să pătrundă mănunchiuri de lumină electrică palidă. Claire se împletici, se lovi de un perete, ricoşă din el şi fugi din calea luminii, în umezeala îngheţată a tunelului.
Doisprezece paşi lungi, şi auzi caverna răsunând deasupra. Plesni peretele cu palma până când găsi comutatorul, aprinse lumina, şi se repezi spre tastatura din mijlocul şuierătoarei, pufnitoarei şi ţăcănitoarei forme metalice a Adei.
Un cablu şerpui pe podeaua din piatră, încercând s-o doboare, însă ea reuşi să treacă şi să se prindă cu mâinile de uriaşa tastatură, ba chiar să-şi permită o secundă de pauză în care să soarbă cu lăcomie aerul. Tot corpul îi tremura, îi era rece ca al unui vampir, şi nu-şi dorea altceva decât să se prăbuşească, să cadă şi să doarmă în întuneric.
Claire închise ochii, şi simbolurile începură să-i ardă pleoapele pe dinăuntru. Simbolurile pe care le memorase în fiecare zi, încă de când i le dăduse Myrnin, schiţate pe bucata aceea de hârtie. Le ştia.
Le avea.
Deschise ochii... şi icni, pradă unei dureroase deziluzii, fiindcă toate tastele erau goale.
De undeva, din beznă, vocea de tinichea a Adei scârţâi într-un râs dispreţuitor.
— Surprinsă, prăpădită mică? Ia zi, ce s-a întâmplat, nu e chiar atât de uşor pe cât ai crezut, nu?
Le ai, îşi intonă singură Claire, şi închise din nou ochii. De data aceasta, nu-şi mai imagină doar simbolurile de pe tastele pe care voia să le apese, ci, cu un uriaş efort, îşi imagină tastatura, aşa cum fusese ea ultima oară când o văzuse, îşi fixă imaginea în minte, deschise ochii şi atinse prima tastă.
Da. Da, o alesese corect.
Forţa necesară ca să apese tasta i se păru enormă, ca şi cum ar fi încercat să stoarcă un bolovan. Reuşi să apese primul simbol, după care-şi propti palma pe tasta corespunzătoare celui de-al doilea şi se lăsă cu toată greutatea pe ea. Tasta, cu toată şovăiala ei, tot scoase un clic şi se blocă.
Râsetele Adei se stinseră.
Al treilea simbol era al Ameliei. Simbolul Fondatoarei, unul şi acelaşi cu cel de pe brăţara din aur a lui Claire, şi Claire îşi aminti fără probleme poziţia acestuia, exact în mijlocul tastaturii.
Puse palma pe tastă şi apăsă în jos până când o simţi blocându-se. În timp ce întindea mâna spre a patra tastă a combinaţiei, îşi pierdu echilibrul şi fu cât pe ce să cadă.
Din spatele ei, se auzi vocea Adei, ieşind hârjâită din străvechile difuzoare.
— Opreşte-te. Eşti pe cale să faci o greşeală.
— Ba nu, icni Claire, apăsând în jos şi a patra tastă, încă două, şi gata!
Nu reuşea să-şi aducă aminte al cincilea simbol. Ştia că îl are pe undeva, însă, din cine ştie ce motiv, mintea ei refuza să se concentreze. Totul i se părea înceţoşat şi ciudat. închise iar ochii şi se concentră, se concentră foarte intens, până când îşi aminti că tasta căutată era ascunsă în partea de jos, în stânga.
Când deschise ochii, Ada era chiar acolo, la câţiva centimetri de faţa ei. Claire scoase un ţipăt ascuţit şi făcu un salt în spate, izbind în acelaşi timp în faţă cu pumnul.
Îl trecu drept prin forma Adei. Semn că ea nu mai putea deja să-şi păstreze ipostaza materială.
Myrnin o făcuse, într-adevăr, să sufere. Nici măcar în privinţa imaginii şi reuşise să-şi repare stricăciunile: i se vedeau rănile negre pe gât şi pe mâini, şi o pată neagră care-i acoperea cea mai mare parte din rochie.
În ochi avea licăriri argintii.
— Opreşte-te, zise Ada.
— Nu, gâfâi Claire, după care închise ochii şi trecu drept prin imagine.
Găsi tasta pe care o căuta, şi apăsă.
Mai rămânea una.
— Foarte bine, zise Ada. Atunci, o să te opresc eu.
Claire simţi ceva rece pe piele, şi observă cum şuieratul şi ţăcănitul computerului sporesc în intensitate, auzindu-se aproape ca un clănţănit.
Luminile se stinseră, însă zgomotul deveni mai puternic... şi mai puternic.
Degetele reci ale Adei îi atinseră ceafa.
Claire se întoarse spre întunericul din spatele ei.
— Aşadar, asta-i tot? urlă ea. Asta-i tot ce poţi? Să stingi lumina? Vai, ce înfricoşător! Să ştii că tremur toată, arătare ce eşti! Ce, ai impresia că sunt de cinci ani şi mi-e frică de întuneric?
— Am impresia că eşti învinsă, zise Ada. Şi mai cred c-o să te ucid, unde şi când voi dori.
Ada reuşise să-şi reia forma materială, însă n-o ţinea. Nu putea s-o ţină. Sângera încă de pe urma rănii făcute de Claire, iar acum mai avea şi gâtul şi faţa pline de cicatrice şi de arsuri provocate de lanţ. Îşi ţinea capul într-un unghi bizar, însă trăia încă. Licărea foarte slab, un soi de argintiu fosforos.
— Niciodată n-o să găseşti tasta pe întuneric, zise Ada, aproape torcând ca o pisică. Eşti învinsă. Şi acum o să mori.
— Tu prima, i-o întoarse Claire.
Întinse mâna în spate, bazându-se pe instinctul pur şi pe memorie, şi-şi trânti palma peste una dintre taste. Aceasta aproape că merse până jos, dar apoi sări la loc.
Greşit.
Mâinile reci ca gheaţa ale Adei — acum nu mai semănau a mâini adevărate — i se strânseră în jurul gâtului.
— Fată proastă, zise ea. Ai fost foarte aproape.
Degetele Adei se strânseră, oprindu-i răsuflarea în gât, şi Claire plesni înnebunită cu palma următoarea tastă, spre dreapta.
Aceasta se blocă, scoţând un pocnet aproape resimţit şi în realitate.
Iar când degetele lui Claire alunecară de pe tastă, aceasta reveni, ţăcănind, la locul ei, iar trăncăneala maşinăriei... încetă.
Pentru o clipă fără suflare, degetele acelea reci continuară s-o sugrume, după care se înmuiară, se prefăcură într-o ceaţă...
Şi, apoi, dispărură.
În jurul ei apăru o strălucire constantă, liniştită.
Luminile.
Claire se lăsă să cadă la loc, lângă tastatură, respirând icnit prin gâtul tumefiat, şi privi cum o lumină argintie pâlpâie prin aer, apoi capătă o formă.
Era Ada, dar nu era Ada. Aceeaşi imagine, numai că imaculată, perfect îngrijită, şi cu o expresie întru totul impersonală.
— Bun venit, i se adresă Ada. Îmi este permis să întreb cine eşti?
— Claire, îi răspunse ea. Eu sunt Claire.
— Eu sunt...
Ada îşi înclină capul într-o parte şi se încruntă.
— Nu sunt tocmai sigură. Addy?
— Ada.
— A, da. Ada.
Imaginea plată a Adei zâmbi, însă era un zâmbet fals, fără nimic îndărătul lui.
— Nu mă simt prea bine, mărturisi Ada.
— Tocmai ai fost resetată.
— Nu, ştiu tot despre asta. Dar nu mă simt chiar deloc bine, făcând abstracţie de resetare.
Imaginea ei pâlpâi, şi un spasm de emoţie îi înflăcără chipul perfect, inexpresiv.
— Mi-e teamă, Claire. Poţi tu să mă repari?
— Eu...
Claire se întrerupse, tuşind. Era atât de obosită... şi gâtul o durea, dar chiar o durea rău.
— Nu ştiu, răspunse, dându-şi seama că vocea îi suna descurajată. Poate că nici nu vreau.
— A, exclamă încetişor Ada. înţeleg. Chiar m-am defectat, nu? Atunci, într-adevăr, nu mai rămâne decât un lucru de făcut. Adio.
Şi, deodată, panoul şi peretele explodară în arcuri electrice şi flăcări şi metal pulverizat, iar Claire fu nevoită să se aplece şi să-şi acopere capul.
Luminile se stinseră.
Imaginea Adei mai pâlpâi pe loc timp de câteva clipe, după care ea zise, foarte încet:
— Spune-i lui Myrnin că-mi pare rău.
Şi apoi dispăru, iar zumzetul scăzut al computerului... se stinse.
Claire se lăsă pe vine şi stătu să tremure acolo o vreme, pe întuneric, ascultând şuierul aburilor degajaţi. Pe unul dintre ecranele rotunde ale computerului, văzu apărând imaginea Adei. Pe urmă, aceasta se mută pe ecranul alăturat. Şi aşa mai departe, de fiecare dată văzându-se tot mai stinsă.
Până când nu rămase decât un singur punctuleţ alb, după care ecranul se înnegri complet.
Tăcere.
O tăcere adevărată, deplină.
Claire îşi lăsă capul pe genunchii strânşi la piept.
O să trag doar un pui de somn, îşi zise în gând şi, dintr-odată, totul dispăru.

† † †

Când se trezi, o văzu pe Amelie stând în picioare în faţa computerului tăcut, mort, cu o mână palidă pe tastatură, atingând metal şi os.
— Va trebui să-l punem în funcţiune cât mai curând posibil, zise, după care se întoarse spre Claire. Constat că eşti trează.
— Nu chiar, îi răspunse Claire. Nici nu mai ştiu cum sunt în clipa asta.
— Prietenii tăi trebuie să sosească, o informă Amelie.
Tonul ii era glacial, iar faţa, o mască. Nici de data aceasta Claire nu putea să-şi dea seama de nimic din ceea ce simţea.
— I-am sunat eu, adăugă Amelie.
— Myrnin unde e?
Ochii cenuşii ai Ameliei îşi opriră privirea stăruitoare pe gâtul ei.
— Te-a muşcat.
— Păi... un pic, zise Claire, ducându-şi mâna la rană şi tresărind când o simţi zvâcnind. E rău? se interesă ea.
— O să rămâi în viaţă, îi răspunse Amelie, întorcându-se din nou spre tastatură. Mă tem că Ada nu mai poate fi ajutată cu nimic. Când s-a oprit curentul electric, substanţele nutritive care-i susţineau rămăşiţele organice au devenit toxice.
— E moartă?
— Ea totdeauna a fost moartă, Claire. Acum, însă, este mai presus de încercările noastre de a o revitaliza.
Amelie o fixă cu o privire calmă şi rece.
— Tu ai omorât-o?
Claire înghiţi în sec.
— Nu. Am resetat-o, iar ea şi-a închipuit că nu mai poate fi reparată. S-a omorât singură.
Aşa, totul părea... trist, cumva. Şi un pic, dar un pic de tot, vitejesc.
— Unde e Myrnin? îşi repetă ea întrebarea.
— Aici, ii răspunse el în persoană, şi se ghemui lângă ea, numai braţe şi picioare extrem de lungi, stângaci şi graţios în acelaşi timp.
Avea încă pe el haina din catifea neagră. Claire fixă cu privirea gaura pătată de sânge şi zdrenţuită din mâneca stângă. Dincolo de ea, se vedea pielea roşie şi sfâşiată.
— Sunt bine acum, o asigură el. Nu-ţi face griji.
— Nu-mi fac, minţi ea. Te doare? îl întrebă, fiindcă văzu că-şi ţine braţul într-un unghi neobişnuit.
— Puţin.
Minţea şi el, la rândul lui... dar rău!
— Claire...
— Nu, nu-mi mai spune că-ţi pare rău. Ştiu, ai fost obligat s-o faci.
— Voiam să-ţi mulţumesc pentru că ai oprit-o pe Ada. Totdeauna a fost convinsă că tu vei fi cea care o va distruge, să ştii.
— Ce? Ce tot spui acolo? se miră Claire, frecându-şi fruntea şi simţind cum începe să o doară capul.
— Îi intrase în minte că tu aveai s-o ucizi, îi explică Amelie. Şi chiar credea. Aşa că, în consecinţă, a încercat să te ucidă ea prima şi, procedând astfel, te-a forţat să faci ce-ai făcut. Din nefericire, apar foarte multe probleme pentru mine: Ada era extrem de valoroasă. Fără ea, nu putem menţine multe dintre măsurile mai puţin ştiinţifice de securitate şi de deplasare prin oraş.
— S-a zis cu portalurile, adăugă Myrnin, oftând. Şi cu barierele care împiedicau plecarea oamenilor. Şi nu vom mai putea să le păstrăm urma celor care pleacă, deocamdată, cel puţin. Voi avea nevoie de o candidată viabilă, care s-o înlocuiască pe Ada. Ai pe cineva în minte?
— Am, răspunse încetişor Amelie. Dar cred că nu e cazul deocamdată. Să vedem unde ne va duce, Myrnin.
— Cred că ne va duce drept în mijlocul necazurilor, dacă putem socoti experienţa ca pe un ghid, răspunse Myrnin. A, iată-i. Claire, ţi-au sosit prietenii...
Abia mai avu timp să se întoarcă înainte ca Shane s-o cuprindă în braţe şi s-o înăbuşe într-o îmbrăţişare, şi apoi s-o devoreze cu o sărutare, şi chiar dacă ştia că nu se află tocmai în cea mai bună formă posibilă, simţi o fierbinţeală gonindu-i prin vene şi încălzindu-i tot corpul.
— Bună, îi zise Shane, după care îi îndepărtă, cu blândeţe, părul căzut peste faţă. Arăţi...
Dar tocmai atunci observă semnul muşcăturii şi încremeni.
Michael şi Eve erau chiar în spatele lui, şi Claire o auzi pe Eve scoţând un sunet bizar, sugrumat. Capul lui Michael se răsuci brusc spre Myrnin.
— Nu-i nimic, se grăbi să spună Claire. Puţin suc, o friptură... o să fiu bine. E exact ca la banca de sânge. Nu?
Amelie schimbă o privire cu Myrnin, după care se întoarse cu spatele.
— Absolut, răspunse Myrnin, şi sări repede în picioare, ducându-se lângă Amelie, în faţa carcasei şuierătoare a computerului.
— Ia-ţi câteva zile libere, îi mai zise. Cu plată.
Shane se înroşi la faţă.
— Ascultă, dobi...
— Nu, îl opri Claire, punându-i o mână pe obraz. Shane. Am nevoie de tine. Nu face asta.
— Şi eu am nevoie de tine, zise el. Şi te iubesc. Dar asta nu e absolut deloc OK.
Myrnin nu-i mai privi pe niciunul dintre ei. Cu toate acestea, după câteva clipe de gândire, îşi vârî mâna în buzunarul de la haină şi scoase de-acolo un mic hard disk portabil.
— SHANE & CLAIRE, scria pe el, cu un Sharpie argintiu.
— Cred că vă aparţine, zise.
Claire simţi un val de slăbiciune care nu avea nimic de-a face cu pierderea de sânge.
— De unde-o ai?
— De la Ada, îi răspunse Myrnin. Avea de gând s-o folosească în nu ştiu ce scop creativ, bănuiesc: s-o posteze pe internet, sau să le-o trimită părinţilor tăi. Genul ei de farse. Poţi să-mi mulţumeşti şi altădată.
Ea şovăi puţin, fixându-i spinarea cu privirea.
— Tu n-ai văzut-o, nu?
— Bineînţeles că nu, răspunse el, fără să se întoarcă.
Şi suna chiar de parcă ar fi putut să fie adevărat.
— Maşina mea e afară, zise Michael. Haideţi. Hai să te ducem acasă.
— Numai o clipă, interveni Amelie, întorcându-se cu faţa spre ei.
În momentul acela, cu mâinile împreunate în dreptul mijlocului, semăna foarte mult cu Ada, ceea ce-i provocă lui Claire un sever atac de panică.
— Am luat o hotărâre, anunţă Amelie. Legată de voi trei.
Nu suna deloc bine. Se priviră toţi între ei.
Claire simţi că pe dinăuntrul ei se întâmplă ceva neobişnuit, ca un fulger de căldură, urmat de altul rece... şi, deodată, brăţara de la mâna ei, o prezenţă constantă, grea, scoase un clinchet şi se prăbuşi pe podeaua din piatră, începând să se rostogolească.
Claire scoase un ţipăt şi începu să-şi frece încheietura. Se albise de tot pe suprafaţa pe care fusese brăţara, şi urmele aurului rămăseseră imprimate.
— Am hotărât să vă clasific ca Neutri, zise Amelie. Prieteni ai oraşului Morganville. Vi se vor elibera insigne speciale, pe care va trebui să le purtaţi în permanenţă. Numele voastre vor fi consemnate în arhive. Din acest moment încolo, le este interzis vampirilor să vă ameninţe sau să vă vâneze. În schimb, voi solicita din partea voastră anumite servicii, aşa cum se obişnuieşte şi cu alţi Neutri, din timp în timp. Veţi fi înregistraţi ca angajaţi ai municipalităţii.
Până şi Myrnin păru surprins, după cum avu impresia Claire.
— Generos gest, aprecie el.
— Pragmatic, îl corectă Amelie. Mai puţine necazuri pentru mine. Ei patru sunt mai puternici împreună, şi mai puţin vulnerabili. Şi sunt pe deplin conştientă de faptul că există persoane în Morganville care ar prefera să-i despartă, pentru propriile lor scopuri. Nu prea pot să-mi permit ca oameni cu o asemenea cunoaştere intimă a noastră să umble peste tot fără restricţii.
Claire îşi umezi buzele.
— Apropo de asta... am cam făcut un soi de înţelegere cu Morley. Că-l veţi lăsa să plece din Morganville, împreună cu acoliţii lui; altfel, Eve şi Shane vor fi vânaţi.
— De ce Dumnezeu ai făcut un astfel de lucru? se miră Amelie, scuturând din cap. Eu nu vă pot proteja faţă de învoieli încheiate înaintea anunţului oficial. Dacă Morley va putea să emită pretenţii, îşi va putea înregistra vânătoarea. Şi aceasta ar deveni legală, în conformitate cu legea. Atunci, ar depinde de voi, să vă apăraţi singuri.
— Dar aţi putea să-i lăsaţi pe Morley şi ai lui să plece.
Amelie tăcu pentru o clipă, după care zise:
— Nu.
Şi atât. Fără Îmi pare rău, sau Sper să nu muriţi.
În schimb, se întoarse iar spre computerul mort.
— Dar...
Shane scutură din cap.
— Hai să mergem acasă. Ce naiba, avem o lună la dispoziţie. O scoatem noi la capăt.
Claire nu era de aceeaşi părere, însă tăcu şi-l lăsă pe Michael să-i scoată, unul câte imul, prin chepeng, de unde ajunseră în laboratorul de deasupra. În timp ce se îndreptau spre maşină, lui Eve îi sună telefonul.
— Alo? A, bună, Heather, oftă Eve. Nu-mi spune: sunt concediată, nu?
Heather? Până la urmă, Claire îşi aminti că Heather era asistenta de regie pentru piesă. Era ultimul lucru posibil la care s-ar fi gândit Claire, după criteriul importanţei, însă văzu că faţa lui Eve se luminează treptat într-un zâmbet.
— Nu sunt? Vorbeşti serios? El n-a... o... uau! OK, Da. O să fiu acolo. Da, normal!... A, sigur, stai un pic.
Îi întinse telefonul lui Claire.
— Zice că vrea să discute ceva cu tine.
Claire duse telefonul la ureche, precaută.
— Da?
— Claire, uite ce e, avem nevoie de o nouă Stella. Mein Herr a zis că tu eşti perfectă. A clarificat deja situaţia cu şeful tău.
— A ce?
Şi cum de a ajuns Myrnin, în definitiv, să poarte o astfel de conversaţie?
— Dar eu nu sunt actriţă! Nu mă pricep deloc la...
— Tocmai asta îi şi place, o întrerupse Heather. Eşti distribuită. Să fii mâine la repetiţie. O să-ţi spună Eve când.
Şi închise.
Claire se holbă la telefonul mut, apoi i-l restitui lui Eve.
— Se pare că simt în distribuţie, zise.
— Veste bună, zise Eve. Acum ai deja experienţă în faţa camerei de filmat.
— Mda, apropo de asta, ce-o să se întâmple cu Kim? se interesă Shane. Nu că m-ar interesa, se grăbi să adauge, văzându-se privit de Claire. Doar din curiozitate.
— Am întrebat şi eu, zise Eve. Comandantul Moses mi-a zis c-or s-o ţină pentru o vreme la balamuc, să vadă dacă s-o face mai bine. Dar, chiar şi să fie aşa, va sta în puşcărie mult timp.
— Şi, tu te-ai împăcat cu ideea?
Eve inspiră adânc.
— Mda, zise. Mda, aşa cred.
Claire îşi coborî privirea spre hard diskul din mâna ei, dovada însemnată cu Sharpie, şi i-l înmână lui Shane.
— Fă tu onorurile.
O izbitură de cărămizi, şi se făcu ţăndări. Shane continuă să-l zdrobească, doar ca să fie mai sigur, după care azvârli rămăşiţele într-un coş de gunoi, aflat la îndemână, la celălalt capăt al aleii.
— Sfârşit, zise el.
Dar nu era sfârşitul. Michael şi Eve mergeau împreună, dar fără să se atingă. Claire putea să observe tensiunea dintre ei. Ada era moartă, iar asta însemna că vampirii riscau totul, cel puţin pentru o vreme. Cât despre „darul” Ameliei, Claire ştia că trebuie să existe un clenci, şi încă unul important.
Nu, nu era câtuşi de puţin sfârşitul... însă Claire se mulţumi să se cuibărească în braţele lui Shane şi să se prefacă, deocamdată, că ar fi aşa.